miercuri, 30 septembrie 2009

“Poiana îngerilor” de la Mărcuş

(text de Carmen Preoteşoiu, Jurnalul Naţional)
(foto: http://www.manastirea-marcus.com/imagini-manastire.html, Bogdan Iuraşcu – JN)

Chipul femeii cu ochi blânzi şi cu vălul negru pe cap a fost primul pe care au deschis ochii cele opt fetiţe care locuiesc la Mănăstirea Mărcuş din judeţul Covasna. Îi spun “mami” şi datorită ei nu au ştiut niciodată ce înseamnă să fii abandonat în maternitate.

Maica stareţă Serafima le-a luat de la câteva luni din pătuţurile de spital, le-a botezat, le-a vindecat rănile, le-a educat şi le-a iubit ca şi cum ar fi fost ale ei. Arareori dacă le vizitează cineva pe copile. Mamele lor naturale, deşi ştiu unde se află fetele lor, abia dacă trec pragul mănăstirii, în zi de sărbătoare, o dată sau de două ori pe an.
Avea 4 luni şi doar 3,600 kg. Cântarul pe care fusese aşezată la naştere arăta 800 de grame. Un ghemotoc cu inimă vioaie, cu ochi mari şi mânuţe firave. În braţele maicii stareţe Serafima părea un soi de jucărie cu viaţă în ea, atunci când fetiţa a intrat în mănăstire pentru prima dată. Se întâmpla într-o zi sfântă, de Crăciun. O dată cu naşterea Domnului, un alt suflet avea să o ia de la capăt.
Teodora este cea mai mică dintre cele opt feţite care se află acum în grija celor şase măicuţe de la Mănăstirea Mărcuş. Abia ce a împlinit 6 ani. A fost găsită într-un grajd şi salvată în chip miraculos de o familie care trecea pe-acolo şi care i-a auzit scâncetele. Nu cunoaşte altă casă decât mănăstirea şi nici altă mamă decât stareţa Serafima. Teodorei rar i se aude vocea. În preajma “mamei” sale însă, limba parcă i se dezleagă, iar curajul o însufleţeşte.
Se învârte în jurul măicuţei, îi spune poezii, o mângâie şi-o roagă în şoaptă, ca nu cumva să o audă vreuna dintre surorile sale de suflet: “Mami, dormi astă-seară cu mine?”. Maica Serafima o priveşte pe sub ochelari, îi sărută obrajii trandafirii şi o întreabă pe un ton serios: “Ai fost cuminte la grădiniţă?” “Daaaaa”, răspund fetiţele în cor, semn că nimic nu le scapă ochilor şi urechilor, atent ciulite la fiecare gest sau vorbă a celei care, încă din maternitate, le-a oferit şansa unei vieţi trăite în curăţenie, în veselie şi în credinţa lui Dumnezeu.

“M-A LĂSAT DIN GREŞEALĂ, NU?”
Pe Ana nu poţi s-o păcăleşti. Şi nici să-i spui vorbe bune care să-i alunge gânduri ce nu ar trebui să macine un copil abia trecut de 6 ani. Ochii ei negri te fixează, iar prin genele ei lungi şi întunecate nu lasă să se întrezărească vreun firicel de tristeţe. “Vrei să mă asculţi?”, m-a întrebat direct, ca un om mare, luându-mă de mână. “Eu ştiu de ce sunt aici. Barza a greşit cui m-a dat. Mama m-a aruncat în spital. Ştiţi, m-a lăsat pe drumuri. Mami de la mănăstire îmi spune că trebuie să iertăm. Sunt supărată pe mama cealaltă. N-o iubesc şi nu o iert.” Din priviri, maica stareţă parcă-i mustră comportamentul. Ana pleacă capul în pământ, după care adaugă: “Poate m-a lăsat din greşeală, nu?”. Îşi priveşte mama adoptivă, o ia de mână şi îi spune, dornică să-şi înveselească “modelul meu în viaţă”: “Astăzi, am învăţat la grădiniţă un nou cântecel”. Şi într-o clipă începe să i-l fredoneze. Obrajii maicii de 40 de ani se îmbujorează, iar ochii capătă bobiţe de rouă. “Sunt tare mândră de fetiţele mele”, spune maica Serafima.
Numai ea ştie cât a pătimit şi câte rugi a înălţat către Cer pentru a găsi putere să-şi crească fetele. Şi nu oricum. “Anul trecut şi-au dorit foarte mult să meargă la mare. De unde era să strâng zeci de milioane pentru o săptămână pe litoral? Mi-am împreunat mâinile şi mi-am zis: «Doamne, dacă Tu mi-ai dăruit aceşti copii, ajută-mă să pot avea grijă de ele şi să le pot oferi o copilărie frumoasă».
Doar două-trei zile au trecut şi problema a fost ca şi rezolvată.” Au primit găzduire de la o familie cu suflet, iar părintele Nil, tatăl spiritual al fetiţelor, preotul bisericii de aici, a strâns fiecare bănuţ de la oamenii care păşeau pragul bisericii şi lăsau, ba pentru un acatist, ba pentru o pomenire, câte puţin din avutul lor.
La fel s-a întâmplat şi atunci când în suflet i se făcuse rană tot văzând în fiecare dimineaţă cum fetiţele, la nici 3 ani, luau la picior mai bine de 2 kilometri de drum pietruit, bolovănos şi întortocheat, iar iarna îngropat în zăpadă şi în nămoale, spre grădiniţă. “Ana mă trăgea de haină şi mă întreba cu glas stins: «Mai e mult până la grădiniţă? Când o să avem şi noi un autobuz care să ne ducă acolo?»”.
Dorinţa maicii stareţe, de a avea o maşină cu care să transporte copiii, de multă vreme se cuibărise în sufletul său. Multe nopţi albe a petrecut maica încercând să găsească o soluţie. Orele de nesomn şi de nelinişte se zăresc în colţul ochilor blânzi şi înţelepţi, înnobilaţi cu riduri adânci. Nu a trecut mult şi Dumnezeu le-a întins din nou mâna.
O parte din sumă a venit din partea organizatorilor unei emisiuni de televiziune. Stareţa Serafima a făcut acatist de mulţumire împreună cu fiicele sale şi i-au cântat slavă lui Dumnezeu. Pentru drumurile aspre ce leagă mănăstirea cocoţată în vârful dealului de restul comunei Dobârleni, nu orice maşină ar fi fost potrivită. “Aveam nevoie de ceva puternic, care să nu se împotmolească la primul urcuş cu copiii. Într-un an am fost prin America, m-am zbătut şi am reuşit să mai strâng ceva bănuţi. O maşină de teren costă însă foarte mult. într-o zi, le-am spus copiilor că mă duc să iau maşina. Nici eu nu ştiam cum. Nu aveam toţi banii. Dar le-am sfătuit pe fetiţe să se roage, pentru că ruga lor de îngeraşi este cu atât mai puternică. Am plecat la Braşov, am intrat în magazin şi le-am spus: «Am atâţia bani, iar fetele mele au nevoie de o maşină de la dumneavoastră». Nu mi-au trebuit prea multe minute, iar directorul mi-a înmânat cheile şi mi-a spus: «Să aveţi grijă de copii. Restul sumei este sponsorizarea noastră». Ţin minte şi acum ziua în care am sosit acasă. Fetele mă aşteptau la balcon, aliniate, ca iezişorii din poveste. Când au văzut maşina, au izbucnit în lacrimi. Iarna, mai ales, se chinuiau foarte mult. Alexandra, o fetiţă care suferă de nanism, cum ajungea la grădiniţă, cum punea capul pe masă şi adormea de oboseală”. Aşa a reuşit maica Serafima, de când au maşina, să le ducă pe fetiţe la Lacul Sfânta Ana, la mare, la plimbare prin oraş, pe la muzee, la Predeal, la ştrand sau la teatru. Trupa veselă de la mănăstire a ajuns acum să fie vedetă printre copiii de la grădiniţă. Nu e cântec pe care să nu-l ştie sau joc de logică pe care să nu-l dovedească.
“Au ridicat foarte mult grupa de când au venit la noi”, spune “domnişoara Adela”, aşa cum o strigă copiii pe educatoarea lor. Elena, fetiţa cu păr auriu, este renumită pentru lucrările impecabile pe care le are. Pentru a le dezvolta talentul, maica stareţă le-a adus la mănăstire o profesoară cu care să lucreze după-amiaza. În sala de mese, de pe perete, zâmbesc zeci de fluturaşi, de broscuţe, de copaci sau de flori, toate pictate, colorate sau lipite de mâinile pricepute ale copilelor.
Acum, maica stareţă şi-ar dori pentru ele o pianină, “ca să le testez talentul şi să ştiu mai departe ce să fac pentru ele”. “Aş vrea să urmeze o facultate, să ştie să discearnă ce e bine şi ce e rău, să fie pe picioarele lor. Asta ar fi cea mai mare bucurie şi satisfacţie pe care Dumnezeu mi-o poate oferi.”

CARNE VIE, PLINĂ CU PUROI

Elena are tot 6 ani, la fel ca şi celelalte. Este înaltă şi slăbuţă. Şi parcă “mai matură decât toate. Cum vede că avem treabă, cum vine să ne ajute, ba şterge un vas, ba udă florile, ne roagă să-i spunem rugăciuni”, povesteşte maica stareţă, cu bucurie în glas. Toate fetele ştiu Crezul de când aveau 3 ani. Acum au ajuns să cânte toată liturghia. Ba, mai mult, dacă le întrebi ce vor să se facă atunci când vor fi mari, Elena ridică repede mâna în aer şi spune tare şi cu convingere: “măicuţă”.
Alexandra, însă, este o mică vedetă printre surorile ei de mănăstire, care îi ascultă cu sufletul la gură glasul melodios şi expresiv, atunci când fetiţa scundă intră în rolul ba al caprei cu trei iezi, ba al educatoarei lor, căreia îi imită perfect fiecare gest. Mintea nu-i stă la vreo meserie. Tot ce îşi doreşte acum este să se urce pe un cal alb, “aşa cum i-a promis mami că se va întâmpla, dacă va fi cuminte”. Parcă nici nu ai zice că în urmă cu 4 ani şi jumătate a suferit o operaţie la ochi, de strabism. “În 2001 m-am hotărât să fac această căsuţă. Pentru copii. Abia în 2003 le-am adus aici. Mă duceam foarte des la o maternitate în Braşov, iar copiii foarte micuţi, de doar câteva luni, mă atrăgeau irezistibil. Am făcut toate formele pentru a le lua în plasament. Am primit, la final, o hârtie cu numele şi vârsta lor. 2 luni, 4 luni, 6 luni, 7 luni. Atât era trecut. Iar în dreptul prenumelui, linie. Erau atât de slabe şi de pricăjite, că abia după câteva luni de îngrijiri am reuşit să le aducem la greutatea normală. Alexandra făcuse puroi la ureche, pentru că în maternitate li se lega un biberon de gât şi tot laptele din el picura pe gât şi spre ureche. Era carne vie plină cu puroi. Mamele lor le abandonaseră în spital, cu tot cu bolile lor, cu tot cu frumuseţea şi puritatea unor copii abia născuţi. Pe Alexandra şi pe Maria le-am operat la ochişor. Ţin minte că picioarele Mariei erau atât de firave, de rahitice, că nu am crezut că îşi va putea reveni vreodată şi că va putea să meargă. Le-am botezat şi Dumnezeu a vrut ca ele să trăiască.”

