luni, 31 august 2009

Rugăciunea celui ferecat în temniţa neputinţelor vieţii

Îndurate Doamne, Cel mult milostiv şi plin de bunătate, Domnul puterilor şi Împăratul veacurilor, cu frică şi cu ruşine, întru cutremurare şi cu pocăinţă Te chem să vii în casa cea surpată a inimii mele şi iarăşi cu osârdie Te rog: vino Doamne în adăpostul sufletului meu cel asuprit de tot răul şi de greşelile cele de multe feluri pe care necontenit le săvârşesc ca un vrăjmaş – potrivnic al chemărilor şi îndreptărilor Tale – şi cu pierzătoare râvnă le plinesc spre a mea osândire. Izbăveşte-mă Tu, Sfinte, de toată rătăcirea şi căderea şi întru iertare şi cu bunătate, de toată ispitirea cea de peste zi şi cea de peste noapte mă scapă. Miluieşte-mă, Doamne, cu darul Tău cel preabogat şi cu îndurare mă adaugă iarăşi la turma moştenirii Tale şi iarăşi de chipul cel dintâi ca al unui prunc ascultător şi nepăcătos mă învredniceşte, de tot binele cu împlinirea voii Tale împodobindu-mă.

Stăpâne a toată îndurarea, cel ce eşti slăvit de cetele puterilor de Sus, în faţa căruia stihiile cerurilor se cutremură aşteptând răscumpărarea, vino şi cu mulţimea bunătăţii Tale mă miluieşte! Aşa Doamne, nu te scârbi de mine robul Tău cel păcătos, că în toată ziua neştiind a urma cum se cuvine poruncilor Tale nici de poveţele maicii mele n-am ascult, şi nici sfatul părintelui meu nu l-am băgat în seamă. Şi văd acum, Bunule, scăpând către acoperământul Tău cel înalt, că mai presus de părinteasca-mi îndrumare am căpătat o mai vrednică şi mai cuviincioasă îndreptare. Primeşte-mă, dar, şi nu mă părăsi; căci ştiu şi înţeleg că ochii Tăi nu se vor scârbi până-n sfârşit de mine! Iar eu întunecatul, nerăbdând a mai primi chipul greşelilor, cu îndrăznire, întru nădejde de mântuire îţi cer: mila Ta nu o lua de la mine ca să nu se tulbure sufletul meu şi să nu rămân până în sfârşit gârbovit în păcate!

Aşază Doamne, bucuria făgăduinţei Tale în inima mea şi mă păzeşte şi poruncile dreptăţii Tale să mă străjuiască. Nu Te depărta de mine şi voi păzi cele plăcute Ţie. Că fără Tine se risipesc zilele mele şi durerile morţii mă cuprind. Adu-Ţi aminte de robul Tău şi nu mă lepăda; ca să laud numele Tău şi să cinstesc toată ziua marea cuviinţă a Ta. Cuvântare de slavă voi aduce Ţie şi Duhul Tău cel Sfânt mă va povăţui. Închinăciune voi aduce Ţie pentru că Tu cu mine eşti şi de-a pururi eşti dorirea cea mai presus de orice dorire. Sărac sunt eu întru plinirea faptelor celor de folos; nebăgător de seamă sunt cu privire la cele ce-mi stau înainte şi-n toată vremea, cu rea ştiinţă, mă lipsesc de toată bunătatea. Vrăşmaşul binelui sunt şi mă înduplec a fi şi iarăşi mă arăt pururea nelecuit de patimi; rănit de toată fărădelegea şi orb şi mut şi slăbănogit sunt întru adâncul fără de sfârşit al nedreptăţilor.

Ieşi în căutarea mea, Doamne, şi nu mă da pe mine să pier pentru păcatele mele. Că rătăcesc pururea şi paşi mei întru fărădelegi s-au ostenit. Aşa Stăpâne, Îndurate şi mult Milostive Doamne, m-am sfârşit întru răutăţi şi n-am voit a mă deprinde spre a-mi spori răbdarea spre cele de folos. Nici cele făgăduite n-am râvnit şi nici bucuria luminii celei neapuse n-am primit. Te-am părăsit, Tu nu mă părăsi ! Află-mă şi mă miluieşte!

Rănit şi gol, întunecat şi fără de suflare zac în greşelile mele cele fără de număr. Iar Tu, suflarea de viaţă cea dintâi dăruieşte-mi ! Că de la Tine voi lua izbăvire şi întru nădejdea spre Tine mă voi ridica să aduc slavă numelui Tău, Doamne. Făgăduinţele mele voi păzi şi lauda mea întru pocăinţă o voi aduce Ţie. Nu mă nesocoti, Doamne, şi ochii Tăi nu-i întoarce de la mine. Căutându-Te am ostenit şi zilele mele sau stins departe de Tine. Ajutorul meu eşti Tu ! Spre Tine am nădăjduit să nu mă lepezi şi bucuria vederii Tale să nu o treci de la mine.

Îndurătorule, Doamne, nu mă lăsa în fărădelegi, şi întru mila bunătăţii Tale tămăduieşte neputinţele mele. Ziditorul meu, nu mă lăsa pe mine! Ajutorul meu, acoperă-mă pe mine! Tămăduitorul sufletului meu, curăţeşte fărădelegile mele; Ia aminte spre strigarea mea şi tânguirea mea nu o lăsa fără răspuns.

Venit-ai Doamne, precum ai zis, tămăduindu-mi neputinţele şi rănile mi le-ai legat. Trupul cel sfărâmat de mine mi-ai ridicat şi sângele meu Ţi l-ai luat asupră-Ţi ! Ochii mei cei legaţi cu nevederea au zărit cele bune, iar sfatul cel rău al inimii mele a primit izbăvirea povăţuirilor Tale! Eu cel zidit de Tine Te-am părăsit şi întru răutăţi m-am ascuns ! În întristări m-am sfârşit toată ziua, pentru aceea, acum cu nestăpânită durere Te caut. Revarsă mila Ta peste sufletul meu şi roua Duhului Tău cel Sfânt pogoar-o peste mine.

Sunt singur, fără de tărie şi fără de ajutor! Sunt stins întru neputinţe şi asuprit cumplit de patimile mele! Mă iartă Doamne şi mă tămăduieşte ! Mă luminează Doamne şi mă întăreşte ! Mă îndreptează Doamne şi dragostea Ta nu o răpi din inima mea cea mult chinuită de rele. Înviază-mă, Doamne, ca să slăvesc în veci bunătatea Ta şi pacea Ta cea nemărginită şi mila Ta ce plină de îndurare. Păzeşte-mă cu braţul Tău cel puternic şi cu tăria făgăduinţelor Tale ! Ajută-mă în necazuri şi de toată nevoia scapă-mă, ca să laud pururea minunile Tale şi povăţuirea Ta cu mulţumire să o primesc spre binecuvântare. Căci fără de minte sunt căile mele şi cugetele mele sfaturi păcătoşite sunt; Şi iată până în sfârşit voia Ta o am lepădat şi de rele nicidecum nu m-am despărţit.

Căutându-Te Te-am aflat şi am văzut cum întru milostivire Te-ai aplecat să-mi legi sfâşiatele răni şi milostiv fiind Tu, de Tine nu m-ai lipsit! Dar pururi voia mea împotrivă mi-a stat, ca să nu pricep doririle Tale şi bunătatea Ta spre mine să nu o dezleg şi de tot felul de lucruri deşarte să-mi poticnesc piciorul.

Auzit-am Doamne cuvintele gurii Tale şi de povaţa Ta mi-am adus aminte. Cei temători de Dumnezeu au vestit bunătăţile ce au să fie şi părintele meu cel după trup întru frică strigând m-a întors pre Tine. Ajuns-au, dar, cercetările dreptăţii Tale la mine şi până la iadul învârtoşării mele mila Ta s-a plecat. Cercetatu-m-ai şi ai ajuns cu mila Ta până în cele mai de plâns ale mele. Cu Duhul Tău m-ai atins şi întru pribegia mea m-ai căutat. Oasele mele ai uns cu mirul tămăduirii şi teama pentru greşeli în rărunchi mi-ai zidit-o.

Am priceput, Doamne, slava Ta, şi ştiu acum cum vei veni Tu să judeci vii şi morţii! Am văzut minunile Tale când ne-ai chemat la Tine pe noi cei şchiopi şi orbi şi mult slăbănogiţi! Oare ce vei voi să adaugi beteşugurilor ca să le schimbi în măriri; şi bolilor noastre ce vei face; şi cum pe toate vei voi a le duce ?! Că ne vom stinge precum stelele cerului la mijirea zorilor şi ca nisipul ne vom scurge în mare. Aşezământul vechi, a tot trupul, ca un vas al olarului se va zdrobi şi templul acesta de lut, lucrat de mâinile Tale, sub pajişti tăcute se va ascunde. Ca să pricepem temerea de Tine şi să vedem temeiul zidirii Tale de-acolo de dincolo de moarte.

Oare până în sfârşit aşteptându-Te mă vei uita, sau iarăşi mă vei chema din moarte la viaţă ?! Să văd ce fel va fi până în sfârşit veşnicia şi cum ai să mai ridici din ţărână această inimă a mea pe care din pântecele maicii mele ai rânduit-o să bată pentru Tine. Şi cum mai chema-vei paşii mei să trec întru cele de bucurie ale Tale ?!

Aşteptând slava Ta cu buzele mele cele sfărâmate de dor te voi slăvi şi viaţa mea risipită pe mii de ani, rătăcitoare se va întoarce în veşnicii. Ţărâna – care sunt – va rodi şi întru lipsa durerii mă voi asemăna penei de vultur; în văzduh am să vestesc bucuria luminii şi tainele Tale cu uşurare am să-nţeleg. Că ne-ai zidit pentru Tine Doamne şi pururea mila Ta va răsări peste veacuri.

Să Te slăvim vor cere inimile noastre, iar Tu ca şi odinioară smerindu-Te, spăla-ne-vei picioarele şi iarăşi la masa Ta ne vei pune. Fă Doamne precum ai gândit şi din adânc de primejdii ne scoate. Ajută-ne Sfinte întru puterea Ta şi din robia uitării ne cheamă. Păzeşte-ne Puternice întru dragostea Ta. Cu darul Tău cel bun pururea ne hrăneşte.
Miluieşte-ne pre noi Doamne de-a pururi, auzi-ne şi întru milostivire ne mântuieşte!

preotul Lucian Grigore

Multumesc

Vă amintiţi de Carmen, fetiţa Violetei?
M-a sunat mama ei să îmi spună plină de uimire că s-au strâns în contul deschis pentru fetiţa ei 2300 RON. Nu-şi putea crede ochilor când a mers la bancă. Mi-a zis că a rămas mult timp pe gânduri, apoi m-a sunat şi mi-a spus: „Acum am simţit pentru prima dată că există Dumnezeu. Nu credeam că în lumea asta sunt şi oameni buni care te ajută dezinteresat. Oameni care nu mă cunosc mi-au dat o mână de ajutor. Dumnezeu să le răsplătească. Chiar dacă nu se vor strânge suficienţi bani pentru a continua tratamentul din Ucraina, voi merge în continuare cu ea la tratament aici în ţară. Mulţumesc de ajutor.”
Eu, la rândul meu, vă mulţumesc vouă, celor care aţi preluat cazul lui Carmen şi celor care aţi ajutat-o cu un bănuţ sau cu o rugăciune, şi îl rog pe Bunul Dumnezeu să vă răsplătească înmiit dragostea.

