Treceți la conținutul principal

Părintele Savatie: “Să începem prin a fi sinceri cu Dumnezeu”


“(…) Aşadar, lucrul care trebuie făcut este sa ni-L apropiem pe Dumnezeu. Si începutul este tocmai înfruntarea lui Dumnezeu. Aceasta trebuie sa recunoaştem: [Dumnezeu] ne şochează, ne surprinde si chiar ne incomodează de prea multe ori, iar noi, acceptând cu o falsă si aparenta docilitate aceste nelămuriri pe care le isca Dumnezeu in mintea si in inima noastră, nicicum nu reuşim să ajungem la El. Lucrul acesta pare şocant, dar aşa ne-a învăţat Dumnezeu sa fim. El ne spune sa nu fim „căldicei“. Sa fim fierbinţi! El ne spune ca, daca suntem căldicei, ne scuipa. Citiţi Psaltirea lui David, sa vedeţi cum Îl <<şantajează>> David pe Dumnezeu: „Doamne vino ca sa nu râdă popoarele, sa nu întorci din cauza mea, din cauza păcatelor mele, Faţa Ta, sa nu se ruşineze cei ce nădăjduiesc in Tine, din pricina mea, Doamne! Ce-Ti va folosi de mă voi pogori in pamant, oare sângele mai lauda.” Uitaţi cum Îl <<şantajează>> David pe Dumnezeu! „Doamne, Tu m-ai zidit, n-ai încotro, vrei nu vrei mântuieşte-mă. Ce-o sa zică lumea?”. (…)
Noua nu ne place sa ne rugam, ne irita, ne enervează, si in mintea noastră suna cuvinte cam de felul: „Mântuitorul a spus sa nu ne rugam mult ca păgânii, dar ăştia au făcut acatistiere de 2 kg! Sa citesc eu acatistul acesta… am ajuns la icosul 7, înseamnă ca am trecut de jumătate, acuş termin!” Suntem făţarnici în faţa lui Dumnezeu! Intelegeti? Este o mare treaba sa ai curajul de a recunoaşte tu, nu in faţa oamenilor, ci chiar în faţa lui Dumnezeu, sa recunoşti ca tu n-ai chef sa citeşti acatistul [nu sa fugi de Dumnezeu de ruşine]. Este un mare lucru, este o biruinţa, este o înfrângere a omului vechi, este începutul smereniei, căci îţi dai seama că, chiar aşa cum eşti tu, Dumnezeu te asista si nu doar te asista, ci chiar atunci, când vei cădea si vei recunoaşte, si vei spune: „Doamne, nu îmi place mie acatistul acesta, ajuta-mă, nu prea pot sa mă rog, „cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!” va veni la tine.
Avem o grămada de cazuri [în Scriptură] care toate ne învaţă sa credem anume astfel in Dumnezeu. Dar noi suntem politicoşi cu Dumnezeu: „Oare ce va zice Dumnezeu despre mine daca eu, de exemplu, in locul acatistului voi citi o catismă din Psaltire sau voi spune „Tatăl nostru”, aşa, cu credinţa, cum a zis Hristos: „Doamne, Tu ai zis sa spun „Tatăl nostru”, iaca, eu îl spun, am nădejde, ca Tu ai zis“. Sa vedeţi ca atunci avem mai multa linişte! Si tot ce facem, sa-L avem înaintea noastră pe Dumnezeu pururea. Ce înseamnă asta? Vedeţi cum sunt construite rugăciunile Părinţilor: „Căci Tu ai zis, Cel ce ai zidit lumea, Tu ai zis: nu voiesc moartea păcătosului, deci primeşte-mă“. Şantaj! „Tu ai zis sa ne rugam aşa, deci, primeşte rugăciunea noastră“. Si [aşa] începem a-L trai pe Dumnezeu cel viu! Aşa se lăudau evreii in faţa noroadelor, ca ei cred in Dumnezeu cel viu, dar pentru noi Dumnezeu nu mai este viu, deşi noi ştim foarte bine din cursurile de teologie ca noi credem aşa, „ne rugam in Duh si-n adevăr“, totuşi, ne izbim de o grămada de formalitati si ramanem in ele, nu avem curaj sa fim sinceri, nu avem curaj sa începem odată, noi nu începem a trai! Noi inca n-am inteles de ce Dumnezeu este viu!…
Vine odată o femeie la vlădica Antonie al Surojului si i se plânge: „Vlădica, citesc acatiste in fiecare seara, canoane, nici o bucurie n-am, mă irita, nu ştiu ce sa mai fac, pentru ca nu-L simt pe Dumnezeu, nici un semn n-am“. Si atunci vlădica îi spune: „Ştii ceva, încearcă, du-te acasă, pune-te în fata icoanei si taci. Si încearcă sa auzi, sa asculţi ce-ti va spune ţie Dumnezeu, pentru ca tu, palavragind atâta, nu-L laşi sa-ti vorbească si El“. Si s-a dus si a făcut aşa femeia, si a venit cu mare bucurie. L-a auzit! Hm!? Parca atât de puţin, atât de simplu! Si invataturile astea despre rugăciune si despre întâlnirea cu Dumnezeu le găsim la toţi Părinţii care au scris despre rugăciune. Spune Sfântul Ioan Gura de Aur: nu citi rugăciuni lungi dimineaţa si seara, mai bine citeşte rugăciuni scurte de mai multe ori pe zi.
