marți, 31 martie 2009

De post (Hrana duhovniceasca)

Am gasit pe Blog MiriamTurism o astfel de hrana duhovniceasca. De post! Buna foarte!
Doamne, ajuta!

1. Nuanţe, păcatul clevetirii…

Dumnezeu nu ne va judeca numai după mărimea păcatelor noastre, ci si după aceea cum am judecat noi despre alţii… Daca am judecat aspru pe aproapele, păcatul nostru se va face mai grozav si mai vrednic de osânda. Dimpotrivă, omul domol, iubitor de semeni, blând, micşorează mărimea păcatelor sale.
De aceea Hristos a zis: “Nu judecaţi ca sa nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care aţi judecat veţi fi judecaţi, si cu măsura cu care aţi măsurat vi se va măsura vouă si vi se va adăuga vouă care auzit, citiţi sau ştiţi acestea.” ( Matei 7 1-5, Marcu 4 24, Luca 6 33-38).
Deci sa fugim iubiţilor de defăimări si sa recunoaştem ca patima defăimării este o cursa a Satanei… care ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi sa nu ne îngrijim de propria mântuire a Sufletului si ca răspunderea noastră sa o facă mai mare.

2. ANTIHRIST? Clevetitorii devin Antihrişti, furând dregătoria Domnului.

Un oarecare mare bătrân pustnic şedea în Siria, între hotarele Antiohiei. El avea un frate care era gata de judecată când vedea vreun frate greşind. Pe acela de multe ori îl învăţa bătrânul, grăind:
“Cu adevărat fiule te înşeli şi-ţi pierzi Sufletul tău, de vreme ce nimeni nu ştie ce este în om, fără numai duhul care este într-însul ( 1 Cor. 2 11). Aceştia pe care îi judeci şi-i prihăneşi tu sau altul, de multe ori înaintea oamenilor fac fapte rele; iar în taină se pocăiesc înaintea lui Dumnezeu. Păcatul acestora noi îl vedem, dar pocăinţa si faptele cele bune ce le-au făcut, numai Domnul le ştie.
Pentru aceasta, şi cu ochii tăi de vei vedea pe om păcătuind, nici cât de puţin nu-l judeca pe el, că numai Unul Dumnezeu este Judecătorul.
Ca tot omul ce judeca pe altcineva se afla ca un Antihrist al lui Hristos, de vreme ce I-a răpit dregătoria si stăpânia ce I-a dat-o Dumnezeu Tatăl ( Ioan 5 26-27), făcându-se el judecător mai înainte decât Dansul.” (P.o.c. 380 8 )

(Vămile Văzduhului, Vama a 3-a a clevetirii, judecării si osândirii aproapelui, Protos. Nicodim Măndiţă, vol 1, pg 85-86 si 115.)

Va recomand sa cititi si:

DE POST (1) PASARI MAI INTELEPTE DECAT CLEVETITORII
DE POST (2) MAI BINE RASTORN EU ISPITA, DECAT SA MA RASTOARNE EA PE MINE!
De post (3) Hrana duhovniceasca POSTIM? CE FOLOS DACA NU MANCAM CARNE, DAR SFASIEM NUMELE CEL BUN AL FRATILOR NOSTRI?
De post (4) Hrana duhovniceasca
DUMNEZEU ACOPERA GRESELILE OAMENILOR, NU LE VADESTE
De post (5) Hrana duhovnicesca
SI CLEVETITORII SUNT NISTE UCIGASI
De post (6) Hrana duhovniceasca
AU LUAT OAMENII JUDECATA MEA !!!
De post (7) Hrana duhovnicesca
… FRATELE MEU N-AR FI FACUT ACESTA, DE NU LA-I FI INSELAT TU!
De post (7) Hrana duhovniceasca
FULGII SE ARUNCA USOR IN VANT, DAR NU SE MAI POT ADUNA
VINDECAREA PACATELOR CLEVETIRII

luni, 30 martie 2009

Acatistul sfintelor si mântuitoarelor patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos

Condacele şi Icoasele

Condacul 1:

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând patimilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Icosul 1:

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru mine om Te-ai făcut şi pe mine, omul cel omorât de păcăte, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, m-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătăt atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a patimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 2:

Văzându-te pe Tine Îngerul în gradina Ghetsimani, în rugăciuni nevoindu-Te până la sudoare de sânge, stând înaintea Ta, Te întărea, când Te îngreunau ca o sarcină păcatele noastre. Căci Tu, pe Adam ridicându-l, l-ai adus înaintea Tatălui, plecându-Ţi genunchii şi rugându-Te. Pentru aceasta cu smerenie, cu credinţa şi cu dragoste Îţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 2:

Înţelegerea cea neînţeleasă a patimii Tale celei de voie n-au înţeles-o iudeii. Pentru aceea, când Te cautau pe Tine noaptea cu făclii, le-ai zis lor: " Eu sunt", iar ei, deşi au căzut la pământ, după aceea Te-au dus legat la judecată. Dar noi, căzând cu umilinţă şi cu dragoste, strigăm Ţie:
Iisuse, Cel ce eşti Lumina lumii, ai fost urât de toată lumea cea vicleană;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, ai fost prins de stăpânitorii întunericului; Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte, de fiul pierzării ai fost dat la moarte;
Iisuse, Cel ce Te dăruieşti tuturor în dar, ai fost vândut pentru treizeci de arginţi;
Iisuse, Cel fără de vicleşug, de vânzătorul Iuda cu vicleşug ai fost sărutat;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 3:

Cu puterea dumnezeirii Tale ai arătat dinainte lepădarea cea de trei ori a ucenicului Tău. Dar el, deşi s-a lepădat de Tine cu jurământ, după aceea, când Te-a văzut în casa Arhiereului pe Tine, Domnul şi Învăţătorul lui, a plâns cu amar. Caută dar şi spre mine, Doamne, şi inima mea cea împietrită umple-o de dragostea Ta, iar ochilor mei dă-le lacrimi de pocăinţă, ca să-mi spăl păcatele mele, strigând către tine: Aliluia!

Icosul 3:

Având cu adevărat stăpânire ca un Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec, ai stat înaintea arhiereului Caiafa, cel fărădelege, Tu , Cel ce eşti Domnul şi Stăpânul tuturor, primind să fii chinuit de cei pe care Însuţi i-ai zidit; pentru aceasta primeşte acum de la noi această rugăciune:
Iisuse, Cel ce eşti dorirea tuturor, dacă, pentru frică, Apostolul Petru de Tine s-a lepădat, nu mă lepăda pe mine, păcătosul, ci mă mântuieşte;
Iisuse, ajută-mă să nu mă lepăd de Tine;
Iisuse, Cel ce eşti fără de preţ, dar cu preţ ai fost vândut, scapă-mă şi pe mine de vrăjmaşi; Iisuse, Arhiereule, Cel ce în Sfânta Sfintelor ai intrat, curăteşte-mă şi pe mine cu sfânt Sângele Tău de toate întinăciunile trupeşti şi sufleteşti;
Iisuse, Cel ce ai fost legat, dar singur ai puterea de a lega şi dezlega, dezleagă păcatele mele cele multe;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 4:

Iudeii, cu viforul uciderii lui Hristos suflând şi glasul tatălui minciunii ascultând, al diavolului cel ucigător de oameni, Te-au lepădat pe Tine, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa cea adevărată. Iar noi pe Tine, Hristoase, puterea lui Dumnezeu în care sunt tăinuite toate vistieriile înţelepciunii, mărturisindu-Te, strigăm către Tine: Aliluia!

Icosul 4:

Auzind Pilat blândeţea graiurilor Tale, Te-a dat ca pe un vrednic de moarte spre răstignire, deşi singur a mărturisit că nici o vină n-a aflat întru Tine. Mâinile şi-a spălat, însă inima şi-a întinat-o, iar noi minunându-ne de taina Pătimirii Tale celei de voie, cu umilinţă strigăm către Tine:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei, muncit ai fost de fiii celor fără-de-lege;
Iisuse, Cel ce îmbraci cu podoabă cerul şi pământul, gol ai fost şi batjocorit;
Iisuse, Cel ce speli rănile păcatelor, rănit ai fost;
Iisuse, Împăratul tuturor, în loc de dragoste şi mulţumire, chinuri aspre de la fiii lui Israil ai primit;
Iisuse, Cel ce pentru noi ai fost chinuit şi batjocorit şi rănit, tămăduieşte rănile sufletelor şi trupurilor noastre;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 5:

Cu sângele rănilor Tale Te-ai îmbrăcat, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Ştiu cu Proorocul, ştiu cu adevărat pentru ce sunt roşite hainele Tale; eu, Doamne, cu păcatele mele Te-am rănit pe Tine; încă Ţie, Celui ce ai fost rănit pentru mine, Îţi strig cu credinţă: Aliluia!

Icosul 5:

Văzându-Te pe Tine cu Duhul mai-înainte-grăitorul-de-Dumnezeu Isaia, plin de răni şi fără de cinste, înspăimântat fiind a strigat: " Văzutu-L-am pe El şi nu avea chip, nici frumuseţe". Iar noi, privindu-Te răstignit pe Cruce, cu credinţă strigăm:
Iisuse, Cel ce pentru noi necinste ai răbdat, cu slavă şi cu cinste L-ai încununat pe om;
Iisuse, Cel ce pălmuit ai fost pe faţă, spre a Cărui faţă Îngerii a căuta nu pot;
Iisuse, Care cu trestia ai fost bătut peste cap, pleacă-mi spre smerenie capul meu;
Iisuse, Cel ce ochii cei prealuminoşi cu sânge I-ai avut întunecaţi, întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunile lumii;
Iisuse, Care ai fost bătut şi cu toate mădularele dureri ai suferit, fă-mă întreg şi sănătos;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!!

Condacul 6:

Propovăduitor al nevoinţei Tale s-a arătat Pilat, arătând poporului că nimic vrednic de moarte nu se află întru Tine, dar iudeii ca nişte fiare sălbatice, văzând sângele Tău, scrâşneau din dinţi strigând: " Răstigneşte-L, răstigneşte-L ", iar noi, sărutând preacuratele Tale răni, cântăm: Aliluia!

