sâmbătă, 31 octombrie 2009

Copilul si mirul

Sărut mâna, Măicuța mea!
Reciteam pe site din ce s-a scris, din ce am scris... Vroiam să vă rog dacă puteți pune la „Luați aminte la mintea copiilor” ce v-am povestit atunci de Andrei și mirul, e aici povestea: http://sfintiiarhangheli.ro/node/712
Știți că am un frate mic-mic, are doi ani și puţin şi e cea mai năzdrăvană persoană pe care o cunosc. Încă nu vorbeşte, obişnuieşte să ceară ceva prin mârâituri, plânset, urlet, sau te ia de mână şi te duce lângă ce vrea sau are nevoie. Aşa că în dorinţa mea de a-i mai potoli năravurile când eram doar noi doi acasă, îl luam, îl puneam pe pat şi-l dădeam cu mir: pe frunte, pe piept, pe spate, pe mânuţe şi pe picioruşe. Cred că am făcut aşa de vreo două, trei ori când am observat prima întâmplare. Când intra la mine în cameră, se punea de voie în pat aşteptând să-l miruiesc, el care nu stă locului un minut, aleargă într-una sau se învârte în cerc.
Apoi, într-o altă zi când am rămas iar cu el, eu eram la bucătărie şi observ că dispare. Își strică ceva, iar m-am supărat, iar m-am dus să-l caut strigând după el.

Îl găsesc la mine în cameră iar eu intrasem nervoasă tare, strigând la el: iar strici, iar faci prostii? Până mi-a venit o idee să-l las un pic să văd ce face totuşi, că era în faţa locuşorului unde am icoanele şi-mi ţin candela.
Văd că ia o cutiuţă, cutiuţa în care ţin mirul şi tămâia. Se chinuie un pic s-o desfacă, vede că nu poate şi mi-o dă mie. O desfac, i-o dau înapoi. Ia mirul din ea, îmi dă cutia mie, apoi se chinuie să desfacă sticluţa de mir. Iar nu poate, iar mi-o dă mie, eu i-o desfac şi i-o dau iar lui, din curiozitate să văd ce face, dacă se joacă, sau... O ia, se trage de bluziţă şi mima că se dă cu mir pe piept... Măicuţă... am rămas... ca trăsnită... I-am luat sticluţa de mir şi am continuat să-l dau eu, ca de obicei în toate locurile şi parcă ştia. Mi-a întins pe rând câte o mânuţă, apoi (!!!) s-a întors şi cu spatele să-l dau şi acolo... Pentru mine asta e o minune... Pentru că Andrei este un băieţel foarte, foarte, foarte îndărătnic, nervos, neastâmpărat şi alintat, şi să-l văd micuţ aşa cum voia singur să se dea cu mir m-a lăsat fără cuvinte!

Și vin cu o completare. A trecut mult timp de atunci, au trecut multe și prin mine, chiar și fluctuații ale credinței. N-am mai avut chef sau răbdare, sau mai știu eu ce, să-l miruiesc pe Andrei... Până de curând. Eram acasă, cu fricile mele, le știți, și când sunt acasă Andrei doarme cu mine. Și mă gândeam cu teamă că iar de abia o să adoarmă, poate iar o să facă pipi în pat, eram plină de griji... Plus că Andrei de când s-a mărit parcă în loc să aibă o independență emoțională, a devenit și mai atașat de noi. Nu mai adoarme decât dacă stai lipit de el, eventual cu mâna pe după capul lui. Și am zis: hai, stau cu el până adoarme, deși eu nu aveam somn și chef de stat în pat și... mi-a venit ideea: hai să-l dau cu mir - după mai bine de... un an, aproape doi! Desfac sticluța, îl dau pe frunte, îl dau pe mânuțe, el deja se uita lung la mine cu un zâmbet pe toată fața. Îl dau pe piept, îl dau și pe spate, apoi el îmi zice - vorbește acum destul de bine - și pe picioare!? Am rămas mască... Acest copilaș, după aproape doi ani în care nimeni nu l-a mai miruit, a ținut minte că eu îl dădeam cu mir și pe picioare... Am primit atunci o lecție pentru nepăsarea mea... Acel copil încă ținea minte, probabil încă voia, iar eu... Pe urmă îmi cerea să-l mai miruiesc și-mi arăta el unde să-l dau. A vrut și pe ochi, și pe gură... Împărtășind unei rude povestea mi-a spus că în altă seară când a dormit ea cu el i-a făcut cruce înainte de somn și el i-a zis: mai vreau și i-a mai făcut una, el: mai vreau, și i-a făcut multe cruci de îi amorțise mâna...

Povestea mea de acum se încheie așa: după ce l-am miruit, după ce mi-am pus o mână pe lângă el, palma mea ajungând în dreptul feței, el mi-a luat palma și mi-a dat un pupic pe ea...

Sărut mâna!

Sursa: Despre Andrei

joi, 29 octombrie 2009

Veşnică pomenire, iubite părinte Teofil!

În ultimele zile de suferinţă, părintele Teofil avea acelaşi optimism şi maximalism pascal. A rămas un părinte al bucuriei, chiar şi în faţa morţii. Parafrazîndu-l pe Sfîntul Ioan Scărarul spunea - într-o altă formă- "Nu pot să mă văd mort în sicriu, ci doar viu". Mai spunea şi că va pleca la Domnul pentru că "de aceea a făcut Dumnezeu raiul, ca să îl umple cu cei ce Îl iubesc". Iar cînd încercam să îl încurajez şi îi spuneam că va fi bine, îmi răspundea "Oricum sînt bine, deoarece cu Hristos, fie aici sau dincolo, întotdeauna sîntem bine".

De astăzi, comunitatea noastră ortodoxă, pe care de multe ori a întărit-o cu rugăciune şi cu cuvînt ziditor, îl va purta în rugăciunile Sfintei Liturghii şi îl va avea ca mijlocitor şi solitor înaintea Domnului bucuriei, în latura cea cerească a celor drepţi şi sfinţi din Biserica lui Hristos.

Odihnească-se în pace, părintele nostru şi al bucuriei celei veşnice!

Părintele Cornel Toma

Citind dimineaţă despre vestea trecerii la cele veşnice a părintelui Teofil Paraian , a fost nevoie să citesc de două ori ca să înţeleg. Primul gând a fost acela că nu se poate, nu pot să cred... dar viaţa fiecărui om îşi urmează cursul său firesc spre Dumnezeu, spre veşnicie.

De mult timp aveam mereu cu mine o carte a părintelui în care ne vorbeşte despre viaţa veşnică, despre raiul sau iadul pe care îl începem şi-l pregătim încă din această viaţă...

Îmi va fi dor de părintele Teofil, îl ştiam rugător şi mare duhovnic în Ţara Făgăraşului şi prieten al tinerilor, dar ne rămân ca mângâiere cărţile şi înregistrările din care ne va vorbi în continuare cu dragoste şi bucurie.