La Sfântul… n-are importanta… la Duhul Sfânt (ca Sfinţii sunt locase ale Duhului Sfânt) vine un frate şi îi prezintă o mare descoperire, pe care a avut-o în materie de rugăciune, pentru ca a fost in oraş si a auzit tropare cantandu-se. La care Sfântul îi spune: „Oare Antonie o fi ştiut tropare? Oare avva Amon o fi ştiut tropare, ca ei opreau soarele de pe cer cu câteva cuvinte”.
Deci, mai buna este întâlnirea sinceră, după care poţi să adaugi rugăciuni câte vrei, după care este fireasca setea de rugăciune încât ramai aşa, ca Sfântul Arsenie, cu soarele la spate când răsare si [când termini] iţi apune în faţă. Acum, într-o măsura mai mare sau mai mică, tu ai dragostea si chemare spre rugăciunea asta, pentru ca Dumnezeu a devenit viu, acel Dumnezeu pe care l-a descoperit samarineaneanca. De aici încep restul virtuţilor, de aici începe viata in Hristos. Ştiţi de ce? Pentru ca daca noi n-am avut încredinţarea ca Dumnezeu este viu, ca este cu noi si pentru noi, noi n-avem nici un motiv sa facem celelalte fapte bune. Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a înviat, zadarnica este credinţa voastră, zadarnica este propovăduirea noastră“. Dar noi, daca nu am avut aceasta încredinţare ca Hristos a înviat, zadarnic ne ostenim, este foarte, foarte greu. Din cauza asta, facem o grămada de păcate, după care venim si reproşam, aşa cu un ton foarte umil lui Dumnezeu, ca nu se pot face in ziua de astăzi poruncile astea, sunt alte timpuri, sau poate nu eu, sunt unii născuţi aşa, predestinaţi pentru mântuire.
Da, pentru ca noi, spune Apostolul Pavel, trebuie „sa ne bucuram pururea“! Si atunci cum ne bucuram, daca noi ne iritam? Noi vedem lucrurile palpabile, plăcerile acestei lumi sunt vii, sunt concrete, pe când cele duhovniceşti… Am auzit noi undeva ca cutare Sfânt, când se ruga simţea aşa o dulcea-a-a-ţă în inimă, încât a lăsat si pe femeia lui frumoasă şi s-a retras în pustie. Noi le citim, ne place sa le povestim: „ştiţi, sunt aşa Sfinţi“, dar noi, când vedem femeia asta frumoasa, nu ştiu cum, dar parca in pustie nu prea mai vrem sa ne ducem… sau daca ne-am duce, doar cu ea! Deci, bucuria ne lipseşte. (…)
Ştiţi ca omul nu este chiar aşa de prost, încât sa schimbe bucuria pe neplăcere. Si Dumnezeu ştie asta foarte bine. Din cauza asta, El ne îmbie, pe cei pacatosi, zicând ca “acolo unde s-a înmulţit păcatul, acolo va prisosi harul“. Din cauza asta, sa ştiţi ca oamenilor cu păcate foarte mari le trimite uneori nişte stări harice pe care nu le au o grămada de oameni care se roagă in biserica si, sa va spun drept, o grămada de călugări. Nu-i o ciudăţenie. Altfel, niciodată păcătoşii nu s-ar fi întors la Hristos. Ce-i drept, ei nu recunosc starea asta, nu ştiu sa o definească, mai târziu înţeleg ca au fost cercetări ale harului. Si ştiţi de ce se întâmpla asta? Pentru ca Dumnezeu dă harul nu pentru meritele noastre, nu pentru ca am stat nu ştiu cât si nu ştiu cum, nu pentru ca n-am mâncat nu ştiu cât si nu ştiu cum, ci pentru „duhul umilit si inima înfrântă“. Uneori aceşti oameni, care de regula sunt tineri, ajung la înfrângerea inimii pentru ca îşi dau seama ca ceea ce au crezut ei ca este totul, de fapt, nu era nimic. Si in înfrângerea aceea pe care ei o suporta si pe care ei o recunosc sincer în faţa lor înşişi - pentru ca cealaltă parte [Dumnezeu] pentru ei nu exista, dar se presupune -, pentru aceasta înfrângere Dumnezeu le dăruieşte, uneori, nişte stări pe care ei le căuta după aceea si ajung la Hristos.