Puiul

Fotografia este luata de pe blogul Isabellei, care spune:
Nu am fotografii cu Iulia, Florin şi Andrei, dar pun o fotografie oarecare, a unui copil oarecare din lumea asta, născut cu paralizie cerebrală.
Cu ocazia asta, sper ca mult mai mulţi oameni să înţeleagă de ce părinţii care au copii bolnavi de tetrapareză spastică se străduiesc să îi ducă la recuperare, la clinica din Ucraina sau la cea de la Chişinău, în clinicile din Ungaria, Austria sau Germania.
Fără tratament, fără recuperare, ei ajung ca orfanii din spital...

Ramona

duminică, 30 august 2009

Beyond Words

Ce sa fac sa mostenesc viata vesnica?

Tanarul cel bogat - Predica la Duminica a 12- a dupa Rusalii
Parintele Constantin Galeriu

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si vrednici de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

In chemarea Duhului Sfant, in aceasta clipa, cugetul sa-l ridicam si sa privim aievea cu ochii mintii noastre la acel moment in care Mantuitorul se afla in mijlocul multimilor, inconjurat de oameni simpli care Il asculta, bolnavi care-si indreapta nadejdea catre El, si copii. Si, cum ne descrie dumnezeiasca Evanghelie – dupa Sfantul Marcu, de data aceasta – luandu-i in brate pe copii a rostit acel cuvant, rasadit mai ales in inimile mamelor: “Lasati copiii sa vina la Mine”. Binecuvantandu-i apoi, S-a retras din mijlocul lor, pasind spre Iordan. Caci coborase de curand de la muntele Taborului si se indrepta spre Ierusalim, care este la rasarit de Iordan. In acel moment, insa, un tanar alearga dupa El. Nu vroia sa piarda acest moment. Azi Evanghelia s-a citit dupa Matei. Dar noi le imbinam. Caci Sfantul Marcu ne spune ca a ingenunchiat in fata Mantuitorului. Si asa Il intreaba: “Invatatorule bun, ce sa fac sa mostenesc viata vesnica”. Acum citim mai departe dupa Sfantul Matei:

Si, iata, venind un tanar la El, I-a zis: Bunule Invatator, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturiseste stramb; Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Zis-a Lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Iisus i-a zis: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Ci, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iar Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicand: Dar cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta. (Matei 19, 16-26)

Il privim pe acel tanar alergand dupa Hristos si ingenunchind inaintea Lui. Unii s-au intrebat daca e adevarata evlavia lui. Erau fariseii carturari, alti legiuitori care-L ispiteau pe Iisus. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Mare este dorinta acestui tanar care pune intrebarea capitala: a vietii de veci. Cand zicem de viata simtim in acest cuvant propria noastra viata. Dar nu viata in sens biologic, sau zoologic, nu aceasta viata simpla o cauta, ci viata vesnica, viata de veci, viata lui Dumnezeu. Si simte – si nimeni nu este sa nu simta – dorul, nazuinta dupa viata de dincolo de aceasta “zdreanta” a vietii, de cateva zeci de primaveri, careia toamna ii pune capat. E in noi aceasta viata, si nimeni, daca cugeta logic, nu poate tagadui, pentru ca setea de viata deplina, adevarata, nemuritoare, de adevar e constitutiva vocatiei noastre, chemarii noastre. Nu poti dori daca n-ai in tine un rasad al acestei dorinte. Acel tanar, cu certitudine, simtea in Iisus si o realitate dincolo de lumea aceasta. Macar o intuia putin. De aceea intreaba pe Iisus, nu pe oricine: Ce sa faca sa dobandeasca viata vesnica. Si e semnificativ faptul ca un tanar, iar nu un batran a pus intrebrea. Ferice de acel tanar si de toti tinerii de atunci si de astazi care recunosc rasadul; pentru ca e un rasad pus de Dumnezeu in noi, al cautarii si dorintei vietii adevarate. Ferice de el, ferice de cel ce intreaba, cauta, si reuseste – in rugaciunea lui, in ascultarea cuvantului Dumnezeiesc si a intregii invataturi a Bisericii – sa inteleaga viata in plinatatea ei: care-i viata de veci.

Tu faci experienta vietii marginite, intre nastere si sfarsitul vietii trupesti. Dar nu in intregime. Dar dorul, aspiratia, setea si mai ales cuvantul dumnezeiesc al Scripturii iti spune: Aceasta viata adevarata, nemuritoare, vesnica e viata noastra. Dar trebuie sa o intelegi, sa o cunosti, sa o traiesti in plinatatea ei.

Tanarul spune: Ce sa fac sa mostentesc viata vesnica? Acest cuvant e cheia care deschide si da inteles Evangheliei de astazi si vietii noastre. Deci viata este o mostenire in plinatatea ei, pe care eu o primesc. Eu nu-mi sunt nici inceput nici sfarsit. Acesta-i fapt capital, care trebuie gandit. Orice om credincios si orice ganditor cu cugetare dumnezeiasca de aici trebuie sa plece cu pirivre la taina existentei noastre: mostenire cereasca, mostenire randuita de Dumnezeu, daruita. La judecata Mantuitorul va spune: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu de mosteniti imparatia pregatita voua! Deci Dumnezeu a pregatit imparatia inainte de noi; e darul lui Dumnezeu. Iar noi suntem mostenitorii. El este si Inceputul si Sfarsitul. Proorocul Isaia spune: Asa zice Domnul Savaot: Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma si nu este alt Dumnezeu afara de Mine. Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul. Cosbuc rosteste si el in cugetul lui in duhul Scripturii: Tu tot ce-ti pui in gand e numai vis/Caci Dumnezeu te poarta in voia Lui. In noi e aspiratia, e dorinta, dar Dumnezeu te poarta in voia Lui. El este si Ziditorul tau si tinta catre are iti indrepti tu viata.

Ingaduiti aici a face o distinctie adanca si radicala: Dumnezeu cel unic e vesnic, nezidit, cum neincetat marturisim. Iar noi suntem zidirea Lui. El e inceputul – al zidirii si al meu. El este totodata si tinta si scop vietii mele. In cugetarea veche – adeseori si in intelepciunea lumii acesteia – lumea, materia o socoteau filosofii ca e vesnica. Ba, mai mult, filosofii vechi – Platon, Origen – credeau si intr-o vesnicie a ideilor, iar caderea ar fi insemnat coborarea in materie a sufletelor; curgerea lor in jos. Caderea, dupa Platon, a fost curgerea sufletelor din vesnicia lor, din binele cel vesnic in materie. Dupa intelesul adevarat al descoperirii dumnezeiesti, insa, actul zidirii, al crearii fiecaruia din noi este inceputul existentei noastre. Iar miscarea noastra, curgearea noastra (cum ar fi numit-o Platon sau Origen) nu e cadere, ci urcare la Dumnezeu. Caci dumnezeiesti sunt totodata si originea si tinta noastra. De la El venim si la El ne intoarcem.

In doua locuri din Sfanta Scriptura, iubitilor, e marturia aceasta a zidirii, a facerii noastre de la Dumnezeu. Ne referim intai la A doua Carte a Macabeilor 7,28. Scriptura hotarase, din descopeirea lui Dumnezeu prin Moisi: “Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare, a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si cate sunt pe pamant, jos (…) Sa nu te inchini lor” (Iesirea 20, 4-5) (cum va zice dumnezeiescul Pavel: “Sa nu te inchini fapturii in locul Facatorului). Dar patrunzand imperiul elenist cu zeitati catre neamul Israel, aceasta mama, Solomoni – pe care la inceputul lunii august am praznuit-o in calendar – cu cei sapte fii ai ei – macabei, credincioasa fiind lui Dumnezeu si preotului lui Dumnezeu, Eliazar, s-a opus inchinarii la idoli. Si copiii ei au primit sa fie martiri. Incercand Antioh macar pe ultimul copil sa-l momeasca cu maretiile acestei lumi, mama copiilor a zis (asa cum Brancoveanu va striga, mai tarziu, catre Matias, fiul lui): “Fiule, rogu-te ca, la cer si la pamant cautand si vazand toate cele ce sunt intr-insele sa cunosti ca din ce n-au fost le-a facut pe ele Dumnezeu ca sa fie.” Asa a facut si intregul neam omenesc: Le-a adus Dumnezeu pe toate la fiinta, deci El le-a creat. Nu exista din veci nici o existenta din cele create si nici sufletele noastre nu exista din veci.

Va spuneam alta data de tragedia demonului, reflectata chiar in cuvantul pe care i-l insufla lui Arie. Cand Parintele Atanasie cel Mare arata, la Sinodul de la Niceea, ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate mantui intrucat e Dumnezeu si Om (un om ne-ar putea mantui), Arie spunea despre Iisus Hristos ca “a fost un timp cand nu era”. Si, cu siguranta, diavolul i-a insuflat acest cuvant lui Arie, pentru ca era insasi tragedia lui. Caci, vrand sa-si puna tronul alaturi de Cel Preainalt, se trezeste la constiinta ca este creatura, cu aceasta conditie: de a fi fost un timp cand nu era. Caci, prin mandrie, s-a redus la sine insusi, iar cand te vezi numai pe tine constati ca esti adus de la fiinta la nefiinta. Te trezesti: era un timp cand nu existai. In mandrie, omul se trezeste la realitatea lui, de a fi adus de la nefiinta la fiinta. De aceea spune Scriptura, cand Adam si Eva au pacatuit: “Si au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi”. E teribil acest lucru cand il intelegem in profunzimea lui: gol de har, gol de sens, gol atat de radacina, de originea ta adevarata, cat si de sens, de tinta, de finalitate, de viata vesnica la care aspiri. E zguduitor acest fapt. Atunci intelegi ca, real, nu in tine e plinatatea vietii. Dar esti chemat pentru ea.

Si, o data cu acest cuvant de la mama macabeilor, ca toate le-a adus Dumnezeu la fiinta din ce nu sunt, acest cuvant al sfantului apostol Pavel, vorbind de credinta lui Avraam: “In fata Celui in care a crezut a fost asezat Avraam, a Parintelui Ceresc, a lui Dumnezeu care inviaza mortii si cheama la fiinta cele ce inca nu sunt ca si cum ar fi” (care pentru noi sunt doar posibile, dar in Dumnezeu sunt reale). Deci in Dumnezeu e plinatatea, e realitatea intreaga, iar in noi toate acestea sunt potentiale, virtuale. Cuvantul este de o putere negraita.

