Treceți la conținutul principal

Românii plecati la munca lasa in urma copii rastigniti

Părintele Constantin Necula, lector la Facultatea de Teologie din Sibiu, a susţinut o conferinţă la invitaţia a doi foşti elevi ai Seminarului Teologic din Făgăraş, Alexandru Dădârlat şi Mircea Laza. Tema conferinţei care a avut loc miercuri, 6 iunie, a fost „Tinerii şi provocările Ortodoxiei“. Vă prezentăm în continuare răspunsurile părintelui, care a călătorit mult mai ales în Italia, la câteva întrebări legate de situaţia tinerilor plecaţi la muncă în străinătate şi mai ales a copiilor rămaşi acasă.

Eroismul copiilor noştri

Ce poate face un profesor pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate? Am observat că aceştia sunt mult mai agitaţi decât ceilalţi copii, mai neînţelegători…Cred că mai degrabă neînţeleşi. În România cel mai nenorocit sistem e divorţul prin muncă. Aţi remarcat cum pot şi locuind împreună să divorţeze părinţii, pentru că se mai văd seara la 10, pentru că în rest sunt preocupaţi de ale lor… Nu mai apucă să comunice nimic despre creşterea propriilor copii, fiind ei poate chiar educatorii altor copii. Eu cred că în primul rând profesorii ar trebui să creeze o plasă de rezistenţă, de siguranţă. Ca la un circar care se dă peste cap la înălţime. Copii aceştia practică de fapt unul dintre cele mai periculoase salturi la trapez. Multiplu salt mortal (nu mai e vorba de triplu salt), pentru că ei fac asta în fiecare zi... Gândiţi-vă că într-o casă unde amândoi părinţii sunt prezenţi când un copil face febră, percutează amândoi sau măcar pe rând fac cu schimbul la priveghere. Dar într-o casă unde cea mai mare persoană are 12 ani şi creşte copilul de 7 şi pe frati-su de 5 ani cine să privegheze? Deci copiii sunt efectiv daţi morţii, inclusiv fizice.Ce este dramatic este că părinţii conştientizează lucrurile acestea, dar aduc următorul argument: „Da, părinte, dar noi mergem să muncim, să ne întoarcem şi să ne facem casă!“ Dar dacă facem o casă în care nu mai are cine locui? Pentru că în acea casă nu vor mai sta copiii noştri, ci răposaţii noştri copii, avortaţii societăţii, răstigniţii noştri copii. Şi atunci nu mai e o casă, ci un templu al propriilor noastre orgolii, absolut devalorizate.

Nevoia unui zâmbet…

Ce are de făcut un profesor este să aibă o listă foarte fermă cu copiii pe care îi are în dirigenţie sau în consilierat. Şi să încerce să stea în fiecare zi o secundă faţă în faţă cu ei şi să le zâmbească. Copii se pot hrăni cu zâmbetul acesta, au mare nevoie de el. Pentru că societatea modernă a creat dădaca electronică, extrem de periculoasă, care este televizorul. Îl iei pe copil, îl pui în faţa televizorului: „Gică, centrat pe desene! Nu mişti, că am treabă!“ Şi Gică săracu nu mişcă, pentru că lui îi place. Am auzit la şcoală la fiul meu doi copii povestindu-şi desene animate: „L-ai văzut pe dracu’ ăla roşu cum i-a băgat cornu’ lu dracu’ ăla negru şi cum…“ Deci copiii au luat-o razna! Şi revin, nu numai copiii celor plecaţi, ci şi ai celor rămaşi care sunt plecaţi tot timpul.Una dintre soluţiile reechilibrării României este întoarcerea părinţilor la copiii lor. Mama să stea mai mult acasă cu copiii. De exemplu femeia să fie plătită pentru 8 ore, dar să nu muncească decât 4, iar celelalte 4 să fie obligatoriu cu copiii. Într-o parohie oarecare, nu vă spun unde, preotul de acolo a dat peste un filon de aur… Şi a reuşit ca periodic să scoată din serviciu câteva mame şi să le dea cu totul copiilor lor, acolo unde a simţit că lucrurile nu merg bine. Experienţa a reuşit! Copiii nu au nevoie de proiecte sociale, ei au nevoie de mame, de taţi, de bunic, de bunică… N-au nevoie de şcoală, unde de multe ori se oligofrenează… Noi ne retardăm copiii în sisteme educaţionale. Noi sistematic ne batem joc de darul natural dat de Dumnezeu neamului acestuia: creierul românului, care a ajuns varză de Bruxelles, în cel mai bun sens al cuvântului. În batjocorirea aceasta de sensuri copilul nu poate să-şi recapete demnitatea decât prin ieşirea din starea de varză. Ori la asta nu poate lucra numai Biserica, sau profesorii. La asta poate lucra numai treimea familie, Biserică şi şcoală. Că de societate şi stradă… merci beaucoup, vedem unde ne duce marea educaţie de băutură… Ce mă înspăimântă însă este că de fapt noi nu căutăm soluţii. Noi ştim numai să ne lamentăm cât mai sloganistic: „Vai de noi, ne piere neamul!“, „Vai de noi, copiii….“Ce recomand profesorilor, de religie sau de orice fel, este să caute să identifice cine sunt copiii, în ce direcţie se îndreaptă şi să vadă cât pot oferi acestora pentru a echilibra disconfortul din casele lor. Şi ajutaţi-i să scoată televizorul din priză…