Icosul 6:

Strălucit-ai la arătare spre mirarea îngerilor şi a oamenilor. Pilat pentru Tine a grăit "Iată Omul!". Veniţi dar cu toţii, să ne închinăm Domnului Iisus, Celui ce pentru noi a fost batjocorit, şi să-I strigăm:
Iisuse, Făcătorul şi Judecătorul tuturor, Tu Te-ai lăsat judecat şi chinuit de cei ce prin Tine s-au zidit;
Iisuse, dătătorul înţelepciunii, celor fără de minte răspuns nu ai dat;
Iisuse, Cel ce tămăduieşti pe cei bolnavi de păcate, dă-mi alinare prin pocăinţă;
Iisuse, Păstorul cel Bun, Cel ce ai fost batjocorit de demoni, umple inima mea de dragostea Ta; Iisuse, primeşte-mă în ceata aleşilor Tăi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!
Condacul 7:

Vrând să izbăveşti pe om din robia vrăjmaşului, Te-ai smerit pe Tine înaintea vrăjmaşilor Tăi, Iisuse, şi ca un miel fără de glas, spre junghiere ai fost adus, răni pretutindeni răbdând, ca întru totul să-l vindeci pe omul care Îţi cântă: Aliluia!

Icosul 7:

Îndelungă răbdare ai avut când ostaşii Te batjocoreau, după porunca judecătorului nedrept, cu răni cumplite chinuind trupul Tău, care s-a umplut în întregime de sânge; pentru aceasta cu lacrimi de umilinţă strigăm Ţie:
Iisuse, Iubitorule de oameni, care de oameni cu spini ai fost încununat;
Iisuse, Cel fără de patimă, care grele patimi ai răbdat ca pe noi din patimă să ne izbăveşti;
Iisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-ne pe noi cei vrednici de toată osânda;
Iisuse, sprijinitorul şi întăritorul nostru, Care ai fost părăsit de toţi, întăreşte-ne pe noi, robii Tăi; Iisuse, bucuria noastră, Cel ce tare ai fost necăjit de oameni, veseleşte-ne pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 8:

În chip minunat s-au arătat Ţie Moise şi Ilie pe Muntele Taborului, grăind despre moartea Ta pe care aveai să o pătimeşti în Ierusalim, acolo văzând slava Ta, iar aici mântuirea primind-o, cântăm: Aliluia!

Icosul 8:

Pentru mulţimea păcatelor mele ocări şi chinuri ai răbdat, Hristoase, pretutindeni de cei răi ai fost gonit, ca unii ce Te socoteau a fi împotriva Cezarului, iar alţii ca pe un făcător de rele Te judecau, încât strigau: " Ia-L şi răstigneşte-L !". Dar noi pe Tine, Domnul Cel răstignit pentru mântuirea noastră, din adâncul inimii Te rugăm:
Iisuse, Judecătorul nostru, Care cu nedreptate ai fost judecat, nu ne judeca pe noi după faptele noastre;
Iisuse, ajutorul meu, Cel ce ai pătimit pe Cruce, în ceasul necazurilor nu ne lăsa pe noi;
Iisuse, Care ai strigat către Tatăl pentru ajutor, ajută-ne în neputinţele noastre;
Iisuse, Mântuitorul nostru, Care necinste ai primit, nu ne lipsi de slava Ta, ci ne mântuieşte; Iisuse, Cel ce ne-ai învăţat adevărata smerenie, nu ne lepăda pe noi;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 9:

Toată firea s-a clătinat, văzându-Te pe Tine răstignit pe Cruce, soarele în cer razele şi-a ascuns, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a despicat, pietrele s-au sfărâmat, iadul pe morţi i-a scos afară, iar noi, cu credinţă şi cu smerenie închinându-ne Sfintelor Tale Patimi, cântăm: Aliluia!

Icosul 9:

Ritorii cei mult vorbitori, deşi mult grăiesc, nu pot să dea mulţumire vrednică dumnezeieştilor Tale Patimi, iar sufletele şi trupurile noastre, inimile şi toate mădularele noastre, cu umilinţă se roagă către Tine, Iubitorule de oameni:
Iisuse, Cel ce pironit fiind pe Cruce mâinile către toţi ai întins, pironeşte şi zapisul greşelilor noastre;
Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce în coastă ai fost împuns, învredniceşte-ne a intra în cămara Ta cea cerească;
Iisuse, Cel ce ai fost răstignit, răstigneşte păcatele şi patimile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai săvârşit în munci, dă-ne nouă să nu judecăm şi să nu osândim pe nimeni; Iisuse, Multmilostive, să nu cadă peste noi osânda Ta;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 10:

Vrând să mântuieşti lumea, ai tămăduit, Doamne, orbii, şchiopii, surzii şi leproşii, duhurile cele rele le-ai izgonit, iar cei nerecunoscători cu răutatea chinuindu-Te, pe Cruce Te-au pironit, căci nu ştiau să cânte: Aliluia!

Icosul 10:

Împărate Preaveşnice, Iisuse, pătimit-ai cu trupul pentru a noastră neînfrânare ca să ne speli de păcate, dându-ne nouă pildă ca să urmăm Sfintele Tale învăţături şi cu dragoste să strigăm:
Iisuse, dragostea cea fără de sfârşit, celor ce Te-au răstignit nu le-ai socotit păcatul;
Iisuse, Cel ce cu lacrimi şi cu suspinuri Te-ai rugat, învaţă-ne pe noi să ne rugăm;
Iisuse, Cel ce toate proorociile despre Tine le-ai împlinit, împlineşte dorinţele cele bune ale inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce Ţi-ai dat duhul în mâinile Tatălui, primeşte în ceasul ieşirii şi duhurile noastre;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit împărţirea veşmintelor Tale, cu blândeţe să desparţi de trupuri sufletele noastre la vremea rânduită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 11:

Cântare cu totul umilită a adus Ţie cea cu totul nevinovată, Maica Ta, zicând: " Deşi pătimeşti pe Cruce, Te ştiu pe Tine din pântece ca pe Cel din tatăl născut mai-nainte de Luceafăr, şi văd că toată făptura cu Tine pătimeşte". Cel ce Ţi-ai dat Duhul Părintelui Tău, primeşte şi duhurile noastre şi nu ne lăsa pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 11:

Cântăm suferinţa Ta cea de voie, ne închinăm Patimilor tale, Hristoase, şi credem cu sutaşul că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Iar când vei veni cu putere multă şi cu slavă mare pe norii cerului, atunci nu ne ruşina pe noi, cei ce suntem răscumpăraţi cu Sângele Tău şi care Îţi strigăm:
Iisuse, mult pătimitorule, izbăveşte-ne pe noi de plânsul cel veşnic, pentru lacrimile Preacuratei Maicii Tale;
Iisuse, Cel ce de toţi ai fost părăsit, nu ne părăsi pe noi în ceasul morţii noastre;
Iisuse, primeşte-ne şi pe noi ca pe Magdalena să sărutam sfintele Tale picioare;
Iisuse, cu vânzătorul şi cu cei ce Te-au răstignit pe tine, nu ne osândi pe noi, smeriţii Tăi robi; Iisuse, fă-ne părtaşi bunătăţilor cereşti;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul 12:

Dăruieşte-ne har, dezlegătorule al tuturor datoriilor, Hristoase, şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim Sfintele Tale Patimi, precum ai primit pe Pavel şi pe cei ce Te-au slăvit pe Tine, şterge păcatele noastre, curăţeşte-ne, sfinţeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, cei ce cu credinţă, cu smerenie şi cu dragoste cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul 12:

Cinstind şi slăvind Patima Ta, Hristoase, Te lăudăm şi credem împreună cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce vei judeca vii şi morţii; învredniceşte-ne, Doamne, Împărăţiei Tale celei veşnice pe noi, cei ce strigăm către Tine:
Iisuse, Cel ce pentru noi ai pătimit, izbăveşte-ne din necazuri, din patimi şi din nevoi;
Iisuse, Cel ce ai fost batjocorit, scapă-ne pe noi de batjocura vrăjmaşilor noştri;
Iisuse, Cel ce ai fost biciuit, nu ne pedepsi pe noi, pentru păcatele noastre, ci ne mântuieşte;
Iisuse, Cel ce Te-ai umilit, dă inimilor noastre umilinţă şi smerenie, ca să ne mărturisim greşelile şi păcatele noastre;
Iisuse, Cel ce eşti dragostea cea netrecătoare, nu îngădui să fim biruiţi de răutate;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

Condacul al 13-lea:

O, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, primeşte această puţină rugăciune de mulţumire, pe care o aducem Ţie, şi cu mântuitoarele Tale Patimi, vindecă-ne pe noi de toată durerea sufletescă şi trupescă, izbăveşte-ne cu Crucea Ta cea Sfântă de vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi şi, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne lăsa pe noi, izbăvindu-ne cu moartea Ta din veşnica moarte, să strigăm Ţie: Aliluia!
(Acest Condac se zice de trei ori.)

După aceasta se zice iarăşi Icosul întâi:

Cel ce Dumnezeu fiind, pentru mine om Te-ai făcut şi pe mine, omul cel omorât de păcăte, cu Trupul şi Sângele Tău cel făcător de viaţă, m-ai înviat. Drept aceea Ţie, Căruia ne-ai arătăt atâta dragoste, cu mulţumire strigăm:
Iisuse, Dumnezeule, dragostea cea mai înainte de veci, Cel ce pentru neamul pământesc ai binevoit a patimi;
Iisuse, Cel ce trup ca al nostru ai luat şi cu moartea Ta stăpânirea morţii ai stricat;
Iisuse, Cel ce cu rănile Tale lumea ai răscumpărat;
Iisuse, Mântuitorule, întăreşte-ne în ispite;
Iisuse, Cel ce ai biruit puterile întunericului, luminează-ne;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mântuieşte-ne!