Spuneam si alta data: Noi folosim in cartile de scoala cu privire la crearea lumii expresia “din nimic” – expresie mostenita din Apus. In cartile de slujba – fie la botez, fie la dumnezeiasca liturghie, noi asa invatam si marturisim: ca Dumnezeu le aduce toate de la nefiinta la fiinta, de la a nu fi la a fi. Deci toate fapturile, si pe noi insine ne aduce, ne cheama sa existam de la a nu fi la a fi; nu din nimic, ci din voia Lui, din darul Lui, mostenirea Lui, in har. Ne cheama sa fim. Si asa ni se dezvaluie intreaga zidire: din voia Lui ziditoare, creatoare. Citeam cuvantul proorocului Ieremia: Cu iubire vesnica te-am iubit, fecioara a lui Israel, din bunavointa inimii Mele. Vointa e vesnica, iubirea e vesnica, si din a Lui iubire si vointa noi existam, a Celui ce poarta in El intreaga existenta si intreg viitorul lumii, iubitilor. Noi suntem in voia lui Dumnezeu, acolo este obarsia noastra si de acolo ne creeaza, ne aduce la fiinta. De aceea spuneau Parintii: in vesnicia lui Dumnezeu sunt mii si miliarde de lumi, aduse nu din fiinta Lui, ci din vointa Lui. Si fiecare faptura poarta in ea sensul, rostul existentei. Azi o marturisesc si oamenii de stiinta: sensul lumii nu e in lume; rostul, ratiunea de a fi a fiecarei fapturi nu e in ea, nu ea si-o da. E in Ziditor, in Dumnezeu; asa cum fiecare lucru pe care il facem noi e in gandirea noastra, nu in lucrul pe care-l facem. In Dumnezeu fiind rostul, ratiunea noastra, sensul, cand traiesc vointa Lui, sensul lumii acesteia, vazand lumina lui Dumnezeu in fiecare faptura, atunci simt ca traiesc in adevarul existentei.

Inceputul meu e in Dumnezeu. Cum zice Scriptura: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate prin El s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Eu traiesc atunci in Dumnezeu-Cuvantul, in cuvantul lui Dumnezeu, in cuvantul Evangheliei, imi traiesc rostul si inceputul.

Si simt, iubitilor, ca in existenta sunt doua realitati: Existenta vesnica a lui Dumnezeu si tot ce a daruit, din voia Lui, lumii, si existenta mea, in care este intiparit chipul lui Dumnezeu, prin care exist in nemurire. Si nu ma pot implini altfel, decat traind in adevarul meu, in aceasta unitate cu prezenta lui Dumnezeu, cu darul lui, cu sensul acestei lumi, in aceasta realitate duala, daca vreti: Dumnezeu si faptura. Si sa-I simti prezenta, nu numai ca viata, ca putere, ca energie, ca vointa, ci ca Persoana – ca Tata, ca Fiu, ca Duh Sfant.

Si, cum spune Psalmistul, atat de luminos: “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile”. Dar care e Vistieria lui Dumnezeu, adica ce are Dumnezeu mai scump decat orice? Vistieria Parintelui ceresc, scumpa, vesnica lui Vistierie ni se descopera in Fiul si in Duhul Sfant. Tot Psalmistul spune: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit.” Iar Mainile Tatalui sunt Fiul si Duhul Sfant. E de o frumusete si o adancime negraita. Si atunci, ce inseamna: A pus in vistierii adancurile? Adancurile din noi sunt in vistieria lui Dumnezeu, in mainile Tatalui, care sunt Fiul si Duhul Sfant. Si intelegem atat de bine cum, intr-adevar, ne tine pe bratele Lui – ale Fiului si Duhului Sfant. Fiul e in fiecare din noi ratiunea, cuvantul, logosul. Tatal rasadeste in faptura, prin Fiul, ratiunea noastra, sensul, rostul existentei; iar prin Duhul Sfant, viata noastra, templul care suntem fiecare dintre noi.

Repet acest cuvant sublim: Vistieria parintelui ceresc, scumpa vistierie de care se bucura vesnic, bucuria lui eterna. Atunci, cele ce sunt nu sunt din nimic, ci din darul acestei vistierii dumnezeiesti. Revin si inchei cuvantul, nitel mai greoi, dar atat de luminos, de frumos: El e si inceputul si tinta, sfarsitul. Noi nu ne dam nici inceputul si nici sfarsitul; nu sunt in noi. Dar, cum spune dumnezeiescul Pavel, scriind evreilor, pe Hristos L-a facut Dumnezeu Mostenitor si veacurile sunt in El. Atunci, El fiind Mostenitorul, in El este si inceptul si sfarsitul. In El e si necreatul – vesnicul Dumnezeu – si creatul, caci S-a facut om, unind vesnicia cu timpul si timpul cu vesnicia.

De aceea, totdeauna cand cugeti la Iisus simti ca in El gasesti plinatatea existentei. Cugetand, fericiti sa fim ca ne aflam in adevarul deplin: E si Dumnezeirea si faptura, omenitatea; si inceputul si sfarsitul, plinatatea in El.

Si atunci, cand tanarul intreaba: “Bunule Invatator, ce sa fac sa mostenesc viata de veci?”, i-a raspuns Iisus: “De ce-Mi zici bun? Bun e numai Dumnezeu.” Nu ca Iisus ar fi refuzat taina aceasta a bunatatii. Dar daca tanarul L-ar fi privit numai ca om… nu in lumea aceasta e bunatatea. Dumnezeu Unicul e bun si binele e unic si poate sa ne uneasca pe toti (acest fapt trebuie pastrat in inima). Adevarul e unic si ne poate uni pe toti. Aceasta e posibilitatea unitatii tuturor: in unicul bine, in unicul adevar, in unica frumusete, revelate in Mostenitorul care ni s-a dat in Hristos.

De aceea, Mantuitorul, dupa ce intipareste in inima tanarului ca Bun este Unul Dumnezeu, ii citeaza poruncile: sa nu ucizi, sa nu fii desfranat, sa nu dai marturie mincinoasa, sa nu furi, sa nu juri stramb, sa cinstesti pe tata si pe mama, sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti. Si e de ajuns a marturisi: sa nu ucizi. Cand ucizi, nu ucizi viata? Mai e viata in tine? Cum sa mostenesti viata cand tu ucizi? Cand moartea e in tine? Cine ucide, in orice stare s-ar afla, a ucis viata, in el nu mai e viata. Sa nu fii desfranat! Cel ce seamana in trup, spune Sfantul Pavel, culege stricaciune si moarte; cel ce seamana in duh culege viata si nemurire. Sa nu furi! – Cand esti legat numai de lucrurile acestea trecatoare, tu lucrezi in lumea muritoare. Sa nu juri stramb! – Ca Anania si Safira, cand au jurat impotriva Duhului Sfant, au murit (Fapte 5) si sa cinstesti pe parintii tai – ei care sunt daruitorii vietii tale si familia sfanta, dumnezeiasca. Pentru ca dintru inceput a zidit Dumnezeu barbat si femeie, dupa chipul Sau. Si sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine. Iubirea e principiul vietii, e Dumnezeu insusi.

Iubitilor, impartasind acest cuvant, sufletul se infioara, patrunzand in adevarul ultim al existentei: mostenirea vietii. Cand tanarul a spus ca poruncile le-a tinut din copilaria lui, Iisus il lasa sa inteleaga: Ai simtit in aceste porunci, o data cu legea, si fiorul vietii? Ca gusti viata, pe Dumnezeu, gustand sensul, lumina vietii… In orice cuvant al Evangheliei, in orice act divin sa gusti viata. Cu certitudine, nu simtise. Pentru ca Mantuitorul i-a spus: Vrei sa fii desavarsit? Atunci, tot ce ai vinde! Da la saraci si apoi vino si urmeaza Mie. Si spune Evanghelia: S-a intristat deodata, caci avea multe avutii, si a plecat. Tristetea lui si, mai ales, a lui Iisus plecand.

Ce-a urmat, ingaduiti si noi sa urmam intr-o alta duminica: a treizecea dupa Rusalii. Azi e a douasprezecea. A treizecea dupa Rusalii e aceeasi evanghelie, numai ca e dupa Sfantul Luca: partea a doua: “vrei sa fii desavarsit”, sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa o talcuim atunci.

Azi sa pastram pana aici: taina mostenirii vietii de veci. Nu singuri, ci impreuna cu Cel care poarta in El mostenirea vesniciei – Hristos. Cu El si prin El, pentru ca El este inceputul si sfarsitul, originea si telul. E de ajuns a spune atat: intre origine si tel e legatura. Ai in origine telul, cum in ghinda e stejarul intreg. Dar trebuie sa se desavarseasca. Ghinda e numai inceputul. Dar in Hristos e totul. De ce? E si nasterea si Crucea si Invierea. De aceea, in Mostenitorul e totul. De aceea a si putut spune Iisus: Vrei sa fii desavarsit? Nici nu putea vorbi de desavarsire daca nu purta in El insusi desavarsirea. Eu simt negrait: Daca nu purtam in noi o lumina a adevarului n-avem curajul sa vorbim. Or Hristos de aceea spunea toate: Ca le poarta in El.

Saptamana trecuta am fost in Insula Kefalonia, unde am vrut sa vad cum vin serpii si se roaga, la 15 august, Maicii Domnului. Vom vorbi despre aceasta candva. Dar am auzit acolo de o martira. Piratii patrunzand si dorind sa o batjocoreasca, ea cu atata tarie s-a rugat, a crezut, a luptat sa lase mostenire sfanta, dorind sa traiasca in puritatea desavarsita, a neprihanirii trupului ei si a primit sa fie martirizata. In acel loc atat de golas, pietros, unde ici-colo cresc palmieri, maslini, s-a rugat asa: Fa Doamne ca mostenire din parul meu atat de frumos, balai, din firele de par palmieri, maslini, pomi; din sangele meu, in acest loc secetos, pietros, fa paraie, de rauri si de har. Iar din trupul meu fa biserica. S-a ridicat biserica si moastele ei au fost puse in biserica, marturie sfanta.

Doamne, tanarul a cerut sa mosteneasca viata de veci. In vistieriile Tale, Doamne, Parinte Ceresc, sunt Fiul si Duhul Sfant. Fiul Tau, in Duhul Sfant, e Mostenitorul, iar noi suntem mostenirea Lui. “Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta”. Fa-ne Doamne vrednici sa lasam si noi mostenire. Sa nu uitam o clipa. Fiecare in clipa aceasta sa gandeasca ce mostenire lasa, in care sa se simta adevarul, viata de veci. Mostenirea chipului nostru dupa chipul lui Dumnezeu. Mostenirea luminii Lui si a iubirii Lui, a vietii Lui. Amin.

vineri, 28 august 2009

Tãierea capului Sfântului Ioan Botezãtorul- pr. Teofil Pãrãian


Arhimandrit
Teofil Pãrãian
Din vistieria inimii mele

"Vorbind despre sãrbãtoarea de mâine, Tãierea capului Sfântului Ioan Botezãtorul, o sãrbãtoare tristã, o sãrbãtoare cu post (nu se prea potriveşte cuvântul de sãrbãtoare cu cuvântul “tristeţe”), poate cã ar trebui sã insistãm asupra faptului cã avem şi de ce ne bucura cã s-a întâmplat trecerea din lumea aceasta a Sfântului Ioan Botezãtorul.