Occidentul, pădure plină de ţepe

Foarte mulţi dintre tinerii din Făgăraş au părăsit ţara şi foarte mulţi dintre elevi vor să plece în Italia, Spania sau Statele Unite. Cum ar putea interveni Biserica pentru readucerea lor?Biserica nu readuce pe nimeni. E atât de largă încât îi poate cuprinde liniştită pe toţi, indiferent de colţul în care se duc. Ce poate face Biserica? Să le arate cimitirul. Să le arate că au un loc de aterizare… Că şi „tâmpiţeala“ asta cu plecatul peste hotare ţine 5-6-7 ani. Cam atâta merge, după aceea ţi se cam „agurideşte gura“… E fain, domnule, ai bani, ai maşini… Dar câţi bani credeţi că puteţi câştiga în occident în acest patinaj artistic de evadare din România? Vine o vreme când toate astea se astupă şi efectiv îţi astupă izvoarele din suflet. Şi începi să te sufoci. Cam asta se întâmplă când pleci dincolo cu vise măreţe. Jumătate din cei care ajung acolo constată că occidentul este o pădure plină de ţepe. Ţepele sunt foarte bine parfumate: „A, bună ziua, bine aţi venit, ne bucurăm că avem un prost care să lucreze pentru noi… Ce aţi fost în ţară? Medic? A, interesant, avem nevoie de o femeie de servici!“ Şi în momentul acela toată demnitatea se duce… Sigur, ca femeie de servici în Italia poţi câştiga mai mult decât câştigi ca medic în România. Dar asta e altă mâncare de peşte, pentru că în acelaşi timp acolo consumi mult mai mult ca să supravieţuieşti. Aveam un prieten intelectual, care câştiga foarte mult, 10 mii de euro pe lună, unul dintre cele mai fericite cazuri. „Bun, zic, şi cât dai pe chiria aia în buricul Parisului?“ „7 000 de euro.“ Şi eu zic: „Băi Gică, hai mă acasă, că de banii ăia ne facem casă!“Biserica îi însoţeşte spiritual pe oamenii aceştia. Aţi auzit cum sunt pomeniţi, pe lângă cei călători, şi cei plecaţi. Familiile nu se rup în esenţă. Să nu vă închipuiţi că copilul unor părinţi plecaţi în Spania nu mai este copilul părinţilor lui. Dimpotrivă, aşteptarea sporind, parcă sporeşte şi calitatea de tată şi de mamă. Din nefericire avem suficienţi pe care îi aducem în pachet acasă şi asta mă întristează cel mai tare. Acum un an, în apropierea Paştilor, a murit copilul unor vecini de-ai mei la care ţin foarte mult. Pe mine m-a impresionat foarte mult că în aşteptarea lui nu mai conta nici un fel de sărbătoare. Când ţi se întoarce copilul la pachet acasă chiar nu mai contează nici un fel de sărbătoare…

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 6 - iulie 2007 : Românii plecaţi la muncă lasă în urmă copii răstigniţi

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.