E MÂNDRĂ DE FETIŢE
“Când nu ne bem noi laptele la grădiniţă?”, întreabă educatoarea pe copii. “Miercurea şi vinerea”, se aude răspunsul lor într-un glas. Aşa s-au obişnuit. Să o urmeze pe maica stareţă în toate, chiar şi în post. Apoi, dacă mama lor nu trece pe la fiecare pătuţ, înainte de lăsarea serii, pentru a le spune noapte bună, micuţele nu pot închide ochii.
Dacă nu le piaptănă pe fiecare de nu ştiu câte ori pe zi, dacă nu se joacă cu ele în grădină, dacă nu le întâmpină în fiecare după-amiază în pragul casei, de-ndată ce se întorc de la grădiniţă, dându-le binecuvântare şi sărutându-le obraji, măicuţa nu scapă de ele. “Pe tatăl meu, Bunicul, cum îi spuneau ele, l-am înmormântat în cimitirul mănăstirii, lângă pădure. Tare mult l-au iubit. Şi nu e zi în care să nu mă ia de mână şi să mergem să-i aprindem candela la căpătâi şi să-i cânte. Răsună pădurea cu glasurile lor.”
Maica stareţă nu-şi poate stăpâni lacrimile. Îşi întăreşte glasul, îşi descalţă papucii şi urcă scările, către dormitoarele copilelor. Trei dormitoare cu pătuţuri ca de pitici, vesel colorate, cu covor pe jos împodobit cu flori, le aşteptau pe fetiţe să se schimbe în “îmbrăcămintea de casă”.
“Când am aranjat locuinţa asta, m-am gândit cum şi-ar dori ele să fie locul în care trăiesc, aşa că am făcut pentru ele o baie roz, ca să le placă.”

POIANA ÎNGERILOR
Maica Serafima trăieşte prin cele opt fetiţe care-i spun “mami”. “Pentru mine, sunt sănătate”, spune cea care, de mai bine de 25 de ani, se află în slujba Domnului, iar de şase ani şi în slujba celor opt micuţe. În “poiana îngerilor”, cum au numit maicile locul pe care s-a înălţat mănăstirea, ritmul vieţii se măsoară în intensitatea unei mari iubiri: iubirea faţă de Dumnezeu. Şi în bucuria unor fetiţe salvate de la o viaţă fără de căpătâi.
Cei care vor să ajute maica stareţă să le poată creşte frumos şi sănătos pe fetiţe pot face donaţii în contul Asociaţiei de Binefacere “Sfânta Iustina”, înfiinţată de maica Serafima.
Banca: BCR sucursala Sfântul Gheorghe
Cod IBAN: RO53RNCB0124009682180001
Cod SWIFT (BIC): RNCBROBUCV0 (ultimul caracter este cifra zero)
Adresa Asociaţiei: Comuna Dobârlău, sat Mărcuş, nr. 161, jud. Covasna
Cod Fiscal: 14152220
Tel: 0267/375.651 sau 0267/375.624
Maica stareţă Serafima poate fi contactată la numărul 0740.095.480.

Preluat de pe blogul Andreei.

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Sfantul Voievod Neagoe Basarab

Treptat, calendarul nostru se umple de sfinti români. Mare bucurie si ajutor de la Domnul!
"Iubitul mieu fiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditoriul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-L slăveşti şi să-L măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre Cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaste de multă milă Ta, Doamne, şi gândul şi cugetul Tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile Tale şi lauda slavei Tale! Dumnezeu, pentru mila Sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi Să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu şi Om pre pământu şi întru-amândoao desăvârşit. Şi pre om Şi-L făcu fiu iubit şi moştean împărăţiii Sale. O, mare iaste taina înţelepciunii Tale Doamne, care fu spre noi oamenii!"

http://en.wikipedia.org/wiki/Neagoe_Basarab

"Piatra"

Nu am mai scris de mult povestioare din "realitatea imediata"... nu am avut nici dispozitia de a scrie, nici timp pentru blog, dar acum am considerat de cuviinta sa redau o intamplare petrecuta cu ceva timp in urma.
Intr-o sala de examen, inainte de venirea subiectelor ce intarziau sa apara, un tanar de 25-30 de ani, incepe sa vorbeasca despre credinta oamenilor in Dumnezeu. El nu credea si... era foarte nelinistit. Un alt tanar, cam de aceeasi varsta, intervine si ii marturiseste: tu nu crezi in Dumnezeu, si eu te inteleg foarte bine, pentru ca asa eram si eu in urma cu mai multi ani. Eram elev de liceu, la unul dintre cele mai bune licee din oras, profil matematica-informatica, si aveam in clasa colegi care stiam ca sunt credinciosi si ca merg la biserica. Eu nu credeam atunci in Dumnezeu si chiar daca as fi crezut, L-as fi invinovatit de multe. Aveam atunci revolta mea, pentru ca nu ma intelegeam cu parintii si as fi dat toata vina pe El. Eram foarte necajit si ma razbunam intr-un fel pe colegii mei. Ii provocam. Ii intrebam pe ei daca imi pot da raspunsul la urmatoarea intrebare: “Daca Dumnezeu este atotputernic, poate El sa faca o piatra pe care sa nu o poata ridica?” Ceea ce e un paradox, sa poata face Dumnezeu o piatra pe care sa nu o poata ridica.
Ei nu stiau ce sa-mi raspunda.
Ii chinuiam si pe ei dar ma chinuiam si eu pe mine insumi. Asta pana intr-o zi, cand am auzit la radio ca Einstein credea! Einstein era idolul meu, nu ma gandisem niciodata ca el ar putea crede in Dumnezeu, insa din ce am auzit la radio, am inteles ca avea si el o forma de religiozitate. Asta m-a pus pe ganduri foarte mult. Am inceput sa citesc, sa ma documentez. Am ajuns sa citesc cartile duhovnicesti pe care le gaseam in acea vreme, am inceput sa citesc din cartile parintelui Cleopa, din Vietile Sfintilor, sa vad ce viata avea oamenii care credeau in Dumnezeu. Sa nu crezi ca am inceput sa cred dintr-o data, totul s-a petrecut treptat. Si am aflat si raspunsul la intrebarea mea, daca Dumnezeu poate crea o piatra pe care sa nu o poata rasturna, sa nu o poata ridica. Da, poate, si acea piatra este OMUL, pentru ca Dumnezeu l-a creat pe om, dar nu poate sa treaca peste vointa libera a omului, peste libertatea lui.
Tanarul il asculta cu atentie...

Sper din tot sufletul ca si el sa gaseasca raspuns la framantarile sale.

Sursa foto

Ramona

Fotografii

Din fotografiile unui tanar, Irinel Cârlănaru:
sunete monahale

http://orthphoto.net/photo.php?id=20257&id_jezyk=8

biserica cimitirului cernica http://orthphoto.net/photo.php?id=24365&id_jezyk=8

troita http://orthphoto.net/photo.php?id=24632&id_jezyk=8

Dar Irinel realizeaza si fotografii pentru nunta.

Le gasiti aici:
http://www.idealphoto.ro/

Expoziţia OrthPhoto

Expoziţia OrthPhoto în România este un eveniment extraordinar. Mi-ar plăcea mult sa vad si eu o astfel de expozitie, dar mă consolez cu varianta online...
Va invit însă pe voi sa admirati fotografii superbe si sa vedeţi ce au reuşit sa realizeze cativa oameni inimosi, iubitori de frumos si de ortodoxie:
Expoziţia OrthPhoto din România a fost inaugurată la Teatrul Naţional din Caracal
Mai multe poze aici
Expozitia Aniversara OrthPhoto-Mioveni, deschidere oficiala si prezentare
Alte poze aici
Expoziţia îşi va urma cursul si în alte oraşe din tara, asadar aveti ocazia sa admirati fotografiile si sa va bucurati.

Pentru a afla mai multe despre expoziţie, vizitati http://www.exhibition.orthphoto.net/, secţiunea în limba româna.

Important

Noutati despre gripa porcina si vaccinare impotriva gripei porcine
Vaccinul impotriva gripei porcine - Un vaccin periculos - Un atentat la viata umana ! - Pliant gripa porcina
Descarca pliant provita
*
Citeste si: Adevarul despre Gardasil: am fost influentati, nu informati! - Dr. Christa Todea-Gross - 01 Dec. 2008

Mesaj din partea Elenei

Buna ziua,

Revin cu un mesaj de multumire adresat tuturor acelora dintre dumneavoastra care au facut posibila pana acum plata avansului pentru transplant.
Din totalul sumei in cuantum de 20.000 USD, impreuna cu dumneavoastra, am strans in acest moment 8.236 USD.

Tot in scopul strangerii acestei sume organizam licitatia catre care va directioneaza link-ul de mai jos:
http://www.okazii.ro/catalog/33044460/Tricou-original-Dinamo-Autograf-G-Tamas-Actiune-Caritabila.html

In speranta ca pana la data limita a platii finale, 12 Octombrie, vom strange suma necesara, va rog astazi sa faceti inca o data cunoscut strigatul meu de ajutor!

Va multumesc!-

- Elena Sbarcea
0733.190.349
http://elenasbarcea.blogspot.com

Luaţi aminte la mintea copiilor

Dumnezeu ne trimite copiii, ca să ne înveţe ei pe noi

De la Ieremia...