Sfântul Ioan Botezãtorul a trecut din lumea aceasta, zice textul liturgic din condacul sãrbãtorii, dupã „o rânduialã oarecare dumnezeiascã”. Cinstita tãiere a capului Sfântului Ioan Botezãtorul a fost cu orânduialã dumnezeiascã. De ce? Ne spune mai departe: ca sã-L vesteascã celor din iad pe Mântuitorul nostru, pe Dumnezeu care S-a întrupat. “Slãvita tãiere a Botezãtorului, o rânduialã dumnezeiascã oarecare a fost”. Parcã nu-ţi vine sã crezi! Cum se poate întâmpla un lucru rãu spre bine? Uite cã se poate! Dumnezeu a rânduit aşa, folosind rãutãţile oamenilor spre bine. Nu a creat Dumnezeu rãutãţi; nu l-a creat pe Irod ca sã-l omoare pe Sfântul Ioan Botezãtorul, nu i-a creat pe rãstignitorii Domnului Iisus Hristos ca sã-L rãstigneascã! Nu! Irod i-a tãiat capul Sfântului Ioan Botezãtorul, iar Irodiada a fost autorul moral al tãierii capului Sfântului Ioan Botezãtorul, fãrã sã se gândeascã nici Irod, nici Irodiada, nici fiica Irodiadei şi nici unul dintre cei care au participat la moartea Sfântului Ioan Botezãtorul, cã fac un bine. De fapt ei au fãcut un rãu, dar un rãu care s-a îndreptat spre bine: omorându-l pe Sfântul Ioan Botezãtorul, sufletul Sfântului Ioan Botezãtorul s-a dus în iad ca sã-L vesteascã pe Mântuitorul acolo. Credinţa noastrã este o credinţã veselitoare, o credinţã despovãrãtoare, o credinţã eliberatoare, pentru cã putem sã ne bucurãm şi de lucruri care nu sunt spre bucurie.

Cu toate cã Sfântul Ioan Botezãtorul a fost un om din pustie, un om care nu poate fi urmat de cei mulţi, mi se pare foarte interesant de observat cã a fost un om care i-a înţeles pe oameni şi societatea omeneascã. I-a îndrumat pe oamenii care au venit la el ca unul care a fost plin de Duhul Sfânt, de la început. Duhul Sfânt S-a sãlãşluit în trupul lui înainte de a se naşte, atunci când Sfânta Elisabeta a primit vizita Sfintei Maria. Sfânta Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, pruncul a sãltat în pântecele ei şi Sfânta Elisabeta a mãrturisit lucrul acesta şi a zis: “De unde mie aceasta, ca sã vinã la mine - nu a zis verişoara mea? ci a zis – Maica Domnului meu? Cã iatã, cum veni la urechile mele glasul salutãrii tale, pruncul a sãltat de bucurie în pântecele meu” (Luca 1, 43-44). Atunci s-a umplut Sfântul Ioan Botezãtorul de Duhul Sfânt şi în puterea Duhului Sfânt a rãmas tot timpul.

Dumnezeu nu dã daruri ca sã le ia, dã daruri ca sã le ţinã, sã le ţinã omul şi sã le ţinã şi Dumnezeu în om. Pe la noi, la Fãgãraş, când vin oamenii şi vorbesc cu preoţii, este o vorbã: “Dumnezeu sã-ţi ţinã darul, pãrinte”. Dumnezeu sã-ţi ţinã darul, sã rãmâi în dar, sã nu cumva sã pierzi darul! Dumnezeu sã-ţi ţinã darul! Sigur cã Dumnezeu ne ţine darul.

Sfântul Ioan Botezãtorul a fost întrebat de oameni, ce sã facã sã se mântuiascã. Şi au întrebat vameşii, ce sã facem, ca vameşi? Sã nu mai fim vameşi? Vameşii erau urgisiţi, pentru cã erau funcţionari romani, evrei în slujba romanilor. Vameşii şi desfrânatele erau douã categorii urgisite de evrei. Deci vameşii l-au întrebat pe Sfântul Ioan Botezãtorul - ce sã facã? Şi Sfântul Ioan Botezãtorul a rãspuns: „Nu faceţi nimic mai mult peste ce vã este rânduit” (Luca 3, 13). Adicã sã nu se îmbogãţeascã din jafuri, din suprataxe şi aşa mai departe. Deci Sfântul Ioan Botezãtorul nu le-a zis „sã nu mai fie vameşi”, ci sã fie corecţi. De ce? Pentru cã societatea în care trãia Sfântul Ioan Botezãtorul avea nevoie de astfel de funcţionari.

L-au întrebat soldaţii, ei ce sã facã? Şi a zis Sfântul Ioan Botezãtorul: „Sã nu asupriţi pe nimeni, nici sã învinuiţi pe nedrept, ci sã fiţi mulţumiţi cu solda voastrã” (Luca 3, 14). Şi au întrebat şi ceilalţi oameni, noi ce sã facem? Şi Sfântul Ioan Botezãtorul a zis: „Cel ce are douã haine sã dea una celui ce nu are, şi cel ce are bucate sã facã asemenea” (Luca 3, 11). Adicã, Sfântul Ioan Botezãtorul a avut în vedere o egalizare a oamenilor, care sã se facã din prisos; fiecare sã dea din prisosul sãu celui ce nu are nici cele de trebuinţã. Bineînţeles cã lucrurile nu trebuie sã fie înţelese literal, cã dacã ai douã haine, neapãrat trebuie sã dai una. Este vorba de un principiu, de o rânduialã, adicã sã fim înţelegãtori faţã de cel care are trebuinţã de ceea ce ai putea sã-i oferi tu.

Mai este ceva frumos în viaţa Sfântului Ioan Botezãtorul, ceva ce impune atenţie şi respect. Faptul cã, odatã, ucenicii lui şi-au arãtat nemulţumirea şi i-au atras atenţia Sfântului Ioan Botezãtorul cã dupã Domnul Hristos se duce mai multã lume decât dupã el. Sfântul Ioan Botezãtorul a zis: „Cel ce are mireasã este mire, iar prietenul mirelui se bucurã cu bucurie de glasul mirelui”. Şi apoi a zis un cuvânt pe care ar trebui sã-l avem noi în vedere ca îndreptãtor pentru întreaga noastrã viaţã: “Acela trebuie sã creascã, iar eu sã mã micşorez” (Ioan 3, 29-30). Numai Dumnezeu poate sã vorbeascã aşa! Omul, sã ştiţi cã nu poate! Şi dacã vorbeşte şi omul aşa, sigur este luminat de Dumnezeu. “Acela trebuie sã creascã, iar eu sã mã micşorez”... Ce bine ar fi sã avem noi în vedere lucrurile acestea! Ce bine ar fi sã dorim ca Domnul Hristos sã fie întotdeauna preamãrit! Este ceea ce a spus şi Maica Domnului la Nunta din Cana Galileii: „Faceţi orice vã va spune”. Nu luaţi seama la altcineva, El sã fie preamãrit! Mirele sã fie preamãrit, nu prietenul mirelui! Prietenul mirelui are bucurie din faptul cã e prieten cu mirele.

Am zis la începutul expunerii despre Tãierea capului Sfântului Ioan Botezãtorul cã este o sãrbãtoare tristã, dar este şi o sãrbãtoare de bucurie. Ne bucurãm cã a existat un om în lumea aceasta care a stat împotriva fãrãdelegii chiar cu riscul de a muri! S-a dus la Irod şi i-a spus cã nu face bine, cã legãtura pe care o are el cu cumnata lui nu este bunã. Irod l-a bãgat la închisoare şi dupã aceea i-a tãiat capul. Şi Sfântul Ioan Botezãtorul a rãmas pe punctul acesta de vedere, cã Irod nu face bine. Ce fain ar fi în lumea aceasta dacã ar fi mulţi oameni care sã se lupte împotriva fãrãdelegii spunându-i rãului rãu şi sã nu aibã ezitãri sã atragã atenţia atunci când ceva trebuie îndreptat!

Este mare lucru sã poţi fi îndreptãtor de oameni. Când vezi cã ceva nu-i în regulã, sã gãseşti modalitatea sã-i spui, bineînţeles, aşa cum este omul, nu cu rãutate, nu cu mândrie, şi mai ales sã-i spui de ce nu-i bine, sã-i spui cum ar fi bine sã facã. Şi-atunci suntem pe urmele Sfântului Ioan Botezãtorul şi n-o sã ne taie nimeni capul! În sfera noastrã, între noi, frãţeşte, prieteneşte, cu dorinţa de a se îndrepta lucrurile, am putea mãcar o datã, de douã ori, sã spunem un lucru, chiar dacã oamenii nu ţin seama de el.

Închei cu dorinţa de pace, bucurie şi binecuvântare. Dumnezeu sã ne ajute tuturor! "

Fragment preluat de aici: Pace, bucurie şi binecuvântare

Sfântul Moise Arapul-pr. Teofil Pãrãian


Arhimandrit
Teofil Pãrãian
Din vistieria inimii mele

"Pentru cã astãzi pomenim pe Sfântul Moise Arapul, vreau sã spun cã în Filocalie gãsim douã scrieri ale Sfântului Ioan Cassian intitulate “Convorbiri cu Pãrinţii din Pustia Sketicã”. În introducerea la aceste douã scrieri, una despre scopul şi ţinta vieţii creştine şi cealaltã despre dreapta socotinţã, Sfântul Ioan Cassian spune cã în Pustia Sketicã din Egipt, unde a întâlnit mai mulţi pãrinţi, cel mai iscusit dintre ei a fost Sfântul Moise Arapul (Sfântul Moise Egipteanul, Sfântul Moise cel din tâlhari).

Fiind Domnul Hristos rãstignit pe Cruce între doi tâlhari, unul dintre tâlhari a zis: “Pomeneşte-mã, Doamne, în împãrãţia Ta!”, iar Domnul Hristos a zis: “Adevãr grãiesc ţie, astãzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 42-43). Este o mare bucurie sã ştim cã un tâlhar a fost cel dintâi moştenitor al raiului. Gândiţi-vã, un tâlhar nu-i un om care se plimbã şi, ştiu eu, zice o vorbã rea, ci unul care are la activul lui pãcate grele, omoruri, jafuri, a dat foc, a fãcut atâtea şi atâtea rele şi, cu toate acestea, Domnul Hristos l-a primit pentru pocãinţa lui. De ce? Pentru cã Domnul Hristos a venit pentru pãcãtoşi, aceasta sã nu o uitãm niciodatã! Nici când dormim sã nu uitãm cã Domnul Hristos a venit sã mântuiascã lumea de pãcate, pentru pãcãtoşi, în folosul pãcãtoşilor.