Bunul Dumnezeu să-l ierte şi să-l numere în ceata drepţilor.

miercuri, 28 octombrie 2009

Rugaciunea de la ora 22 cu Maica Siluana

Cerasela


Cerasela Mihaovici are 19 ani. Şi o boală pe care nu şi-o permite. Pneumotorax. Respiră cu ajutorul aparatului din fotografie. Dar numai dacă are bani să plătească curentul.
Cerasela nu poate respira normal, ci doar cu 15% din capacitatea unui om de vârsta, înălţimea şi greutatea ei.
Aparatul care o ajută să respire (Millenium M5) a fost închiriat în 2008 de la CNAS Botoşani. Medicii i-au spus că trebuie să îl folosească toată viaţa, câte 5 ore ziua şi 10 ore noaptea. Doar un transplant de plămâni o poate scăpa de acest chin.
Închirierea aparatului costă 63 RON/lună.
Iar curentul pentru folosirea aparatului, 375 RON/lună.
Singura sursă de venit a familiei este ajutorul social. 250 RON/lună.
Ca să îi ajungă banii, Cerasela încearcă să folosească aparatul mai mult noaptea.
Cerasela este din comuna Răuşeni, judeţul Botoşani. A împlinit 19 ani pe 9 februarie 2009. Timp de 2 ani a fost mai mult internată prin spitale, la Botoşani, Iaşi şi Bucureşti, fiind tratată de astm bronşic, bronsectazii bilaterale suprainfectate, disfuncţie respiratorie obstructivă, bronsectazii laterale chistice, insuficienţă respiratorie cronică, trahicardie sinusală, disfuncţie ventilatorie mixtă severă, fibroză pulmonară idiopatică şi pneumotorax.
Cerasela are dosarul depus la DSP Botoşani, pentru finanţarea transplantului de plămâni, care costă 120.000 de euro.
Oana Gheorghiu – Salvează vieţi – a căutat clinici şi medici care să o accepte pe Cerasela la operaţie. A primit acceptul din Franţa. Dr. Alain Bisson, care urmează să o opereze imediat ce statul îi va da banii, vrea însă să o consulte înainte. Pentru Cerasela este dificil să se deplaseze, pentru două-trei zile, în Franţa. Medicul francez şi-a arătat disponibilitatea de a veni el în România, însă pacientul trebuie să îi plătească transportul, cazarea şi onorariul, 4.000 – 5.000 de euro.
Cerasela nu are nici măcar cu ce să plătească curentul.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:
BCR – Agenţia Truşeşti (comuna Truşeşti, judeţul Botoşani)
RON: RO 84 RNCB 0047 1090 8551 0001
Titular: Mihovici Alexandrina (mama Ceraselei)
Telefon: 0754 528 036

Cerasela. Dacă nu face rost de bani pentru curent, moare

marți, 27 octombrie 2009

Manastirea Dumbrava- un colt de rai pentru copii si varstnici

Îmi povestea, ieri, o prietenă cât de frumos a fost în călătoria făcută cu familia ei, în judeţul Alba, când, ajungând la o mânăstire de maici (îmi pare rău că nu am reţinut numele mănăstirii), au fost primiţi de maici şi serviţi cu ce aveau la îndemână. Ceva de mâncare aveau ei, adică ea şi soţul ei, dar au fost serviţi cu ceai, fursecuri de post şi suc. S-au rugat, şi când se pregăteau să plece spre maşină, maicile i-au oprit şi le-au dăruit 10 cutii cu fursecuri. Maicile spuneau că le-au lăsat nişte oameni şi ele nu au ce face cu atâtea cutii cu fursecuri.
Pornind din nou la drum, s-au oprit la o altă mânăstire, la Mănăstirea Dumbrava, atraşi de ceea ce se vedea în zare înspre locul acela. Ce au văzut acolo i-a umplut de uimire şi de bucurie. Au văzut o mulţime de copii plini de veselie care creşteau acolo, şi o mulţime de bătrâni. Totul în jur era frumos, curat şi li se părea că intră în altă lume.
S-au simţit datori să le dăruiască ceva, şi şi-au amintit de cele 10 cutii de fursecuri. Le-au adus din maşină şi le-au dăruit copiilor şi bătrânilor de acolo care le-au primit cu drag.

M-am bucurat mult să aflu că există un asemenea loc. Am căutat mai multe informaţii şi iată ce am găsit:

Centrul Maternal „Sfânta Veronica” de la Mân. Dumbrava
Într-o clădire noua, modernă, în anul 2006 părintele arhimandrit Vasile Crişan a luat iniţiativă adăpostirii temporare a mamelor care , însărcinate fiind, sau aflate cu copii mici, se confruntă cu situaţii de criză, neavând casă, sau fiind alungate de la casele lor. În cadrul Complexului social "Sf. Veronica” de la Mănăstirea Dumbrava a luat naştere astfel un centru care funcţionează cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba şi al D.G.A.S.P.C. Alba şi care are capacitate de adăpostire pentru 6 cupluri de mame cu copii.

Casă de tip familial „Sf. Veronica” - mănăstirea Dumbrava
Începută în 1998 şi finalizată în 1999, Casă de Tip Familial „Sf. Veronica" Dumbrava este cronologic al doilea centru înfiinţat care foloseşte oficial personalitatea juridică a parohiei în organizarea activităţii de ocrotire a copiilor.
Desfăşurându-şi activitatea într-o casă modestă, achiziţionată în acest scop, sub îndrumarea atentă a preotului paroh Vasile Crişan şi a celor 6 educatoare, Casă de Tip Familial „Sf. Veronica” din cadrul mănăstirii Dumbrava oferă servicii sociale pentru 16 copii cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani.
În anul 2001 sub patronajul direct al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia s-a inaugurat o noua clădire, modernă, cu mai multe utilităţi, situată în apropierea Mănăstirii Dumbrava. Între timp numărul copiilor a crescut la 25.
Acum aceşti copii au un cămin, o familie, cineva care să-i înveţe să iubească, să-i înveţe ce înseamnă viaţă, au o comunitate din care să facă parte. Nu mai sunt ai nimănui! Nu mai sunt „copii de la Casa de copii”! Sunt copiii normali care locuiesc într-o comunitate în care sunt bine integraţi.