Tati, eu ştiu de ce te simţi bine

miercuri, 23 septembrie 2009

Despre cartea "Sufletul meu, temnita mea", arhim. Simeon Kraiopoulos

Raspuns pentru Cami

Voi incerca sa iti vorbesc despre ea, insa nu stiu cat de bine voi reusi sa iti explic. Cartea se incadreaza intr-o zona mare de interes, imbina viata duhovniceasca cu problemele psihologice. Se citeste cu multa atentie si e bine ca repeta unele fraze sau idei, (desi pentru unii poate va parea suparator) ca asa se pot retine mai usor si daca nu le-ai inteles prima data le intelegi intr-un tarziu.
E o carte din care poti intelege multe despre sufletul tau, poti intelege de ce reactionam noi oamenii intr-un fel si nu in altul, in diferite situatii, si care e calea cea mai buna de a scapa de ranile sufletesti sau de a vindeca ranile acumulate ani de-a randul.
Arhim. Simeon Kraiopoulos aseamana sufletul cu... dar mai bine sa iti povestesc din ce imi amintesc, cartea nefiindu-mi la indemana acum.
Omul, in opinia psihologiei contemporane, este alcatuit din trei straturi: constient, subconstient si inconstient. Sfintii au doar constient, ei nu mai au subconstient si inconstient, ei nu mai sunt surprinsi de reactiile sau gandurile lor, cunoscandu-se indeajuns de bine si avandu-L in ei pe Duhul Sfant care pe toate ale lor le lumineaza si le curata. Dar oamenii au si aceste straturi din urma, subconstient si inconstient.
In constient, omul are toate cele pe care le intelege, simte si le poate controla. In subconstient, un strat mai jos decat constientul, si in inconstient, un strat mai jos decat subconstientul, exista mult continut pe care omul nu il cunoaste, nu il stie, si reactioneaza de multe ori automat la provocarile celor din jur, mirat de ce a spus sau de ce a fost in stare sa faca.
In opinia psihologilor, numai o zecime din om este constient, noua zecimi fiind subconstient si inconstient. Acum, exemplul pe care il da arhim. Simeon e foarte pe inteles. El spune asa: sa ne inchipuim ca avem un lac a carui adancime nu o cunoastem si a carui apa nu-i deloc limpede. Punem un pepene in acest lac. El va pluti, iar partea care este in afara sa consideram ca este o zecime din pepene, iar cele noua zecimi sunt in apa. Asadar, doar o zecime se vede din pepene, restul de noua zecimi nu se vad. Facand acum o analogie cu sufletul omului, doar o zecime din suflet alcatuieste constientul, adica ceea ce vedem, ceea ce stim si controlam. Partea aceasta, pe care o cunoastem e bine sa i-o aratam in fiecare zi, in fiecare clipa lui Dumnezeu, sa-i spunem gandurile care ne vin in minte, sa-i spunem tot ce ne doare, asa cum ne doare, fara "cosmetizari", apoi, sa mergem la spovedanie, sa spunem toate pacatele pe care le-am savarsit si, la fel, sa spunem si cele mai adanci ganduri si dorinte ale noastre. Dupa ce am facut asta, vom fi uimiti sa descoperim in noi alte si alte ganduri si purtari pe care nu le stiam inainte. Aratand partea care se vede din apa, am taiat o felie din pepene. Taind o felie din pepene, acesta se usureaza si se ridica un pic din apa. Ridicandu-se din apa, se descopera o parte care nu era cunoscuta de noi, a iesit la suprafata o parte din subconstientul nostru. Acum aratam si acea parte lui Dumnezeu, care din necunoscuta devine cunoscuta. Apoi, mai taiem o felie din pepene, care se ridica iar un pic din apa, si din nou, o parte nestiuta se face cunoscuta, iese la lumina, o aratam lui Dumnezeu. Si treptat, treptat, ceea ce era necunoscut, ce era subconstient si inconstient devine constient. Acel necunoscut din noi, in care aveau loc conflicte, lupte, acel loc din adancurile fiintei noastre iese la lumina. Arhim. Simeon precizeaza ca aceste lucruri ascunse, desi nu le cunostem, le traim. Ele nu sunt in afara noastra, ci sunt inlauntrul nostru, in noi, si e nevoie sa le scoatem la lumina. Le scoatem la lumina vorbind despre ele, exprimandu-ne, aratandu-le lui Dumnezeu. In fiecare zi e bine sa punem inceput bun, in fiecare zi sa ne incredintam purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de noi si sa-i cerem ajutorul.
Imi amintesc acum un exemplu din carte. Spunea ca odata, o femeie de la tara a venit la o casa din oras si tot ceea ce trebuia sa arunce afara, adica gunoiul, ascundea in subsolul casei. In jurul ei, gospodinele duceau gunoiul afara, insa ea il ascundea inauntru, de teama sa nu spuna ceva lumea din jur sau sa isi bata joc de ea, ca e de la tara sau nu stia ea cum sa procedeze, in fine. La un moment dat, cojile de cartofi si tot ce avea ea acolo au inceput sa fermenteze, sa miroase urat si sa explodeze. Totul in jur mirosea urat. A fost nevoie sa vina oamenii sa o ajute sa scoata gunoiul afara din casa. Cam asa si cu ranile din sufletul omului. Daca le tot tine ascunse, ele, la un moment dat, vor da pe dinafara, vor mirosi urat.
In carte se mai spun multe, dar acum nu imi amintesc. O voi reciti abia mai tarziu.
Voiam chiar sa scriu cateva fragmente din ea pe blog, dar nu mi-am facut timp pentru asta.
Insa am gasit doua fragmente pe care doi prieteni virtuali si nu numai, le-au redat din carte pe blogurile lor:
Arhim. Simeon Kraiopoulos- O cursă a sinelui nostru si A pune început
Poti sa iti faci o idee.
Mie imi place mult cartea.

Cami, daca nu ai gasit-o in librarii, incearca aici: http://www.librarie.net/carti/132216/Sufletul-meu-temnita-mea
Multe idei se regasesc si in cartea "Te cunosti pe tine insuti?", acelasi autor, aceeasi editura.

PS Scrisesem la comentarii, insa nu s-a putut posta, fiind prea lung mesajul...

Ramona

luni, 21 septembrie 2009

Si tu?

Era o bãtrânã cocoşatã şi urâtã, hâdã, care cãuta în gunoaie dupã resturi alimentare. Fufa o numeam, Doamne, îmi aduc aminte numele sau porecla ei.
Locuia retrasã într-o casã care ni se pãrea tot timpul sumbrã, zvãpãiaticilor care alergam prin lumea copilãriei.
Circula în legãturã cu ea o legenda cum cã explozii sau o explozie anume o înnebunise. Se mişca încet, covârşitã, cu spinarea aplecatã, printre blocuri, printre tomberoane. Apariţia ei provoca în aproape toţi copiii de cartier comunist o mobilizare spontanã de adunare în jurul ei în cerc.Unul venise cu ideea sã strige Bum! şi de atunci, de fiecare datã când apãrea, grupul nostru striga Bum! Fiecare strigãt îi provoca o spaimã incredibilã care o fãcea sã ridice mâinile şi sã urle cât o ţineau plãmânii. Nu era milã în nici unul dintre noi.

Îmi aduc aminte cã m-am apropiat oarecum rezervat de toatã aceastã scenã. Priveam alergãtura lor în jurul ei şi aveam o reţinere, ceva nu-mi plãcea, dar îmi spuneam cã suntem doar copii, cã nu facem nimic rãu. Dupã câteva clipe de ezitare, mi-am spus: "Oare cum ar fi sã strig şi eu o datã bum?", sã vãd cum e, toţi o fãceau, de ce nu aş fi fãcut-o şi eu? Pãreau cã se distreazã cu toţii atât de bine, râdeau pe seama ei, erau entuziasmaţi, ba chiar unii mai curajoşi se apropiau de ea din spate şi strigau bum! de aproape, iar efectul spaimei ei era maxim. Şi am fãcut-o. Am ieşit din reţinerea şi din rezerva mea, şi am început şi eu sã alerg în jurul ei şi sã strig bum!

Doamne, ce s-a întâmplat atunci!? S-a oprit, şi cum avea capul aplecat în faţã, l-a întors spre stânga, cãtre mine, m-a privit cu o privire stranie şi mi-a zis: "şi tu?" M-am oprit. Am simţit o stare de revoltã incredibilã! I-am strigat: Da! şi eu! CE? Eu n-am voie? Eu sunt mai prost? Toatã lumea se distreazã şi se simte bine, iar eu nu? Mã observase, Doamne. Incredibil! Eram absolut convins cã nu avea cum sã observe cã mulţimii de copii care se agitau în jurul ei se mai adãuga unul. Dar ştiuse tot timpul ce e în sufletul meu, iar acel şi tu nu a fost unul de acuzare, de reproş, ci unul de suferinţã şi resemnare: "Pânã şi tu, pânã şi tu?" Şi îmi pãrea doar o bãtrânã retardatã şi nebunã, mizerabilã şi incapabilã de a înţelege ce se întâmplã în jurul ei.

Doamne! Erai acolo, atunci. Şi erai mai deplin în ea, în mijlocul acelei batjocuri, decât, poate, în multe biserici în care am intrat sã Te caut. Şi eram cu toţii doar nişte copii, aparent inocenţi. Şi eu... eu voiam sã mã distrez şi eu. Sã Te scuip şi eu. Sã Te batjocoresc şi eu. Sã-ţi strig BUM! şi sã te chinui!
C

***
Dragii mei copii, dragi,
Tare m-aş bucura dacã voi, cei care trãiţi durerea acestui copil care scrie cele de mai sus, v-aţi aduna şi aţi învãţa sã fiţi prietenii celor pe care nu-i iubeşte nimeni! Sunt aşa mulţi în clasa voastrã! În blocul vostru! Pe strada voastrã! Ei sunt singuri şi batjocoriţi! Şi Domnul e acolo!
Cu drag şi nãdejde,
M. Siluana

Doamne, erai acolo, atunci

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Recomandare film

Am vazut intr-o seara un film minunat despre pocainta, despre puterea rugaciunii si... as putea continua. Nu va spun mai multe, ca sa nu-i umbresc frumusetea, dar vi-l recomand cu drag. Un film care merita vazut si revazut.
Angel’s Aisle (Pridel Angela), 2009, film rusesc
In Rusia Sovietica, tanarul comisar Maxim (Alexei Morozov) este trimis pe insula Konevets la manastirea de acolo sub masca unui frate de manastire cu misiunea secreta de a elimina un oficial de rang înalt din Finlanda. Dar misiunea lui devine una personala de călătorie duhovniceasca si de pocăinţă pentru greşelile din trecutul lui. Filmul este titrat in engleza.

*
Multumesc, Simona,

joi, 17 septembrie 2009

Omul merita sa fie iubit

Ingerul păzitor

"După mult timp mi-am amintit un alt eveniment, pe care îl uitasem de îndată ce se consumase. Mi se întâmplase în chiar ziua aceea în care am plecat de la usa bătrânului, în locul unde cărarea trece printre chiparosi, aproape de curte.
Imi amintesc că m-am aflat deodată în fata unui tânăr frumos de 16-17 ani, îmbrăcat într-un vesmânt de pret, asemănător cu cel de diacon. Stăteam la o distantă de un metru unul fată de celălalt. Era foarte frumos. De o frumusete imaculată. Ca o floare de câmp. Fără nimic trupesc, provocator - asa cum de multe ori se arată a fi frumusetea oamenilor.
Nu mai tin minte nici cât timp, nici despre ce am vorbit, însă pe tot parcursul conversatiei am stiut în sufletul meu cu claritate că era înger, îngerul meu păzitor. Indată după aceea am uitat cu desăvârsire întâmplarea.
Mai târziu, când mi-am amintit, am mers la părintele Paisie si i-am povestit. A râs! „Pe atunci erai încă prunc duhovnicesc, dar acum, că te-ai copt nitel, a îngăduit Dumnezeu să ti-o amintesti“, mi-a spus el.
Din nefericire însă, mă purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri îmi erau repede furate. Aveam buzunarele găurite... De câte ori ieseam în lume, mă lăsam târât în multe păcate, risipind uriasele daruri si ajungând chiar mai sărac decât la început.
Bătrânul nu s-a indignat din pricina mea, si nici nu s-a descurajat. De fiecare dată când mă întorceam cu căintă, mă apuca, mă ridica, mă curăta, mă tămăduia, mă „îmbrăca“ iarăsi boiereste în pietre scumpe (v. Luca 15, 22), si astfel mă trimitea înapoi în lume.
De câte ori nu s-a întâmplat aceeasi tristă istorie? De câte ori! Mă purtam atât de des ca un lipsit de minte si nemultumitor... Dar niciodată bătrânul nu si-a împutinat sau mărginit darurile duhovnicesti... Aceasta era dărnicia sa!
...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8)
...pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Rom.5,5)
Iubirea desăvârsită alungă frica (I Ioan 4, 18)
Să cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostintă (Efes. 3, 19)

Inainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toti mă „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele mă „iubeau“ în măsura în care socoteau că am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi rămas aceeasi persoană? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte - pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu.

Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Dacă nu eram la Universitate, n-as fi rămas aceeasi persoană? Dacă mă loveam la cap si mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.
Nici chiar dragostea părintilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de niste asteptări, de anumite dorinte de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau si pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrânete.

Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să astepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importantă dacă eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. In spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur si simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale.

Am început asadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare si s-au îndepărtat de mine.
Am realizat cu uimire cât de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârsire pe mine însumi, până la a rămâne fiinta curată, pură.
Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real si profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai si numai pentru ceea ce sunt.

Ei bine, n-a rămas nimeni... M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintială. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar... rămăsesem singur. Mi-ar fi fost usor să mă întorc la o viată superficială. Stiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O dată ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferintă. Această suferintă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.

Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Tăia adânc si îmi despărtea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operatia trebuia să aibă loc. In caz contrar, nu exista nici o sansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.
In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi rămăsese încremenit si terifiat. îmi simteam mintea gata să se spargă în mii de bucătele. Intâmpinam mari dificultăti în a-mi păstra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi... Mi-era teamă să mă culc. Indată ce mă răpea putin somnul si îmi slăbea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensă rană însângerată, se revărsa deodată un râu de cumplită durere, amenintând să-mi dizolve întreaga fiintă. Mă trezeam speriat, silindu-mă să-mi stăpânesc grozava durere. Mă temeam că, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil.
Făceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viata mea desartă? Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutam imposibilul?

Am mers la părintele Paisie si mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie răspunsul. Atunci mi-a spus:

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importantă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni păcătosi, destrăbălati: N-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă (Marcu 2, 17). In acest fel trebuie să-i iubim pe toti, fără deosebire. Asa precum soarele răsare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si răi, frumosi si urâti, astfel si iubirea noastră trebuie să fie ca si iubirea lui Dumnezeu, care seamănă cu soarele si se îndreaptă fără deosebire către toate făpturile Sale“.

Am găsit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva mă întelegea... Ce mângâiere! Acest cineva era părintele Paisie.

M-am întors acasă. Durerea... durerea, însă! Câteodată nu rezistam si mă trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigăt mut iesea din lăuntrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Mă izbeam cu capul de pernă, cufundat într-o căintă adâncă. Pe toate le făcusem atât de gresit, atât de strâmb... în aceste nopti înfricosătoare luptam deznădăjduit pentru întreaga mea viată.

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape.
S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele... Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton...

Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei.Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate.
La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile.
Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. Imi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire.
Nu numai că mă iubea... Era însăsi Iubirea.
Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi.
Am cunoscut asadar că firea omenească, fiecare dintre noi, are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste în inima sa o astfel de iubire. Dacă o face, se preschimbă ontologic, se îndumnezeieste! Putini o fac într-adevăr. Dar tuturor le stă în putere. Noi, cei multi, ne lenevim, ne temem, ne preocupăm de lucruri neînsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine. Aceasta este dragostea duhovnicească pe care o naste Duhul Sfânt în sufletul omului. Aceasta îl face pe om părtas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4).
Această Iubire este nesfârsit mai înaltă decât oricare iubire omenească. Iubirea maternă este neînsemnată în fata ei. Această Iubire este atotputernică. Nimic nu-i poate sta împotrivă. Această Iubire înfrânge moartea, biruieste legile firii. Această Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului: ...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).

Părintele Paisie avea înlăuntrul său o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate făpturile, pentru întreaga creatie. In acest fel mă iubea si pe mine. Această iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe această iubire mă voi sprijini până la moarte. Pe ea m-am putut sprijini când eram în India. Atâta vreme cât există cineva care îl iubeste în acest chip, de ce să se teamă omul? Numai de sine însusi, poate.

Câteodată bătrânul obisnuia să „blesteme“ râzând: „Să vă ardă Dumnezeu cu iubirea Lui!“. Multi o întelegeau metaforic. Eu cunosteam că se exprimă cu maximă rigoare. Rugăciunea sa mi-a dăruit si această experientă. Si, dacă eu am smuls această experientă din mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca să rămân în viată, au existat, însă, există si vor exista oameni care au dobândit această culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personală.
Un astfel de om este Sfântul Simeon Noul Teolog, monah din Constantinopol (949-1022 d.H.). Rareori sfintii vorbesc atât de evident, atât de deschis despre experientele lor „în Hristos“. Iată cum descrie Sfântul una dintre experientele sale de acest fel:

„[Iubirea] se află deodată iarăsi în mine, cunoscută, întreagă.
Si o văzui în mijlocul inimii mele
ca un luminător, ca un disc al soarelui
....
Fiind în afară de toate făpturile,
este totodată împreună cu toate.
Este foc, este si strălucire,
se face si nor al luminii,
dar este si soare
....
Mi-a dezgolit mintea
de simtirea lumii
si m-a îmbrăcat în vesmântul
simtirii spirituale.
Astfel, m-a despărtit de cele văzute
si m-a unit cu cele nevăzute.
Si mi-a dăruit să văd
pe Cel necreat si să mă bucur de El
....
Si am fost unit cu Cel necreat,
cu Cel nestricăcios si fără de început,
cu Cel de toti nevăzut.
Căci aceasta o face iubirea“

Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie,
Dyonysios Farasiotis
Editura Egumenita

miercuri, 16 septembrie 2009

„Iubirea Mea este cea care se manifesta prin Duhovnicul tau, iar aceasta nu se va termina niciodata, nu te teme, ai incredere in Mine!”

Fiecare mesaj e un fragment de viata, e o lamurire, o dumirire a unui suflet cu sine, cu viata, cu Dumnezeu. Fiecare mesaj are sensul si delicatetea lui; cititi si veti intelege...

Iubirea Mea este cea care se manifesta prin Duhovnicul tau, iar aceasta nu se va termina niciodata

Sarut mana, Maicuta mea draga!

Maicuta mea draga, ultima data cand v-am scris eram teribil de suparata pe duhovnicul meu, asa, fara nici un motiv... eram distrusa sufleteste. M-am trezit intr-o dimineata si am simtit nevoia sa ma spovedesc, nu mi-am pregatit nimic, stiam pacatele, le stiu pe de rost, sunt bine infipte in mine. Inainte de a intra in Biserica, I-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, este ultima data cand mai intru in Biserica aceasta, cred ca Ortodoxia este prea mult pentru mine, Duhovnicul meu este prea sporit pentru mine, nu o sa imi revin niciodata.” (refrenul meu de codependent...). Era liniste cand am intrat, nimeni la spovedanie, nu am avut curajul sa intru la Parintele... am mers la icoana Maicii Domnului si am stat asa in fata ei, fara niciun gand, doar cu inima batand. A intrat cineva la Parintele, timp in care picioarele mele m-au purtat pana in fata usii... Cand am intrat, Parintele m-a privit cu atata dragoste si durere in acelasi timp incat mi-au dat lacrimile, dar m-am „facut” ca nu vad, nu am vrut sa ma las impresionata! M-a prins cu amandoua mainile de cap si a zis o rugaciune, ca la un moment dat am crezut ca Hristos din icoana de alaturi vorbeste! Apoi m-am spovedit si apoi am inceput sa ii insir toate chestiile care ma suparau, a iesit asa spontan, chiar si eu m-am mirat despre ce probleme i-am vorbit, unele pe care credeam eu ca le-am „rezolvat” demult. M-am simtit ca un fulg cand am iesit de acolo. A fost minunat, parca vorbisem cu Hristos! Ce m-a uimit pe mine la mine in perioada imediat urmatoare era faptul ca ma imbracam cu drag in fusta, ca faceam miscari mai delicate decat de obicei si imi placea acest lucru, ca parca eram cumva mai constienta ca Cineva chiar ma iubeste, abia asteptam sa ma impartasesc, imi venea sa ii sarut Parintelui mainile pentru ca m-a lasat sa ma impartasesc mai des. Dupa ce ma impartaseam, mai ales, parca imi venea sa Ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a facut femeie. Stateam pe banca si ma uitam la fusta lunga si la pantofiorii pe care ii purtam si imi venea sa exclam: „Sunt femeie! Doamne, Iti multumesc!”. Nu-mi venea sa cred, pentru ca eu de cand ma stiu, tot sport, masculin, ma imbracam (si acum ma imbrac, dar din nevoie, pentru ca nu prea am fuste si momentan sunt mai stramtorata, dar acum STIU ca sunt femeie (fata)!). Mai recent, chiar Ii multumeam lui Dumnezeu ca mi-a pazit fecioria, adica faptul ca nu m-am culcat cu nimeni mi se parea pana acum un defect. Acum ma uit la Icoana Maicii Domnului si ii multumesc pentru ca Il iubeste atat de mult pe Fiul ei, si parca cumva, simt ca asta trebuie sa faca orice femeie.

Apoi, am vazut ca Parintele se poarta cu foarte mare blandete cu mine, mi-a fost frica sa nu devin dependenta de el, stiind cate dependente am la „activ”. Am mers intr-o seara de la Vecernie acasa si am plans vreo doua ore, cerandu-I lui Dumnezeu ca Parintele sa nu se mai poarte frumos cu mine, cred ca era frica mea eterna ca s-ar putea ca aceasta afectiune umana sa se termine si atunci nu voiam sa sufar din nou. M-am pus in pat sa dorm, era deja tarziu si plansul ma epuizase. Inainte de a adormi am simtit asa o liniste si parca un gand mi-a spus: „Iubirea Mea este cea care se manifesta prin Duhovnicul tau, iar aceasta nu se va termina niciodata, nu te teme, ai incredere ai Mine!”. A fost apoi pace in sufletul meu!

Dupa care in doua nopti, nu consecutiv, am avut iar binecunoscutele mele atacuri de panica insotite de amortirea bratului stang, de racirea capului si de blocarea oricarui gand, urmate apoi de o avalansa de ganduri negative si distructive. In prima noapte (inainte de culcare citisem din Sfantul Siluan) mi-am amintit ca Sfantul Siluan zicea despre sine, ca sa se smereasca, ca este un „caine raios”. Am inceput sa zic si eu la fel si la un moment dat am crezut acest lucru cu adevarat, toate s-au linistit si nici nu mai stiu cand am adormit ca un bebelus. Mentionez ca in aceste momente imi era frica sa ma rog, imi era frica de faptul ca asa o sa il atrag pe diavol si mai mult daca o sa rostesc numele Domnului. In a doua noapte a fost mai greu, m-am luptat vreo trei ore, dar Dumnezeu mi-a dat sa pot rosti Rugaciunea inimii si nu mi-a mai fost frica. Am inteles de ce imi era frica de diavol, din mandrie si din putina credinta. Acum CRED ca Dumnezeu este Cel care ma izbaveste din orice lucru rau... este o lupta, dar cu El merita! Am inteles acum de ce monahii sunt asa de liberi, datorita celor trei voturi depuse... si mie imi vine sa le depun acum, de fiecare data cand intru in Biserica imi vine sa rostesc aceste voturi cu bucurie! Nu-mi vine sa cred ce imi doream acum un an jumate cand am inceput Seminarul! Nu mai este valabil!
Am citit Spovedanie neterminata, m-a ajutat foarte mult. Stiu cine este Gena Geamanu, o iubesc si ii sarut mainile. Am citit apoi toate cartile Maicii Siluana, o iubesc si ii sarut mainile, pentru ca m-a ajutat foarte, foarte mult. Le doresc tuturor care fac Seminarul pace si vindecare, celor de la Meditatii Sfantul Dimitrie le doresc lupta buna cu Hristos, iar pe cei de la Sparge tacerea ii imbratisez cu drag!
Va iubesc, Maica Siluana, si va imbratisez cu drag si cu dor!
A. B.