Şi încã ceva: avem bucurie cã Maria Magdalena, o pãcãtoasã, o mare pãcãtoasã, a fost cea dintâi care L-a vãzut pe Domnul Hristos înviat din morţi (dupã Evanghelia Sfântului Evanghelist Marcu). O femeie din care (tot Sfântul Evanghelist Marcu spune) Domnul Hristos a scos şapte draci. Acestea ştiindu-le noi, nu avem cum sã nu ne bucurãm de Evanghelie ca dãtãtoare de nãdejde. Evanghelia – izvor de nãdejde. Evanghelia – izvor de bucurie.

În prelungirea celor ştiute de noi din Sfânta Evanghelie, îl avem şi pe Sfântul Moise Arapul, cel mai iscusit, cel mai înţelept dintre sfinţii din Pustia Sketicã, el, care mai înainte a fost tâlhar. În Pateric sunt multe cuvinte ale Sfântului Moise, iar în Filocalie avem cele douã convorbiri foarte importante, cu multã luminã îndrumãtoare de suflet.

Ştiţi de ce îmi place mie mult de Sfântul Moise Arapul? Pentru cã era un om comunicativ. Nu a fost un om închistat, nu a fost crispat, nu a fost un om posac, nu a fost un om rezervat, a fost un om care îşi arãta sufletul comunicând cu ceilalţi, care aducea bucurie în jurul lui. În Pateric, în legãturã cu Sfântul Arsenie cel Mare, se spune cã cineva, cunoscându-i pe Sfântul Arsenie şi pe Sfântul Moise Arapul şi ştiind cã Sfântul Arsenie era om retras, om necomunicativ, iar Sfântul Moise Arapul era comunicativ, a pus întrebarea: „Pe care-l primeşte Dumnezeu, pe cel tãcut, sau pe cel comunicativ?” Şi i s-a descoperit unui pãrinte cã pe Nil erau douã corãbii: într-una era Sfântul Arsenie asupra cãruia se pogorâse Duhul Sfânt, iar în cealaltã Sfântul Moise Arapul pe care-l hrãneau îngerii cu faguri de miere. Pânã la urmã, concluzia a fost cã pe amândoi i-a primit Dumnezeu, pe fiecare în felul lui, pentru cã fiecare şi-a lucrat mântuirea în condiţiile lui şi dupã firea lui.

Fiecare om trebuie sã fie cum este lãsat de Dumnezeu, cã doar Dumnezeu l-a lãsat cu firea pe care i-a dat-o, numai sã fie disciplinat; dacã are de spus ceva sã ştie ce sã spunã, sã ştie cum sã spunã, sã ştie cum sã aducã bucurie prin comunicare, iar cel care este retras, ştiu eu... sã se roage mai mult, sã facã ceva el, ca retras, tot spre binele altora.

Dumnezeu îl primeşte pe om în starea pe care i-a dat-o şi în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mã gândesc cã o sã zicã Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacã ar fi cineva retras, nu o sã zicã Dumnezeu de ce a fost retras, dacã aşa este firea lui, aşa este chipul lui de vieţuire şi aşa este temelia existenţei lui."

Fragment preluat de aici: Pace, bucurie şi binecuvântare
Sursa icoana: miriamturism

Sfintenia tineretii


Cat sunt de importante pentru Inaltpreasfintia Voastra intalni­rile cu tinerii ?

Pentru mine orice intalnire este foarte importanta, nu numai cu tinerii, ci cu orice om. Este deosebit de importanta pentru ca eu cand ma intalnesc cu un om parca ma in­talnesc cu Dumnezeu, deoarece in fiecare om exista si o parte din dumnezeire: sufletul. Intotdeauna am sentimentul acesta, cu orice om ma intalnesc, de orice varsta, de orice stare, am aceeasi bucurie ca si cum m-as intalni cu Dumnezeu.

Intalnirile cu tinerii sunt foarte importante si din alt punct de vedere. Dupa parerea mea, cu tanarul trebu­ie sa vorbesti si sa-l privesti cu foarte multa evlavie! In vremurile noastre, societatea nu priveste tineretul in adevarata lui lumina. Il vede numai in aspectele negative. Dar nu partile negative reprezinta tineretul. Tanarul nu este ceea ce apare: zburdalnic, pa­catos, neascultator, razvratit. Nu acesta este el. In spatele acestor manifestari tineresti exista omul de maine, marele om de maine, personalitatea de maine. Acestea trec, asa cum trec vanturile de primavara - stiti ca intre martie si aprilie atmosfera este tulburata, atunci sunt "zilele babelor". Aceste manifestari trec si ramane aurul curat din tanar. In tinerete este aur curat, este cea mai frumoasa perioada din viata omului.

Tanarul trebuie sa fie constienti­zat despre ce inseamna tineretea, cat este de frumoasa tineretea, cat este de sfanta tineretea, cat este de sfant trupul tanarului. Cat timp tanarul si-a pastrat puritatea si curatenia, trupul lui este ca al unui inger, ca al unui arhanghel. Ati vazut voi un inger cu aripi batran?

Toti ingerii cu aripi sunt aratati in chipul frumos al tinerilor. Asa este? Si atunci, iata cum trebuie sa gandim si si vorbim despre tineri. Sa le vorbim ce inseamna de fapt ei, ca tineri. Oricare pedagog, oricare duhovnic, oricare tata, oricare mama trebuie sa spuna aceasta: "Dragul meu, tu esti ca Adam cand a fost in Rai, inainte de a cadea in pacate. Tu ai corpul tau sfant, ca un vas adevarat al Duhului Sfant. Si privirea ta, si ochii tai, si gandirea ta, si piciorul tau sunt asa de frumoase si de sfinte, totul este armonie!"

Tineretul are nevoie de iubire, nu sa fie judecat, nu sa fie mereu ocarat, nu sa fie condamnat. Greseli am avut toti, caci toti am fost tineri. Tineretul are nevoie de respectul intregii societati si de iubire. Ceea ce a facut tatal fiului cel ratacit face si Dumnezeu atunci cand un tanar se intoarce, se caieste si isi plange pacatele, cand acolo la picioa­rele altarului, sub umbra patrafirului isi spovedeste pacatele cu toata puterea lui si cu toata cainta lui. Deci, de iubi­re are nevoie tineretul, sa fie iubit asa cum este, dar sa fie cu adevarat iubit.

In acelasi timp, tineretul are ne­voie de pretenie. Cel mai frumos dar pe care doresti sa-l cuceresti este sa ai prieteni. Nimic nu ne este asa de pla­cut ca prietenia adevarata. Prietenia este implinirea. Apoi, fiecare tanar are nevoie sa fie ocrotit de cineva. Tanarul simte foarte puternic aceasta dorinta. Toata societatea trebuie sa-l ocroteasca pe tanar. Aceasta este datoria ceasului de fata, acesta este secretul daca nu vrem ca infernul sa ne inghita intreaga so­cietate. Si sa nu uitam ca tanarul este barbatul de maine. El se va casatori, va deveni stapan al unei familii, va avea datoria de tata, de sot, va fi barbat ca un imparat.

- Care este sensul vietii si ce tre­buie sa faca omul pe pamant ?

- Intrebarea pe care mi-ai pus-o dumneata mi-o pune toata lumea: ce sa fac ca sa fiu om? De fapt cu totii ne intrebam ce sa facem ca sa ne implinim scopul vietii noastre. Aceasta intrebare este in toata fiinta omeneasca care do­reste nemurirea, viata de veci. Asa este? Orice om pune aceasta intrebare. Poate sa aiba oricata bogatie, tot nu este fe­ricit cu adevarat. Poate sa aiba ranguri cat de mari, si tot nu este fericit. Poate sa aiba oricata frumusete, tinerete si altele si nu este fericit. Pentru ca omul stie si simte ca nu este o fiinta trecatoa­re, ci este o fiinta nemuritoare, o fiinta care trebuie sa lupte pentru nemurire, pentru fericirea vesnica. Fericirea de aici este numai o hi­mera, numai o aratare. Fericirea de aici nu este de durata, este foarte trecatoa­re. Si atunci orice om doreste fericirea vesnica, eterna. Nemurirea.

Raspunsul la intrebarea pe care dumneata mi-ai adresat-o este acesta: sa cunoasca Revelatia. Sa-L cunoasca pe Hristos. Sa cunoasca cuvantul lui Dumnezeu, cuvantul lui Iisus Hristos. Sa implineasca poruncile. Si porunca cea dintai este iubirea! In dragoste, in iubire, se cuprind toate celelalte po­runci. Daca-L iubim pe Dumnezeu nu vom face pacate. Caci atunci cand iubesti pe cineva esti in stare sa-ti dai viata pentru el. Noi trebuie sa invatam sa iubim, sa ne iubim unii pe altii.

Porunca este "sa-l iubesti pe aproapele ca pe tine insuti". Nu in sens de narcisism! Dragostea de sine inseamna a-ti respecta trupul tau, osul tau, carnea ta, sa fii constient ca aces­tea sunt sfinte si ne-au fost incredintate de Dumnezeu, ca acest corp este tem­plul Sfantului Duh. In aceasta carcasa de oase si de carne se cuprinde dum­nezeirea - sufletul nostru. Si atunci concluzia este ca a-l iubi pe aproapele ca pe tine insuti inseamna sa iubesti si sa respecti creatura lui Dumnezeu, fara sa o pervertesti si sa o patezi prin pacat.

Marea nenorocire este ca omul nu intreaba pe Hristos, nu se lupta sa-L cunoasca pe Hristos. Toata lumea stie despre Hristos. Stie ca S-a nascut, ca a patimit. Dar in profunzime nu se cunoaste personalitatea Lui. Intreaga societate si, in mod cu totul deosebit, tanarul are aceasta obligatie: sa lupte sa-L cunoasca pe mentorul tuturor, pe invatatorul nostru adevarat. Numai El ne poate da raspuns la toate intrebarile adevarate. Numai El!

Aici la Baia Mare a fost un guru din China si a tinut mai multe con­ferinte la Universitate. Mult tineret a participat la aceste conferinte. Dupa o conferinta cineva s-a ridicat si a spus: "Maestre, vrem sa iti punem o intrebare. Recomandati-ne pe cine sa alegem noi mentor, pe cine sa alegem noi model?" Si acest guru chinez a la­sat fruntea in jos, ganditor. Apoi si-a ridicat fruntea, s-a uitat la tot tineretul si a raspuns: "Pe Iisus Hristos, pe El sa-L avem vesnic model. El este mentorul adevarat, al intregii omeniri." Un chinez comunist ateu L-a indicat pe Iisus Hristos. Lumea crestina este convinsa de acest lucru? Voi, tineretul, stiti acest lucru? Eu il intalnesc pe Hristos in Evanghelie, in icoana, si in Sfanta Cuminecatura. Acolo Il vad pe Iisus Hristos.