Căminul pentru femei vârstnice Mănăstirea Dumbrava

Căminul pentru femei vârstnice Mănăstirea Dumbrava a fost înfiinţat în anul 2001, sub coordonarea părintelui Vasile Crişan având capacitatea de găzduire pentru 10 femei. Din anul 2006 părintele Teodor a mobilizat patronatul local, autorităţile judeţene şi mulţi creştini de suflet ai mănăstirii iar în 25 februarie 2008 a inaugurat o noua clădire frumoasă, aşezată într-un spaţiu pitoresc în apropierea mănăstirii Dumbrava, cu o capacitate pentru 50 de vârstnici, cel mai mare Centru de îngrijire pentru vârstnici, din Eparhia Alba Iuliei.
O parte dintre beneficiarii căminului se pot autogospodări însă alţii sunt imobilizaţi la pat şi au nevoie de ajutor.
Atmosferă din mânăstire reprezintă pentru beneficiarii Centrului un mediu potrivit în care îşi găsesc liniştea şi pacea sufletească, alături de părintele Teodor, de maici şi de ceilalţi preoţi slujitori.
Parteneri: Mănăstirea Dumbrava, DGASPC Alba şi Arhiepiscopia Ortodoxă Romană Alba Iulia.
Contact: Mănăstirea Dumbrava, loc. Dumbrava, com. Unirea, jud. Alba
Pr. Vasile Crişan, ţel. 0258876027, 0744639404

http://www.reîntregirea.ro/Social/AsezamintCE.html

și încă ceva:
Mănăstirea "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Izvorâtorul de mir" este aşezată la intrarea în localitatea Dumbrava, jud. Albă. Accesul se face de la drumul european E81 între Alba Iulia-Cluj Napoca. Mănăstirea este numită de către localnici şi "mănăstirea fotbaliştilor" deoarece fotbaliştii naţionalei antrenaţi de Anghel Iordanescu au făcut importante donaţii pentru ridicarea sfântului lăcaş. Piatră de temelie a fost pusă la 26 oct. 1996 de către I. P. S. Andrei al Alba-Iuliei, la iniţiativa preotului paroh Crişan Teodor, actualmente arhimandritul Vasile, pe locul unde în anul 1703 a fost martirizat preotul Ioan, luptător împotrivă uniatiei, ars de viu într-o căpiţă de fân.
Mănăstirea este în formă de cetate, cu clopotniţa la intrare şi biserică în centru. Biserica păstrează stilul românesc tradiţional. Pictura bisericii este realizată de soţii Crişan în anul 2000 în stil bizantin. În biserică se găseşte o icoană a Maicii Domnului, găsită sub tencuiala bisericii din satul Dumbrava, ascunsă de credincioşi din cauza prigoanei religioase din trecut.

Ramona

duminică, 25 octombrie 2009

Sfantul Dimitrie cel Nou Basarabov

Unul dintre reprezentantii de seama ai vietii crestine, odraslit de fratii nostri romani care traiesc in sudul Dunarii, a fost Sfantul Dimitire zis “cel nou” sau “Basarabov”, ale carui moaste se gasesc azi in catedrala patriarhala din Bucuresti. A trait in veacul al XIII-lea, deci in timpul “imperiului” de la Tarnovo, intemeiat de romani si de bulgari sub conducerea fratilor Petru si Asan. S-a nascut in satul Basarabov, asezat pe raul Lom, un afluent al Dunarii, in apropierea orasului Russe. Parintii lui erau oameni saraci, care nu l-au putut da la invatatura, de aceea, de mic a fost nevoit sa-si castige el insusi cele necesare traiului. Ani in sir a pascut vitele si oile taranilor din sat, pe colinele din preajma Dunarii si pe vaile inverzite ale raului Lom. Viata in mijlocul naturii a oferit tanarului pastor prilejul de a admira mereu frumusetile firii cele vazute, ajutandu-l sa iubeasca si mai mult pe Facatorul lumii vazute si nevazute. In duminici si sarbatori a luat parte alaturi de parinti si de ceilalti credinciosi, la slujbele savarsite in biserica satului, putand astfel sa asculte invataturile de viata indrumatoare ale Mantuitorului Iisus Hristos, ale Sfintilor Sai Apostoli si ale Sfintilor Parinti. Atmosfera de viata autentic crestina din familie, ca si invataturile pe care le auzea la biserica l-au facut sa fie bland si milostiv cu toti semenii sai. Postea si se ruga mereu, asa cum se cuvine unui adevarat crestin. Se ingrijea mult de cei saraci, carora le impartea o parte din hrana pe care o primea de la consatenii sai pentru paza vitelor.
Cunoscand pe unii calugari din manastirile din apropiere, a aflat de viata imbunatatita pe care o duceau acestia, departe de lume si de grijile ei. Pe masura ce crestea cu varsta si cu intelepciunea, s-a trezit in el dorul dupa viata monahala, desi practicase si pana atunci, poate fara ca sa-si dea seama, cele trei “sfaturi” cerute oricarui calugar: sfintenia vietii (fecioria), smerenia (ascultarea) si saracia. Drept aceea, intr-una din zile, a parasit lumea, cu toate ale ei, si “luandu-si crucea”, s-a calugarit intr-o manastire din apropiere. S-a asezat intr-o pestera, sapata in stanca, pe malul raului Lom. Acolo a petrecut ani in sir in post aspru, infranare si rugaciune, izolat cu totul de lume si chiar de ceilalti monahi. Nu se stie cati ani a trait in aceast pestera si nici cum isi agonisea cele necesare traiului, dupa cum nu se stie nici data trecerii sale la cele vesnice. De un lucru putem fi siguri: ca el a fost in permanenta o pilda vie de aleasa viata crestina pentru ceilalti calugari si pentru obstea cea mare a credinciosilor.