şi Condacul întâi:

Apărătorul cel mare şi Domn al cerului şi al pământului, pe Tine, Împăratul cel nemuritor, văzându-Te răstignit pe Cruce, făptura toată s-a schimbat, Cerul s-a înspăimântat, temeliile pământului s-au clătinat. Iar noi, nevrednicii, închinăciune de mulţumire aducând patimilor Tale pentru noi, cu tâlharul strigăm Ţie:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!
Iisuse, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, mâtuieşte-ne!

Apoi se citeste această

RUGĂCIUNE

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne. Că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor. Ştim, întru-tot-Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Patimile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului.
Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Patimi şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Patimilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Lansarea celui mai recent volum din seria „N.Steinhardt”

Cel mai recent volum din seria „N.Steinhardt”, Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia de N. Steinhardt si Ioan Pintea, va fi lansat pe 30 martie, ora 12.00, la Manastirea „Sf.Ana”Rohia.
Lansarea de la Manastirea Rohia ( în „Sala Bizantina”) se va face cu participarea Ministrului Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Theodor Paleologu.
Vor mai vorbi despre carte: P.S. Justin Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”, membrii colectivului redactional al Integralei „N. Steinhardt” (Virgil Bulat, George Ardeleanu, Stefan Iloaie, Florin Roatis) si Emanuela Stoleriu, redactor-sef al Editurii Polirom. Protos. Macarie Motogna va fi moderatorul evenimentului.
Evenimentul comemoreaza totodata douazeci de ani de la trecerea la cele vesnice a Monahului Nicolae Delarohia.
Vor mai participa: Preasfintitul Justinian Episcopul Maramuresului si Satmarului, Vasile Timis Secretar de Stat în Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Dan-Calin Peter Rectorul Universitatii din Baia Mare, Pr. Ioan Chirila Decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa din Cluj-Napoca, Petre Dunca Decanul Facultatii de Litere din Baia Mare, Petre Guran, Virgil Ciomos, Mircea Oliv, Teodor Ardelean Directorul Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu” din Baia Mare, George Vulturescu, Pr. Cristian Stefan Consilier cultural al Episcopiei Maramuresului si Satmarului, Membrii Fundatiei N. Steinhardt si iubitori ai Operei Monahului Nicolae Delarohia.
În continuare va avea loc si lansarea cartii N. Steinhardt si paradoxurile libertatii avândul ca autor pe Lectorul univ. dr. George Ardeleanu, cartea fiind teza de doctorat a domniei sale, pe care a sustinut-o în anul 2008 la Catedra de filologie a Universitatii din Bucuresti sub îndrumarea domnului Nicolae Manolescu. Este cea mai complexa si importanta lucrare despre Omul si Opera N. Steinhardt
Dupa încheierea manifestarilor de la Manastirea Rohia, Excelenta Sa, Domnul Ministru Theodor Paleologu, la orele 16,3o va vizita Biserica monument UNESCO din localitatea Rogoz, iar de la orele 18,oo în Aula Universitatii de Nord din Baia Mare va sustine conferinta N. Steinhardt si prietenii sai.
Primejdia marturisirii va fi lansata si marti, 31 martie, ora 15.00, în Bistrita, la Biserica „Sfintii Trei Ierarhi”, cu participarea coautorului Ioan Pintea. Partenerii evenimentului sunt: Editura Polirom, Manastirea „Sf. Ana”Rohia si Centrul Judetean pentru Cultura Bistrita-Nasaud. Vor prezenta cartea: Ioan Pintea, protos. Macarie Motogna, Emanuela Stoleriu, Virgil Bulat si George Ardeleanu.
Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia constituie al saselea volum din seria de autor „N. Steinhardt”.
Opera integrala N. Steinhardt apare din initiativa P.S. Justin Sigheteanul, Presedintele Fundatiei „N. Steinhardt”. Volumul contine dialogurile „întrupate la Rohia” între autorul Jurnalului fericirii si Ioan Pintea, convorbiri care puncteaza o serie de momente esentiale ale itinerariului spiritual al lui N. Steinhardt.
„O carte vie, plina de farmecul inteligentei si al sinceritatii... Este o carte-document care, împreuna cu Jurnalul fericirii..., arata un destin de intelectual roman în lupta cu «pacatosenia» lui lumeasca si cu aspiratia sa de a se «înduhovnici» prin Hristos.” (Eugen Simion)
„Am trait cu voluptate de ucenic apropierea de Parintele Nicolae. Pentru mine el a fost Avva, Antrenorul. Antrenorul acesta nu a scos din mine un jucator de elita, pentru ca m-a antrenat mai mult pe «margine», dar, fara doar si poate, a scos din mine un iubitor de joc, de jucatori. Admiratia pentru marile spirite, pentru marile jocuri si jucatori, pentru campioni o detin, desigur, de la el. El numea cultura, ca si Huizinga, un mare joc.” (Ioan Pintea)

N. Steinhardt se naste la Bucuresti pe 29 iulie 1912. Isi face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret”. Colaboreaza la Libertatea si la Revista Fundatiilor Regale. Dupa razboi, publica pentru scurta vreme în Universul literar, Victoria, Tribuna poporului si, din nou, Revista Fundatiilor Regale. Refuza sa colaboreze cu noul regim. In 1960 este anchetat, apoi condamnat in „lotul Noica-Pillat“ la 12 ani de munca silnica. La 15 martie 1960, în închisoare se converteste la crestinism. In 1972 termina prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publica volume de eseuri si de critica foarte bine primite, desi unele sunt puternic cenzurate. În 1980 întra în obstea monahala de la Rohia unde va fi tuns în monahism la 16 august 1980, ramâne activ pe terenul eseisticii si al criticii. Se stinge din viata la 30 martie 1989 si este înmormântat în cimitirul Manastirii Rohia.
In seria de autor „N. Steinhardt” au mai aparut:
•Jurnalul fericirii
•Daruind vei dobindi. Cuvinte de credinta (contine CD)
•In genul…tinerilor
•Principiile clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional. Critica operei lui Leon Duguit
•Articole burgheze

Mai multe date aflati pe site-ul manastirii, la rubrica "Noutati"

32. Multumesc Doamne

Dau slava Domnului pentru ca m-a chemat la viata si pentru ca mi-a dat bucuria de a ma naste. Ii multumesc lui Dumnezeu ca exist, ii multumesc pentru familia in mijlocul careia m-am nascut, ii multumesc pentru prietenii pe care mi i-a scos in cale.
Ii multumesc pentru toate.

Slava Tie, Doamne, Slava Tie.

Am privit in jur si m-am intrebat: ce am facut pâna acum cu viata pe care Dumnezeu mi-a dat-o din bunii mei parinti?... O clipa, doar...
Care e cel mai bun lucru pe care il poti face cand e ziua ta? Sa te spovedesti si sa-i multumesti Domnului pentru toate.
In timpul Postului Mare, ma spovedeam mereu dupa duminca Mariei Egipteanca. Dar azi, fiind o zi speciala pentru mine, am ales sa nu mai amân intalnirea cu Hristos.
Domnul Meu, bucuria mea.
Slava Tie, Doamne, Slava Tie!

Cât de minunat esti in sarbatoarea primaverii, cand se trezeste la viata toata faptura si noi strigam cu bucurie catre Tine: Tu esti Izvorul vietii, Tu esti Biruitorul mortii!
Mângâiate de lumina lunii si de cântecele privighetorilor stau vaile si codrii in vesminte de nunta. Intreaga lume e mireasa Ta si ca pe Mirele ei vesnic te asteapta. Daca iarba campului astfel o imbraci, pre noi, oare cum ne vei preschimba in veacul Invierii ce va sa fie? Cum vor lumina trupurile noastre, iar sufletele cum vor straluci? (Acatistul de multumire "Slava lui Dumnezeu pentru toate", Icosul al 3-lea)

vineri, 27 martie 2009

Pecetea determinarilor - Pr. Lucian Grigore

Atunci când ne propunem să vorbim despre libertate avem şansa unei recapitulări de sens. Orice dezbatere despre sensul libertăţii este o „libertate” în ea însăşi, o recapitulare a parcursurilor unor generaţiile trecute, sau a posibilităţilor unora prezente ori viitoare; afară numai dacă o astfel de virtualitate rulează sensul interzis al istoriei.

Libertatea însăşi se doreşte a fi un curent, o logică transcendentă a relaţiilor dintre factori, un ideal uneori împlinit, alteori mult aşteptat. Ridicolul situaţiei stă însă în faptul că tocmai acum când ni se pare că am fi atins un anumit fel de elevaţie, un anumit discernământ social valabil, începem să percepem libertatea nu ca pe o instituţie necesară, ci ca pe o premiză facultativă. Avem dreptul să ne simţim liberi, însă nu este obligatoriu să fie adevărat! Ridicol! În aceste condiţii pare-se că nu instituţia libertăţii dă caracterul durabil al persoanei, ci doar un anumit spirit interior al relaţionării noastre cu lumea, reacţia singularităţii noastre la ambientul posibil. Accentul libertăţii se mută astfel de pe osatura ei publică - de pe structura ei instituţională - în interioritatea unei speranţe private, individuale, lipsite de sorţi de izbândă. Libertatea încetează a mai fi o proclamaţie publică, o construcţie comună, devenind doar una finalmente individuală, o năzuinţă cvasi-ocultă, subiacentă lumii. Nu mai percepem şansa libertăţii ca pe un eveniment social, ci ca pe un reflex individual la determinările dispuse gradual în viaţa noastră. Credem că suntem liberi şi ne mântuim tocmai în măsura în care reuşim să trăim evenimentul acestei credinţe. Peste tot şi peste toate însă, se întind tentaculele determinării.

Avem un rol social, o recunoaştere, un rost precizat, o funcţionalitate specifică, o condiţionare valabilă; toate acestea nu înseamnă altceva decât că suntem perfect înfăşuraţi în această ierarhie a determinărilor existente în viaţa noastră; şi a ne mântui de determinare pare a fi o opţiune a martirajului.