Mă gândesc cum le putem noi împăca, pentru ca altminteri putem ajunge foarte uşor la o apologie a păcatului, cumva, sa ajungem sa prezentam păcatul ca pe o cale mai sigura de a dobândi harul, ca pe o cale mai sigura de a ne întâlni cu Dumnezeu. Nu este deloc aşa, dar noi, care cel puţin am recunoscut în mintea noastră ca exista un Dumnezeu, acest Dumnezeu este Hristos, care, iată, când mai uşor, când mai greu, ne menţinem în această legătură cu El, trebuie să avem nu doar o mare înţelegere pentru pacatosi, ci o dreaptă înţelegere, [pentru ca, din felul în care ne raportam la oameni, avem sau nu bucurie de la Dumnezeu].
(…)
… Un început este sa ne uitam tot mai des în noi înşine si, cum spune Sfântul Nil Sorski, dacă nu putem sa propăşim în virtuţi, măcar sa propăşim în vederea propriilor noastre neputinţe, adică să te surprinzi când te-ai iritat, sa te surprinzi când ai primit un gând de acesta ca turcii trebuie rezolvaţi si trebuie sa mergem noi acolo cu nişte trupe de la ASCOR sa propovăduim Evanghelia. Sa ne surprindem la gânduri de astea, sa ne dam seama cel puţin ca ele sunt normale, sunt omeneşti, sunt fireşti, dar de fiecare data când am avut un gând sau altul… ca ai văzut un popa gras, sa zicem, cearta gândul, mărturiseşte-l ţie însuti. Ei, hai, ti-a venit, nu-i grav, e omeneşte să-ti vină, dar la următorul sa spui: „Mai, vezi cate parale faci tu cu gândurile astea? Doamne, iartă-mă, miluieşte-mă, si pe părintele, si, pentru rugăciunile lui, iartă-mă“. Sau de ti-a venit cutare gând: „Măi, măi, tu vezi ca eşti un necredincios?” Sau ti-a cerut cineva milostenie si n-ai avut chef sa-i dai, nu spune: „Ăştia toata ziua umbla pe aici, le dai si pe urma ei fac păcate cu banii astia“. Să-ti spui: „Nu-i aşa ca eşti un purcel, nu-i aşa ca n-ai avut chef sa le dai? Doamne, iartă-mă!” Înţelegeţi? E foarte simplu, întotdeauna avem prilej sa propăşim în Hristos, văzându-ne neputinţele astea ale noastre. Si aceasta vorbire cu noi înşine despre păcatele pe care le facem la tot pasul este cel mai bun început al rugăciunii, care degrabă ne va aduce dulceaţa si bucurie.
Este minunat că Hristos nu ne-a spus: „Faceţi performante“, dar ne-a dat pilda vameşului si a fariseului, ne-a dat exerciţiul acesta si ne-a lăudat pentru el. Hristos a zis ca n-a venit pentru cei milostivi in lume, pentru cei drepţi, ci pentru cei pacatosi. Dar noi dam năvala sa ne convingem pe noi înşine ca am devenit milostivi, ca am devenit buni, ca am devenit blânzi; noi trebuie sa vrem sa devenim, dar nu trebuie sa primim gândul acesta ca am devenit, nu trebuie s-o credem, noi trebuie sa ne convingem pe noi ca suntem păcătoşi. Cel mai greu lucru: sa te convingi ca tu eşti din ce in ce mai departe de Hristos si totuşi sa nu de desparţi de El. Asta înseamnă „tine mintea ta în iad si nu deznădăjdui“. Asta înseamnă! nu înseamnă alte lucruri, nu înseamnă sa fii atacat de draci roşii cu copite care bat in geam, si tu te încrâncenezi in fata icoanei si-i birui. Nu. Înseamnă sa vezi ca tu eşti tot mai departe si mai departe si totuşi nu deznadajduiesti, pentru ca Hristos spune ca pentru oaia cea pierduta a venit. (…). Dar, ştiţi, nu doar in faţa oamenilor [sa mărturisim], hai sa spunem, in fata oamenilor e greu, oare cum sa pari aşa prostănac si nemilostiv? Nu-i chiar frumos, nu? Asta nici nu trebuie făcut, ca e greu, prea greu, dar măcar în faţa noastră; noi nici asta n-o putem recunoaşte, ca nu suntem chiar atât de buni. Deci, acesta e începutul vieţii creştine, de aici. David spune ca „duhul umilit Dumnezeu nu-l va osândi“. Si daca o veni Dumnezeu cu noi, de acolo începe nevoinţa cea bună, ne rugam cu drag, facem milostenie cu drag, dar nu vedem ca am făcut milostenie, chiar daca am dat, după aceea ne spunem: „Mai, am vrut sa-i dau mai mult, dar i-am dat mai puţin“. Niciodată nu-ti mai vezi o fapta buna, le uiţi.
(…)
Oricum ne vrajmasim cu El, nu ne rugam, nu respectam nici o porunca, dar măcar hai sa ne vrajmasim cu folos! Sa ne batem cu Dumnezeu ca Iacov si sa-i zicem: “nu Te las sa pleci, până nu mă binecuvântezi!” Sa începem înfruntarea cea buna, pe care El spune ca o va încununa. Si ce poate fi mai atrăgător pentru un tânăr?
(…)
Care este limita dintre curaj şi nesăbuinţă?
