Treceți la conținutul principal

Despre înţelepciune (Ioan Ianolide)


Dumnezeu să-l pomenească împreună cu Sfinţii pe robul Său Ioan, iar pe noi să ne miluiască şi să ne lumineze să primim învăţătura cea bună din experienţa lui!

Despre înţelepciune

Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligentei, priceperii, măsurii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsăm cu multa insistenţă asupra necesitaţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul Însuşi ne cere: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii! (Matei 10, 16). Alăturarea acestor doua noţiuni - înţelepciune şi nevinovăţie - elimina viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţa, forma goală şi intenţia rea.
Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creştinul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să aprecieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.
Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai “înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos - şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei - că să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.
Hristos este totul şi totul este în Hristos. Este scris să nu slujim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească şi noi oscilăm mereu între Dumnezeu şi satana, şi deci între nenumăratele aspecte dualiste ale condiţiei umane.
În această complexitate a existenţei umane, înţelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaştere autentică a lumii şi a vieţii, deşi mai există şi calea simplităţii şi a bunului-simt, care merg mult mai aproape şi mai direct la sursă.
Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelepciuni. El ne invaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toata gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.
După patruzeci de zile de post şi rugăciune, Domnul a fost ispitit de trei ori de către satana pe munte. Trebuie analizat modul materialist şi orgolios în care pune problema satana şi înţelepciunea cu care îi răspunde Mântuitorul.
Aparent, ispitirea cu transformarea pietrelor în pâini pare nevinovată, ea însă ar fi însemnat biruirea nevoinţei duhovniceşti a postului prin satisfacerea simţurilor şi în ultimă analiză ar fi fost admiterea superiorităţii materiei asupra spiritului. Sesizând deci intenţia ascunsă a ispitirii, Mântuitorul stabileşte prioritatea spiritului asupra materiei. În acelaşi timp, nerăspunzând indemnului satanic, Domnul a dovedit încă o data respectul pentru condiţia umană, căci fără a modifica statutul ei printr-o minune, ne arată ca trebuie să ne mântuim valorificând posibilităţile pe care această condiţie ni le oferă. Nici piatra, nici pâinea, nici înfometarea şi nici minunea cerută nu sunt rele în sine, ci rău este duhul satanic care speculează conjunctura.
A doua ispitire de pe munte a fost îndemnul satanei ca Mântuitorul să se arunce de pe aripa Templului. Acesta putea fi un indemn la sinucidere, căci minunea nu este iniţiativa omului, ci e totdeauna lucrarea lui Dumnezeu. Mântuitorul acţionează aici conform firii umane asumate si, fără a pune în lucrare puterea Sa dumnezeiasca, refuză minunea, respectă condiţia umană şi respinge ispita satanică. Chiar atunci când va săvârşi minuni, El nu o va face decât spre a mişca necredinţa oamenilor ori pătruns de dragoste pentru ei, minunea fiind un argument pentru a trezi sufletele şi o lucrare pentru a curma suferinţele - dar nu o ispitire. Aici se arată poziţia corectă a omului în creaţie: nu de orgoliu, nici de nimicnicie, ci de putere şi smerenie prin credinţă.
A treia ispitire a satanei este mai directă, acesta mizând pe oferta stăpânirii pământului, atât de râvnită de oameni. În schimbul împărăţiei lumeşti el cere Mântuitorului preţul pentru care de obicei distribuie puterea pe pamant: închinarea înaintea lui.
Domnul vădeşte însă minciuna satanei că stăpânirea lumii îi este data lui: toata puterea vine de la Dumnezeu. De fapt, nu puterea în sine este pusă în discuţie, ci duhul în care ea se primeşte şi se exercită. Respingând oferta comodă a stăpânirii prin puterea satanei, Mântuitorul are în vedere Golgota şi Învierea, dragostea şi adevărul, libertatea şi credinţa, care sunt criteriile puterii creştine.
Mântuitorul a fost ispitit şi de evrei cu multă pricepere, cu deosebită subtilitate şi îndârjită perseverenţă, dar nu S-a lăsat prins în capcană, ci mereu i-a demascat. Răspunsurile sale dovedesc inteligenţă, cunoaştere, pricepere, fineţe, într-un cuvânt înţelepciune, cu mult mai adâncă decât a cărturarilor şi fariseilor evrei. Prin aceasta El ne-a arătat că nu este îngăduit creştinului în general - şi creştinilor responsabili pentru colectivitati, în special - să se lase amăgiţi de fiii întunericului, ci cu un plus de înţelepciune şi har să îi învingă. Masca dulceagă a evlaviei, naivităţii şi simplităţii îi face pe creştini adesea vulnerabili în confruntarea cu duşmanii creştinismului (şi au fost, din păcate, şi creştini duşmani ai creştinismului).
Este cunoscută cursa pe care au întins-o evreii Mântuitorului când L-au ispitit cu banul dajdiei, încât părea, după socotinţa lor, că oricum le va răspunde, Îl vor prinde-n cuvânt. El însă i-a vădit cu asprime şi i-a întrecut în iscusinţă, dându-le un răspuns dincolo de prevederile lor, evitând capcana unor eventuate acuzaţii atât din partea evreilor naţionalişti, cât şi din partea romanilor imperialişti. Prin răspunsul Său, Mântuitorul stabileşte un principiu strălucit şi mereu valabil pentru sufletul unui popor aflat în conflict cu stăpânirea politică: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.