Se spune ca pe cand si-a simtit sfarsitul aproape, a venit pe malul Lomului si s-a asezat intre doua lespezi de piatra ca intr-un sicriu. Si astfel si-a incredintat sufletul lui Dumnezeu, fiind inconjurat in chip nevazut doar de sfintii ingeri.
Pe buna dreptate, una din cantarile bisericesti din ziua praznuirii sale ii infatiseaza viata prin aceste cuvinte: “Ca un inger pe pamant viata ta ai savarsit, in post si rugaciune ziua si noaptea petrecand, ca sa infrangi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostas adevarat al lui Dumnezeu, a carui voie ai implint din tinerete si toate intunecimile le-ai socotit. Pentru aceasta si noi cu credinta te laudam si te slavim”. (Podobia la Utrenie).
Multi ani nimeni n-a stiut de trecerea la cele vesnice a lui Dimitrie. Dar in urma unor ploi puternice, au cazut in apa Lomului si cele doua lespezi de piatra in care era adapostit trupul Cuviosului pusnic. Aceasta a fost acoperit de nisip si de prundis, ramanand iarasi o bucata de vreme nestiut de nimeni in albia raului Lom. Ele n-au fost insa atinse de putreziciune, pentru ca sa fie scoase apoi la lumina in chip minunat, prin lucrare dumnezeiasca. Intr-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a aratat in vis unei tinere care suferea de o boala grea, careia i-a spus ca daca parintii ei il vor scoate din apa, va fi tamaduita de boala. Tanara a povestit parintilor visul ei si impreuna cu acestia si cu alti credinciosi din sat s-au indreptat spre locul pe care insusi cuviosul il aratase in vis acelei tinere. De fapt, acolo se si arata adeseori o lumina mai presus de fire. Si cautand cu staruinta au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie intreg si neputrezit. Binecredinciosii crestini din satul Basarab, impreuna cu preotii satului, au dus cinstitele moaste in biserica satului. Tanara bolnava, atingandu-se de ele, si-a recapatat de indata sanatatea.
Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaste s-a raspandit curand atat in localitatile din sudul Dunarii, cat si in cele din nordul ei. Numerosi credinciosi de pe ambele sale maluri se indreptau spre satul Basarab pentru a se inchina cinstitelor moaste si a cere marelui sfant ajutor si mijlocire in fata Parintelui ceresc. Se implineau astfel cuvintele Sfantului Apostol Pavel care scria corintenilor ca “Dumnezeu a ales pe cei nebagati in seama ai lumii acesteia ca sa biruiasca pe cei tari, a ales pe cei de jos ca sa rusineze pe cei trufasi” (I Corinteni 1, 27-28). Dumnezeu l-a ales tocmai pe acest Dimitrie, smerit pastor si apoi pusnic, neluat in seama de nimeni, ca el sa fie cunoscut apoi de toti si sa-i ceara ajutor si ocrotire in nevoi. S-a invrednicit si el de aceeasi cinstire ca si pastorul Amos care a ajuns prooroc, ca si David care din pastor a ajuns rege in Israel, ca si pastorii din jurul Betleemului care au aflat de nasterea dumnezeiescului Prunc si au venit sa I se inchine. Traditia spune ca unul din domnii Tarii Romanesti a ridicat in satul Basarab o biserica noua, in care au fost asezate moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, spre a fi cinstite de credinciosii care se indreptau mereu spre satul in care vazuse lumina zilei.
Moastele noului sfant al lui Hristos au ramas acolo aproape cinci secole. Intre anii 1768-1774 a avut loc un razboi nimicitor intre rusi si turci, purtat si pe pamantul romanesc, dar si in sudul Dunarii, pe teritoriul fostului stat bulgar, desfiintat de turci inca de la sfarsitul veacului al XIV-lea.
Generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu ostile sale in satul Basarab. Pentru ca cinstitele moaste sa nu fie profanate de ostasii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele sa fie duse in Rusia. Ajungand cortegiul cu racla in Bucuresti, un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie se pare un macedoroman, precum si mitropolitul Grigorie II al Tarii Romanesti, au rugat pe generalul rus sa lase cinstitele moaste ale Sfantului Dimitrie cel Nou poporului roman si Mitropoliei tarii, ca o mangaiere pentru multele pagube materiale si suferinte indurate de romani in cursul acelui razboi, mai ales ca era “valah” de neam. Ascultandu-le dorinta, moastele au fost asezate cu mare cinste in catedrala mitropolitana din Bucuresti in iulie 1774. Mana dreapta a Sfantului a fost trimisa, totusi, la Kiev, unde se crede ca se pastreaza si astazi.
In felul acesta, Sfantul Dimitrie cel Nou sau Basarabov a devenit ocrotitorul Bucurestiului si al intregii Tari Romanesti. Multe suferinte si felurite boli au fost vindecate in urma rugaciunilor staruitoare in fata cinstitelor moaste ale Sfantului Dimitrie. In vreme de seceta s-au facut cu ele procesiuni pentru ploaie. An de an zeci de mii de credinciosi din Capitala tarii noastre sunt prezenti la slujba pomenirii sale, care se face in ziua de 27 octombrie. Tinand seama de cinstirea deosebita de care se bucura Sfantul Dimitrie cel Nou, mai ales in Bucuresti, la 28 februarie 1950 Sfantul Sinod a hotarat generalizarea cultului sau in toata Biserica Ortodoxa Romana. Aceasta hotarare s-a transpus in fapta in cadrul unor impresionante manifestari bisericesti la 27 octombrie 1955, in prezenta multor ierarhi romani si straini si a numerosi preoti, calugari si binecredinciosi crestini din Bucuresti si din alte localitati din tara.
De atunci, evlavia credinciosilor romani fata de acest Sfant odraslit din neamul nostru a sporit si mai mult. Chipul sau este zugravit in icoane, dar si in biserici, iar slujba si Acatistul lui au fost tiparite in mai multe randuri.
Sa ne rugam si noi Sfantului Dimitrie cel Nou sa fie ocrotitor in necazuri, izbavitor de boale si alte suferinte, mangaietor in intristare si grabnic ascultator cand ne rugam cu staruinta ca sa fie mijlocitor al nostru catre Hristos Domnul. Sa incercam sa fim si noi mai blanzi si smeriti cu inima, milostivi, iertatori si plini de dragoste fata de aproapele, asa cum a fost el insusi.
Drept aceea, sa-i cantam: “Auzit-am, Sfinte Parinte, de viata ta cea dumnezeiasca; vazut-am si minunile tale si, indulcindu-ne de facerile tale de bine ce ne arati in toata vremea, credem in indraznirea ta catre Dumnezeu, pentru care graim tie, unele ca acestea:
Bucura-te, doctor iscusit la bolnavilor;Bucura-te, izbavirea indracitilor;Bucura-te, intarirea batranilor;Bucura-te invatatorul tinerilor;Bucura-te, mangaietorul celor intristati;Bucura-te grabnic ascultator al celor ce se roaga;Bucura-te izbavitorul celor ce sunt in primejdii;Bucura-te, noule invatator al vietii celei curate;Bucura-te, facatorule de minuni, Sfinte Parinte Dimitrie!”

(Din Acatistul sau, icosul 4).

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,
"
Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 171-175


Troparul Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov


Intru tine, Parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand Crucea, ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucru cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Prea Cuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.

* Canonul Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov (Cantarea a IX-a si Catavasia)

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Fericirea este simțirea lui "a fi" în existența ta