Am citit şi eu, ca mulţi alţii dintre colegii mei, apelul părintelui Iustin Pârvu prin care îndeamnă poporul dreptcredincios să ceară autorităţilor române abrogarea legii care permite îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor. Am aşteptat reacţia oficială a autorităţii noastre ecleziastice. Am văzut reacţia anumitor medii culturale, reacţia credincioşilor obişnuiţi şi am socotit că nu e timp să mai stăm deoparte.

Mai mulţi enoriaşi mi-au cerut să-mi exprim poziţia legat de aceste frământări prin care trece biserica. Ca o obligaţie de conştiinţă şi ca un drept al sacerdoţiului încredinţat mie prin însăşi taina hirotoniei, mă văd nevoit să mărturisesc adevărul, chiar dacă eu cel păcătoşit nu aş dori cu dinadinsul aceasta: Părintele Iustin Părvu are dreptate ! Este vremea muceniciei ! O mucenicie care vizează în primul rând durerile ieşirii din strânsoarea determinărilor şi mai apoi jertfelnicia până la capăt. „În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar: „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, zice cu glas de durere părintele, iar eu cred că nu este o chemare la neascultare, ci dimpotrivă un adevăr al ascultării întru Hristos.

Într-unul dintre cuvintele mele de la amvon am vorbit despre curajul mărturisirii şi despre nevoia de a ne izbăvi de frică. Am vorbit despre fricile noastre de toată ziua: despre iraţionala frică a unora dintre femeii faţă de bărbaţii cu care sunt legate prin taina cununiei - o frică ce aduce, în foarte multe cazuri, căsnicia în disoluţie; Am vorbit despre frica oamenilor de a nu-şi pierde locul de muncă; despre frica de a nu ne vătăma copiii cu toate relele lumii de acum; despre frica privitoare la vremurile ce se arată… Şi am subliniat cuvintele din Sfintele Scripturi care întăresc nădejdea noastră: „Nu vă temeţi ! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei X, 26) „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei X, 28; Luca XII, 4-5).

Am fost atenţionat că unii dintre credincioşi au perceput intervenţia mea ca pe o invitaţie la adormire, o formă prin care aş fi încercat să justific şi să cer supunere necondiţionată faţă de măsurile abuzive ale unui stat obedient închinat autorităţii globaliste. Cineva a perceput mesajul meu la genul: „Nu vă temeţi de cipuri ! Poftiţi şi vă aplecaţi fruntea !” iar eu am spus „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul…”.

Am fost încântat să observ că anumiţi ierarhi ai Bisericii noastre, în chip direct (mă refer la atitudinea tranşantă a Sinodului Mitropolitan de la Cluj), sau indirect – prin acordarea unor binecuvântări – acţionează în sensul lămuririi situaţiei create. Am fost încântat să citesc Studiul despre RFID (vezi http://apologeticum.wordpress.com/2009/01/22/pe-arhiereul-nostru-doamne-il-pazeste/) realizat de Pr. Prof. Dr. Mihai Valica cu binecuvântarea IPS Teofan, un studiu precis şi extrem de bine documentat, care vine în sprijinul apelului părintelui Iustin Părvu şi care poate servi spre o definitivă informare a credincioşilor.

Am reţinut din această lucrare doar câteva pasaje care ar putea fi de interes maxim pentru credincioşi:
- „Nu acţiunea cipurilor biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi o capcană a vrăjmaşului. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar odată începută, să se pregătească pas cu pas, psihologic-perceptiv şi mental acţiunea finală: pecetluirea;

Alte două pasaje:
- „Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID”;
- „Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi unor acte de terorism, ucideri şi crimă organizată”.

Sunt trist că o temă atât de gravă - legată de supravegherea electronică - este lăsată la îndemâna unor jurnalişti potrivnici unei îndreptări ortodoxe, fie într-un fel în care să agaseze audienţa publică şi să agreseze bunul simţ, fie într-o manieră de a bagateliza orice demers.
Victime ale unei astfel de agresiuni, comentatori cu pretenţii de buni creştini ortodocşi (şi vă rog a-mi îngădui să nu dau nume aici) se arată „acriţi” de această discuţie despre buletine şi paşapoarte purtătoare de date biometrice, revendicându-şi dreptul la tăcere. Tăcerea nu înseamnă nicidecum mărturisire, iar mărturisirea nu se face cu gălăgie, ci cu duhul curat al unui Adevăr ce se impune prin Sine.

O anumită parte a presei (ca să nu spun: - o covârşitoare proporţie a ei) a prezentat problema de aşa manieră încât să cadă totul în desuet şi în ilar. Problema s-ar fi redus la faptul că „anumite cete de habotnici ortodocşi cer scoaterea dracului din paşaport şi din buletinul de identitate”. Mulţi dintre cei ce au uşurinţa de a cupla doar la ceea ce are voie presa să livreze vulgului au şi prins momeala dând frâu liber reflexului de a-i batjocori pe cei temători. Intelectualitatea nu şi-a spus în vreun fel profund şi răspicat cuvântul asupra problemei; lumea politică a pendulat între opţiuni aşteptând codul de ordine de la Bruxelles; Sinodul de la Bucureşti s-a delimitat de „iniţiativele răzleţe şi particulare” precum şi de „manifestările unor grupuri de presiune” constituite din nimeni altcineva decât din proprii păstoriţi.

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată sub nr. 638/25 februarie 2009, lăsa la aprecierea credincioşilor să opteze între noul tip de paşaport biometric şi unul simplu temporar, pentru motive de conştiinţă sau religioase, întărind afirmaţia că dobândirea unui paşaport este un drept şi nu o obligaţie.

A spune că eşti liber să te dai jos din pom - numai că acest lucru nu se constituie ca o obligaţie - este un tertip judiciar similar cu punerea sub asediu a unei categorii de credincioşi pe care implicitul situaţiei îi ţine suspendaţi într-o realitate refuzată atât de către autoritatea globală cât şi de cea bisericească. Această înseamnă, în opinia mea, a respinge şi a condamna la izolare un popor dreptcredincios care ţine dogmele părinteşti, apără adevărul şi dreapta închinare şi înţelege să nu plece grumazul în faţa fărădelegii de a purta pururea cu sine stigmatul prezumţiei de vinovăţie pentru fapte nesăvârşite încă.Biserica nu-şi poate îngădui nici măcar prin autoritatea forului ei cel mai înalt să scoată în afara participaţiei pastorale vreo categorie de credincioşi, decât în cazul vreunui eres. Dacă Sfântul Sinod nu poate fi motivat să aplice rigoarea anatemei asupra acestei categorii de credincioşi - asta pentru că, în mod categoric, nu are temeiul teologic şi canonic să o facă - înseamnă că va trebui să îşi asume această categorie de credincioşi cu toată răspunderea şi să o accepte în dialog şi în lucrare.

Este nedrept pentru un organism administrativ-bisericesc, oricare ar fi el, să se prevaleze de autoritate canonică pentru a-şi arunca în derizoriu proprii credincioşi, expunându-i în faţa structurilor seculare ca pe unii care ar avea în relaţia cu statul, din care înşişi sunt parte, anumite bariere de conştiinţă şi religioase. Sfântul Sinod nu se poate delimita de credincioşii asupra cărora nu a găsit justificarea să arunce vreo anatemă. Şi dacă o astfel de motivaţie a anatematizării nu poate exista, va trebui să adopte în dialog cu această categorie de credincioşi o atitudine care să aibă drept consecinţă un acord deplin.Cele petrecute confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că undeva la vârful Bisericii există şi se manifestă din plin anumite tendinţe de confiscarea a deciziei, fapt confirmat şi de accentele autoritariste exprimate în textul noului Statut B.O.R.

Dăm aici doar câteva referinţe din noul Statut pentru Organizarea si Funcţionarea B.O.R. care aruncă în scenă grave disfuncţii la nivelul păstrării climatului de colaborare între ierarhia superioara şi clerul de parohie, precum şi între autoritatea ecleziastică superioară si enoriaşii care întreţin viaţa Bisericii. Potrivit noului statut, ierarhia superioară revendică toate pârghiile de conducere administrativă din Biserică, transformând preoţimea în agenţi de prestări servicii şi încasatori ecleziastici (a se vedea Art. 65. lit. g. din Statut), refuzând astfel corpului eclesial orice fel de participare deliberativă reală la viaţa administrativă a Bisericii. Prin natura dreptului acordat Patriarhului de a dizolva, prin decizie patriarhală, structuri deliberative cu un rol esenţial în viata eparhiei (Art. 25 lit. q) se încalcă grav principiul canonic potrivit căruia organele de conducere a Bisericii se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii şi nu numai prin voinţa unei căpetenii, sau prin voinţa unei singure categorii de membri.

În articolul 25 din Statut, lit. q se spune: „Patriarhul confirma si dizolva, prin decizie patriarhala Adunările Eparhiale” (!??!) ceea ce este un fapt nemaiîntâlnit în practica de până acum a Bisericii. Asemenea alunecare spre o politică a dictatului ecleziastic nu poate fi decât îngrijorătoare! Distanţa de ordin spiritual, tot mai accentuată, între ierarhia superioară bisericească şi clerul de parohie, dezvăluie o relaţie restrictivă, punitivă, o relaţie administrativă rece şi fără Dumnezeu. Acest fapt este reflectat chiar în recent înnoita legislaţie bisericească, din care lipseşte orice urmă de duh şi în textul căreia nu vom putea găsi nicidecum vreodată numele lui Hristos, dar în care abundă dispoziţiuni cu caracter ultimativ. Din acest text siluit sunt eliminate argumentele cheie ale implicării mai profunde a laicatului ortodox la actul de administrare, dar în acelaşi timp sunt refuzate şi orice fel de revendicări preoţeşti privitoare la acest act. Este oarecum simptomatică situaţia suspendării dreptului comunităţii preoţeşti de a propune prin vot candidaţii pentru funcţia de protoiereu. Prin abilitarea episcopului cu drepturi discreţionare de a numi, a reconfirma sau a revoca protopopii din teritoriu (art. 70. al. 1 si 2) nu se ajunge decât la o gravă pervertire a mecanismelor de reprezentare clericală de la nivelul protopopiatului în instrumente manevrabile, obediente unei autorităţi potenţial abuzive ori potenţial rupte de realitatea vie din teritoriu. Astfel protoiereul va fi transformat într-un gardian asmuţit permanent împotriva propriilor colegi preoţi, având sarcini precise de supraveghere (Art.71 lit. d), urmărire (Art.71 lit. f) şi raportare (Art.71 lit. c) a conformităţii plebei clericale cu cerinţele dictate de la centru. Atenţie ! Nu am citat din Statutul S.R.I., ci din Statutul B.O.R. !