Altădată fariseii şi cărturarii Ii reproşează Mântuitorului că nu îşi spăla mâinile când mănâncă, conform datinii bătrâneşti. Pentru a nu Se lasă prins într-o cursa, El nu le răspunde direct, ci îi ia la întrebări despre nenumăratele situaţii în care ei înşişi nu respectă Legea, citând în acest sens pe proorocul Isaia. Prin urmare, fiind acuzat, El trece la atac şi îi bate pe potrivnici cu chiar argumentele lor. La urmă spune despre cărturari şi farisei: “orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel ceresc va fi smuls din rădăcina“, avertizând astfel poporul evreu să nu îi urmeze pe aceştia, ca unii care nu-L mai reprezintă pe Dumnezeu, ci sunt „călăuze oarbe“.
Când căpeteniile evreilor au încercat să-L prindă în cuvânt întrebându-L cu ce putere face minuni, El le-a răspuns printr-o întrebare încuietoare, care L-a scutit de alte explicaţii: „Botezul lui Ioan, din cer a fost sau de la oameni?” (Marcu 11, 30). Apoi le-a spus pilda celor doi fii, unul care zice „da” şi nu face şi altul care zice „nu“, dar face voia lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că vameşii şi păcătoşii sunt cei aleşi, iar cărturarii şi fariseii, cei alungaţi. Noul Israel nu este format din căpeteniile evreilor, ci din cei ce se pocăiesc şi plinesc voia lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să dea de gândit şi poporului evreu de azi, ca să îşi precizeze atitudinea: cu Hristos ori cu fariseii.
Mântuitorul nu este în defensivă, ci în ofensivă, căci El îi întreabă pe farisei: „Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Matei 22,42), şi când aceştia Ii răspund că al lui David, le demonstrează prin citate chiar din proorocul psalmist că Hristosul este Domn şi al lui David. Apoi trece la acel rechizitoriu necruţător - „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici…” (Matei 23, 13-29; 35-36) -, denunţându-i pentru păcatele şi crimele trecute, cât si pentru cele viitoare, a căror consecinţă va fi venirea peste ei a urgiei sângelui vărsat. Credeau că-L vor încolţi pe Mântuitorul cu întrebarea privind pedepsirea femeii prinse in adulter, dar El, ca întotdeauna, le dejoacă intenţiile şi-i pune pe ei in dificultate, silindu-i să-şi vadă propriile greşeli. Şi întâmplarea cu dărâmarea Turnului Siloamului este speculată de evrei cu intenţia de a-L prinde în cuvânt, însă El, cunoscându-le viclenia, transformă problema naţionalistă în una umană şi cheamă la pocăinţa toţi oamenii. Altădată Mântuitorul spune ucenicilor că trebuie să fie lumina lumii, prin lumina înţelegând nu numai adevărul în sine, ci adevărul în viaţă, adică adevărul exprimat convingător şi eficient. Numai dacă ştim să exprimăm adevărul şi să-l impunem în faţa oamenilor - convingându-i pe cei nelămuriţi şi vădindu-i pe cei vicleni şi răi - el nu este ţinut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care ştie să răspundă, ci si prin modul în care ştim să-l arătam. Ştim că adevărul va ieşi oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii şi laşităţii noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare - a nu se confunda deci smerenia cu capitularea şi dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul. Sunt, e drept, împrejurări când adevărul se spune „la ureche” (Luca 12, 3) ori se mărturiseşte sub forma de parabolă - dar asta se face din iconomie, ca o soluţie de moment necesara pentru a se ajunge, la timpul cuvenit, la mărturisirea publica si deschisa. Este o vreme anume pentru mărturisirea adevărului, prin urmare trebuie ştiut când şi cum să spui adevărul, căci tot Domnul ne porunceşte: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei 7, 6).
Aşadar mărturisirea adevărului se face strategic, în cadrul unei lupte vizând victoria luminii asupra întunericului. Însăşi jertfa are iconomia ei, raţiunea ei, vremea ei potrivită: Mântuitorul fuge adesea din calea evreilor care voiau să-L ucidă, căci încă nu sosise vremea Lui. Înţelept este Domnul şi în atitudinea faţă de cei care L-au dat la moarte. Daca lui Iuda - tipul omului care a greşit împotriva lui Hristos - îi acordă până în ultima clipă posibilitatea de a nu trăda, Anei şi Caiafei - tipul oamenilor care greşesc împotriva Duhului Sfânt, a Adevărului - nu le acordă nici un fel de milă şi iertare. În faţa lor Mântuitorul este dur, înţelept şi sentenţios ca un judecător. El, care spusese să întorci şi celalalt obraz când eşti lovit, în faţa lui Caiafa găseşte că nu e cazul să întoarcă obrazul, ci să interogheze cu severitate dar drept, lăsându-ne exemplul măreţ al cugetului dreptăţii în suferinţă.
Ana şi Caiafa sunt lucrătorii satanei, de la care Dumnezeu îşi întoarce faţa. De aceea înaintea lor Mântuitorul este reţinut şi îi lasă să fiarbă în oala fără apa a minciunilor lor. La întrebări le răspunde scurt şi înţelept. Se recunoaşte pe Sine a fi Hristosul, declaraţie care-L duce la moarte. Înţelepciunea Lui n-a fost deci aceea de a scăpa cu orice preţ de moarte, ci aceea de a lupta pentru biruinţa Adevărului, chiar cu preţul jertfei supreme. Sosise vremea.
Adânca este înţelepciunea dumnezeiasca şi când lucrează prin necredincioşi pentru împlinirea planului de mântuire a lumii, aşa cum a făcut cu Nabucodonosor şi cum face azi, lovindu-ne prin atei pentru a trezi credinţa în lume. Biserica însăşi este o taină a marii înţelepciuni a lui Dumnezeu, căci a adus până la anul 1980 [era anul în care scria Ianolide aceste rânduri - nota noastră], fără ştirbire, vestea cea buna a Mântuitorului, şi asta în împrejurări din cele mai grele. Acum însă se da bătălia cea mare. Ultima armă a satanei este ameninţarea cu suferinţa şi moartea. În faţa morţii martirice omul trebuie să rămână curat, dăruindu-şi viaţa pentru adevăr şi veşnicie. Adevărul este incomod lumii, necesită sacrificii materiale, morale şi vitale, dar dacă nu-L iubim mai presus de orice, suntem asemenea evreilor care nu L-au primit pe Hristos, dovedindu-se fii ai satanei.

