Treceți la conținutul principal

Omul merita sa fie iubit

Ingerul păzitor

"După mult timp mi-am amintit un alt eveniment, pe care îl uitasem de îndată ce se consumase. Mi se întâmplase în chiar ziua aceea în care am plecat de la usa bătrânului, în locul unde cărarea trece printre chiparosi, aproape de curte.
Imi amintesc că m-am aflat deodată în fata unui tânăr frumos de 16-17 ani, îmbrăcat într-un vesmânt de pret, asemănător cu cel de diacon. Stăteam la o distantă de un metru unul fată de celălalt. Era foarte frumos. De o frumusete imaculată. Ca o floare de câmp. Fără nimic trupesc, provocator - asa cum de multe ori se arată a fi frumusetea oamenilor.
Nu mai tin minte nici cât timp, nici despre ce am vorbit, însă pe tot parcursul conversatiei am stiut în sufletul meu cu claritate că era înger, îngerul meu păzitor. Indată după aceea am uitat cu desăvârsire întâmplarea.
Mai târziu, când mi-am amintit, am mers la părintele Paisie si i-am povestit. A râs! „Pe atunci erai încă prunc duhovnicesc, dar acum, că te-ai copt nitel, a îngăduit Dumnezeu să ti-o amintesti“, mi-a spus el.
Din nefericire însă, mă purtam tare necugetat. Aceste bogate daruri îmi erau repede furate. Aveam buzunarele găurite... De câte ori ieseam în lume, mă lăsam târât în multe păcate, risipind uriasele daruri si ajungând chiar mai sărac decât la început.
Bătrânul nu s-a indignat din pricina mea, si nici nu s-a descurajat. De fiecare dată când mă întorceam cu căintă, mă apuca, mă ridica, mă curăta, mă tămăduia, mă „îmbrăca“ iarăsi boiereste în pietre scumpe (v. Luca 15, 22), si astfel mă trimitea înapoi în lume.
De câte ori nu s-a întâmplat aceeasi tristă istorie? De câte ori! Mă purtam atât de des ca un lipsit de minte si nemultumitor... Dar niciodată bătrânul nu si-a împutinat sau mărginit darurile duhovnicesti... Aceasta era dărnicia sa!
...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8)
...pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Rom.5,5)
Iubirea desăvârsită alungă frica (I Ioan 4, 18)
Să cunoasteti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostintă (Efes. 3, 19)

Inainte vreme, nimeni nu mă iubise cu adevărat pentru ceea ce sunt. Toti mă „iubeau“ pentru un motiv. Domnisoarele mă „iubeau“ în măsura în care socoteau că am un chip sau un corp frumos. Dar dacă în urma unui accident m-as fi ales cu vreo invaliditate, oare n-as fi rămas aceeasi persoană? Totusi, nici una dintre ele n-ar fi rămas lângă mine. Nici una nu mă iubea adevărat. Nici una nu iubea acel miez adânc al fiintei mele, cu alte cuvinte - pe mine însumi. Nici una dintre ele nu cultiva o relatie cu mine, ci numai cu trupul meu.

Prietenii de ce mă iubeau? Pentru minte, pentru idei, pentru sarm, pentru cunostinte? Dacă nu eram la Universitate, n-as fi rămas aceeasi persoană? Dacă mă loveam la cap si mi se îngreuia mintea, n-as fi fost acelasi? Cine m-ar fi iubit atunci? Nimeni.
Nici chiar dragostea părintilor mei nu se arăta a fi una cu totul curată. Era umbrită de niste asteptări, de anumite dorinte de răsplată în viitor. Dincolo de dragostea firească, mă iubeau si pentru o seamă de motive precise. Pentru că eram inteligent, pentru că eram un elev bun, pentru că urma să-i îngrijesc la bătrânete.

Dar nu exista nimeni care să mă iubească pentru ceea ce eram? Curat, fără nici un interes, fără să astepte vreo oarecare răsplată? Nu avea importantă dacă eram destept sau prost, frumos sau urât, bun sau rău. In spatele tuturor acestor lucruri superficiale existam eu, sinele meu adevărat. Voiam ca cineva să mă iubească pur si simplu, numai pentru că existam. Să iubească miezul adânc al fiintei mele, nu fardurile sociale.

Am început asadar să mă dispensez de toate aceste „podoabe“. Mai întâi hainele. Am început să mă îmbrac urât, fără gust. Prietenii au fost repede dezamăgiti, nu putini dintre ei s-au mâniat chiar de această schimbare si s-au îndepărtat de mine.
Am realizat cu uimire cât de false si de superficiale erau relatiile mele cu cei din jur. Chiar si cei mai apropiati prieteni ai mei începuseră să se poticnească. Eram însă hotărât să merg până la capăt. Să arunc de pe mine, să mă eliberez de orice lucru superficial, mincinos. Să mă dezgolesc cu desăvârsire pe mine însumi, până la a rămâne fiinta curată, pură.
Doar atunci as fi cunoscut cine sunt aceia care mă percep real si profund: cei care ar fi continuat să rămână alături de mine numai si numai pentru ceea ce sunt.