Eu cred ca lucrurile astea doua nu se intersectează, pentru ca pornesc din puncte diferite, cresc din tulpini diferite. Curajul este bun. Hristos spune: „Îndrăzniţi“. Curajul este râvna cea buna. Eu ştiu cum e cu nesăbuinţa asta? [Nesăbuinţa este] atunci când noi nu mai avem frica de Dumnezeu, atunci când, după ce L-am înfruntat cu o întrebare, nu ne-am speriat si n-am căzut la pământ cu lacrimi si, in general, nu mai avem lacrimi pentru păcatele noastre si nu ne mai pare ca suntem păcătoşi, atunci n-avem dreptul sa mai îndrăznim la Dumnezeu, trebuie sa ne plângem; îndrăzneala cea buna vine numai de la smerenie. Luaţi seama ca nu cumva sa primim în mintea noastră şi în gândul nostru [gândul] ca noi suntem mai privilegiaţi decât alţii de a da buzna la Dumnezeu! Noi dam buzna la Dumnezeu tocmai pentru ca ne consideram mai pacatosi decât alţii, suntem atât de deznadajduiti, încât nu mai vedem nici o ieşire si atunci strigăm: „Doamne, daca nici acum nu mă mai primeşti, mor“.
Aşa-i si spunem. Găsim la Sfinţi, foarte simplu. A venit la Pavel cel Simplu cineva sa-i scoată dracul; [iar Pavel] s-a catarat pe o piatra si a zis: „Doamne, nu mă dau jos de pe piatra pana nu scoţi dracul din omul acesta“. Clar, nu toţi avem încă simplitatea asta, dar trebuie sa tindem spre ea. Fiţi sinceri, pentru ca Dumnezeu ştie starea noastră adevărata - asta e cel mai important lucru - chiar daca noi nu I-o spunem. Noi Îl minţim: „Doamne, eu sunt smerit, n-am îndrăzneala sa spun aşa ceva“, dar apoi spune: „Ce-o dat porunca asta aşa de grea? pe de o parte, ne-a făcut aşa frumoşi, zice creşteţi si va inmultiti si apoi… feciorie?” Spune-i lui Dumnezeu ca nu înţelegi si El îţi va explica! Cum spune la Isaia si la Psalmi?: „Nu am nevoie de nimic, nici de jertfe, nici de altceva, pune neputinţele tale înaintea Mea si cheama-Ma in ziua necazului tău si Eu te voi izbăvi si tu Mă vei proslăvi“. Te voi izbăvi! Dar care sunt necazurile noastre? Nu ca a căzut bomba pe turnurile din America, acesta nu-i necaz, sau ca nu ştiu ce lege sau ca nu merge bursa. Necazurile noastre sunt atacul patimilor, dar mai mare decât atacul patimilor este necazul necredinţei, când noi ni-L înţelegem pe Dumnezeu. Tineti mintea rugăciunea: „Cred, Doamne, ajuta necredinţei mele!” Să putem mărturisi ca „nu credem, Doamne, in Tine, nu Te înţeleg, am inteles numai un pic, dar asta n-am mai înţeles-o, îmi pare ca nu-si are locul aici“. Eu va spun aşa, mai simplu, dar chiar si aşa puteţi sa-I spuneţi lui Dumnezeu, pentru ca El oricum va vede si ştie ce e în inima voastră, El spune ca vede inima si rărunchii, ochii noştri, El ne-a zidit si atunci de ce sa fim cu prefăcătorie în faţa Lui? Aşa sa îndrăznim la El. Si spune El numai atât pe urma să facem: sa-L proslăvim! Sa spunem: „Doamne, slava Ţie, m-ai izbăvit de patima asta, de gândurile astea care le aveam fata de Tine, gânduri de hulă“. Sa recunoaştem gândurile de hulă pentru Maica Domnului, pentru Dumnezeu, pentru Sfinţi. Când ne vin gânduri de hula despre Maica Domnului, du-te la icoana, nu te ruşina si spune: „Maica Domnului, ce sunt gândurile astea la mine? Eu te iubesc pe tine, dar uite ce mi-a venit“. Si Maica Domnului va spune: „Laşa, ca noi amândoi ştim ca nu-i chiar aşa“. Plângi si mărturiseşte-te. Despre Sfinţi, când iţi vin gânduri din astea si spui: „Sfântul ăsta, Constantin, îmi pare mie, nu e el chiar aşa de sfânt… L-au făcut ăştia cu politica”. Du-te la el si-i spune: „Sfinte Constantin, uite ce-mi pare mie, e adevărat?” Si veţi simţi cum e de fapt. Sau despre Ştefan cel Mare: „Ei, a avut el atâtea femei, foarte bine sa fie aşa sfânt si eu vreau sa fiu aşa sfânt!” Mergeţi la el si întrebaţi-l. Nu, nu-i blasfemie. Încercaţi sa faceţi cum fac copiii si o sa simţiţi după asta in inima voastră pe Ştefan cel Mare. Si sa va spun drept, e sfânt. Si eu am avut gânduri faţă de el, dar mi s-a descoperit ca el e ca David. Întrebaţi-l. Si asta nu o spune Savatie, n-am făcut revoluţie, asta o găsiţi la toţi Părinţii. (…)