***
Copila mea iubita,

Iti multumesc cu lacrimi de recunostinta pentru lupta ta si pentru ca o impartasesti cu noi. Prin ce ai trait si traiesti tu si inima noastra se largeste si sa imbogateste. Acest mod de a ne impartasi unii altora durerile si bucuriile in Domnul, ne face sa devenim tot mai constienti ca suntem una, chiar daca inca nesimtitori de aceasta de multe ori.
Da, Fetita mea, Domnul te iubeste prin parintele tau, tu sa ai grija mereu si mereu sa-L faci viu in relatie prin rugaciune, ca parintele o face.

Cu dragoste si incredere si dor,
Maica Siluana ta

duminică, 13 septembrie 2009

Gânduri despre crucea bolnavului

Filosofia bolii
Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Domnul este aproape de dumneavoastră, şi Maica Domnului, şi cerul cu ajutători grabnici vă vor înconjura. Iar de bolit cu toţii bolim şi ieşire nu mai zărim. Oare întâmplător este acest lucru?! Oare ei nu văd?! Şi văzând, oare nu împreună-pătimesc cu noi, şi nu sunt gata să ne ajute?! Şi totuşi ne lasă să ne chinuim. De vreme ce ei sunt cu totul dragoste, înseamnă că nu îngăduie aceasta cu duşmănie. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce vrea să fie asta?

Acelaşi lucru care se întâmplă între plăcinta coaptă în cuptor şi gospodină. Daţi plăcintei simţire, gândire, limbă... Ce i-ar spune ea gospodinei? «Matuşca! M-ai pus aici şi mă prăjesc... Nici o fărâmitură din mine n-a rămas neprăjită, totul mă arde ceva de nerăbdat... Şi necazul este că nici ieşire de aici nu văd, nici sfârşit la chin nu ştiu de unde să aştept. Mă întorc la dreapta, mă întorc la stânga, înainte ori înapoi, ori în sus: peste tot închis, iar căldura e de nesuferit. Ce ţi-am făcut? De ce asemenea duşmănie din partea ta?» şi aşa mai departe. Daţi gospodinei putinţa de a înţelege graiul plăcintei. Ce i-ar răspunde ea? «Ce duşmănie? Dimpotrivă, eu pentru tine lucrez. Rabdă puţin, şi ai să vezi cât de frumoasă ai să ieşi! Şi ce mireasmă se va răspândi din tine în toată casa! Ceva de minune! Aşa încât fă bine de mai rabdă puţin şi vei vedea bucurie». Aţi luat cunoştinţă de spusele plăcintei – acum băgaţi la cap şi spusele gospodinei şi treceţi cu seninătate la aşteptarea deznodământului fericit” [19; 13-14].

Cât de simplu este să explici altuia această teorie, şi cât este de greu să ţi-o spui ţie, atunci când te afli pe patul bolii. Nu vrem să credem că boala ne curăţeşte sufletul, preferăm să fim sănătoşi. Şi totuşi, plăcinta care nu trece prin cuptor nu poate fi mâncată…

Sensul vieţii
Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, de toate se bucură. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură” [15; 253].

Nu este de mirare că este aşa. Cum să nu se chinuiască cei care nu înţeleg sensul vieţii, câtă vreme prilejurile de mântuire nu sunt decât stavile împotriva patimilor şi a poftelor? Şi iată că dacă cei slabi la minte află acest sens pot gusta o fericire care le este străină celorlalţi. Mântuirea nu presupune un examen în faţa unor profesori universitari. Hristos nu a propovăduit necesitatea diplomelor universitare pentru mântuire.
Acest fapt îl înţeleg bolnavii care, deşi sunt apăsaţi de durerile lor, pregustă liniştea şi dulceaţa raiului…

Preotul de spital
Sfântul Antonie de la Optina: „Scrii că nu ai folos de la preoţii din Moscova ca de la părinţii de prin sihăstrii. Asta poate şi pentru că nu este prooroc dispreţuit decât în patria lui (Matei 14, 57), şi neluat în seamă. Aşa că nu ei (preoţii din Moscova) sunt vinovaţi, ci cei care caută folosul duhovnicesc fără credinţă. Sunt oameni smeriţi care pot primi ceva de folos de la orice preot, şi sunt oameni fără smerenie, care nu numai că nu se încred întru totul în preoţii aflaţi încă în viaţă, dar nu se încred nici măcar în Părinţii plecaţi dintre noi, cinstiţi de Biserică. Aşa că doresc fierbinte ca şi tu, ucenic fără făţărnicie, să fii ca cei dintâi, nu ca ceilalţi, pentru ca Domnul să poată privi şi asupra smereniei tale, şi nu va mai trebui să te duci nici prin pustii, nici la Ierusalim. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu se află pe cine ştie ce munte înalt, ci jos, pe pământ, de vreme ce cei cu inima smerită o vor afla înlăuntrul lor” [18; 219-220].

Sunt bolnavi care dacă nu găsesc un preot de spital foarte sporit duhovniceşte, refuză să se spovedească. Dar Hristos ne trimite în fiecare moment ceea ce ne este de trebuinţă. Nu este şi mai sporit preotul de spital? Nu e nimic. Înseamnă că bolnavului îi este de ajuns să se spovedească la el. Şi, în situaţii limită, Dumnezeu rânduieşte să ajungă la bolnav preoţi cu viaţă sfântă. Şi nu neapărat chemaţi în chip minunat, cum era chemat la căpătâiul bolnavilor Sfântul Ierarh Ioan Maximovici. Ci prin întâmplări rânduite de Dumnezeu, care, în cele din urmă, tot mici minuni sunt…

Mucenicia bolii
Părintele Paisie Aghioritul: „De obicei noi spunem: «să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu». Dar nu trebuie să uităm că, pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutaţi omeneşte, trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii. Înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii... Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi... Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: «Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni», ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat medical, bolnavul trebuie să treacă printr-o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el, ca să-i dea Hristos răbdare” [15; 241-242].

Cât de simplu este să ne debarasăm de bolnav, ducându-l la un spital şi lăsându-l pe mâinile medicilor… Dar ar trebui să ne dăm seama că în spital îi este şi mai greu, pentru că este lipsit de dragostea familiei. Acolo este tratat ca un obiect, ca un produs fabricat pe bandă rulantă. Dacă îl tratăm cu indiferenţă, s-ar putea ca ajutorul medicilor să fie fără efect.

Sănătate sau virtute?
„Odinioară, lui Gherman călugărul, care era bolnav, i s-a arătat Maica Precista, spre care avea mare evlavie, şi i-a zis: «Ce doreşti? Sănătate sau înţelepciune?» Gherman, socotind bine, s-a rugat să-i dea înţelepciune. Şi înţelepciune i-a dat.
Prin acea înţelepciune dăruită de sus, el a învăţat şi ştia bine: elineşte, latineşte şi evreieşte, încât nu se afla nimeni în acea vreme care să ştie aşa de bine ca el” [29; 269].
Când suntem bolnavi, să ne întrebăm şi noi: ce dorim mai mult, vindecarea sau mântuirea? Şi, dacă vrem mântuirea, să înţelegem că Dumnezeu ştie mai bine decât noi cum o putem dobândi. Şi tot El ne şi rânduieşte calea de mântuire…

Prima fază a nebuniei
Părintele Paisie Aghioritul: „Pe cei nebuni, oamenii îi înnebunesc şi mai mult. Când nebunia este într-o fază de început se poate iconomisi cumva” [15; 258-259].
De ce oamenii îi înnebunesc şi mai mult pe cei care sunt la începutul nebuniei? Pentru că sunt mai bolnavi decât nebunii: sunt lipsiţi de inimă. Ar putea să îi ajute să îşi revină la normal, dar nu o fac. Îi tratează ca pe nişte obiecte, nu ca pe nişte oameni. Le convine într-un fel că nebunii le sunt inferiori. Prezenţa unui om aflat în prima fază a nebuniei zgândăreşte orgoliul celui mândru: are în permanenţă pe cineva la care să se raporteze fără să îi fie teamă că va ieşi pe locul doi.
Abia când nebunia avansează, privitorul îşi regretă prostia. Regretă că nu a întins la timp mâna pentru a-l ajuta pe celălalt. Dar este prea târziu pentru regrete: a refuzat crucea de a-l ajuta, acum are de purtat o cruce mai grea - aceea de a-l îngriji.

Paşaportul încercărilor
Părintele Paisie Aghioritul: „Pentru a merge cineva în raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână paşaportul încercărilor. Dacă ai şti ce se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce dureri are lumea! Câte mame, sărmanele, fac operaţii, se gândesc la copilaşii lor şi sunt cuprinse de nelinişte pentru întreaga lor familie! Câţi familişti au cancer, fac radioterapie şi se chinuiesc! Să nu poată lucra şi să aibă de plătit chirie şi o mulţime de alte datorii! Dacă unii sunt sănătoşi şi nu o pot scoate la capăt, cu cât mai mult atunci când cineva este bolnav şi se sileşte să lucreze pentru a putea face faţă cât de cât la îndatoririle lui” [15; 225-226].

Încercăm să trecem prin viaţă căutând plăcerile, căutând odihna, şi vrem ca în cele din urmă să obţinem paşaportul mântuirii, pe care alţii l-au obţinut numai înfruntând mari ispite şi necazuri. Dacă se putea ca omul să se mântuiască fără suferinţă, oare Dumnezeu ne-ar mai fi dat aceste încercări? Şi de ce să fie mai îngăduitor cu noi, decât este cu alţii care sunt mult mai curaţi la suflet decât noi?
Trist este că, nefiind învăţat să îşi poarte crucea, omul modern rabdă necazurile fără să înţeleagă că au un rost, le poartă ca şi cum Dumnezeu nu i-ar purta de grijă. Este îngenuncheat de încercări şi nu are ochi să vadă că prin ele îşi poate câştiga mântuirea.

Roadele supărării
Părintele Paisie Aghioritul: „Când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi afectează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni (…)

Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. (…)
Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită [15; 241].
Supărările pe care ni le produc alţii sunt prilejuri de a dobândi cununi. Dacă le răbdăm, luăm cununa. Dacă nu, o pierdem. Şi, o dată cu ea, puţin câte puţin, ne pierdem şi sănătatea. Merită?