Mai mult decât atât, transformarea Adunării Naţionale Bisericeşti („Parlamentul” nostru ecleziastic), organismul central deliberativ al Patriarhiei, într-un for cu vot consultativ (art. 127, lit. 4) este o deturnare inacceptabilă, şi o confiscare nejustificată a rolului deliberativ al unei structuri administrativ-bisericeşti cu angajament profund în viaţa Bisericii. Prin această tendinţă patronală conducerea superioară bisericească riscă să invalideze însuşi principiul durabil al sobornicităţii - care instituie rânduială potrivit căreia organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, ci doar cele colegiale sau colective - dar atentează şi la funcţionalitatea dată de un alt principiu de ocârmuire bisericească, cel constituţional-bisericesc, potrivit căruia unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie - sau se alcătuiesc - prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii.

Autoritatea sinodală care insistă în a ignora aceste principii, fie acreditează ideea că doreşte în mod deliberat să oculteze actul de conducere, pentru a fi mai simplă o eventuală deturnare a intereselor Bisericii, fie lasă impresia că se teme de propria Biserică şi de proprii actanţi. Oricum ar fi interpretată această tendinţă, ea nu dă altceva decât coordonatele unui exces de autoritate fără precedent. Simptomatologia acestui exces poate revela grave probleme de adecvare la problemele timpului, dar şi riscul major de a provoca o despărţire definitivă a autorităţii bisericeşti superioare de aspiraţiile credincioşilor pe care pretinde că îi păstoreşte. Fie că este stipulat, sau nu, în vreun regulament sau statut, vreun drept sau altul al cuiva, mulţimea credincioşilor va avea totdeauna rezervată libertatea de a-şi exprima votul încrederii sau al neîncrederii faţă de ocârmuitori. Asta e sigur !

Urgenţa de ordin pastoral şi misionar ar fi tocmai efortul de a se reconfigura un dialog care să implice toată Biserica, toate categoriile de membri ai Bisericii, clerici de toate treptele, monahi şi credincioşi, pe tema unei reconcilieri durabile.

Nu putem păstori doar pentru laptele turmei, ci pentru Hristos şi pentru Adevărul mărturisit de Biserică de veacuri şi peste veac. Nu ne poate fi dragă legislaţia Europei cu mult mai mult chiar decât a-L cinsti pe Hristos. Nu putem schimba aşezămintele şi lucrările Bisericii de pe o zi pe alta, pentru a ne înfăţişa ca stăpânitori şi domni ai lumii acesteia; pentru că pururea zicem întru nesfârşită rugă: „Că a Ta este Stăpânirea şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”; Şi o astfel de stăpânire s-a dat lui Hristos în cer şi pre pământ de-a pururi (Matei XXIV, 18).

Biserica nu este doar Sinodul şi nici Sinodul nu este în chip deplin Biserica. Biserica în deplinătatea ei (πλήρωμα) ne cuprinde pe toţi credincioşii ortodocşi şi ne responsabilizează pe toţi, după măsura aşezării noastre în rânduielile corpului ei lucrător. Pentru pregătirea unui răspuns drept, cu incidenţă asupra legilor ce vizează supravegherea persoanei, se cuvenea o largă dezbatere şi o atentă consultare cu întreg corpul Bisericii, cu toţi ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii Bisericii. Sfântul Sinod, privitor la acest răspuns, s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o şi n-a tratat-o cu duh părintesc, ci cu duhul unei ocârmuiri lumeşti. Mulţimea credincioşilor nu este o adunare de partid căreia să-i impui comandamente; este un aşezământ în inima căruia ocârmuitorul are menirea de a se face paznicul Adevărului, descoperitorul Dreptăţii, călăuzitorul Jertfei şi îndreptătorul Credinţei. Acum se vede că oile voiesc a păzi cele de taină, iar noi preoţii stăm ruşinaţi şi temători neştiind ce să facem şi ce să zicem.

Este un lucru trist că un astfel de răspuns despre buletine, paşapoarte şi cipuri, a fost grăbit de pricini politice diverse. S-ar fi cuvenit o consultare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, care să convină în simfonie asupra unei rezoluţii precise pe această temă. Biserica Greciei dovedeşte această chestiune într-un fel, Biserica noastră într-alt fel, celelalte biserici altfel, fapt care pune în mare derută pe credincioşi.

În legătură cu problema ridicată aici văd în adâncul mulţimii credincioşilor priviri dezorientate, temătoare, înfricoşate chiar. Unii dintre aceştia sunt luaţi în râs, alţii osebiţi precum câinii, prigoniţi de atitudinea arogantă, superioară, a unora dintre cei ce se cred atotştiutori. În biserică deja se simte aerul otrăvit al dezbinării, o dezbinare a cărei definiţie îşi găseşte contur tocmai în declaraţiile exclusiviste ale autorităţii bisericeşti. Se cuvine aşadar a se petrece grabnic o apropriere, o deschidere părintească a ierarhilor către sufletele credincioşilor.

Îndată după 89, Sfântul Sinod a elaborat un document care a şi fost dat publicităţii, în care ierarhia ocârmuitoare de atunci îşi recunoştea greşelile şi cerea poporului dreptcredincios să rămână strâns unit în Biserică şi vrednic apărător al credinţei. Un asemenea gest s-ar cuveni şi acum, când nu una, ci mai multe greşeli sfărâmă încrederea credincioşilor în ierarhii lor. Îi vrem pe ierarhii noştri în fruntea noastră la lucrare şi la luminare şi la smerire şi la binecuvântare şi la păstorire duhovnicească sfântă.

E timpul de acum, când oamenii sunt în disperarea pierderii locurilor de muncă şi a surselor de subzistenţă, să lăsăm ambiţia de a ne afişa lumii ca o biserică poleită cu aur, îmbrăcată într-o porfiră şi un vizon ce nu îi sunt proprii. Imaginea preotului nu trebuie să transmită culoarea aurului şi a argintului cusut în veşminte, ci sacul pocăinţei şi îngăduinţa nesfârşită a dragostei în Duhul Sfânt. Biserica nu este o armată de sacerdoţi îngrămădită în altarele patriei, ci un spaţiu al refugiului pentru vremuri de restrişte, o incintă unde zdrenţele cuiva nu trebuie să mai oripileze, ci trebuie să dea dovada sublimei înălţări.

Trăim însă, din păcate, o imensă manipulare a determinărilor. Durerea cea mare este că deşi o ştim, niciunul dintre noi nu voim a renunţa la ele. Acuzăm aici determinările altora ignorându-le pe ale noastre. Nu putem şti ce determinări reuşesc să ţină clerul în această rezervă complicitară a ascunderii adevărului despre supraveghere şi despre biometrie. Poate fi vorba de banala determinare a pierderii „îndemânărilor” locului de muncă, a pierderii funcţiilor, sau a pierderii vizibilităţii. Ceea ce ştim cu adevărat e faptul că noi toţi suntem victime ale unor determinări care ne sporesc la nesfârşit grijile şi asta înseamnă a propăşi peste timp tentaculele Fiarei.

Avem televizor, avem maşini, avem telefoane mobile, avem proprietăţi şi toate acestea sporesc mulţimea determinărilor. Nu dorim o evidenţă biometrică, dar nici nu putem estima până unde a pătruns demonul determinărilor în viaţa noastră într-atât încât să nu mai putem spune: „Iată, sunt liber faţă de orice şi faţă de oricine, în afară de Dumnezeu!” Fiecare dintre noi slujim unor domni. Păcătoşenia este cu atât mai mare cu cât înţelegem că slujim unei mulţimi covârşitoare de domni. Şi totuşi aceşti domni au o definiţie, una care relaţionează activ şi devastator pentru conştiinţă cu mai multe feluri de demoni şi în ultimă instanţă cu mai multe feluri de nevoi: nevoia de a mânca, nevoia de a te adăposti, de a avea confort, de a-ţi menţine condiţia socială, numele bun, serviciul, standardul de viaţă, siguranţa familiei, imaginea, ţintele, scopurile, prieteniile, „scaunele”, „puterile”, „stăpânirile”, etc.

La urma tuturor aşezăm şi credinţa ! Ce bine ar fi dacă am putea sluji şi credinţei printre toate celelalte! Se vede însă că a venit timpul în care demersul credinţei e unul categoric şi ultimativ: ori crezi şi făptuieşti potrivit credinţei, ori nu crezi şi te aşezi în ceata prigonitorilor!
Noi nu dorim nici una şi nici cealaltă. Noi nuanţăm ! Nuanţăm şi facerea de bine, şi dreptatea lui Dumnezeu şi doctrina şi sfintele canoane şi predania Sfinţilor Părinţi şi sensibilităţile de tip ecumenic şi problema cipurilor şi problema simbolurilor… Nuanţăm tot ceea ce ne cade în plasa unei raţiuni din ce în ce mai autonome şi mai lipsite de Dumnezeu.

Mă întreb oare dacă semiluna ar fi fost altfel desenată pe steagurile musulmane, sau dacă steaua lui David de pe stindardele evreieşti ar fi avut mai puţine colţuri, cum s-ar fi arătat la pricină „fraţii” noştri de alte religii. Oare nu ar fi răcnit cumplit !