Cum poate fi înfrântă iritarea?
Vă spun cum mi-a spus mie bătrânul Selafiil sfatul acesta când l-am întrebat. „Părinte, cum sa ne rugam ca sa scăpam de manie, de iritare? - ştiţi ca iritarea este prima faza a mâniei, cea mai greţoasă stare, mânia e cel mai rău lucru pentru ca ea alungă tot, alunga Duhul Sfânt, imediat, nu mai e nimic pe urma - părinte, cum sa mă rog pentru mânie?” Mă aşteptam sa-mi dea nişte psalmi, sa-mi spună cum trebuie sa stai, câte nopţi… Dar Bătrânul spune: „Zi aşa: Doamne, depărtează de la mine mânia aceasta, ca nu-mi trebuieşte ea mie“. Asta este rugăciunea! Si pentru iritare tot aşa, sa ne dam seama ca n-avem nevoie de ea.
Si, cu blândeţe. In cazul in care ti-a venit, te-ai iritat, nu te irita si mai tare pentru faptul ca te-ai iritat. Sa avem simplitatea sa ne acceptam aceste atacuri ale patimilor, si de aici începe smerenia. Mândria spune: „Mai, eu niciodată n-o sa pot face asta, si am zis sa nu mă mai irit si, uite, cum m-am iritat!“ Nu, n-o luaţi in seama. Ne-am iritat, imediat sa spunem: „Doamne, vezi cum sunt, iartă-mă, depărtează de la mine“. Cine m-a iritat? Angela? Vasile? „Doamne, iartă-i ca eu am fost de vina. Nu mă duc la ei sa-mi cer iertare ca mă enervează, - n-am ajuns la starea asta - dar Tu, Doamne, ne iubeşti pe amândoi si ai putea sa ne tamaduiesti si da ca vreodată poate sa ne si iertam, ca acum tare nu-mi place de el si Tu vezi ca nu mă pot apropia“. Spune-i asta sincer lui Dumnezeu si, va spun drept, pentru un aşa lucru, care pare banal, sa vedeţi cat de degrabă vi se înmoaie inima, daca nu si plângeţi si va si impacati, plecaţi noaptea si va duceţi sa-l căutaţi sa-l imbratisati, fara canoane, fara nimic, simplu. Tot gândul care v-a venit spuneţi-l imediat lui Dumnezeu, nu v-ascundeţi.
Rusii au un obicei ciudat - când încep ei cate o seara, cum se spune, „amicala”, „colegială” care se sfârşeşte cu cate o beţie din aia grozava -, când simt ca s-au încins, întorc icoanele cu faţa la perete. Nu-i gluma, asta e reacţia tuturor oamenilor, dar ei sunt mai copii si o fac de-a dreptul. Dar oare noi nu ne întoarcem direct de la Dumnezeu? E tare greu sa stai cu faţa la Dumnezeu. Ce-a făcut Adam când a păcătuit? N-a putut sa stea aşa - „Doamne, iartă-mă, am păcătuit” -, s-a dus si s-a ascuns sub tufiş. Ce, nu ştia Dumnezeu ce-a făcut? Ştia foarte bine. Si noi, ce crezi ca daca ai făcut aşa [isi acoperă fata cu palma ca si copiii si priveşte printre degete]: aşa-i ca nu mă vezi? - ca si copiii -, credem ca Dumnezeu chiar nu ne vede? Asta facem si noi. S-a aprins în noi mânia si noi deodată [îndreptăţire]: „Dar nu mai este chiar aşa, ca zice ca este o mânie sfântă, la Moise acolo, cu tablele, cum a făcut el, si eu, daca mă mânii pe el, e pe dreptate“. El niciodată nu spune drept, sa zică: „Măi, măi, măi, te-ai mâniat, gata, Duhul Sfânt l-ai pierdut, du-te si te mărturiseşte si te pocăieşte si te impartaseste ca eşti prăpădit. S-a terminat! nu mai ai viata in tine“. Ce faci atunci? Roagă-te: „Doamne, Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. Inima curata zideşte intru mine, Dumnezeu“. Ce înseamnă acest „inima curata zideşte“? Nu „înnoieşte“, zideşte! Dumnezeu face din nou inima. Si aşa Ii zi: „Doamne, zideşte inima curata intru mine, depărtează de la mine starea asta. Eu am murit, eu Te-am părăsit, eu Te-am vândut, pe fratele meu l-am ucis, prăpăd am făcut, gata cu mine, unde sa fug, daca nu la Tine?” Aşa sa gândim. Ca nu-i gluma, când noi ne-am maniat pe fratele nostru… Sa-l luam ca păcat, nu ca păcat de moarte, ci ca pe o sabie care ne-a despărţit de Dumnezeu. Dar, sa nu ducem prea mult starea asta, sa nu deznădăjduim, ca unii se pornesc de la lucruri care nu le pot face si intra in deznădejde ca nu le pot face. Nu! Spune pur si simplu: „Iartă-mă!“, măcar lui Dumnezeu, daca nu poţi spune fratelui. Si crede, nici deloc sa nu te îndoieşti ca Dumnezeu poate ierta si te iartă chiar atunci.