Ei bine, n-a rămas nimeni... M-am aflat absolut singur. Intr-o solitudine fiintială. Nimeni nu m-a urmat în profunzime. Detectasem centrul fiintei mele, miezul sinelui meu, dar... rămăsesem singur. Mi-ar fi fost usor să mă întorc la o viată superficială. Stiam să joc aceste roluri de mic copil. Puteam juca din nou rolul îndrăgostitului, al prietenului, al fiului. Dar nu voiam. O dată ce descoperisem centrul fiintei mele, intentionam să mă ocup de mine însumi. Voiam să îmi cunosc sinele. Calamitatea falsei constiinte de sine îmi produsese suferintă. Această suferintă a distrus falsul idol frumos pe care îl făurisem înlăuntrul meu.

Suferinta se dovedea un bisturiu ascutit. Tăia adânc si îmi despărtea carnea de oase. Falsul de adevăr. Exista în interiorul meu multă minciună care trebuia expulzată. Chirurgul era hotărât. Operatia trebuia să aibă loc. In caz contrar, nu exista nici o sansă de salvare. Durerea era focul care mistuia minciunile.
In acea vreme am trecut printr-o mare durere. Sufeream mult si profund. Simteam oasele zdrobindu-mi-se. Sufletul îmi rămăsese încremenit si terifiat. îmi simteam mintea gata să se spargă în mii de bucătele. Intâmpinam mari dificultăti în a-mi păstra facultatea de a rationa. Nu puteam dormi... Mi-era teamă să mă culc. Indată ce mă răpea putin somnul si îmi slăbea controlul ratiunii asupra simtirii, atunci din sufletul meu, ca dintr-o imensă rană însângerată, se revărsa deodată un râu de cumplită durere, amenintând să-mi dizolve întreaga fiintă. Mă trezeam speriat, silindu-mă să-mi stăpânesc grozava durere. Mă temeam că, neputând rezista suferintei, înnebunirea va fi un proces inevitabil.
Făceam eforturi intense si perseverente de a-mi explica această durere. Mă străduiam să aflu cauza ei. Era oare lipsa iubirii, a adevărului? Viata mea desartă? Căutam cu zbucium arzător răspunsul. Să existe oare iubire adevărată în lume? Nu cumva căutam imposibilul?

Am mers la părintele Paisie si mi-am deschis înaintea lui adâncurile inimii. Asteptam cu agonie răspunsul. Atunci mi-a spus:

„Omul merită să fie iubit numai pentru că este chipul lui Dumnezeu. Nu are importantă nici dacă este bun sau rău, virtuos sau păcătos. Omul merită să fie iubit pentru ceea ce este. Hristos a iubit si S-a jertfit pentru oameni păcătosi, destrăbălati: N-am venit să chem pe cei drepti, ci pe cei păcătosi la pocăintă (Marcu 2, 17). In acest fel trebuie să-i iubim pe toti, fără deosebire. Asa precum soarele răsare pentru toti, inteligenti si prosti, buni si răi, frumosi si urâti, astfel si iubirea noastră trebuie să fie ca si iubirea lui Dumnezeu, care seamănă cu soarele si se îndreaptă fără deosebire către toate făpturile Sale“.

Am găsit alinare. Cel putin era cineva de acord cu mine. Cineva mă întelegea... Ce mângâiere! Acest cineva era părintele Paisie.

M-am întors acasă. Durerea... durerea, însă! Câteodată nu rezistam si mă trezeam noaptea plângând. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Un strigăt mut iesea din lăuntrul meu. Numai atât: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!“. Mă izbeam cu capul de pernă, cufundat într-o căintă adâncă. Pe toate le făcusem atât de gresit, atât de strâmb... în aceste nopti înfricosătoare luptam deznădăjduit pentru întreaga mea viată.

S-a întâmplat într-o seară. Eram singur în apartament. Mă rugam, când am simtit că Se apropie de mine. Nevăzut, dar atât de prezent. Imaterial, dar atotputernic. De neajuns, dar atât de aproape.
S-a atins de mine, dar nu la suprafată, ci în adâncul meu. Până la marginea fiintei mele. M-a umplut, S-a revărsat în mine. S-a unit cu mine atât de strâns, încât am devenit una. Nimic nu se poate uni atât de mult cu altceva. M-a îmbătat. Ardeam ca focul. Trupul îmi era o adevărată văpaie. Voiam să mă deschid cu desăvârsire. Nici un colt al sufletului să nu-mi rămână ascuns. Oricât de urât si de murdar ar fi fost. Voiam ca toate să fie cunoscute si vădite. Mărturiseam si îmi dezveleam toate cele strâmbe si murdare, toate răutătile mele... Doream cu ardoare să viziteze fiecare colt al sufletului meu. Pe de altă parte, mă simteam atât de nevrednic, atât de nepotrivit să coexist cu El. Am căzut cu fata la pământ. Voiam să mă mistui în beton...