„Împărtăşim creştinilor aceste cugetări izvorâte din martiriu şi-i rugăm să aibă credinţa înflăcărată şi adânca înţelepciune în iconomia mântuirii lumii. Nu recurgem la cuvintele noastre, ci tot la ale Domnului, Care zice: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Noi, deşi umiliţi, ostracizaţi, prigoniţi şi mereu ameninţaţi, trăim slava biruinţei. Dumnezeu va găsi o cale prin care sa dea continuitate duhului creştin reînviat printre cei intemnitati aici. Ne facem datoria şi ne cerem iertare pentru puţinătatea de care dam dovada”.

(din: Ioan Ianolide, “Întoarcerea la Hristos - document pentru o lume nouă“, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pagini reproduse prin bunăvoinţa dlui Răzvan Codrescu, directorul literar al Editurii Christiana, căruia ii aducem mulţumirile noastre si pe aceasta cale)

Sursa: Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide despre infranare si intelepciune in marturisirea adevarului

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

Paraclisul Maicii Domnului

Rugăciunile începătoare:În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătaţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi ! (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…

Zece sfaturi despre cum să rămâi femeie între bărbaţi

I. O femeie care nu iubeşte este cel mai vulnerabil loc din Univers. O femeie care iubeşte poate schimba Universul.

Nu te grăbi sa acţionezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe şi îţi vor atrage răni greu de vindecat.

Bărbaţii văd femeia rănită de o despărţire, aşa cum vulturii văd animalul bolnav şi îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că eşti lăsată să desparţi pe fiu de tată şi pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblînzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face.

Femeia are şansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea.

Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.

II. Dacă eşti o pasăre - păzeşte-ţi aripile, dacă eşti o căprioară - păzeşte-ţi picioarele.

Ceea ce crezi că ai mai bun în tine este slăbiciunea ta ş…