Ca sa indreptam aceasta tulburare si neliniste generala pe plan mondi­al, datoria tineretului este sa se lupte sa-L cunoasca pe Hristos. Si daca-L va cunoaste pe Hristos, sa se lupte ca Hristos sa devina un prieten al lui. Evanghelistul Ioan ne spune ca a zis Hristos: "Voi sunteti prietenii Mei", dar a continuat aratand in ce chip este posibil aceasta: "daca faceti ce va poruncesc Eu". Si astfel ajungem tot la porunci. Noi putem sa deve­nim prietenii lui Hristos, prietenii lui Dumnezeu, cu conditia sa cunoastem poruncile si sa le indeplinim.

- Cum putem fi oameni ai lui Dumnezeu in ceea ce facem ?

- Sa inveti sa fii omul lui Dumnezeu. Sa invatati toti. Sa nu asteptati numai de la altii, pentru ca si cei care conduc de la catedra sunt si ei tot oameni, oa­meni care au cucerit, mai mult sau mai putin, calitatea de om al lui Dumnezeu. Trebuie sa mergi dincolo de invatator, de mama, de tata, de profesor, si asa mai departe. Sa te intorci cu fata catre invatatorul suprem al omenirii, catre Hristos, si de la El sa inveti cum sa fii om. El este Fiul Omului, El este omul in adevaratul sens al cuvantului. Noi, ceilalti, de la copil pana la mosneag, suntem oameni cu neputinte, cu pa­timi, care avem in cap ceea ce ne-au bagat in cap cei fara de Dumnezeu.

In regimul trecut s-a promovat foarte mult ateismul prin invatatori si profesori. Si acum se plang oamenii in varsta: "M-a nenorocit invatatorul, ca mi-a spus ca eu am fost maimuta!" Iata ce rol nefericit au avut acesti dascali! N-au facut-o de bunavoie, dar totusi au facut-o si aceste ganduri au ramas in mintile multora.

Problemele religioase sunt asa de serioase, asa de profunde, incat iti trebuie un har special de la Dumnezeu ca sa le poti intelege. Poti fi mare profesor universitar, poti fi mare tehnician, poti fi mare sa­vant si totusi sa nu ai puterea credintei in Dumnezeu. Pentru ca aceste probleme, proble­ma existentei lui Dumnezeu, problema intruparii lui Iisus Hristos, problema Nasterii lui Dumnezeu pe pamant, pro­blema invierii sunt atat de inalte, atat de profunde, atat de cutremuratoare, incat trebuie un har special.

Un taran, un muncitor simplu de multe ori ne depaseste pe noi cei ci studii multe si cu multa carte. Pentru ca el aude si asculta de glasul constiintei. El aude inima ca bate in ritm cu inima universului! Ca asa-i facuta inima omului, sa bata in ritm cu universul intreg si cu inima lui Hristos.

Si aceasta trebuie sa o facem toti Sa ne plecam urechea la pulsul universului! Acest univers vorbeste despre Dumnezeu. Nu oricine este in stare si faca treaba aceasta pentru ca nu toti vor sa o faca. Spun unii: "Eu am studii multe, nu cred asa ca toata baba." Dar baba aceasta este mult mai de valoare in fata universului decat savantul care-L tagaduieste pe Dumnezeu.

- Este greu sa mentii o relatie cu­rata cu o fata pana la casnicie?

- Ai putea dumneata sa te mai uiti in ochii unei fete dupa ce ti-ai batut joc de ea, dupa ce i-ai calcat in picioa­re fecioria? Sa stiti ca numai cel care pastreaza o desavarsita curatenie in ganduri este prieten adevarat. Eu cand ma uit la copil, raman cutremurat cand vad ca se atenteaza la el. Sunt monstrii care vor sa foloseasca trupusorul copi­lului. Este o monstruozitate. Eu nu pot intelege. Un individ care se atinge de un copil, sau se atinge de curate­nia unei tinere face o monstruozitate care depaseste si pe diavolul.

Cand vad un copil eu ma sfintesc! Se trezesc in mine toate gandurile cele sfinte si mari, cand ma uit la un copil. Acelasi lucru se intampla cand ma uit la orice om - ma sfintesc, ma curatesc. Asa trebu­ie sa fie si prietenia intre baiat si fata: sa pastreze aceasta frumusete. Sigur ca exista impulsuri, pentru ca ai in spate pacatul stramosilor, pacatul stramo­sesc, si ispitele vin. Dar daca un tanar este cuminte, destept si se roaga, stie sa-si respecte prietena.

Omul se satura foarte repede de placeri si nu mai vrea sa o vada pe fe­meie si din aceasta cauza divorteaza. De aceea se sparge iubirea sufleteasca si legatura dintre barbat si femeie devine o legatura de circumstanta, de intere­se. De multe ori cand stau de vorba cu oameni casatoriti si cand le vorbesc de sot sau sotie vad ca se incrunta. Nu le face placere. S-au saturat unul de altul. Si traiesc, se forteaza sa traiasca, ca mai au copii, mai au interese materiale.

Dar nu se mai iubesc, nu se mai res­pecta. De aceea este nevoie de puritate, de curatenie, de cumpatare. Ele sunt necesare ca sa se pastreze echilibrul in viata omului si tot prin ele sunt pastra­te dragostea si armonia in viata.

- Sfantul Pavel spune in Epistola catre Evrei, la capitolul 12, ver­setul 4, un cuvant foarte grav: "In lupta voastra cu pacatul nu v-ati impotrivit pana la sange." Ce inseamna aceasta ?

- Este clar. Dar este greu de inteles pentru cel nepriceput. Noi ne plangem din cauza ispitelor. Si atunci cuvantul inseamna ca mai bine imi dau sangele decat sa calc porunca lui Dumnezeu, in cazul nostru decat sa incalc sfintenia tine­retii. Tinerii curati simt ca cea mai sfanta comoara pe care o are un barbat sau o femeie, un tanar sau o tanara, este fecio­ria. Fecioria este darul cel mai frumos si mai sfant. E cea mai frumoasa virtute. Eu cand rostesc cuvantul "feciorie" parca-mi arde gatul de frumusetea si de valoarea acestei virtuti. De aceea, un tanar si o tanara greu se decid sa renunte la acest frumos dar al curatiei, al fecioriei.

- Sunt foarte multe momente in care deznadajduim. Ce sa facem in astfel de cazuri ?

- Deznadejdea este fructul pacatu­lui. Si necredinta este fructul pacatului. Cand avem astfel de momente, Sfintii Parinti ne spun sa nu le primim. Alunga-le de la tine. Daca nu poti, du-te la un frate, la un coleg; stai la povesti cu el si uiti de deznadejde. Sau du-te la duhovnic; mai ales alearga la duhov­nic, copile! Spovedania si Impartasania ne scapa de deznadejde, ne rup si ne instraineaza de satana, de diavolul. Prin spovedanie, prin impartasania cu trupul lui Hristos, prin post ne izba­vim de deznadejde.

- Inaltpreasfintia Voastra, cum sa facem sa avem o legatura perma­nenta, vie, cu lumea cereasca, cu Maica Domnului, cu sfintii, cu ingerii ?

- Cand este intr-o tara straina, cum pastreaza un om legatura cu familia lui, cu copiii lui? Prin ce mijloace? Prin dor. Moare de dorul lor. Asa si noi pastram aceasta legatura prin do­rul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de Sfinti. Este dorul de puritate, de legatura cu cele curate si sfinte si drepte. Sa avem dor pentru legaturi drepte, nu pentru legaturile strambe si pacatoase, ci dor pentru le­gaturile drepte: fata de un prieten, fata de tara, fata de parintii tai, fata de sotia ta. Aceste legaturi sunt legatura pe care o tii cu Dumnezeu. Si, daca te invred­niceste Dumnezeu, se poate intampla ca Dumnezeu sa te onoreze, sa-ti apa­ra, poate, in vis. Dar nu trebuie sa ne dorim asta, pentru ca visurile pot fi si de la diavolul. Dar cand il iubesti pe Dumnezeu si tii legatura cu El, uneori simti o aripa de-a ingerului ca te adie cateodata. Te invredniceste Dumnezeu de aceasta. Cand se pastreaza cate un tanar curat, ce spune proorocul Ioil: "Batranii vostri vedenii vor avea, tinerii vostri vise vor visa."

- Cum sa avem o legatura vie cu Sfantul Inger, pazitorul nostru ?

- Normal ca prin credinta. Trebuie sa crezi acest lucru. Daca ni s-a spus, atunci trebuie sa credem. Daca mama ti-a spus: nu te atinge de soba ca te arzi, mai pui tu mana pe soba? Nu, pentru ca ai incredere in mama. Asa si aici, sa ai credinta, sa ai incredere in cuvantul revelat, in Scriptura. E plina Scriptura de chipul ingerilor. Fiecare om are ingerul personal. Asta ne-a re­velat noua Dumnezeu. In momentul in care un copil, in samanta, in pante­cele maicutei lui, ia chip de om, adica primeste suflet si trup, Dumnezeu ii da si un inger.

Simti prezenta duhului bun, a in­gerului. Gandurile bune, momentele de bucurie - pe care orice om le are, oricat e de necajit, toate acestea sunt inspirate de inger. Si vin si ganduri­le rele, si disperarea, si deznadejdea. Acestea sunt inspirate de satana. Prin aceasta putem sa simtim, sa experi­mentam prezenta binelui si a raului in jurul nostru.

- Care trebuie sa fie raportul nostru cu civilizatia si cultu­ra contemporana care nu este crestina ?

- Mi se pare ca aici se face o greseala. Nu cred ca se poate spune ca civilizatia de astazi nu este crestina. Oamenii nu sunt toti crestini, dar cultura si civili­zatia sunt creatia lui Dumnezeu. Cine a facut civilizatia? Animalele? Nu, omul, fiindca doar el a fost inzestrat de Dumnezeu cu ratiune. Ratiunea nu este de origine animala, este de origine divina. Nu putem invinui civilizatia, ea este un dar de la Dumnezeu, dar oamenii, cei care beneficiaza de ea pot fi straini de Dumnezeu. Odata cu aparitia crestinismului, in paralel cu el, s-a dezvoltat si civilizatia. Pana atunci oamenii au trait in starea cea mai inapoiata. Abia cand a venit lumi­na lui Hristos pe pamant, in lumina Evangheliei, in lumina invataturii lui Hristos, au inceput sa ia o amploare deosebita cultura si civilizatia.

Ideea ca civilizatia nu este cresti­na este fundamental gresita. Civilizatia este un dar al lui Dumnezeu. Materia, stiinta, au inca enorm de multe lucruri necunoscute, nestiute, care asteapta sa fie descoperite. Si daca intarzie, le intarziem noi, prin caderea in faradelegi si pacate.

- Ce importanta sa acordam carti­lor ? Ce carti sa citim ?

- Sa dati mare importanta cititului! Si scrisului! Ce zice Eliade Radulescu? "Scrieti, scrieti fratilor, scrieti, numai scrieti." Nu poti concepe ca un in­telectual sa nu aiba un caiet unde sa noteze si el cateva idei. A citit o car­te, are niste impresii; s-a intalnit cu cineva, scrie acolo... Asa iti dezvolti gandirea si iti dezvolti scrisul tau. Iar la citit nu trebuie renuntat, oricat de putin timp am avea.