Mă gândeam că atunci când ai 14 ani poți zbura
*

Fetița mea iubită,

Dă-mi voie să te îmbrățișez și să plâng puțin cu tine în brațe!
Mulțumesc!
Acum, să ne rugăm împreună ca Domnul să-mi dea cuvânt pentru tine!
DA, eu am trăit pe „pielea mea”, direct, profund, dramatic și tragic tot ce simți tu acum. Dar acum, tu trăiești asta și suferința ta e în tine, iar ce am trăit eu e în mine. Cum să ajung la tine cu bucuria pe care am dobândit-o totuși și, poate, tocmai pentru că am trăit în acel iad și mi-am asumat până la urmă, fără rest, acea durere? Dar, deși pare imposibil să trec prăpastia dintre tine și mine, pentru că fiecare suntem scufundate în „minele” nostru, eu știu că nu e adevărat și că se poate. Știu din experiență și cred pentru că această putere nu e a mea, ci a Celui care ne-a făgăduit că la El, Dumnezeu, toate devin cu putință.
Acum, tu copil iubit, devii, cum minunat spui, conștientă de absurditatea existenței care ți se oferă (Atenție! Nu a vieții!). Trăiești zilnic conflictul lăuntric dureros dintre dorințele și putințele tale și conflictul exterior dintre așteptările tale și răspunsurile celor din jur! Încet, încet, și cu multă durere, dar cu succes dacă vei fi lucidă, vei descoperi că lumea nu există ca să fii tu fericită. Că universul nu e slujitorul supus al dorințelor tale. Că dorințele de fericire ale celor din jur le ignoră sau distrug pe ale tale. Și că toate asta Dumnezeu - Iubire le îngăduie.
Ce vei face?
Ai de ales între două atitudini:
1.Să te revolți, să judeci, să condamni, să urăști, să te urăști, să te răzbuni, să-i sfidezi pe ceilalți urmărind doar plăcerile tale, ca să devii, în cele din urmă, la fel ca cei ce ți-au declanșat prima revoltă. Ba chiar mai rău decât ei!
2.Să accepți și să înțelegi că făgăduința fericirii nu o presupune pe cea a distrugerii răului prin rău, cu forța. Răul se va distruge singur, pentru că e distructiv și, când, deși se alimentează cu suferința victimelor inocente pe carele atacă, se autodistruge, de fapt, pentru că moarte fiind, înghite Viață și viața biruiește moartea... Ca iadul care L-a „înghițit” pe Domnul și, știi cea a pățit!
Alegând această a doua atitudine, vei începe prin a te trezi dimineața cu dorința de a trăi viața ta, fără să te identifici cu existența ta. Te vei mișca, vei fi conștientă de mișcările tale și de faptul că poți să faci asta! Vei respira și vei fi conștientă că faci asta și-ți vie aminti că poți face pentru că Dumnezeu suflă Viața Lui în „nările” tale! Te vei spăla și vei simți mângâierea apei pe pielea ta! Și orice ai face, vei simți că ești vie și vei onora acesta viață misterioasă din tine fiind conștientă de ea și mulțumind Celui Care ți-a dăruit-o. Fericirea este simțirea lui a fi în existența ta care încearcă să te fure cu „a avea” (tu nu ai condițiile pe care le au alții, de exemplu), cu „a părea” (nu ești al fel de înaltă, slabă, brunetă, blondă, deșteaptă, spontană etc decât alții ...), cu „a realiza” (eu nu am reușit ca X, ca Y, ca Z), cu „a fi apreciată” (pe mine nu mă place X, nu mă laudă Z ...).
Vezi, a fi, devine în dimensiunile existențiale „a fi ca” și omul trăiește după niște scenarii tragi-comice chinuindu-se pe sine și chinuindu-i pe cei din jur, urându-se și urând fără să mai știe la un moment dat de ce și pe cine... Ce e mai trist, este că acest fel de a fi ca devine „model” pentru copii ca voi: creșteți și vă dezvoltați în lumea telenovelelor și a filmelor de mâna a treia...
Dar, cum vezi și în inima ta, nu suntem în pericol să murim acolo ca niște lipsiți de minte, pentru că apare în noi vocea misterioasă a durerii care cere sens și soluții!
După ce ai făcut acest prim pas și vei deveni conștientă că bucuria e în vibrațiile vieții tale lăuntrice și nu în fiorii produși de cine știe ce „gâdilătură” exterioară, vei căuta și găsi cu ușurință Izvorul Viu al Bucuriei pe care nu o ia nimeni de la noi...
Desigur, nu-ți va fi ușor! Calea vieții e strâmtă, dar merită!
Și toți sunt chemați să meargă pe ea, dar nu toți o aleg și nu toți odată. Unii o refuză, chinuindu-se să inventeze mereu, sau măcar să cumpere imposibile leacuri de „nesimțire selectivă”, prin care să nu simtă nici o durere, dar să se îndulcească de plăcere! Alții o amână, mai la bătrânețe, ca „să-și trăiască viața din plin” la tinerețe, reușind să adune un bagaj imens de dezamăgiri, boli, resentimente, tristețe, furie... Alții ar dori să o facă imediat, dar dorințele pătimașe de a-și face voia imediat și de a impune „binele” care e în capul lor le pune piedici serioase o lungă vreme... Iar cei mai puțini, din păcate, pornesc cu hotărâre pe Cale învățând să se bucure de darul simplu al vieții cu responsabilitate și recunoștință și reușind, prin asta, să intre într-o relație vie și dătătoare de bucurie cu Însăși Viața, Care este Dumnezeu!
Curaj, Copila mea iubită! Poți zbura! Aripile frânte acum vor crește și mai strălucitoare dacă nu vei mai zbura în direcții greșite. Numele tău trimite le virtutea „bărbăției”, adică a curajului de a fi, și nu „un nimeni”!
Te rog să-mi mai scrii!
Cu dragoste și mare încredere,
Maica Siluana

Privelistea nedreptatilor lumii acesteia nu trebuie sa ne descurajeze

Când auziti zicându-se ca biserica aceea “a apus”, ca o alta este în “deriva” ca una este prada relelor fara leac, ca aceasta are pastor nevrednic, cealalta drept conducator un om îndoielnic, mâhniti-va…

Caci nu se pot suferi asemenea lucruri fara îndurerare. Mâhniti-va, dar puneti întristarii liman, în împrejurarile când noi însine ne aflam în greseala – si avem socoteli de dat nu-i nici de trebuinta si nici întelept, ci foarte stricator, sa ne mâhnim, cu o tulburare prea mare. Cu atât mai mult, sa ne lasam descurajati si doborâti din pricina greselilor savârsite de altii.

Ca sa întemeiez împotrivirea la aceasta tristete ticaloasa si nepotrivita, iata ce va sfatuiesc sa mai faceti.

Când auziti vorbindu-se despre mizeriile zilei, departati-va repede de aceste gânduri, cât mai degraba, la gândul zilei groaznice a judecatii, închipuiti-va în voi însiva tribunalul cel grozav, judecatorul cel ce nu poate fi cumparat, prapastia pedepselor, întunericul în care nu razbate nici o lumina, întunecimea din afara, viermele otravit, lanturile ce nu se pot sfarâma, scrâsnirea dintilor, gemetele neîntrerupte…

Judecatorul care va judeca atunci n-are trebuinta nici de învinuitori, nici de martori, nici de aratari, nici de dovezi; el aduce la lumina, sub privirea pacatosilor, toate lucrurile, asa cum au fost savârsite. Atunci nu va fi nimeni care sa apere pe cel învinuit si sa-l smulga de la pedeapsa, nici tata, nici fiu, nici fiica, nici mama, nici ruda, nici vecin, nici prieten, nici aparator.

Netrebnice darurile de bani, atotputernicia bogatiei, slava puterii. Totul va fi împrastiat ca pulberea scuturata de pe talpa. Singur, judecat potrivit faptelor, omul va astepta hotarârea de iertare sau de osândire.

Nimeni atunci nu va fi judecat pentru pacatele altuia, ci fiecare pentru ale sale. Adunati toate aceste privelisti, stârniti în voi temerea de judecata, faceti din ea un zagaz împotriva mâhnirilor diavolesti care-s ruina sufletului.