Va rugam sa dezvoltaţi ideea „Dumnezeu - duşmanul nostru“:
Duşmanul nostru… Ştiţi de ce? Tocmai la asta mă refer [la ce am zis mai sus]. Pentru ca - hai sa recunoaştem - intre astea doua, prima care o spune Apostolul Pavel: „As vrea ca toţi sa fiţi ca mine [adică feciorelnici]” si proorocul David sau Solomon, pe care le-aţi alege? Sa ai 600 de concubine de care vrei tu sau ca Apostolul Pavel, pe nici una…. sa umbli prin soare, sa fii bătut cu pietre, sa ti se sfarâme corabia in largul marii si la urma sa ti se mai taie si capul? Cum va pare? Aşa-i ca cealaltă parca-i mai buna? Deci, din cauza asta, la noi in cap, ne pare ca e duşman Dumnezeu, e duşman al firii noastre [căzute]. Firea noastră vrajmaseste cu Dumnezeu, noi vrem cutare, noi nu vrem post, noi vrem aşa, multe nu le vrem noi, de asta ne vrajmasim. Din cauza asta, Dumnezeu este „duşmanul” nostru, al firii căzute. Ca sa-L facem prieten, ca sa-L „înfrângem” - după cum v-am spus - pe acest „duşman”, ni-l facem prieten, n-avem încotro. Spune Apostolul Pavel: „Fraţilor, impacati-va cu Dumnezeu“, impacati-va cu Hristos. Deci, in sensul acesta Dumnezeu este duşmanul nostru si noi fugim, fugim de El tot timpul.