- Inaltpreasfintia Voastra, o intre­bare care framanta multa lume, pe care multi si-o pun cu dure­re in suflet este de ce unii o duc bine iar altii sufera asa de mult ?

- Ce a creat pacatul? In viata sociala, haosul. Si unii si altii au sansa de a trai bine - asta in primul rand. In al doilea rand, nu trebuie sa ne tulburam prea mult de astfel de situatii. In al treilea rand, mai este un adevar: viata de aici este o viata de tranzit, foarte trecatoare. Si atunci, din moment ce un om cre­de ca viata nu se reduce la cateva zeci de ani, ci ca ea are un scop etern, atunci nu mai condamna si nu mai judeca pe Dumnezeu pentru ca unii sunt bogati si altii saraci, unii sunt fericiti si altii nefericiti.

Dumnezeu nu ramane dator. Pilda cu Lazar si bogatul este lamuri­toare. Hristos a spus aceasta pilda cu scopul sa ne arate ca viata aceasta nu se termina aici. Se poate ca cineva sa fie bogat si sa se sature cativa ani, iar cine­va sa sufere precum Lazar. Si pe urma? Iata, pe Lazar il vede intr-o stare de o fericire extraordinara, iar pe bogat intr-o stare de chin extraordinara. Bogatul cere: "Lasa-l pe Lazar cu un deget sa se atinga si sa-mi ude buzele." Limbajul Mantuitorului este metaforic, pentru ca noi nu putem sa ne imaginam sufe­rintele iadului.

Fratilor, tinerilor, noi trebuie sa fim constienti ce inseamna iadul! Este atat de oribil, incat mintea omului nu isi poate da seama de ce inseamna chinul de acolo. De unde trag aceasta concluzie? Daca Dumnezeu a hotarat si a acceptat ca sa Se rastigneasca, sa Se jertfeasca pentru noi, ca sa ne mantu­iasca pe noi de iad, atunci ne putem noi da seama ce inseamna infernul, ce inseamna chinul? Cum numeste Mantuitorul iadul? "Intunericul cel din afara, unde este plansul si scrasnirea dintilor." Nu spune ca-i foc. Nu, ci "intunericul cel din afara". Adica ceea ce este in afara Providentei, in afara ocrotirii, a mangaierii de la Dumnezeu.

Prin aceste cuvinte Hristos a incercat sa ne faca sa intelegem ce inseamna ia­dul. Te cutremuri cand vezi ce jertfa a facut Dumnezeu ca sa-l salveze pe om de iad. Atunci putem noi sa glumim, sa ni se para ca sunt lucruri neimpor­tante? Va spun inca o data: trebuie sa fim constienti ce sacrificiu, ce jert­fa a facut Dumnezeu, Tatal si Fiul si Sfantul Duh, ca sa salveze neamul lui Adam din iad. Este extraordinar!

Vorbind de viata vesnica, imi amintesc o intamplare. S-a petrecut pe cand eram staret la Manastirea Rohia. Intr-o vara a venit la noi la manasti­re fratele Alexandru din Targu Lapus. Avea 22 de ani, terminase anul 2 la Politehnica in Cluj si tocmai aflase ca sufera de o boala incurabila. Era un ba­iat inalt, frumos, si dorea foarte mult sa traiasca. Pentru el era un lucru foar­te dureros ca trebuie sa moara.

Pe urma a plecat si, pe iarna, prin februarie, mi-a venit vestea ca Alexandru ma roaga sa-l vizitez. M-am dus. N-am plecat chiar atunci in ziua aceea, ci a doua zi, ca nu era autobuz si era lapovita si vreme urata. M-am dus a doua zi, peste deal. Am ajuns la marginea Lapusului cand se lumina de ziua. Oamenii ieseau din gospodarii la treburi. Si cand m-au vazut imi zic:

- Veniti, parinte staret, la fratele Alexandru?
- Vin.
- Dar stiti ce s-a intamplat?
- Nu stiu.
-Cand a vazut ca nu exista spe­ranta de salvare de la moarte a inceput sa injure si sa blesteme pe Dumnezeu, de am fugit toti de langa el. Nu am putut sa-l auzim. Si in starea aceasta a murit. Dupa aceea a inviat si a trimis ca sa vii dumneata la el.M-am dus spre casa unde locuia. Am intrat in casa. Alexandru statea pe pat, cu spatele rezemat de perete si cu piciorul drept pe un scaunel. Era foarte senin, foarte vesel. Si, cand am intrat, ma intreaba:
- Ti-au spus ce am patit?
- Mi-au spus.
- Asa a fost. Cand am vazut ca nu este salvare, m-am razvratit, m-am um­plut de ura impotriva lui Dumnezeu. De ce-mi iei viata, Doamne? Eu vreau sa traiesc. Si deodata au venit doi in­geri, m-au luat si m-au dus pana la marginea orizontului. Si cand am ajuns acolo am vazut toata lumea aceasta ra­manand in spatele meu.Am vazut cealalta lume! Asa cum spuneati dumneavoastra, preotii, din carti. Cand a fost sa ma treaca dinco­lo de orizont, am auzit o voce, care a spus: Nu-l putem primi la Noi, pentru ca s-a lepadat, Ne-a blestemat si Ne-a injurat. Dar nu-l putem arunca nici in iad, pentru ca-i curat. Duceti-l inapoi, sa se spovedeasca, sa se impartaseasca, si apoi va veni la noi. Si asa m-am po­menit dincoace.

De aceea am cerut sa ma spovedesc si sa ma impartasesc, si apoi voi pleca. Abia astept sa plec la lumea pe care am vazut-o. Uitati-va la mine, parinte! Va aduceti aminte cat eram eu de dis­perat vara trecuta? Uitati-va la mine cat sunt de vesel si de fericit, pentru ca abia astept sa ma reintorc in lumea pe care eu am vazut-o.

Eu am inceput ca toti oamenii: lasa, frate Alexandre, ca te-i face bine. Zice: Nu, nu. Te rog, iti cer sa vii sa-mi faci inmormantarea. Si zice: mai am o rugaminte. Dac-as putea, as striga sa ma auda toata suflarea de pe pamant sa nu se indoiasca de existenta lui Dumnezeu. Sa creada in Dumnezeu, sa creada in suflet si sa creada in viata din cealalta lume! Si mai ales as vrea acest lucru sa-l spun tineretului, dar sa-l spui dumneata, parinte staret, in­totdeauna, la toata lumea. Asa ca implinesc si eu aceasta da­torie, povestindu-va ce s-a intamplat.

- Puteti sa ne spuneti ceva des­pre rugaciunea mintii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul. Cum o putem rosti si cu ce ne ajuta?

- Cum sa nu. Fiecare o poate rosti. Fiecare. Exista o randuiala, dar eu nu merg dupa randuiala. Intotdeauna, po­menind numele lui Iisus, fug de tine toti dracii.Daca nu poti s-o zici toata, zi cel putin "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma." Sau macar "Doamne, miluieste-ma." Iar daca vrei totusi sa zici, atunci incepe rostindu-o intai mecanic, cu buzele: "Iisuse Doamne, miluieste-ma! Iisuse Doamne mi­luieste-ma!" Dupa un an, doi, cand te-ai obisnuit, vine de la sine aceasta rugaciune scurta: Iisuse Doamne, miluieste-ma. Dupa aceasta nu o mai zi cu buzele, ci zi-o numai cu mintea. Apoi daca te-ai obisnuit si cu aceasta cativa ani, vine de la sine cea a inimii. Cand mintea se incalzeste si inima tresare de bucurie cand zici "Iisuse Doamne, mi­luieste-ma", ai ajuns mare rugator. Dar putini ajung la aceasta "performanta". Noi sa ne rugam cum putem.

- In incheiere, va rugam sa ne spuneti un cuvant despre fru­musetea vietii.

- "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria." Daca esti obtuz si nu vezi frumusetea naturii si nu simti in ea puterea lui Dumnezeu, ce sa-ti fac? Ce pot face unui orb care spune: "Nu exista soare pentru ca nu-l vad." Sa-l compatimesc, atat! Omul care nu vede puterea lui Dumnezeu si care nu vede frumusetea sfanta a creaturii traieste intr-o orbire spirituala mai infioratoare decat orbirea pamanteasca.

Eu, cand vad frumusetea naturii, mi se pare ca o vad pe mama. Cand ma uit la fata tarii, fata Romaniei, eu sunt asa de fericit ca si cum as vedea pe propria mea mama. Muntii nostri, florile noastre, pasarile, izvoarele, toate acestea, cerul! Cand ma uit la cerul se­nin eu intotdeauna sunt convins ca-L vad pe Dumnezeu in fata. intelegeti voi toata frumusetea aceasta a natu­rii, cat de miraculoasa e creatia lui Dumnezeu?

- Va multumim pentru aceasta intalnire!

- O astfel de intalnire este foarte importanta pentru ca nu intotdeauna ai ocazia sa te intalnesti si sa traiesti un moment de inspiratie. Va multumesc si eu din inima pentru aceasta intalnire.

Inalt Preasfintitul Iustinian Chira, Arhiepiscop al Maramuresului si Satmarului

Sursa aici

joi, 27 august 2009

Trandafiri





Mari, frumoşi, înmiresmaţi.
Mănăstirea Căşiel

“Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfintii Săi” (Ps. 150,1)

M-am întors de curând de la Mănăstirea Căşiel, o oază de linişte şi bucurie întru Domnul. Mergeam pentru prima data şi am avut bucuria să stau două zile acolo. Aşa cum se întâmplă de multe ori, bucuria se face tot mai mare şi mai mare.

Acolo, în a doua zi, a venit o doamnă însoţită de o prietenă. Doamna s-a aşezat alături de noi şi a început şi dânsa să ajute la bucătărie, că e toamnă deja şi se pregătesc legumele pentru iarnă. Eram acolo cam de toate vârstele, tinere si mai putin tinere. Se vorbea despre mănăstiri, despre viaţa în mânăstire, despre cum se face dulceaţa de struguri, despre serviciu, despre neputinţe omeneşti, despre cărţi duhovniceşti, despre boli, despre sfinte moaşte...Aşa am ajuns să vorbim despre sfinţii închisorilor şi despre Aiud.