Asemenea şi noi, dar nu răcnind, să nu fim pricină de consimţire a unor fărădelegi, tăcând ! Şi noi, cinstiţi creştini iubitori de Hristos, se cuvine a ne simţi jigniţi pentru că suntem siluiţi şi manipulaţi cu simbolurile evocate în Sfintele Scripturi. Şi dacă simbolurile nu au nimic a ne vătăma, să avem grijă totuşi că se cere grabnic să ne eliberăm de adevărata Fiară care bântuie viaţa noastră: Fiara determinărilor !

Fără pecetea determinărilor nici nu putem cumpăra şi nici nu putem vinde ! Pare-se că singuri voim a ne hrăni determinările cu bucate diverse.

Depinde ce anume vrem! Oricum, dacă cumva vom dori să ne mântuim, trebuie să ştim: Împărăţia Cerurilor nu este din lumea aceasta … (Ioan XVIII, 36).

Sursa: Pecetea determinarilor, Pr. Lucian Grigore

joi, 26 martie 2009

Carte pentru suflet

A apărut
Împreună dumiriri pe Cale. Vol.III
Monahia Siluana Vlad

Din cuprins:

Căutări duhovniceşti
Războiri duhovniceşti
Alte frământări
Nedumeriri şi căutări
Înălţări şi poticniri pe calea credinţei
Suferinţe şi necazuri
Familie, calugarie
Sexualitate, castitate, păcat
O puteţi cumpăra online de aici .

Dumnezeu te ajută atunci când nimeni altcineva nu te ajută

Mitropolitul Antonie de Suroj
Şcoala rugăciunii
Editura Sophia, Bucuresti 2006


În timpul Revoluţiei L-am pierdut pe Hristosul splendorii liturgice şi L-am aflat pe acel Hristos care este vulnerabil aşa cum eram şi noi, pe Hristosul respins şi alungat la fel cum eram şi noi - L-am aflat pe Hristosul care în ceasul Patimilor nu mai avea nimic, nici măcar prieteni, într-o situaţie care semăna cu experienţa noastră.
Dumnezeu te ajută atunci când nimeni altcineva nu te ajută. Dumnezeu se află în punctul de maximă tensiune, în locul critic, în mijlocul furtunii. Într-un fel, deznădejdea se află în mijlocul tuturor lucrurilor- numai să ştim cum să trecem prin ea. Trebuie să fim pregătiţi pentru o vreme în care Dumnezeu nu va fi lângă noi şi trebuie să ştim să ne ferim să punem în locul Lui un Dumnezeu fals. (...)
Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace - aceasta este începutul rugăciunii. Nu atunci când avem multe de spus, ci atunci când îi spuneam: “Nu pot trai fără Tine, de ce eşti atât de crud, atât de tăcut?” Faptul de a şti că ori Îl găsim, ori murim - asta ne face să ne căutam scăparea la locul în care ne aflam în Prezenţă. Dacă ascultăm de ceea ce inimile noastre ştiu despre iubire şi dor şi dacă nu ne temem de deznădejde, vom afla că biruinţa este întotdeauna de cealaltă parte a deznădejdii.
Şi mai este timpul acela în care avem un dor al inimii după Dumnezeu însuşi, nu după darurile lui, ci numai după El. Este multă tristeţe în ochii care încep să vadă şi care cercetează infinitul, adeseori în mijlocul împlinirii şi al fericirii. Este vorba de un dor de casă, după un cămin care nu poate fi localizat geografic, acel cămin în care se găsesc iubirea, plinătatea şi viaţa.

De dragul prieteniei

“Să nu-ţi îngădui să încalci dumnezeieştile porunci de dragul prieteniei.”

Sfântul Antonie cel Mare

marți, 24 martie 2009

Bunavestire


Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit si cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: “Ca aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.”
Iar în a şasea luna a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioara logodita cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.
Si intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvântata eşti tu între femei.
Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui si cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate sa fie aceasta?
Si îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Si iată vei lua în pântece si vei naşte fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Sau. Si va împărăţi peste casa lui Iacov în veci si împărătia Lui nu va avea sfârşit.
Si a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Si răspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea si Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema.
Si iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit si ea fiu la bătrâneţea ei si aceasta este a şasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţa.
Si a zis Maria: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Si îngerul a plecat de la ea.



Sa-l ajutam pe Stefanut


Mihaela si Nicolae Florescu si-au dorit mai mult decat orice pe lume un copil. In 2006 l-au gasit pe Stefanut. Avea 3 saptamani si fusese abandonat la nastere. Au reusit sa-l ia in plasament de urgenta si isi aduc aminte cu lacrimi in ochi de fericirea pe care puiul de om a adus-o in casa lor. A urmat un an de emotii, de alergat prin tribunale, de teama ca nu vor reusi. „Numai dragostea noastra pentru Stefanut si credinta in Dumnezeu ne-au ajutat sa mergem inainte si sa nu renuntam la lupta”, spune Nicolae.Pe 30 ianuarie 2007, Stefan Cristian a devenit copilul cu acte in regula al familiei Florescu. Bucuria a fost imensa, dar a durat doar 8 luni de zile.
„In luna septembrie 2007, la recomandarea medicului pediatru, am facut la Institutul National de Hematologie Transfuzionala niste analize amanuntite. Ingerasul nostru a fost diagnosticat cu beta Talasemie majora (Anemia Cooley). Am incremenit. A cazut cerul pe noi in acel moment si nu reuseam sa ne oprim din plans”, isi amintesc parintii.
Nu stiau nimic despre boala, despre sanse, despre cum sau daca se vindeca. Au intrat pe Internet si au cautat tot ce se putea. Informatiile gasite, in loc sa-i linisteasca, i-au ingrozit si mai mult. „Din tot ce am studiat reiesea un singur lucru: copiii care sufera de aceasta boala nu ajung la maturitate”, spune tatal.
Ceea ce-l macina pe Stefanut este o boala ereditara a sangelui. Organismul lui nu poate distribui oxigenul in toate celulele, ceea ce duce la anemie severa, la afectarea organelor si, in final, la deces. „Tratamentul” este reprezentat de transfuzii periodice de sange, dar lipsa incarcarii cu oxigen si supraincarcarea cu fier a sangelui transfuzionat duce, in timp, la afectarea inimii si ficatului.
Parintii au refuzat sa creada diagnosticul si au repetat analizele la mai multe centre medicale. Rezultatul insa a fost, de fiecare data, acelasi. Din septembrie 2007, Stefanut merge lunar la analize la Institutul Fundeni. La finele anului trecut, medicul lui curant le-a spus Mihaelei si lui Nicolae ca boala evolueaza rapid si negativ si le-a dat o singura alternativa - transplantul de celule stem hematopoietice.
Pentru a-l face, baietelul trebuie sa ajunga la o clinica din Italia, unde interventia costa peste 150.000 de euro. „Fara ajtorul oamenilor din jur ne este practic imposibil sa strangem aceasta suma enorma. De aceea apelam la bunavointa dvs. Va rugam sa-l ajutati pe Stefanut sa fie sanatos si sa se faca mare”, e strigatul de ajutor al familiei Florescu.
Daca il puteti ajuta pe Stefanut, faceti o donatie, cat de mica, intr-unul dintre conturile deschise la BRD sucursala Academiei pe numele tatalui, Nicolae Florescu:
Cont RON :RO64BRDE410SV25155484100
Cont EUR :RO86BRDE410SV25156014100
Cont USD :RO24BRDE410SV25156284100
Stefanut, care pe 30 martie 2009 va implini 3 anisori, are Teledon la Romtelecom:
0900 900 332 pentru 2 euro/apel
0900 900 335 pentru 5 euro/apel
0900 900 330 pentru 10 euro/apel
Cu 2, 5 sau 10 euro putem sa il salvam. Din cei 171.000 de euro necesari transplantului, Stefanut are 30.000 RON si 1.500 de euro.
Vesti bune
Am aflat cu bucurie ca banii pentru Stefanut s-au strans si acum sunt mari sanse de vindecare.
Împreună am reusit!

Noi mărturii despre părintele Arsenie Boca

Povestea zilei, 24.03.2009 - “Pe tine te bat de fapt cele 22 de avorturi pe care le-­ai facut!”
Povestea zilei, 23.03.2009 - “Vasile, tu ti-ai ales avere, nu muiere.”
Povestea zilei, 20.03.2009 - “Eu nu deschid Cartea, ea deschide mintea”
Povestea zilei, 19.03.2009 - Bani de samanta de la Parintele Arsenie
Povestea zilei, 18.03.2009 - “Asa imi trebuie”
Povestea zilei, 17.03.2009 - Vizita parintelui Arsenie Boca
Povestea zilei, 13.03.2009 - “Mai baiete, ce tigari fumezi tu?”
Povestea zilei, 12.03.2009 - Tot despre Parintele Arsenie
Povestea zilei, 11.03.2009 - Pictorul si Parintele Arsenie
Povestea zilei, 10.03.2009 - Magnetismul parintelui Arsenie Boca

Parintele Nicolae Tanase - Despre post

duminică, 22 martie 2009

Primirea Sfintei Impartasanii in Postul Mare

În aceste săptămâni ale Postului Mare mulţi dintre noi se vor împărtăşi cu Sfintele Taine; împărtăşirea trebuie făcută cu luare aminte, ştiind ce facem, ce cerem şi la ce mergem.
Să te împărtăşeşti înseamnă să-L chemi pe Domnul sa se unească cu tine nu doar sufleteşte, ci chiar în trupul nostru, încât viaţa noastră să se facă viata lui Hristos, iar viaţa lui Hristos - viaţa noastră. De aceea, de fiecare data când ne împărtăşim, dacă continuăm să săvârşim faptele întunericului, îl obligam pe Hristos, în mod despotic, chinuitor, să meargă pe aceeaşi cale pe care a fost purtat in cumplitele zile ale Răstignirii Sale, spre pătimire si ocara. Trebuie sa ţinem minte asta.