Sf. Ioan Gura de Aur

Nu trebuie sa va puneti cu cei furiosi

Când vedeti un om iesit din fire, cu atât mai mult nu-i faceti împotrivire. Nebunia lui de aceasta are nevoie, ca sa se produca.

Cu cât mai greu va batjocoreste, cu atât mai multa blândete aratati-i… Cu omul acesta e ca si cu cel prins de friguri, caruia trebuie sa-i facem pe plac, când raul îl zgâltâie mai tare.

Când o salbaticiune se porneste furioasa, fugim cu totii, sa facem tot asa cu acel pe care furia îl framânta. Si sa nu credeti, cumva, ca trebuie sa ne purtam asa pentru a-i face cinste; cinstim, oare, pe salbaticiunea înfuriata, pe nebunii furiosi, când ne ferim de ei? – câtusi de putin.

Purtarea noastra e mai degraba o jignire – sau, mai bine zis, nu o jignire, ci un semn de mila si de omenie.

Nu vedem, oare, pe corabieri când vântul sufla tare, destinzând pânzele, ca nu cumva, altfel, corabia sa se înece?

Sau pe calaretul, al carui cal s-a pornit nebuneste, lasându-l în voia lui, pâna ce-i pier puterile? Sa facem si noi la fel.

Mânia e ca si un foc, ca si-o flacara care trebuie sa muste din ceva. Daca acestei flacari nu-i dai nimic sa manânce, repede ai departat acest flagel. Furia n-are putere prin ea însasi, daca nu vine cineva s-o hraneasca. Sunteti fara acoperire.

Omul acela care este prada furiei, nu mai stie ce face; tu, care-l vezi cum e, meriti, oare, vreo îngaduinta, daca pici în aceeasi tulburare si nu te înteleptesti deloc la o asemenea vedere? Presupune ca ducându-te la un ospat, întâlnesti la intrare un om beat care face gesturi urâte. Daca pici si tu în aceeasi greseala, nu esti cu atât mai de neiertat cu cât esti asemenea lui? Intâmplarea este aici, aceeasi. Sa nu credeti ca vom fi acoperiti de vom zice: “N-am început eu”. Aceasta este tocmai împotriva noastra, întrucât ceea ce am vazut nu ne-a înteleptii. Este ca si a zice: “N-am ucis eu cel dintâi”.

Daca meriti sa fii pedepsit, este din pricina ca, desi ai avut o ocazie sa te înteleptesti, totusi nu ti-ai tinut firea.

Sfantul Ioan Gura de Aur

vineri, 23 octombrie 2009

Doza de "Om frumos":)

Acum câtiva ani mă duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyannis, înfofolite, legate, grase, cu papornite, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stanjenit ca asa se strica imaginea României in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu România.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinaţie, cu o ora înainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de călător.
Am avut sentimentul ca tot avionul dădea teza la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbute lângă mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne si nouă, maică, aici, ca noi nu știm nimic!" Si astfel eu le întrebam din chestionar si ele îmi răspundeau din inima:
-Când te-ai născut, mama?...
-1877.
-Câti copii ai?
-11.
Si asa mi-am dat seama ca stăteam de vorba cu Independenţa României.
A început sa se clatine avionul. Avionul se clătina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
-Maica, stai jos, ca a început furtuna. E pericol sa ne prăbusim. Nu ti-e frica?
-Lasa, mama, răspunde băbuta, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist!... Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric.
Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.
Băbuta m-a reincrestinat într-o fracțiune de secunda si, astfel, am văzut din nou Omul frumos.

(Dan Puric, Despre Omul frumos)

Doamne...

IA TU ARCUSUL...

Cum însuţi Tu, de veci Stăpâne, m-alcătuişi ca pe-o unealtă
Pe care patima s-alerge ca un arcuş purtat de mână,
Azi simt în suflet cum se-ncheagă şi cum năvalnice tresaltă
Cântări, ce nu mai vor în noaptea vremelnicei să rămână.
De-aceea scoate-mi de pe coarde căluşul care le sugrumă
Şi lasă-mă să ţin arcuşul cu mâna mea tremurătoare...
Nu te uita că sunt o biată lăută şubredă de humă,
Eu simt, zbătându-se în mine adânci cântări nemuritoare!
*

Dar ca să poată să răsune aşa cum legea lor o cere,
Din plin şi slobode, ca duhul ce le-a sădit neînfrânate
Stăpâne, pleacă-Te pe coarde... şi dacă vezi că n-am putere
Ia Tu, în mana Ta arcuşul şi cantă în eternitate!

*

Vasile Voiculescu

joi, 22 octombrie 2009

Expresia "a trece in nefiinta"- un nonsens

Cu câțiva ani în urma am văzut un anunț pe ușa unei biserici în care se preciza ca cineva din parohia respectiva a murit, se preciza data și locul înmormântării, însa expresia folosita nu era "a trecut la cele veșnice", "a murit", "a adormit intru Domnul", ci se anunța cu durere în suflet ca "a trecut în neființă".
Paradoxul era cu atât mai mare cu cât anunțul era lipit pe ușa unei biserici în care se săvârșește mereu Sfânta Liturghie unde, se știe, se pomenesc mereu și cei morți, al căror suflet este nemuritor, el existând și după moarte. Sunt ferm convinsa ca anunțul nu a fost citit de părinte și ca a fost pus acolo de vreun enoriaș care nu cunoștea de unde vine expresia respectiva și nici ce însemna cu adevărat.

Va recomand doua articole pe aceasta tema, foarte bine scrise și pe înțelesul tuturor.

Despre trecerea in nefiinta
Arhim. Gavriil Stoica
A nu sti ce vorbesti

Adeseori ne este dat sa auzim crainici de la televiziune sau radio, atunci cand anunta decesul unei persoane, spunand: „Cutare academician sau mare profesor, actor, cantaret sau om de televiziune etc. a trecut in nefiinta“. Cu cateva saptamani in urma, intre 2-3 iulie, auzeam o prezentatoare de la Radio Actualitati anuntand inceperea festivitatilor de la Manastirea Putna, cu prilejul aniversarii a 500 de ani de la „trecerea in nefiinta“ a Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant. Imediat, aceeasi persoana anunta ca primul cuvant omagial urmeaza sa-l rosteasca D-l X., care intre altele, spunea: „Astazi se implinesc 500 de ani de la trecerea in vesnicie a Voievodului Stefan cel Mare si Sfant“ etc. Mi-am zis: asa da, a trece in vesnicie, in eternitate, este cu totul altceva decat a trece in nefiinta, cum zisese prezentatoarea. Uneori, si chiar destul de recent, am primit pomelnice la Sfantul Altar pentru pomenirea mortilor, pe care in loc sa se scrie, ca titlu pentru orientarea preotului, Morti sau Raposati, gasim scris: Trecuti in nefiinta, sau Pentru odihna celor trecuti in nefiinta, si apoi se insira in pomelnic numele mortilor. Daca sunt trecuti in nefiinta, adica daca ei nu mai exista, atunci cine sa se mai odihneasca?! Dupa mine, sunt cuvinte fara noima, cuvinte rostite fara a fi mai intai gandite, cuvinte care creeaza un paradox, fie ca sunt rostite din necredinta, din ignoranta sau din nesabuinta. Chiar pe cei necredinciosi, atei, materialisti, care nu cred in inviere si existenta si nemurirea sufletului, oamenii de stiinta care au studiat materia si legile universului lasate de Dumnezeu ii asigura ca „in natura, nimic nu se pierde, nimic nu se creeaza, totul se transforma“ (deci nu trece in nefiinta), teorie enuntata cu peste 200 de ani in urma de marele chimist francez Lavoisier (1743-1794), in „legea conservarii maselor“.