Era o Iubire uriasă, necuprinsă. Venea de pretutindeni. Din nemărginit. Ea le tinea pe toate. Era puterea care tine totul. Toate îsi luau puterea existentei din această Iubire. Toate îsi perpetuau existenta datorită ei.Voiam să încetez să mai trăiesc. Voiam să mă pierd, să mă dizolv. Nu îndrăzneam să exist si să mă unesc cu ea. Eram nemiscat. Ea se apropia de mine. Izvorând din Cel ce există dintotdeauna, această Iubire se răspândea către toti, străbătând toate.
La această Iubire se răspunde numai cu o iubire identică. Nimic mai putin. Trebuie să vrem, să îndrăznim să iubim în acelasi mod. Numai acest lucru este vrednic de El, de Izvorul Iubirii, de Hristos.Tocmai pentru că mă iubea, mă lăsa să mă apropii de El, si mă curăta, mă tămăduia desăvârsit de toate durerile si rănile.
Mă trăgea lin, statornic, sigur, din întuneric la lumină, din mizerie la curătie, din nefiintă la fiintă. Imi dăruia o existentă mai intensă, mai adevărată, mai vie. Nu pentru că avea nevoie de mine, ci pentru că era Iubire.
Nu numai că mă iubea... Era însăsi Iubirea.
Mă cuprinde acelasi sentiment al neputintei de a exprima cele inexprimabile. Cât timp a durat? Nu stiu. Noaptea a început, tot noaptea s-a terminat. Ce influentă a avut asupra mea? Mi-a vindecat durerea, mi-a întărit mintea, a făcut să dispară primejdia, a răspuns tuturor frământărilor si căutărilor mele. Am aflat chiar infinit mai mult. Mi-a dăruit o cunoastere trăită, sigură, inalienabilă. Influenta ei continuă până astăzi.
Am cunoscut asadar că firea omenească, fiecare dintre noi, are prin conlucrarea lui Dumnezeu putinta de a naste în inima sa o astfel de iubire. Dacă o face, se preschimbă ontologic, se îndumnezeieste! Putini o fac într-adevăr. Dar tuturor le stă în putere. Noi, cei multi, ne lenevim, ne temem, ne preocupăm de lucruri neînsemnate. Suntem deplin vinovati pentru o asemenea atitudine. Aceasta este dragostea duhovnicească pe care o naste Duhul Sfânt în sufletul omului. Aceasta îl face pe om părtas dumnezeiestii firi (II Petru 1, 4).
Această Iubire este nesfârsit mai înaltă decât oricare iubire omenească. Iubirea maternă este neînsemnată în fata ei. Această Iubire este atotputernică. Nimic nu-i poate sta împotrivă. Această Iubire înfrânge moartea, biruieste legile firii. Această Iubire este cea care a pus lege tuturor lucrurilor, este taina totului: ...pentru că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8).

Părintele Paisie avea înlăuntrul său o astfel de iubire pentru toti oamenii, pentru toate făpturile, pentru întreaga creatie. In acest fel mă iubea si pe mine. Această iubire a sa a devenit suportul vietii mele. Pe această iubire mă voi sprijini până la moarte. Pe ea m-am putut sprijini când eram în India. Atâta vreme cât există cineva care îl iubeste în acest chip, de ce să se teamă omul? Numai de sine însusi, poate.

Câteodată bătrânul obisnuia să „blesteme“ râzând: „Să vă ardă Dumnezeu cu iubirea Lui!“. Multi o întelegeau metaforic. Eu cunosteam că se exprimă cu maximă rigoare. Rugăciunea sa mi-a dăruit si această experientă. Si, dacă eu am smuls această experientă din mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului Paisie, deoarece aveam nevoie de ea ca să rămân în viată, au existat, însă, există si vor exista oameni care au dobândit această culme a culmilor prin lupte personale, prin vrednicia lor personală.
Un astfel de om este Sfântul Simeon Noul Teolog, monah din Constantinopol (949-1022 d.H.). Rareori sfintii vorbesc atât de evident, atât de deschis despre experientele lor „în Hristos“. Iată cum descrie Sfântul una dintre experientele sale de acest fel:

„[Iubirea] se află deodată iarăsi în mine, cunoscută, întreagă.
Si o văzui în mijlocul inimii mele
ca un luminător, ca un disc al soarelui
....
Fiind în afară de toate făpturile,
este totodată împreună cu toate.
Este foc, este si strălucire,
se face si nor al luminii,
dar este si soare
....
Mi-a dezgolit mintea
de simtirea lumii
si m-a îmbrăcat în vesmântul
simtirii spirituale.
Astfel, m-a despărtit de cele văzute
si m-a unit cu cele nevăzute.
Si mi-a dăruit să văd
pe Cel necreat si să mă bucur de El
....
Si am fost unit cu Cel necreat,
cu Cel nestricăcios si fără de început,
cu Cel de toti nevăzut.
Căci aceasta o face iubirea“

Marii initiati ai Indiei si parintele Paisie,
Dyonysios Farasiotis
Editura Egumenita

Comentarii

Un copil a spus…
Superb! Dumnezeu, o iubire de care nu ne putem satura...Mangaie-ne Doamne cu iubirea Ta...
Ema a spus…
Multumesc mult pentru postare!
Ramona a spus…
Cu drag si bucurie.

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.