Doamna, mică de statură, cu ochii luminoşi şi faţa zâmbitoare, stătea în dreapta mea. Îmi arată braţele şi îmi spune că erau negre, şi cu găuri, iar acum nu mai sunt aşa, îmi arată un picior şi îmi spune că şi acolo e vindecată, că i-au rămas doar urme. Braţele, picioarele şi jumătate din corp, până la torace îi fusese înnegrit şi plin de găuri, de răni sângerânde, răni deschise... Medicii nu ştiau ce ar fi putut declanşa o astfel de boală. Medicul ei, o doamnă, i-a indicat o mulţime de medicamente. Lumea o ocolea, fugea din calea ei, deşi boala nu era molipsitoare. Avea doar o mână de prieteni care nu se temeau de ea, şi cu care mergea la mânăstiri prin ţară... Boala i se declanşase în urmă cu trei ani.
O priveam cu uimire. Era împăcată cu sine, plină de nădejde şi de bucurie. Repeta mereu că pentru păcatele ei era aşa, că acelea erau păcatele ei care din interior au ieşit la suprafaţă. Nu învinovăţea pe nimeni şi nu vorbea de rău pe nimeni. “Pentru pacatele mele”, repeta mereu.
S-a uns cu untdelemn adus de la diferite mânăstiri din ţară. Dar când a început să se ungă numai cu untdelemn din candela de la icoana Maicii Domnului de la Aiud, a început să se vindece. De două ori pe an merge la Aiud.
Ne arătă iar braţele curate, sănătoase, doar cu câteva pete mici, mici, puţin mai închise la culoare decât pielea dânsei. Doamna Ana I. din Satu Mare.
Am dat Slavă lui Dumnezeu. Vedeam o mărturie vie, o minune.

Apoi, doamna arătă celălalt picior. Acolo pielea mai era neagră şi mai avea o rană deschisă. Doar aceea a mai rămas.
S-a dus la medic şi i-a arătăt că s-a vindecat. A întrebat-o ce anume a făcut, pentru că pentru boală ei nu există vindecare! Acest lucru nu i-l spusese mai înainte, doar acum, când a văzut-o vindecată.
Doamna Ana i-a mărturisit că sfinţii de la Aiud au vindecat-o, că s-a uns cu untdelemnul din candelă. Azi doamna doctor are în cabinet icoana Maicii Domnului cu sfinţii mărturisitori de la Aiud.
Acum dorește sa scrie o scrisoare în care sa specifice, cu ajutorul medicului, denumirea exacta a bolii si tot ce a trăit, apoi sa o dea părintelui de la Aiud.
Mare eşti Doamne!

Ramona

Cum a fost la Schimbul de carte ortodoxa, cap.1, Baia Mare

Întâlnirea aceasta am aşezat-o sub ocrotirea Maicii Domnului.
La organizarea întâlnirii "Schimb de carte ortodoxă" la Baia Mare, m-au ajutat foarte mult câţiva prieteni, începând de la întocmirea afişului până la aranjarea sălii în care s-a ţinut. Fără prieteni viaţa ar fi foarte tristă şi grea, şi, de unul singur, oricum nu iese nimic bine:)
Au venit 17 oameni, tineri, şi nu numai. Ne-a bucurat cu prezenţa şi cu participarea la discuţii şi părintele paroh, Vasile Fodoruţ. Întâlnirea a avut loc în sala de mese a aşezământului social din curtea bisericii de lemn, “Sf. Iosif Mărturisitorul”.
Am vorbit despre ce înseamnă proiectul SdCO şi ce presupune, apoi am vorbit despre cărţi, însă, nu înainte de a spune rugăciunea, să ne ajute Domnul.
Printre cărţile despre care s-a vorbit se număra Cum am vrut să mă fac sfânt si Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, ale pr. Virgil Gheorghiu, Poezii-Maica Teodosia Zorica, Nebunul, de Savatie Baştovoi, cartea maicii Siluana, Meşteşugul bucuriei, vol.2, Sufletul meu, temniţa mea, arhim. Simeon Kraiopoulos şi cartea stareţei Taisia, Scrisori către o începătoare pe calea vieţii de dăruire lui Dumnezeu (aceasta mi-a fost dăruită mie de o fetiţă de 11 ani, spre citire:)
Discuţiile au fost animate, s-au amintit si alte titluri de cărţi, s-a vorbit, pornind de la romanul original Nebunul, al părintelui Savatie, despre cât de important este să nu judecăm pe altul şi despre Dumnezeu cel plin de iubire care vede în fiecare om căzut, un suflet pe care îl aşteaptă cu dragoste la El.
S-au dat cărţi cu împrumut, dar s-a şi dăruit. (Doamna Maria a daruit cartea Sfântul închisorilor).
Am vorbit cu drag despre cărţile pe care le-am dus şi... sincer, m-am bucurat mult sa vorbesc despre ele. Cu entuziasm, căci fără el nu se poate:)
A fost o întâlnire între prieteni şi, avându-i lângă mine, a fost uşor. Am trecut peste emoţii şi m-am gândit că dacă un singur suflet se foloseşte de întâlnirea asta, e bine. Înseamnă că nu e în van. Am văzut pe feţele celor din jur curiozitate şi bucurie.
Cu speranţa că ne vom revedea peste o luna, ne-am apropiat de finalul întâlnirii.
Doamna care a dăruit cartea mi-a urat succes pe mai departe, că am început un lucru bun, folositor. Sunt cuvinte pe care am simţit că le-a spus din inimă. Şi... m-au bucurat, m-au uns pe suflet. Nu au fost spre laudă. Au fost spre încurajare.
O tânără, Ana, convertită recent la ortodoxie, m-a întrebat dacă în fiecare duminca vom avea astfel de întâlniri:) Adevărul este că asemenea întâlniri, între tineri, sunt necesare.
În general, a fost bine, pentru un prim schimb de carte ortodoxa. Mă bucur.
Doamne, îţi mulţumesc. Slavă Ţie.
Multumim domnului Laurenţiu Dumitru pentru iniţierea şi susţinerea acestui proiect.Domnul să vă bucure si Maica Domnului să vă ocrotească mereu.
Cam peste o lună, cu ajutorul Domnului, ne vom regăsi la al doilea cap. de SdCO.

Ramona

sâmbătă, 22 august 2009

Schimb de carte ortodoxa (capitolul 1)

Pornim si noi Schimbul de Carte Ortodoxa, cap. 1.
Va asteptam cu drag, duminca, 23 august, la ora 19.00, la Biserica “Sf. Iosif Marturisitorul” din Baia Mare, sa vorbim despre carti, despre bucuria de a citi si despre multe altele, la un ceai, intre prieteni. Nu uitati sa aduceti cu voi doua-trei carti care v-au impresionat sau despre care doriti pur si simplu sa vorbiti.
Doamne, ajuta!
Detalii despre ce inseamna Proiectul SdCO gasiti AICI
Afiș realizat de Alina Cosma.

Ramona Pop
Organizator

Ţărăncuţa:)

vineri, 21 august 2009

Fabian si Stefanel. Stelutele de mare

Steluţele de mare. Fabian. Despre cum m-a făcut K.O. un puşti de 5 ani, bolnav de cancer

Ora de religie din scolile romanesti – factor al discriminarii sau mijloc si opera culturala a spiritualitatii?!


Stelian Gomboş

Mă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!…

Nu ştiu de ce dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali… Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost desbătută şi în anii trecuţi… Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post comuniste ori post-decembriste – care, iată, de douăzeci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul institituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice… Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber… Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească:

- Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”

- Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.

- La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.

- Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”

- Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).

- În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.

- Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.

- În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.

- Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.

Prin urmare, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră, însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liberilor cugetători, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!… Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din nou, la o lămurire a doctrinei promovată de ideologii secularişti, secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te teme turmă mică” – în mod distorsionat!… Iar dacă se ajunge în acest loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!…

O altă problemă este aceea a apariţiei a (încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni că de, mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru şi din viaţa noastră cotidiană, ce trebuie să fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească. Oare se doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?… Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!… Şi mai ştiam un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după 1990, cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care au primit daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem, acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti secularişti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!…

Este invocată, adeseori, filozofia absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic!…

Dar noi, pentru toate acestea, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi păcatul triumfalismului şi al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia cea veşnică a Cerurilor, dimpreună cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!…

Aşadar, să dea Dumnezeu – Cel în Treime slăvit şi lăudat, să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a necredincioşilor postmoderni şi contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la orele şi slujbele pe care ei le resping, să zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta!”.


luni, 17 august 2009

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii

"Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refe­reau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dim­potrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor - da, o ditamai bârnă - nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?

Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mă­runţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de ră­ceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproape­lui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să gă­seşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un sin­gur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moraliza­tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea” (Romani 14, 4). "
Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos

Din nefericire, există o satisfacţie de a-i vorbi de rău pe alţii. Poate fi o bârfă, o judecată, o osândire a celuilalt.








via OrtodoxiaTinerilor
Citeste si: Sfantul Ioan Gura de Aur, Despre bârfire

duminică, 16 august 2009

Fiecare om poarta lumea sa in inima

Se spune că pe un om, dacă îl cauţi de bun, bun îl vei găsi, dacă îl cauţi de rău, rău îl vei găsi. Dacă în tine se află bunătate, îi vei vedea şi pe alţii buni, dar dacă în tine se găseşte invidie, răutate, la fel, le vei vedea şi în alţii. Vedem lumea prin "ferestrele” sufletului nostru. Dacă sufletul nostru este curat, îi vom vedea şi pe alţii buni, vom căuta ceea ce este bun în ei, vedem în alţii ceea ce se află în sufletul nostru. Pentru a vedea în alţii bunătate, e de preferat să ne curăţim pe noi înşine de tot ce ne face să vedem răul în ceilalţi.
Am găsit o povestioară care ilustrează, într-un fel, acest lucru.

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?
Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.
Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?
- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.
-Cred ca atunci cand te impaci cu trecutul gasesti ceva bun si in el.
Fiind seara, primul tanar se retrage la un han sa innopteze. Acolo nu mai aveau decat o camera cu doua paturi, fiind aglomerati din pricina sarbatorii din cetate, de a doua zi. Astfel, trebuie sa imparta camera cu celalalt calator, care a poposit la acelasi han. Pentru ca il crede egoist si rau, adoarme cu greu si viseaza urat.
A doua zi dimineata...
...se trezeşte brusc, din cauza razelor de soare care-i mângâiau faţa şi vede pe patul gol de lângă el un bilet.
"Ştiu că eşti un om bun şi darnic şi că mă vei înţelege. Sunt datornic unui negustor din acest oraş şi m-am împrumutat la tine cu 100 de dinari.
Când ne vom întâlni, ţi-i voi da înapoi!"
"Este exact cum am socotit şi bătrânul acela mi-a arătat! Nişte oameni ticăloşi, răi şi puşi pe căpătuială!"
Mâhnit şi împovărat de griji, omul nostru plecă spre locul adunării care era în piaţa din mijlocul cetăţii.

***
Îmi place povestioara, însă cu fragmentul ăsta nu sunt de acord: Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Sună cam fatalist. Adică, e de discutat... Esenţial este că omul poate găsi ceva bun în viitor, dacă se împacă cu trecutul său, dacă iartă ce este de iertat şi merge înainte.
Eu aş fi continuat povestea cam aşa: în cetate, primul călător, totuşi, întâlneşte pe cineva care îl face să se schimbe, îl ajută...Oamenii se schimbă, dar nu singuri.
Dumnezeu îi ajută pe oameni să se cunoască, să se schimbe în bine, să ierte, să se vindece de patimi şi să între în bucuria Lui. Iar Dumnezeu lucrează prin oameni.

Îndrăzneşte să continue cineva povestea cu cei doi călători? Să vedem ce se întâmplă mai departe cu ei în cetate. :)