Adevarul revelat


Dar ce zic eu oamenii de stiinta? A spus-o, de la Facere, chiar Atoatecreatorul si Atoatestiutorul Dumnezeu (Facerea 2, 19), cand, dupa caderea in pacatul neascultarii, cearta si pedepseste pe rand: sarpele, pe Eva, apoi pe Adam, caruia intre altele ii spune: „In sudoarea fetei tale iti vei manca painea pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce“. Iata care este deci adevarul/dogma creatiei dumnezeiesti si a existentei in eternitate a creatiei lui Dumnezeu - invatatura de baza din doctrina Bisericii noastre Ortodoxe. Dupa aceasta doctrina ortodoxa, moartea nu este decat despartirea sufletului de trup, drept consecinta a pacatului; care trup nu dispare in neant - in nefiinta -, ci doar se transforma in ceea ce a fost initial, dupa cum i-a poruncit Stapanul: „...caci pamant esti si in pamant te vei intoarce“, iar sufletul nemuritor se duce catre Dumnezeu, care l-a suflat odinioara peste lutul lui Adam, dandu-i viata. Dupa moarte (= despartirea sufletului de trup) urmeaza judecata particulara a sufletului, care este randuit - provizoriu, dupa fapte - la bine sau la rau pana la Invierea cea de obste si Judecata de Apoi, atunci cand la porunca lui Dumnezeu arhanghelii vor suna din trambite si fiecare suflet se va uni din nou cu trupul in care a vietuit pe pamant, inviind astfel pentru a primi la Judecata cea mare: binele - raiul, sau raul - iadul.


Fata in fata cu moartea


Intre aceste doua judecati, cei care au murit in credinta, cu nadejdea invierii si a vietii vesnice, spovediti, caiti si impartasiti, dar care totusi nu s-au pregatit multumitor prin fapte bune pentru a dobandi gratierea totala la Judecata, rugaciunile Bisericii (Sf. Liturghie, parastasele cu dezlegari) si milosteniile celor vii ii mai pot ajuta. Dar dupa Judecata cea de obste, cand se va incheia sorocul acestei lumi, nu se mai poate face nimic pentru nimeni, ci va incepe eternitatea, rasplatindu-l Dumnezeu pe fiecare dupa faptele lui.


Sunt oameni care toata viata pana la moarte o traiesc in pacate grele, fara sa se indrepte, sa se caiasca si sa ceara iertare lui Dumnezeu. Acestia ar dori ca la moarte sa dispara cu totul din existenta, sa treaca deci in nefiinta, ca sa nu mai fie pedepsiti vesnic pentru pacatele lor, dar acest lucru este cu neputinta. De aceea unii ca acestia fac afirmatia ca „dupa moarte nu mai este nimic: aici e raiul, aici e iadul“, dar, de fapt, eu chiar cred ca le-ar placea sa fie asa, adica sa nu mai fie pedepsiti pentru tot ce au facut. Pe de alta parte, nu cred ca ei sunt chiar atat de convinsi de acest lucru si se zbat intr-o nefericita indoiala, in nesiguranta si necredinta.


O data creat dupa chipul lui Dumnezeu, cu suflet nemuritor, omul nu mai poate muri si disparea din existenta niciodata. Acest lucru l-a sesizat si poetul Al. Vlahuta: „Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei“; si aceste cuvinte infricoseaza mai ales pe cei morti duhovniceste si surprinsi de moarte nepregatiti. Dar cei ce Il iubesc pe Dumnezeu si fac voia Lui nu trebuie sa se teama de moarte, care ii trece la viata cea adevarata si fericita!


Lumea credintei, anul II, nr. 9(14)

*

A trece in nefiinta

Pr. Nicolae Napoleon Dabu

Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facere 2, 7)

Intre reminiscențele educației atee primita de romani in spiritul materialismului dialectic, se numără si expresia a trece în neființa. Prin majoritatea mijloacele de informare in masa, care in ultima vreme promovează din ce in ce mai mult grotescul, kitch-ul si prostul-gust, s-a prezentat cu argumente de netagaduit adevarul ca noi ne-am născut creștini si romani, romani si crestini. Insa, aruncandu-ti privirea, chiar si fugara, peste mesajele de condoleanțe tipărite, ramai neplacut surprins sa constati ca, in locul frumoaselor expresii crestine: a trecut la cele vesnice ori s-a mutat la Domnul, cei afectati de decesul unei fiinte dragi, anunta cu durere trecerea sa in nefiinta.

Dupa invatatura Bisericii, omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinta vie, deodata trup si suflet (dihotomic) si asezat in bucuria nesfarsita a Raiului. Neascultarea poruncii divine a atras dupa sine nu numai pierderea de catre acesta a legaturii directe cu Cel ce l-a creat si alungarea lui din Eden, ci si dobandirea mortii: trupesti si sufletesti. Moartea este o consecinta a pacatului, iar efectele ei nu constau in anularea totala a existentei fiintei vii numita om, ci numai a manifestarii sale trupesti, pentru ca trupul se intoarce in pamant, iar sufletul merge la Cel de unde fiinta si-a luat" (Ecles. 12, 7). Nemurirea sufletului omenesc se intemeiaza in primul rand pe Bunatatea, Vesnicia, Iubirea si Dreptatea lui Dumnezeu, care a si-a pus la creatie amprenta nemuririi in fiecare dintre noi prin chipul Sau (ratiunea, vointa si sentimentul). Omul nu este o existenta oarecare ca obiectele, plantele sau animalele din natura, ci o fiinta personala, creata dupa chipul Icoanei Vesnice a lui Dumnezeu, purtand in sine capacitatea de a se ridica sinergetic la asemanarea cu Creatorul sau. Desi trupul moare, sufletul continua sa existe, sa se manifeste, sa fiinteze cu, in si prin Dumnezeu, in Rai, sau sa se chinuie in Iad (pilda Bogatului nemilostiv si saracul Lazar). Posibilitatea dobandirii vietii vesnice, in sensul intrarii omului in imparatia cerurilor (Sanul lui Avraam), sta in asumarea mantuirii prin Hristos: Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in el sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16) , Si aceasta este viata vesnica, sa te cunoasca pe Tine, singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis.