Leacul uitat
„Mulţi copii s-au făcut sănătoşi cu Sfânta Împărtăşanie. Atunci când citim Psalmul 145, prin care Îl rugăm pe Dumnezeu să oprească hemoragiile, să-L rugăm să-i ajute şi pe copiii care au leucemie, dar şi pentru ca să existe sânge la spitale pentru copiii care au anemie mediteraneeană. Aceşti copii suferă o mucenicie mai mare chiar decât mucenicia copiilor pe care i-a junghiat Irod. Copiii primesc răsplata întreagă din suferirea bolii, pentru că nu au păcate. Câţi copii mici nu vom vedea în cealaltă viaţă în tagma mucenicească şi îngerească a pruncilor! Prunci de două luni să fie operaţi, să li se facă injecţii şi perfuzii. Unde să afle vene la sărmanii aceştia? Îi înţeapă când într-un loc, când în altul... Să vezi copiii cu tumoare la cap cum li se fac raze şi li se pun furtune într-un căpşor atât de mic. Dacă unul mare nu poate suporta, cum vor suporta copiii?” [15; 244].
Cât de puţini copii vin duminica la biserică… Sunt puţini părinţii care se ostenesc să îi aducă la slujbă, măcar pentru a se împărtăşi.
„Dar o să facă deranj, o să se supere lumea…”
Da, o să facă puţin deranj, o să se supere unii. Dar, dacă vrem să avem mâine tineri în biserică, trebuie să avem astăzi copii care vin la slujbe.
Dacă ne gândim cât de mulţi copii se îmbolnăvesc, ar trebui să ne gândim că nu există alt ajutor pentru ei mai mare decât cel venit de la Dumnezeu. Un copil care e împărtăşit suferă mai uşor boala decât unul care nu vine la slujbă. Şi, chiar dacă nu îi vindecă pe toţi copiii bolnavi Sfânta Împărtăşanie – aşa cum de altfel nu îi vindecă nici pe toţi adulţii – totuşi le picură în inimi puţină linişte.

Binecuvântările agheasmei
„Pe lângă împărtăşania zilnică, stareţul muribund (Sfântul Antonie de la Optina) mai căuta uşurare în neîncetată rugăciune şi în stropirea cu aghiazmă mare, mai ales în zilele din urmă. Cerea ca nu numai el să fie stropit, ci şi patul şi toate colţurile, rostindu-se în acest timp versetele de la 8 la 13 ale Psalmului 50, începând cu cuvintele Stropi-mă-vei cu isop până la şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Când cererea i se îndeplinea întocmai, era foarte alinat şi exclama de câteva ori: «O, cât de trebuincioasă este stropirea aceasta! Cât de prezent devine harul lui Dumnezeu!»” [18; 133].
Dacă atunci când e sănătos creştinul ia dimineaţa anafură şi agheasmă, pentru a se sfinţi, la vreme de boală va simţi binecuvântarea pe care Dumnezeu o trimite prin acestea. Dar dacă atunci când e sănătos creştinul se fereşte de ele, pentru a nu-i fi piedică pentru unele păcate, la vreme de boală nu va avea credinţa că ele îi pot fi de folos.

Despre mântuirea unui nebun
Sfântul Nicolae Velimirovici: „Îmi scrii că ai avut mult, foarte mult de suferit din partea soţului tău. Te ocăra, te alunga din casă, ba chiar şi te bătea, însă cu rugăciune şi cu nădejdea în Cel Ce vede toate ai găsit puterea să înduri toate fără a te plânge cuiva vreodată şi fără a arăta în afara casei ce se întâmplă în casă. Pătimirea ţi-a înmuiat sufletul, a dezrădăcinat din tine toată trufia şi te-a legat şi mai strâns de Dumnezeul Cel Viu. O vreme ai crezut că vei înnebuni. Şi totuşi, nu ai înnebunit tu – el a înnebunit, bărbatul tău. Acum eşti îngrijorată pentru sufletul lui şi întrebi: «Este mântuire pentru nebuni?»
De crezi în Dumnezeu şi în Dumnezeiasca Pronie, crede până la capăt şi deplin. Dacă potrivit spusei lui Hristos nici o vrabie nu cade pe pământ fără de Tatăl nostru, cum ar putea un om să cadă în chin şi în boală şi în moarte fără voia Lui? Iar voia de temelie a lui Dumnezeu în privinţa oamenilor este ca toţi oamenii să se mântuiască. Asta înseamnă că şi nebunia a venit cu îngăduinţa lui Dumnezeu asupra soţului tău care te chinuia, tot pentru mântuirea lui. Dacă Milostivul Ziditor nu ar fi vrut mântuirea lui, nu l-ar fi lovit pentru păcatul lui cu această cumplită boală, ci l-ar fi lovit cu moarte. Prin orice boală şi suferinţă Doctorul Ceresc lecuieşte sufletele omeneşti. Aşadar, nu trebuie să vă pară rău atât de cei care se îmbolnăvesc greu şi apoi mor, cât de cei sănătoşi trupeşte pe care moartea îi găseşte în păcatul lor. S-a zis: în ce te voi afla, întru aceea te voi judeca; dacă în păcat, urmează osânda; dacă în pocăinţă, urmează iertarea şi răsplata. Poate vei spune: «Dar el nu poate acum să se pocăiască, nici să se roage lui Dumnezeu». Te vei ruga tu şi vei aduce jertfe pentru el, iar el, în starea sa de acum, poate numai să pătimească spre mântuirea sa şi învăţătura de minte a altora. Orice boală arată cu degetul spre Dumnezeu, şi nici una atât de mult ca boala sufletească.
Pune-ţi nădejdea în Domnul şi fii liniştită!” [22; 65-66]

„Poate fi mântuire pentru nebuni?”
Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că da. „Dar cum se poate mântui un nebun câtă vreme el nu este conştient de faptele sale?” Mulţi oameni şi-ar pune o astfel de întrebare. Nu îi este dat omului să înţeleagă toate rânduielile lui Dumnezeu. Omul are de ales între a-l ajuta pe cel ajuns la nebunie, rugându-se pentru el, sau a-şi pune întrebări metafizice, în speranţa că ele îl vor ajuta să pătrundă în taina bolii. Cine e mai nebun, nebunul sau cel care, în loc să îl ajute, îl priveşte ca pe o insectă?

Sfinţirea prin boală
Părintele Paisie Aghioritul: „Cu cât mai mult se chinuieşte omul de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte, ajunge numai să facă răbdare şi s-o primească cu bucurie” [15; 226]. Ne-am învăţat să judecăm toate după înţelepciunea acestei lumi. Când cineva e grav bolnav, ne gândim la el fără să ţinem seama de faptul că suferinţele îi sunt spre mântuire. Vrem să se însănătoşească repede, vrem să fie alături de noi cât mai repede, dar nu ne gândim şi dacă aceasta îi este sau nu de folos.

Virtuţile bolnavului
Părintele Paisie Aghioritul: „În unele boli este nevoie numai de puţină răbdare. Şi pe acestea le îngăduie Dumnezeu ca să îi îndrepteze omului unele cusururi şi să-i dăruiască puţină răsplată. Pentru că boala trupească ajută la vindecarea bolii duhovniceşti. O neutralizează cu smerenia pe care o aduce” [15; 226-227].

Boala trupească ajută la vindecarea sufletului. Dar există o forţă, uneori mai mică, alteori mai mare, care i se opune: iubirea desfătărilor lumeşti. Din punctul de vedere al înţelepciunii acestei lumi, câtă vreme rămâne în boala sa, bolnavul este un ratat. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala distruge tot ce este mai frumos în viaţă. Dacă totul se termină prin moarte, atunci boala este o pregustare a morţii. Pentru că îl împiedică pe bolnav să se bucure de plăcerile lumeşti. (Unii bolnavi recurg la tot felul de perversiuni şi de plăceri murdare pentru a recupera o parte din pierderi. Trupurile le sunt bolnave, dar mintea le-a rămas întreagă: aşa că o pot spurca la maxim, privind filme obscene sau reviste sexy. Astfel de excepţii tind să se înmulţească din ce în ce mai mult, în cele din urmă sfârşind prin a nu mai fi considerate excepţii.)
Deci este nevoie doar de puţină răbdare numai atunci când bolnavul nu se lasă biruit de patimi şi de pofte. Dacă se lasă biruit, răbdarea nu îi mai este de ajutor. Devine stăruinţă în păcat…

Despre neputinţe
Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Pentru faptul că zgomotul din cap nu vă îngăduie să vă adunaţi gândurile, nu vă plângeţi. Dumnezeu judecă sufletul după ceea ce depinde de el, nu după cele asupra cărora el n-are stăpânire. Păstraţi în inimă hotărârea de a nu vă depărta de Domnul, şi El va primi lucrarea aceasta” [19; 12-13].
De multe ori ni se pare că Dumnezeu nu vede care sunt greutăţile prin care trecem. Zgomotul din cap e una dintre ispitele prin care trec anumiţi bolnavi. Dar Dumnezeu nu le cere lucruri peste măsură: dacă vor face un mic efort pentru a-şi aduna gândurile la rugăciune, vor avea mai multă plată decât dacă, fiind sănătoşi, s-ar fi rugat cu atenţie vreme îndelungată. Dumnezeu măsoară totul după alte criterii. Care nu sunt ca ale noastre, îndoielnice…

Când ajută boala?
Părintele Paisie Aghioritul a fost întrebat:
„- Părinte, boala ajută întotdeauna?
- Da, întotdeauna ajută. Bolile îi ajută pe oameni să-şi «ispăşească» păcatele atunci când nu au virtuţi. Sănătatea este un lucru mare, dar binele pe care îl pricinuieşte boala nu-l poate dărui sănătatea. Un bine duhovnicesc. Boala este o binefacere foarte mare, într-ade­văr foarte mare!” [15; 226]
Putem reformula întrebarea: „Când ne ajută crucea pe care ne-a trimis-o Dumnezeu?” Formulată aşa, întrebarea conţine o parte din răspuns. Dacă boala este o cruce trimisă de Dumnezeu, înseamnă că întotdeauna ne este de folos. Sau, mai exact, întotdeauna ne-ar putea fi de folos. Numai că, atunci când trec prin încercări, unii oameni se mânie pe Dumnezeu şi încercarea îi face mai duri, mai răi, mai pătimaşi. În astfel de cazuri, vina nu este a lui Dumnezeu. „El nu a văzut că oamenii sunt slabi?” „Ba da, a văzut, dar ştia că pot trece cu bine prin aceste încercări…”

Slavă lui Dumnezeu pentru toate
„Cât de apropiat eşti de noi în ziua bolii! Tu Însuţi îi cercetezi pe cei bolnavi, Tu Însuţi Te apleci spre patul celui suferind. Şi inima lui stă de vorbă cu Tine. Tu luminezi sufletul cu pace în vremea grelelor pătimiri şi scârbe, Tu trimiţi ajutor neaşteptat. Tu mângâi, Tu cercetezi cu dragoste şi mântui, Ţie Îţi înălţăm cântare: Aliluia!” [38;17]
Rostirea acatistului Slavă lui Dumnezeu pentru toate – din care face parte acest condac – le poate aduce multă mângâiere bolnavilor şi celor care îi îngrijesc. Dacă la vreme de boală sau de necaz omul citeşte numai rugăciunile pe care le zice când este sănătos, atenţia lui se va aduna mai greu. Dar, prin rugăciuni care conţin referiri la problema sa, omul îşi deschide mult mai uşor inima în faţa lui Dumnezeu.