Care este jertfa pe care Dumnezeu o doreşte din partea unui tânăr?
„Duhul umilit, inima înfrântă si smerita“, nu zice acolo? Da! Jertfa pe care o doreşte?… Sa înceapă odată!“

(fragmente din conferinţa părintelui Savatie Baştovoi: “În ce trebuie să creadă un tânăr astăzi?“, Bucureşti, aprilie 2002 şi apărută în cartea: “Despre curaj si libertate în Ortodoxie“, Editura Sophia, Bucureşti)

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/

poza: http://www.mdn.md/

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

Paraclisul Maicii Domnului

Rugăciunile începătoare:În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie !
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătaţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi ! (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte (de trei ori)
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…

Zece sfaturi despre cum să rămâi femeie între bărbaţi

I. O femeie care nu iubeşte este cel mai vulnerabil loc din Univers. O femeie care iubeşte poate schimba Universul.

Nu te grăbi sa acţionezi în vremea dez-îndrăgostirii tale, pentru că toate alegerile tale vor fi oarbe şi îţi vor atrage răni greu de vindecat.

Bărbaţii văd femeia rănită de o despărţire, aşa cum vulturii văd animalul bolnav şi îl atacă. Teme-te să fii o jertfă pentru devoratorii de carne, pentru că eşti lăsată să desparţi pe fiu de tată şi pe tată de fiu, să alegi ce este slab de ce este puternic, ce este bun de ce este rău pentru a pune ordine în lume. Nu uita că cel mai puternic bărbat poate fi îmblînzit doar de o femeie - fii tu cea care o va face.

Femeia are şansa de a alege o singură dată; dacă o ratează, obiectul alegerii devine ea.

Fii atentă să nu ajungi un lucru de umplut golul - pentru aceasta fii tu partea cea plină.

II. Dacă eşti o pasăre - păzeşte-ţi aripile, dacă eşti o căprioară - păzeşte-ţi picioarele.

Ceea ce crezi că ai mai bun în tine este slăbiciunea ta ş…