În acelaşi timp, dorim să căpătam de la Domnul viata nouă ce izvorăşte, străbate cu prisosinţă si ni se dăruieşte, căci atunci când vine Hristos la noi si ne uneşte cu Sine, viata veşnică ne cucereşte şi intra în noi. Însă aceasta nouă viaţă nu o primim: dorim să-i trăim bucuria, dar nu dorim să-i purtam povara: pe pământ, această viaţă veşnica este si tragedie si povară, nu doar bucurie triumfătoare. Începem, pe de o parte, să trăim cu viaţa veacului ce va să fie, însă doar atunci această viaţă rămâne în noi, când ne depărtam de faptele răului, de viata întunericului, a stricăciunii şi a morţii, când ne depărtam conştient, printr-un efort al voinţei, prin neîndurare faţă de sine, de slăbiciunile noastre; când alimentăm această viaţă cu rugăciune şi cu trăirea evanghelică, adică cu fapte ce nu constituie o ocară a acestei vieţi în sine.

Mai exista un aspect: îl rugăm pe Dumnezeu să ne unească cu Sine, să ia toată povara vieţii noastre şi să o ducă împreună cu noi; în acelaşi timp, trebuie să fim pregătiţi să luăm asupra noastră soarta fiului întrupat al lui Dumnezeu, să aparţinem cerului, lui Dumnezeu, dreptăţii, cu toate consecinţele ce pot surveni de aici: mai întâi de toate, cu lupta lăuntrică cu nedreptatea şi moartea ce sunt în noi; apoi, cu hotărârea de a apăra dreptatea lui Dumnezeu, taina împărăţiei Sale, dragostea Dumnezeiască pe pământ faţă de alţi oameni, chiar şi acolo unde asta înseamnă să sacrifici ceva, să te sacrifici pe tine însuţi.

Şi, în sfârşit, cu hotărârea de a fi, pentru aceasta dreptate, renegat, oropsit, străin pentru cei ce, conştient sau nu, se ridica împotriva ei. Astfel, pregătindu-ne de împărtăşirea cu Sfintele Taine, vom fi cât se poate de atenţi si de reculeşi, ne vom pregăti de o mărturisire conştienta pentru a ne dezice de nedreptatea din noi, pentru a ne întoarce de la ceea ce poate sa ne robească. Ne vom pregăti ca, după mărturisire şi unirea cu Hristos, să începem să trăim cu viata nouă, oricât ne-ar costa asta.

Dacă vom face astfel, atunci darul Sfintei Împărtăşanii, unirea cu Hristos, râvnirea harului Duhului Sfânt, acele noi, nespuse relaţii ce se creează între noi şi Tatăl Ceresc, iar prin El - cu toţi oamenii, vor aduce roadă. În caz contrar, ne vom mâhni de faptul că, apelând la Dumnezeu, rămânem fără ajutor şi puteri - nu pentru că Dumnezeu nu ne oferă acest ajutor şi nu pentru că nu avem putere, ci pentru că cele date de Dumnezeu le irosim cu atâta uşurinţă în deşertăciunea vieţii.

De aceea, şi purcedem acum cu bucurie spre viaţa cea nouă, cei ce s-au împărtasit şi cei ce au încă în faţă acest triumf şi această bucurie de nedescris, şi să trăim astfel ca prin noi cerul să trăiască pe pământ, iar împărătia Cerului din noi să cucerească totul din jurul nostru, de la cele mai mărunte la cele mai mari. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

sâmbătă, 21 martie 2009

Slava Crucii- Pr. Dumitru Staniloae

Crucea este uşa Împărăţiei cerurilor. Trebuie să regăsim sensul Crucii ca biruinţa asupra morţii spirituale, biruinţa a iubirii. “Avem adeseori o reprezentare parţială despre Cruce şi despre taina ei redusă la faptul de a suporta o asceză, de a ne înfrâna de la plăceri, de la tot felul de satisfacţii. Exista însă si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranţa însă nu putem face totul pentru celalalt daca ţinem la plăcerile noastre egoiste, daca omul este legat de lăcomie, poftă de stăpânire, mândrie. Aceasta arată însă numai aspectul negativ al Crucii. Pot să mă apropii de celalalt fără să-i vorbesc despre Cruce, arătându-i însă că sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, mă voi duce la el, voi ramane împreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutatea, persecuţii, şomaj… Iar eu pot să port împreună cu el aceasta Cruce.
Inima celuilalt poate fi mişcată daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va înţelege sensul Crucii fără ca eu să îi spun că tocmai Crucea este cea care mă împinge să fac aceasta. O fac pur si simplu.
Să nu le predicam doar oamenilor să-şi ia Crucea, ci să o luam noi înşine ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge astfel la convingerea că aceasta Cruce nu este o suferinţa pentru mine. Sufăr pentru celalalt, dar aceasta suferinţa pentru el mă bucura, mă odihneşte, cum spune un monah de la Athos.
Dacă trec pe lângă el, daca nu rămân împreună cu el, daca nu-l ajut, voi suferi toată viata. Poate că el se va pierde pentru totdeauna. Va spune: Ce fel de preot e acesta? Ce fel de creştin e acesta? Astfel, atunci când sufăr pentru el sunt mulţumit. De aceea Hristos pe Cruce e liniştit; Sfântul Chiril al Alexandriei spune ca El a adormit”.

“Somn învietor in mormânt dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al păcatului ai sculat tot neamul omenesc cel păcătos” (Sâmbăta Mare, Prohodul, starea a 2-a).

Desigur, pe Cruce Hristos spune si cuvântul: “Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit?” (Mc 15, 34). Dumnezeu traieste împreuna cu mine, omul, faptul de a se simţi parasit de Dumnezeu. Slava Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Care ai vrut sa împingi tăgăduirea de sine pana intr-acolo!

“Hristos a vrut sa dea oamenilor asigurarea faptului ca Dumnezeu nu vrea sa intervină pentru Fiul Sau; nu vrea sa-L răzbune. Dumnezeu e lipsit de apărare in fata respingerii oamenilor; nu Se apăra pe Sine Insusi. Putea interveni, dar nu vrea sa o facă. Vrea sa dea exemplu suferind pentru oameni, necomportându-se ca un om, nefiind supus reacţiilor.” Isi iubeşte Fiul, dar nu-L prefera oamenilor. Îl lasă în suferinţa.
Când Hristos spune: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”, El afirma ca Dumnezeu exista, El spune atunci oamenilor: „Tatăl Meu nu vrea sa reacţioneze împotriva rautatii voastre: nu vrea sa va pedepsească nici chiar pentru a-L apăra pe Fiul Sau”. Dumnezeu prefera mântuirea oamenilor odihnei Fiului Sau.
Aceasta dimensiune a “iubirii nebune” a lui Dumnezeu pentru oameni a fost subliniata de Nicolae Cabasila in secolul al XIV. Acest autor duhovnicesc bizantin scrie ca trebuia ca Dumnezeu “sa facă sa nu fie trecuta cu vederea aceasta iubire, arătându-i nemărginirea si convingându-ne ca ne iubeşte cu o iubire neasemănata. Atunci găseşte aceasta lepădare de Sine, Se străduieşte si Se lasă sa îndure rele si încercări pentru a-i atrage, după ce i-a convins de iubirea Sa pe cei pentru care a suferit, chiar pe oamenii care fugeau de Bunătatea prin excelenta, convinşi ca erau uraţi“. (Viata in Hristos)
Oamenii cred ca Dumnezeu este indiferent, incapabil de a suferi pentru ei. Satana, care este “tatăl minciunii” (In 8, 44), Îl calomniază pe Dumnezeu în faţa oamenilor. Pentru a-Şi arăta bunătatea si iubirea Sa de oameni, Dumnezeu li se înfatiseaza lipsit de apărare si suferă pentru ei.
“Mulţi spun: exista un Dumnezeu, dar El nu este bun, pentru ca îngăduie suferinţa. E un lucru de neînţeles pentru lume. In taina Crucii se manifesta bunătatea lui Dumnezeu. El nu pedepseşte, nu reacţionează, accepta totul, chiar suferinţa, chiar moartea Fiului Său din iubire pentru oameni. Daca omul nu se mântuieşte, e pentru că rămâne indiferent la aceasta.”
Sursa: Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare

Vezi si: Crucea-cea mai puternica arma a crestinului (Despre Sfanta Cruce - Dialog cu Maica Siluana)

Minunea de la Iasi cu moaştele unor sfinţi ai închisorilor


La 12 ani de la trecerea la Domnul a lui Virgil Maxim
Joi, 19 martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschimonahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala – de 500 de locuri – a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli, promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legislaţiei privitoare la drepturile homosexualilor, dezincriminarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip).
Spre sfârşitul conferinţei s-a făcut referire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi anticomunişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile noastre.După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (au putut săruta o parte din craniul unui mărturisitor, dăruită de părintele Justin Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite de la Aiud de părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).
La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune: părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele: „Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid uleios curgându-mi pe degete. Concomitent am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din răcliţă, să constatat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două trei linguriţe. Surprins peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi, mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”
Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori. În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate şi ca obişnuitul miros al mirului de la pangare.
Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva, mai profund…”
„E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.
Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească prin semnătură – pe liste făcute ad-hoc – cele petrecute.
La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre – ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate, închinându-se cu multă evlavie.
Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi al rezistenţei împotriva apostaziei şi desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.
Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc, sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane”.
„Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva, de mare competenţă, că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat.” Părintele Arsenie Papacioc (mărturie din volumul îngrijit de monahul Moise: Sfântul închisorilor - mărturii despre Valeriu Gafencu).
Câteva secvenţe, nu foarte clare, pot fi vizionate pe [moldovamare.wordpress.com] sau descărcate de pe [s4.transfer.ro] . În zilele care vin vom posta materiale de claritate mai mare.
Alecsandra Corbu – Grupul Areopag (alecsandra_corbu@yahoo.com)
Preluat de pe blogul lui Danion Vasile

vineri, 20 martie 2009

Ateismul pe intelesul ateilor

Mitropolitul Antonie Bloom

Să nu judecăm necredincioşii, ci să căutăm a înţelege motivele necredinţei lor

Atunci când cineva spune: “Eu sunt necredincios”, sau “Dumnezeu nu există!” - să nu-l judecăm întotdeauna din punct de vedere filozofic, dar să ne întrebăm de unde vine această atitudine? Dacă doriţi cu adevărat să faceţi ceva pentru acest om, atunci ar trebui să-i puneţi întrebări una după alta ca să-l înţelegeţi; fără a înţelege, veţi ţinti întotdeauna orbeşte.
Într-un anume sens, ateismul este o eroare ştiinţifică, este refuzul de a studia realitatea în ansamblu, este tot atât de neştiinţific ca şi cum ai spune: “muzica nu este, pentru că pentru mine ea nu există…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru că există multe posibilităţi pentru el de a se justifica. Însă în general, ateismul este refuzul de a accepta mărturia, cel puţin istorică, a unor oameni consacraţi, care spun: “Eu ştiu…” Mulţi din aceştia sunt oameni de ştiinţă, spre exemplu Pavlov.