Complexul de inferioritate
Părintele Paisie Aghioritul: „Atunci când (bolnavii) vor înţelege că infirmitatea este o binecuvântare a lui Dumnezeu, se vor aşeza (duhovniceşte) şi vor scăpa de complexul de inferioritate” [15; 251].
Când bolnavul va înţelege că poartă o cruce care îi poate aduce mântuirea, nu va avea de ce să se simtă inferior celor care trăiesc în patimi. Va înţelege că ceea ce îi lipseşte este puţin faţă de ceea ce le lipseşte celor care, deşi sunt sănătoşi, sunt săraci în credinţă şi au sufletele bolnave.

Despre doctorii creştini
„La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul din reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie:
- Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!
Valentin a rămas de neînduplecat. A repetat că dacă icoana nu va fi pusă la locul ei, nu va mai intra în sala de operaţii. Curajul lui a fost admirabil. Într-o epocă atât de grea, în care era în pericol să-şi piardă serviciul, chiar şi viaţa, medicul credincios a îndrăznit să se confrunte pentru credinţa sa cu Puterea care nu ezita să pedepsească cu moartea orice opoziţie. Insistenţa şi credinţa lui neclintită în Dumnezeu au adus rezultate grabnice. În ceasul acela au adus la spital un caz grav. Era soţia unuia dintre şefii partidului, care trebuia să fie operată imediat. Chiar ea a cerut să fie operată de profesorul Valentin. Nu accepta pe altul. L-au chemat în sala de vizite şi l-au rugat să facă operaţia. Valentin a răspuns cu statornicie:
- Îmi pare foarte rău, dar după crezul meu nu pot intra în sala de operaţii dacă mai întâi nu vor pune icoana la locul ei.
Soţul bolnavei şi-a dat cuvântul că în dimineaţa următoare icoana va fi la locul ei, dacă va face operaţia. Valentin a fost de acord. S-a dus în sala de operaţii. Operaţia a reuşit. Şi soţul bolnavei şi-a ţinut cuvântul. Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei” [4; 67]. În ziua de astăzi din ce în ce mai mulţi oameni s-au obişnuit să facă compromisuri. Cine nu le face e considerat prost. Unii creştini îşi stabilesc o ierarhie a compromisurilor: unele trebuie spovedite, altele nu. Iată însă că istoria ne oferă modele de creştini care nu au vrut să renunţe la verticalitatea lor: doctorul Valentin Voino - Iaseneţki, cel care a ajuns Sfântul Ierarh Luca - chirurgul fără de arginţi, ar trebui să fie un astfel de model. „Dar e greu să fii creştin când colegii de breaslă duc o viaţă necreştină.” „Dar nu toţi doctorii pot fi creştini, de exemplu un ginecolog trebuie să facă avorturi…”
Nu este adevărat. Există şi doctori care nu fac avorturi. Iar cei care le fac, nu sunt creştini… Sau poate sunt numai cu numele.

Danion Vasile

Mai multe fragmente gasiti aici: Mângâiere pentru bolnavi

Iti dai seama, ce inseamna sa-ti amintesti fapta cuiva si sa nu-l mai consideri vinovat?

Draga Maica,
Am citit cu atentie Sesiunea a doua si m-a nedumerit urmatoarea propozitie: „Putem ierta si sa nu uitam.”
Ideea nu este ca prin iertare sa stergi din tine acea experienta, sa o faci uitata?
Nu e un act de noblete care aboleste totul si dupa care se porneste totul de la zero? E ca si cum Dumnezeu, dupa spovedanie ne-ar spune: Bine, iti iert toate pacatele, dar de uitat nu le voi uita.
Cu drag, I.

***
Copila mea iubita,

Numai trairea iertarii asa cum o face Dumnezeu ne va arata cu adevarat, cum „vine asta”! Acum incearca numai sa-L auzi pe Domnul spunând, dupa Spovedanie:„Bine, copil iubit, acum, pacatele tale sunt la Mine, le-am ridicat si le pastrez in memoria Mea iubitoare pentru ca numai Acolo sunt in siguranta. Nimeni nu poate sterge ce ai facut, pentru ca faptele tale sunt chiar viata ta si nimeni nu poate lua ce am dat Eu! Dar iertarea Mea te elibereaza de „zapisul” pacatelor, adica de dreptul pe care-l avea asupra sufletului tau cel ce te-a ispitit spre pacat, urâtorul de oameni, diavolul. Acum nici el, si nici altcineva in afara de Mine si de tine, nu mai are cale la pacatele tale spovedite, pentru ca sunt ascunse in taina iubirii Mele vesnice. El, pârâsul si acuzatorul, te tinea legata cu vina pentru pacatele tale, iar acum nu mai are ce arata la judecata. Acum, sluga Mea te-a dezlegat si ti-a oferit iertarea Mea. Amintindu-ti faptele de care iti era rusine si frica, vei simti doar cât de mult te iubesc si te vei bucura cu Bucuria Mea! Si, spune si fratilor tai aflati pe Cale sa invete de la Mine iertarea si sa nu mai tina minte, adica in mintea lor de om care judeca si osândeste, nici un rau pe care l-au indurat sau savârsit, ci sa Mi-l ofere ca sa-l ridic asa cum am fagaduit!”

Vezi tu, copil iubit, taina pocaintei tocmai asta este: rasturnarea mintii, innoirea ei, privirea raului ca pe un parazit de care trebuie sa ne curatim sufletul si viata pentru a nu mai osândi pe nimeni, pentru a invata sa primim mila lui Dumnezeu pentru noi si pentru aproapele si cu ea, si in ea, sa iubim asa cum ne iubeste El, dupa porunca sfânta.

Iti dai seama, ce insemna sa-ti amintesti fapta cuiva si sa nu-l mai consideri vinovat? Sa nu mai vrei dreptate? Abia atunci acela se va simti iubit. Daca doar ai uitat, se va teme mereu ca s-ar putea sa-ti amintesti intr-o zi si sa reinceapa lantul razbunarii sau acuzarii.

Apoi, copil drag, cine ar fi multumit sa fie amputat si redus la zero, de câte ori greseste si este iertat. Ce mai ramane din noi, cei atât de greselnici?
Sa dea Domnul sa fi reusit sa-ti comunic ce aveam in inima mea pentru tine acum.

Cu drag si pretuire, si incredere,
M. Siluana

Sursa aici

Darul discernământului: Pustnicul fără discernământ

Un monah nevoitor era luptat cu străşnicie de demonul desfrânării. Aflându-se în această cumplită stare, s-a dus la un pustnic bătrân, căruia i-a mărturisit ispitele şi încercările prin care trecea. Însă pustnicul nu cunoştea din proprie experienţă această ispită, aşa că nu-i putea pricepe mărimea şi felul. De aceea se revoltă foarte tare şi-i spusese monahului ispitit că nu era vrednic să poarte schima îngerească a călugărilor.
Atunci călugărul, încercat de ispita desfrânării şi deznădăjduit, hotărî să-şi lase chilia pustincească şi să se întoarcă în lume.
Însă pronia dumnezeiască nu-i îngădui să-şi îndeplinească hotărârea. Să vedem cum a lucrat pronia… Chiar atunci s-a întâlnit cu avva Apollo, om plin de discernământ şi destoinic în privinţa atacurilor celor drăceşti.
Văzându-l acela tulburat şi încruntat, îl întrebă cu blândeţe:
- Încotro ai pornit-o frate? Şi de ce eşti atât de-ntristat?
Ruşinat, fratele tăcu. Însă, fiindcă avva Apollo stăruia, fu nevoit să-i mărturisească necazul ce se abătuse asupra lui:
- Sunt deznădăjduit şi descurajat de mine însumi şi voi a mă întoarce în lume.
Stătură apoi o vreme de vorbă, timp în care călugărul îi povesti avvei de-a fir a păr cum ajunsese aşa în cumpănă. Atunci avva, al cărui discernământ era deplin, îi spuse:
Nu te mira şi nu te deznădăjdui din pricina nenumăratelor ispite ce te-au năpădit. Chiar şi eu care, după cum bine vezi, am ajuns bătrân, cu păr alb, încă sunt tulburat din cale-afară de asemenea ispite. Prin urmare, nu te-ntrista tu, care eşti cu mult mai tânăr, din pricina focului cărnii ce se stinge atât prin strădaniile proprii, cât şi, mai cu seamă, cu ajutorul lui Dumnezeu.
În cele din urmă, cu învăţăturile sale cele luminate, avva reuşi să-l convingă pe călugăr să se întoarcă la chilia sa. Totodată, a voit să-i dea o lecţie şi pustnicului cel lipsit de discernământ. Prin urmare, se opri în faţa chiliei aceluia şi începu a se ruga astfel:
- Doamne, pe Tine Care îngădui ispitele spre folosul nostru, Te rog să trimiţi ispita ce-l încearcă pe-acel frate al meu, mai tânăr, asupra acestui bătrân de-aici, ca să afle acum, pe propria piele, ce n-a învăţat în atâţia ani! Asta şi ca să înveţe că trebuie să-i fie milă şi să sufere dimpreună cu toţi cei ce înfruntă felurite ispite.
Îndată ce-şi sfârşi rugăciunea, văzu un arap înfăţişându-se lângă chilie, după care arapul prinse a trage săgeţi de foc spre bătrânul putnic. În scurt timp se deschise poarta chiliei, de unde pustincul ieşi cu chipul răvăşit şi-o apucă pe cărare, îndreptându-se spre cetate! Pe-aceeaşi cărare, cu puţin timp înainte, o apucase călugărul cel tânăr! Atunci avva Apollo, grăbind spre el, îl opri, spunându-i:
- Unde-ai pornit-o părinte? Şi de ce eşti aşa tulburat?
Ruşinat foarte era bătrânul pustnic! Nu putea scoate nici un cuvânt. Nevoind să-l chinuiască, plin de iubire creştinească, după ce i-a dat o lecţie pentru a-l face ca altă dată să se poarte cu îngăduinţă şi discernământ cu cei încercaţi, aflaţi în suferinţă, avva Apollo îi zise:
- Întoarce-te în chilia ta şi îngrijeşte-te să te cunoşti pe tine însuţi şi patimile tale, să-ţi vezi adâncul şi necuprinsul propriilor slăbiciuni! Să pricepi că n-ai putut deloc să înduri ispite ca cele abătute asupra mai tânărului tău frate, ci, tulburat şi înfricoşat, ai pornit-o spre lume. Cugetă, aşadar, că ţi s-a dat ocazia să-l încurajezi pe cel mai mic ca tine, care era aprig luptat de ispite, iar tu l-ai făcut să deznădăjduiască. Tu, care n-ai putut îndura ispita, l-ai judecat aspru pe fratele tău, aruncându-l în chip necugetat spre pierzanie.
Aţi văzut, aşadar, cum avva Apollo l-a izbăvit pe fratele mai tânăr, dând totodată o lecţie şi bătrânului pustnic, îndemnându-l să se poarte cu îngăduinţă şi dragoste cu fraţii încercaţi de ispite. (Filocalia I)

“Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006

Preluat de aici: Povestea zilei, 10.09.2009 - “Darul discernământului: Pustnicul fără discernământ”
*
Citiţi şi:
Povestea zilei, 11.09.2009 - “Darul discernământului: Întrebările avvei Avraam”
Povestea zilei, 09.09.2009 - “Darul discernământului: Călugărul cu faimă rea”
Povestea zilei, 08.09.2009 - “Darul discernământului: Evloghie şi omul ciung”
Povestea zilei, 07.09.2009 - “Darul discernământului: Sfântul Antonie cel Mare şi vânătorul”

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Recomandari

Noi minuni ale Sfantului Efrem - Minuni cu copii nascuti si nenascuti

Vremurile pe care le trăim sunt din ce în ce mai apăsătoare. Creştinul se simte sufocat de faptul că diavolul găseşte noi şi noi metode de a-şi face „reclamă” într-o lume a apostaziei şi desfrâului. Totuşi, cuvântul că „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rom. 5, 21) se adevereşte în zilele noastre, când Dumnezeu lucrează prin sfinţii Săi minuni fără de număr. Sfântul Efrem, marele mucenic de la Nea Macri, a făcut atât de multe minuni încât poate doar despre Sfântul Nectarie din Eghina, despre Sfântul Ioan Rusul, despre Sfântul Ioan Maximovici şi despre Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina s-a scris la fel de mult… În România, Sfântul Efrem este, cel puţin deocamdată, destul de puţin cunoscut. Nu mulţi dintre pelerinii care merg în Evvia sau în Eghina se abat şi pe la Nea Macri înainte de a intra în Atena. Minunile din această carte (făcute cu copii bolnavi, cu părinţi care nu puteau avea copii, cu copii aflaţi în primejdie de moarte, cu copii care erau în primejdia de a nu ajunge să vadă lumina zilei) ne arată că Sfântul Efrem este un mare ocrotitor al familiilor, un mare ocrotitor al copiilor. Fie ca Sfântul Efrem - acest vrednic urmaş al Sfântului Stelian în grija arătată copiilor, să îi ajute în chip minunat pe toţi cei care vor citi despre minunile sale. Să îi ajute aşa cum i-a ajutat şi pe cei care au mărturisit cu multă bucurie minunile la care au fost martori…
Editura Egumenita

Drumul spre Acasa - dupa desfrau, droguri, Yoga si alte rataciri

Viaţa e plină de încercări, de căderi, de ridicări... În cartea de faţă sunt strânse mărturii impresionante despre oameni care au trecut prin tot felul de ispite – „droguri, desfrâu, yoga şi alte rătăciri”... Sunt dovezi ale faptului că, oricât de mari ar fi cursele diavolului în aceste vremuri de pierzanie, Dumnezeu este viu. Dumnezeu lucrează. Dumnezeu ajunge la inimile oamenilor. Oameni care, venind la biserică, se simt Acasă. Aşa cum nu se simţeau când stăteau departe de Dumnezeu...
Editura Egumenita


Convorbiri cu tinerii despre sexualitate
Prof. V. Z. Zenkovsky

Importanta lucrarii de fata consta in faptul ca ea se ocupa cu problemele atat de delicate, dar atat de spinoase, pe care le ridica varsta adolescentei si varsta primilor ani de maturitate a tanarului. In anii din urma au aparut in editurile de carte religioasa cateva lucrari care abordeaza problemele cuplului, ale familiei, dar cartea profesorului Zenkovsky este prima care se ocupa de problemele sexualitatii, de framantarile, caderile si impasurile in care adeseori se afla tinerii din cauza presiunii sexualitatii, propunand o perspectiva crestineasca a acestora, temeinic ancorata in antropologia crestina. Rostul lucrarii de fata este tocmai acela de a descoperi, de a arata ca drumul castitatii, fiind o cerinta a constiintei morale, este dictat, odata cu aceasta constiinta morala, si de stiinta moderna.
Editura Bizantina

Taina suferintei
Arhim. Simeon Kraiopoulos

Frate, Dumnezeu ingaduie sa ai o stramtorare, o durere, o greutate, sa traiesti ceva care poate te copleseste pana in strafundurile existentei tale? Aceasta este o binecuvantare! Te cerceteaza Dumnezeu! Este ca si cum ti-ar spune: „Sunt aici. Opreste-te si ia amintea,intoarce-te si priveste-Ma! Nu te lasa coplesit de problema, oricare ar fi aceasta! Vreau sa-ti dau ceva! Ce-am sa-ti dau? Pe Mine Insumi, si sa te fac Dumnezeu! Voiesc sa fi ceea ce sunt si Eu, adica Dumnezeu, pentru ca te iubesc, te doresc, pentru ca esti faptura Mea si pentru tine le-am facut si le fac pe toate. ”
(Arhim. Simeon Kraiopoulos)
Editura Bizantina


Te cunosti pe tine insuti?
Arhim. Simeon Kraiopoulos

Omul are problem psihologice multe si grele. Uneori, este blocat in itele propriilor conflicte si complexe interioare. De cele mai multe ori traieste intr-o lume iluzorie, hranindu-se cu imagini false, inchipuite despre sine, despre semeni si despre lume. Un astfel de om nu poate gestiona corect nici propria existenta, nici relatia cu semenii si nici relatia cu Dumnezeu. Cartea de fata se incadreaza intr-o zona de mare interes astazi, intalnirea dintre duhovnicie si psihologie, dintre viata duhovniceasca si problemele psihologice. Contributia esentiala a Parintelui Simeon este indrazneala de a vedea, din perspective unui crestin, si mai ales a unui duhovnic cu multa experienta, problemele ridicate de psihologia secolului XX. Spun indrazneala, pentru ca autorul cartii nu numai ca nu ocoleste problemele psihologice, asa cum se intampla cu teologia de scoala si cu multi dintre duhovnici, ci le recunoaste ca atare, incercand evaluarea lor din perspective duhovniceasca.
Editura Bizantina


O familie de mucenici - Sfantul tar Nicolae al II-lea si cei dimpreuna cu el
Rodica Patcas

Trăim într-o lume în care valorile spirituale sunt înlocuite de valori discutabile. După ce modele ne orientăm?
Familia ţarului Nicolae al II-lea ne pune înaintea ochilor pilde de sfinţenie. Vom vedea că bogăţia lumească nu este un motiv pentru îndepărtarea de Dumnezeu. Vom înţelege că mai importante decât condiţiile în care trăim sunt criteriile după care ştim să ne raportăm la viaţă.
Cine este ţarul Nicolae? Cine este prinţesa Anastasia? Desenele animate Disney i-au învăţat pe copii – şi pe părinţii acestora – că Anastasia a rămas în viaţă după uciderea familiei ei, şi că în cele din urmă a fost recunoscută drept urmaşă a Ţarului Nicolae al II-lea. De fapt, prinţesa Anastasia, părinţii şi fraţii ei au primit moarte mucenicească. Şi au fost canonizaţi de Biserica Rusă pe data de 7 august 2000.Cartea de faţă este plină de amănunte biografice interesante. Dar, dacă un pasionat de istorie va afla aici doar informaţii care vor îmbogăţi colecţia lui de date şi fapte, un credincios va afla mult mai mult: va afla o cunună de sfinţi, noi mărturisitori, grabnic ajutători ai celor care îi cheamă în rugăciune…
Editura Egumenita


Sfaturi in vremuri de prigoana
Staretul Nicon de la Optina

Ca să suportăm mai uşor suferinţele trebuie să avem credinţă puternică, dragoste fierbinte către Dumnezeu, să nu ne lipim de cele pământeşti şi să ne predăm cu totul voii lui Dumnezeu.
Dacă vrei să scapi de tristeţe, nu-ţi lipi inima de nimic şi de nimeni.
În necazuri şi ispite Domnul ne ajută. El nu ne scuteşte de ele, ci ne dă puterea de a le îndura uşor, fără chiar să le observăm.
Îndreptăţirea de sine închide ochii duhovniceşti şi atunci omul nu mai vede ceea ce există în realitate.
Mântuirea voastră şi moartea voastră sunt în apropierea voastră. Mântuirea voastră depinde de modul în care vă purtaţi cu aproapele vostru. Nu uitaţi să vedeţi în aproapele vostru chipul lui Dumnezeu.
Fiecare lucru, fără să vi se pară neînsemnat, să-l faceţi cu migală, aşa ca înaintea feţei lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că Dumnezeu vede tot.
Staretul Nicon de la Optina
Editura Egumenita


Drumul cuvintelor
Danion Vasile

Din cuprins:
Despre făţărnicie şi fariseism
Sfinţii contemporani
De la exasperare la sinucidere
Hristos poate sta şi în sufrageria noastră…
Şansele tinerilor de azi
Iadul copiilor nedoriţi
Vrei să fii al tău? Creau să fii a mea?
Despre rostul nebunilor pentru Hristos
Binecuvântarea Sfântului Nectarie
Mitropolitul Arsenie al Rostovului şi compromisurile
Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu!
Creştinism şi postmodernism
Despre secularizarea monahismului contemporan
Despre pravoslavia limbajului de lemn
Editura Egumenita


Scrisori catre o incepatoare pe calea vietii intru Hristos
Stareta Taisia

Cuvioasa Taisia (1840-1915), descendentă din familia poetului Puşkin şi ucenică a Sfântului Ioan de Kronstadt, a fost stareţă la Leuşino, unde oasele ei se odihnesc astăzi în albia Volgăi, ca şi vechea biserică a mănăstirii, înghiţită de ape... Alături de vestita sa Autobiografie, scrisorile duhovniceşti din volumul de faţă reprezintă un dar nepreţuit lăsat posteriţătii, şi nu e de mirare că Sfântul Sinod al Bisericii Ruse le-a indicat ca îndrumar oficial al pregătirii pentru monahism, dar şi al vieţii întu Hristos în general, ele afându-se la loc de cinste în toate pangarele bisericilor şi mănăstirilor Rusiei, iar de la o vreme, şi dincolo de hotarele ei, prin numeroasele traduceri de care s-au bucurat.
Cuprins: Schită biografică, Introducere, Cuvânt înainte la prima editie, din 1900, Scrisoarea întâi: Despre intrarea în mănăstire, Scrisoarea a doua: Despre începuturile monahismului si despre viata de obste, Scrisoarea a treia: Despre supunerea fată de cei bătrâni, Scrisoarea a patra: Despre ascultare, Scrisoarea a cincea: Despre dragostea frătească, Scrisoarea a sasea: Despre indatoririle celei ce cântă la strană, Scrisoarea a saptea: Despre găteală si împodobirea vesmintelor, Scrisoarea a opta: Despre grijile desarte, Scrisoarea a noua: Despre bârfă si vorbire desartă.
Editura Christiana