sâmbătă, 12 iulie 2008

Doamne, nu sunt vrednic…

„Doamne, nu sunt vrednic…”
Duminica a IV-a după Rusalii - Matei 8, 5-13


Laolaltă cu Hristos în Capernaum (Mt 8, 5). Aici, Domnul este întâmpinat de vestea unei boli, a unei „slăbănogiri”. Nu era întâia dată. În fapt, El pentru aceasta şi venise, ca să ne vindece din „slăbănogeala cea sufletească” (Marcu Ascetul), ridicând, o dată cu vindecarea, blestemul care cuprinsese cu moarte sufletul nostru. O dragoste nebună ni L-a trimis pe Hristos în întâmpinare. Astăzi, El este Cel întâmpinat de dragostea sutaşului, care mijloceşte pentru sluga lui. O dragoste care are acelaşi caracter de fond cu dragostea Tatălui, Care L-a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut, ca să moară pentru noi. E dragostea născută din durerea de durerea celui de lângă tine.

Un cetăţean roman, ostaş al imperiului care subjugase neamul lui Israel - oricum, un asupritor - se roagă pentru sluga lui (Mt 8, 6). Fisura se făurise prin intrarea în lume a Dumnezeului Iubirii, a Dumnezeului Care este Iubire. Şi rezona acum această Iubire cu iubirea omului acestuia, care a renunţat la orice fel de orgoliu, mai ales la acela - deloc uşor de purtat - al cotropitorului care are tot felul de drepturi. Sutaşul acesta se deşartă de slava sa, se revarsă de slava lui (cum ar zice Pă­rintele Stăniloae) omenească, um­plându-se de iubire, de dra­goste născută din du­rere. Şi aceasta, dina­intea Celui Care, „chip de rob luând”, El Însuşi Se deşartă de slavă (Filip 2, 7), ca să umple lumea de slava sme­reniei Sale.

De aceea se entu­ziasmează Dumnezeu înaintea sutaşului. În­ţelege că nu a venit degeaba, că deja harul pe care fapta Întrupării Sale îl revarsă peste lume mişcă lumea, o restaurează… Că raiul îşi culege deja oamenii, dintre care sutaşul are ceva deosebit. Prin el, „neamurile” („goimi”, cum i-ar zice evreul), sunt apte să vibreze la Dragostea Întrupată.

Se entuziasmează Hristos pentru că, El Însuşi aflat în slujba Tatălui Care L-a trimis în lume şi a Cărui voie o caută în perma­nenţă, află un alt sutaş, care, deşi pus peste o sută de oameni, nu cere biruinţe în bătălii sau arginţi făuriţi din mită, nici vitejie peste a celorlalţi, ci, preînchipuind parcă sau, mai bine spus, pre-împlinind parabola cu Păstorul cel Bun, caută mai întâi (din exact o sută de oi) pe oaia cea slăbănogită, pier­dută prin valea morţii, fără de care turma nu i-ar mai fi întreagă.

Ciudată predispoziţie la unul care n-ar trebui să pună prea mare preţ pe soldaţi, câtă vreme noile cuceriri ale Imperiului îi ofereau un rezervor de înlocuiri posibile. Exact această predispoziţie entuziasmează pe Hristos. Anume aceea a celui care caută pe oaia cea pierdută, semn că-l doare inima de oi, că nici una nu-i este indiferentă.

Putem bănui orice. Că bătălii făcute împreună îi uniseră pe cei doi. Că vor fi împărţit arşiţa zilei şi frigul nopţii; că, poate, altădată, în vreo bătălie omenească, sluga îl salvase pe sutaş… Oricum, o prietenie bărbătească pare că-i uneşte şi-i aduce dinaintea lui Dumnezeu. Fie acestea toate adevărate şi tot merită sutaşul cinstea pomenirii în Evanghelie, căci toate acestea l-au unit nu doar cu sluga sa, ci şi cu Stăpânul cel Mare, Care este Hristos. Taina nevăzută a prieteniei cu Hristos. Ea se face vădită şi aici. Că nu pot fi prieteni decât bărbaţii de acelaşi cin, de aceeaşi tărie spirituală. Şi sutaşul are ceva din Hristos în el, din această dragoste durută, născută din durere… Această dragoste care, ca toate iubirile adevărate, este foarte atentă la toate amănuntele, dragostea discretă şi suavă, care, atingând acum boala, moartea (căci orice boală are ceva de moarte în ea), o învinge, cu boala pe boală călcând, înainte de a călca cu moartea pe moarte…

Aşa este mereu cu Hristos! Vibrează mereu la ceea ce-şi află al Său în noi, în fiecare dintre noi în parte. La rănile noastre făcute pentru El şi pentru Evanghelia Sa - mai întâi -, dar şi la rănile care ne-a­seamănă cu rănile pe care El le poartă de dragul nostru. Un sutaş roman, duşman şi fals stăpân al lui Israel, scos din anonimat prin gesturi atât de fireşti, atât de necesare totodată pentru ca Hristos să nu fie lăsat în anonimatul istoriei. El, omul de alt neam, făcându-se poartă de aur intrării noastre în harul lui Hristos! Toţi ceilalţi de alt neam decât iudeu, prin modul de a fi al sutaşului, ne facem fraţi ai lui Hristos, mijlocitori ai vindecării celor de lângă noi.

În viaţa şi petrecerea Părintelui Dometie Manolache (de la Mănăstirea Râmeţi - Ed. Eicon, 2003) se povesteşte cum acest „duhovnic al moţilor” a murit cărând, la vreme de grea inundaţie, pâine maicilor şi celor din larga obşte a ucenicilor săi, peste munte… Sub greul sac al merindei acesteia de apă şi făină, făcutu-s-a Părintele acesta icoană celui ce-şi pune viaţa pentru Hristos - Cel căzut sub Crucea Golgotei, ca niciodată să nu mai murim de foamea de cer - împlinind, la superlativ (adică „în sfinţenie”) harisma sutaşului, punându-şi viaţa pentru prietenii săi. Căci mereu trimite Hristos slăbănogilor sutaşi milostivi, ostenitori ai dragostei născute din durere.

Să luăm aminte dar! Azi, în Capernaum şi oriunde se vesteşte Evanghelia aceasta, Hristos Se bucură! Aflat-a în sutaş prieten de nădejde! Aflat-a oare şi în noi?

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Trimiteți un comentariu