„Du-te acasă şi întreabă-te când ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe”

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul sau scut împotriva conştiinţei. Mi-a venit acum în minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin şi cultivat din Paris. Cândva a fost “ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera prea elevat şi inteligent pentru a-şi permite să gândească despre convertirea la credinţă. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la ţară, fără cine ştie ce studii deosebite, un emigrant din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: “În primul rând, Saşa, nu este chiar atât de important faptul ca tu nu crezi în Dumnezeu - Lui nu I se poate întâmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Şi altul: “Tu, însă, Saşa, mergi acasă şi gândeşte-te, când anume ai pierdut credinţa, când ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”
Saşa a venit acasă şi a căzut pe gânduri. Era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aştepta la un discurs misionar sau la nişte instrucţiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc… Nu mai înţelegea nimic. Şi el, după cum spunea mai târziu, a căutat cauzele necredinţei sale mai întâi în cunoştinţele dobândite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluţionară de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva şi nicidecum nu le putea găsi. Până a ajuns la perioada când avea şase ani. Locuia într-un oraş din Rusia, era un băieţel drăguţ, mergea la biserică în toată duminica şi era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuţ, pe care era dator să-l pună în căciula cerşetorului orb. Punea bănuţul şi mergea la biserică cu sentimentul că a săvârşit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenţie şi poate sta acum liniştit în faţa lui Dumnezeu.
Odată, în preajma sărbătorilor de Crăciun, plimbându-se cu mama prin oraş, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluţ de lemn care costa şase bănuţi. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe când mergea la biserică, ajungând în faţa cerşetorului, s-a gândit că, dacă nu-i va da de şase ori bănuţul, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zis şi făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincia oară s-a gândit: dacă ar fi să iau de la el un bănuţ, voi cumpăra cu două săptămâni mai devreme căluţul. Şi a furat de la orb bănuţul. După care, intrând în biserică a simţit că nu mai poate sta în faţă: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-a ascuns într-un colţ al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă şi a povestit totul părinţilor, care au fost profund uimiţi: până acum era mic, stătea în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a adâncit în sine, viaţa lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizată, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere şi contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).
Iar Saşa simţea că situaţia se înrăutăţeşte şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Şi iată că de la universitate a venit fratele sau mai mare, încărcat de cunoştinţe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-a spus: „M-am agăţat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanţă dacă am furat bănuţul şi n-am pus în căciulă pe ceilalţi cinci”. Acesta a fost începutul “ateismului” său: învăţătura despre faptul că Dumnezeu nu există copilul a primit-o ca pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conştiinţă.

Creştinismul este unicul materialism autentic

Poţi convinge pe cineva cu argumente logice că Dumnezeu există, dar asta nu-i va da şi experienţa vie a existenţei Lui. Cunosc un tânăr foarte dotat care a fost educat în ateism. Când a intrat la facultate, închiria o cameră în casa unui intelectual credincios. Între ei s-au iscat interminabile discuţii. Tânărul era nepregătit, fără experienţă, stăpânul însa era deştept şi experimentat, fapt pentru care l-a învins pe tânăr cu uşurinţă. Băiatul a dedus logic, din faptul că a fost dialectic învins: trebuie să devin şi eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a făcut teologie, toată lumea aştepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a înţeles că, de fapt, n-a trăit niciodată vreo experienţă religioasă, că tot ce a reuşit să facă au fost deducţiile logice în urma faptului că cineva mai inteligent l-a învins într-o dispută logică.
Profesorul Franc, cred, în una din recenziile sale a spus că unicul materialism autentic este creştinismul, pentru că noi credem în materie, adică noi credem că materia posedă o realitate absolută şi definitivă, credem în înviere, credem într-un cer şi pământ nou, nu în sensul în care tot ce există acum va fi distrus din temelie, dar în sensul că totul se va reînnoi. Ateistul însă nu crede în soarta materiei, ea este un fenomen trecător pentru el.

„Sunt multe subiecte asupra cărora am avea ce discuta, în loc să râdem unii de alţii şi să ne învinuim reciproc”

Din păcate, polemica între cel mai brut materialism şi creştinism are loc, nu există nici un fel de discuţie. Există nişte oameni care scriu cărţi, dar sunt puţine cazurile când se întâlnesc şi discută între ei. Există multe teme în care ne-am putea întâlni, nu în sensul de a fi de acord unii cu alţii, dar în sensul de a vorbi despre aceleaşi lucruri. Să zicem, primul punct de tangenţă ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat în centrul concepţiei despre lume a materialismului, precum este şi în creştinism. Dar tema dialogului ar fi următoarea – ce fel de om?
Să luăm, de pildă, afirmaţia lui Feuerbach: “omul devine ceea ce mănâncă”. Noi credem că prin împărtăşirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Şi aici este un subiect pe marginea căruia am putea discuta, în loc să râdem unii de alţii sau să ne învinuim reciproc. Se prea poate, sânt şi alte subiecte asupra cărora am gândit prea puţin. Din păcate, un astfel de dialog nu există. Există însă atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neapărat să ajungem la un compromis, dar care manifestă o oarecare simpatie sau interes în atitudinile lor.

„Hristos pe cruce a trăit experienţa ateismului…”

Mi se pare că se poate afirma, că, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale şi însemnate urmări, Hristos a trebuit să Se facă părtaş singurei cauze care aduce moartea – despărţirea de Dumnezeu. Nu poţi muri, dacă nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigătul Mântuitorului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.15,34) – este strigătul Omului desăvârşit, care liber, din dragoste, S-a făcut părtaş principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul că omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Dacă ar fi să primim acest argument, atunci putem spune că Hristos a trăit ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), des-îndumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trăit-o, şi că nu este om – ateu sau credincios – care ar fi în acest sens în afara experienţei trăite de Hristos. Căci Hristos cuprinde şi credinciosul, şi ateul, cu toate că, fără îndoială, ateul ideologic sau omul despre care apostolul Pavel spune: “dumnezeul lor este pântecele” (Flp.3,19) – trăieşte ateismul cu totul altfel decât Hristos în momentul dat. El L-a „pierdut” pe Dumnezeu ca să fie una cu noi în unica şi ultima tragedie a omenirii.

Întâlnirea cu Hristos

Odată, adolescent fiind, viitorul mitropolitul Antonie, a auzit un discurs despre creştinism a unui teolog de seamă care, se pare, nu ştia să vorbească băieţilor care preţuiau mai mult ca orice bărbăţia şi regimul militar. Iată cum îţi aminteşte de această întâmplare însuşi vlădica:
El vorbea despre Hristos, Evanghelie, creştinism /…/, aducându-ne în conştiinţă tot ce este “dulce” în Evanghelie, totul faţă de se poate simţi repulsie, si eu am simţit-o: blândeţea, smerenia, liniştea – toate trăsăturile unui rob, pentru care suntem mustraţi de la Nietzsche încoace. El m-a adus la starea când am decis /…/ să merg acasă, să văd dacă avem pe undeva vreo Evanghelie, să vad ce-i cu ea şi să nu mai revin niciodată la acest subiect. Mie nici prin cap nu-mi trecea că eu nu o voi sfârşi aşa, pentru că era absolut evident că el (teologul) îşi ştia meseria /…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu închizându-mă în camera mea am observat ca sunt de fapt patru Evanghelii şi, dacă-i aşa, atunci una din ele este mai scurtă decât celelalte. Şi, dacă tot nu mă aşteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis să o citesc pe cea mai scurtă. Dar iată aici am fost prins în cursă (de multe ori după aceea observam cât de şiret poate fi Dumnezeu atunci când îşi întinde mrejele pentru a prinde pestele), pentru că, dacă aş fi citit altă Evanghelie, aş fi avut probleme. Fiecare Evanghelie are un fond cultural propriu. Marcu însă scria anume pentru tineri sălbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu ştiam acest lucru, însă Dumnezeu ştia şi Marcu ştia, probabil, atunci când a scris mai pe scurt decât ceilalţi. M-am aşezat să citesc şi, sper că mă veţi crede pe cuvânt, pentru că acest lucru nu poate fi dovedit /…/ Citind, între începutul capitolelor unu şi trei a Evangheliei după Marcu, pe care o citeam lent, pentru că limbajul nu-mi era familiar, am simţit deodată că, de cealaltă parte a mesei stă Hristos. Acest sentiment era atât de puternic încât a trebuit să mă opresc din citit şi să mă uit. Am privit îndelung: nu vedeam nimic, nu auzeam nimic şi nu simţeam nimic. Dar chiar şi atunci când mă uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam conştiinţa deplină că aici, negreşit, stă Hristos. Îmi amintesc că atunci m-am lăsat pe spate şi m-am gândit: dacă Hristos este viu şi sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel înviat, deci eu ştiu din propria experienţă că Hristos a înviat şi, deci, tot ceea ce se zice despre El este adevărat.

Ateismul pe înţelesul ateilor (I)
Ateismul pe înţelesul ateilor (II)

joi, 19 martie 2009

Rugăciunea părintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie. Amin.

Sursa: Blogul Agnos