sâmbătă, 25 iulie 2009

Părinţi inteligenţi (7)

Într-o societate în care părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi, profesorii se refugiază în autoritarism, iar noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii, nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Iată-ne ajunşi la finalul serialului „Părinţi inteligenţi”, de-a lungul căruia am urmărit împreună cu Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihoterapeut, cum „părinţii buni” se pot transforma în „părinţi inteligenţi”.

Iubirea vede comoara îngropată. Dacă părinţii buni sunt toleranţi faţă de anumite greşeli ale copiilor, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată, chiar dacă copiii îi dezamăgesc. Lumea poate să nu dea şanse copiilor noştri, dar nu trebuie să ne pierdem niciodată speranţa că ei vor deveni oameni de valoare (să nu uităm că om de valoare nu înseamnă neapărat „de succes”).
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă doar solul inteligenţei lor şi aşteaptă ca, într-o zi, seminţele să rodească. În acest timp putem suferi, copiii noştri pot ajunge să treacă prin crize profunde; dacă însă seminţele pe care le-am sădit în sufletul lor sunt bune, într-o zi vor încolţi.
Ce este de făcut în asemenea cazuri? Parabola fiului risipitor ne oferă un exemplu minunat despre cum să procedăm. În această parabolă fiul a renunţat la tată, dar tatăl nu a renunţat niciodată la fiu. Lacrimile lui nu l-au impresionat pe fiu, care a plecat şi şi-a risipit averea. Tatăl nu l-a criticat, ci doar l-a aşteptat şi a avut răbdare ca fiul să înveţe la şcoala vieţii lecţiile pe care nu le învăţase alături de el. Şi iată că durerea, pierderea şi sentimentul de nesiguranţă pe care le resimţea tânărul au rupt coaja seminţelor pe care tatăl le-a plantat, iar fiul s-a întors acasă. A ieşit de sub protecţia tatălui, a căpătat cicatrice adânci în suflet, dar a devenit mai matur şi experimentat. La întoarcere, tatăl a alergat în întâmpinarea lui. Nu l-a condamnat, nu a spus nimic. Doar l-a îmbrăţişat şi i-a făcut o primire de sărbătoare. Nimeni nu a înţeles, pentru că iubirea nu este ceva ce se înţelege. Dar fiul nu a mai fost niciodată cel dinainte.
Trebuie să fim poeţi în bătălia educaţiei. Putem să plângem, dar niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul. E posibil să fim răniţi, dar niciodată nu trebuie să încetăm lupta, trebuie să vedem ceea ce nimeni nu vede, să întrezărim o comoară îngropată sub pietrele din inima copiilor noştri.

Învăţaţi să spuneţi „nu”. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi, sunt copiii. Înainte, profesorii erau eroii elevilor; astăzi sunt victimele lor. Tinerii nu ştiu să fie contrazişi. Niciodată de-a lungul istoriei nu am văzut copii şi tineri care să-i domine în felul acesta pe adulţi. Fii se comportă ca nişte regi ale căror dorinţe trebuie îndeplinite imediat.
1. În primul rând, învăţaţi să spuneţi fără teamă „NU” copiilor dumneavoastră. Dacă ei nu aud „nu” de la părinţii lor, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă şi astfel nu vor avea şanse să supravieţuiască.
2. În al doilea rând, când spun „nu” părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunilor copiilor lor. Dacă se formează şantajişti, vor avea de suferit şi chiar vor fi excluşi din mediul social.
3. În al treilea rând, părinţii trebuie să stabilească în mod clar care sunt aspectele negociabile şi care sunt limitele ne-negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil, deci ne-negociabil. Timpul petrecut cu internetul şi ora de întoarcere acasă pot fi negociate.

Învăţare continuă şi răbdare. Dacă părinţii vor asimila cele şapte deprinderi ale educatorilor inteligenţi pe care le-am menţionat, vor putea, fără nicio teamă, să contrazică, să impună limite şi să spună „nu” copiilor. Bombănelile, încăpăţânările şi crizele acestora nu vor fi distructive, ci constructive.
Trebuie însă să reţinem faptul că nimeni nu îşi ia diploma în educaţia copiilor. Cel care spune „Eu ştiu” sau „Nu am nevoie de ajutorul nimănui” are o problemă. Pentru a educa trebuie să învăţăm mereu şi să cunoaştem din plin cuvântul răbdare. Cel care nu are răbdare renunţă, cel care nu reuşeşte să înveţe, nu găseşte drumuri inteligente. Nefericiţi sunt psihiatrii care nu reuşesc să înveţe de la pacienţii lor, nefericiţi sunt părinţii care nu reuşesc să înveţe de la copiii lor şi să corecteze modalităţile de comunicare şi educare, nefericiţi sunt profesorii care nu reuşesc să înveţe de la elevii lor şi să-şi înnoiască metodele. Viaţa este o mare şcoală la care nu poţi învăţa dacă nu ştii să citeşti.

A consemnat Natalia Corlean
Trimiteți un comentariu