Desi s-au hranit cu faramituri ale revelatiei divine, popoarele antice aveau credinta ferma in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de moarte. Astfel filosofii greci ca Socrate, Platon si Aristotel, sub influenta misterelor orfice, si-au marturisit permanent credinta in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de moarte. In Dialogul Fedon, Socrate indeamna pe toti cei care au trait dupa adevaratele principii, sa moara cu nadejde si curaj ca vor gasi dincolo de aceasta viata si mai mari bunuri, caci moartea nu este decat o punte de legatura intre viata de-aici si cealalta.

Opunandu-se materialismului, ateismului, scepticismului si altor sisteme filosofice, Biserica a invatat dintotdeauna ca sufletul este nemuritor si ca dincolo de viata aceasta pamanteasca exista viata vesnica (Crezul).

miercuri, 21 octombrie 2009

SIGNS-A simple short film about communication


Signs (2008)
Created by Publicis Mojo and @RadicalMedia
Director: Patrick Hughes

Despre metanii-Parintele Porfirie

Cea mai potrivită metodă de întărire a mușchilor abdominali o constituie metaniile. Nu râde, așa este! Când cineva face metanii folosul este dublu, și pentru sufletul și pentru trupul celui care le face. Sufletul se folosește pentru că, prin metanii, cere iertare și milă Domnului, iar trupul, pentru că, astfel, își întărește mușchii abdominali și se fortifică. Îți recomand să faci cât mai multe metanii. Începe cu un număr redus, apoi adaugă altele în fiecare zi, până ajungi în punctul în care să simți că poți rezista. Însuși organismul ne înștiințează limitele rezistenței lui și, atunci, stabilim numărul de metanii în funcție de rezistență.

Apoi, deși nu e obligatoriu, putem menține constant numărul de metanii în fiecare zi. Aceasta depinde de numeroși factori, ca dispoziția sufletească, oboseala, starea de sănătate etc. Important este începutul, pe de o parte, iar pe de altă parte, e importantă și pocăința care trebuie să însoțească metaniile, pocăința pentru multele noastre păcate, pentru care trebuie să ne cerem iertare de la Domnul cu toată puterea sufletului și a trupului. Dacă putem, să zicem în timp ce facem metaniile: Doamne, Iisuse, miluiește-mă! Așa este cel mai bine. Și Domnul nu numai că ne va auzi, dar ne va și ierta, întrucât cerem iertarea nu doar cu buzele, ci și cu trupul și din tot sufletul, indiferent dacă acesta e aproape de Hristos ori prins în mrejele păcatului. Căci Hristos nu S-a răstignit pentru credincioși și oameni fără pată, ci pentru ne-credincioși și păcătoși ca noi.

Prin metanii, și trupul participă la rugăciune, rezultând astfel unitatea sufletului cu trupul, element care este esențial în existența, forma și tămăduirea bolilor.

Nu există gimnastică mai bună decât metaniile. După ce ne-am făcut cruce îngenunchiem, atingem pământul cu fruntea, apoi ne ridicăm, făcând aceasta iar și iar, în timp ce sufletul suspină în fața lui Dumnezeu, rostind rugăciunea vameșului: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Sau orice altă rugăciune pe care ne va lumina Duhul Sfânt să o rostim. După metanii urmează bucurie mare, ușurare, pace în suflet, iar trupului nu-i va mai rămâne nici un singur mădular nefolosit și nepus la lucru. Părintele, pentru a accentua importanța metaniilor, spunea că după cum ne-o arată Evanghelistul, Hristos Însuși a făcut și El metanii când Se afla în grădina Ghetsimani, căzând cu fața la pământ și apoi ridicându-Se. Metaniile fac bine și sufletului și trupului. De aceea asceții nu pățesc cu una cu două infarcturi ori alte boli de inimă etc., întrucât, prin metanii, arterele și vasele de sânge se păstrează excelent, iar sufletul se liniștește, spulberând supărările. Metaniile nu sunt de la om, ci descoperire dumnezeiască, și nefericit este omul care nu a aflat taina lor. Cei ce fac metanii noaptea, înainte de a adormi, alungă din minte grijile de zi cu zi, se liniștesc și dorm mult mai bine.

Să faceți la rugăciune câte metanii puteți, chiar dacă obosiți. Când rugăciunea e însoțită și de jertfă, devine mai eficientă și mai plăcută lui Dumnezeu, sfătuia părintele.

Fragment extras din Părintele Porfirie – Antologie de sfaturi și îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău.

marți, 20 octombrie 2009

Sfântul Siluan Athonitul- despre cum se pierde şi cum se câştigă frumuseţea chipului

Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascultător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a început să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumnezeiesc; iar când a ajuns la treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi cu un tâlhar, şi toata înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.
Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.
Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care, prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică, s-au schimbat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.
Odată, Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii, în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultau mărturisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era frumoasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronstadt, care prin fire era la înfăţişare un om obişnuit, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca a unui înger şi voiai să te uiţi la ea.
Astfel, păcatul urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

Extras din Sf. Siluan Athonitul - “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”

'Tehnici' de infrumusetare

luni, 19 octombrie 2009

Cantarea Sfintei Cruci


Corul psaltic Anghelos - Cântarea Sf Cruci, gl 8, Gherontie Prodromitul
Bucura te Sfanta Cruce, păzitoare a creștinilor

Frizerul derutat

Un creştin a mers la o frizerie ca să-şi tundă părul şi să-şi taie barba. În timp ce frizerul îşi servea clientul, între cei doi s-a pornit o conversaţie interesantă. Au vorbit despre multe lucruri şi au abordat diverse subiecte. În cele din urmă au început să vorbească despre Dumnezeu. La acest subiect frizerul a declarat:
- Eu cred că Dumnezeu nu există.
- De ce spuneţi asta? a întrebat clientul.
- Trebuie doar să ieşiţi pe stradă şi veţi realiza că Dumnezeu nu există. Spuneţi-mi, dacă Dumnezeu ar există, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi atâţia copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, nu ar fi nici suferinţă şi nici durere. Nu-mi pot imagina un Dumnezeu iubitor care să îngăduie astfel de lucruri.
Clientul s-a gândit un moment, dar nu i-a răspuns deoarece nu a vrut să stârnească o ceartă.
Frizerul şi-a terminat treaba, iar clientul a părăsit frizeria. Când a ieşit din frizerie, creştinul nostru a văzut pe stradă un om cu părul mare, încâlcit şi murdar şi cu o barbă mare, neglijentă. Era murdar şi neîngrijit. Clientul s-a întors la frizerie şi i-a spus frizerului:
- Ştiţi ce? Frizerii nu există.
- Cum puteţi spune asta? a întrebat frizerul surprins. Sunt aici, sunt frizer şi tocmai te-am aranjat!
- Nu! a exclamat clientul. Frizerii nu există, căci dacă ar exista atunci nu ar mai fi oameni cu părul lung şi murdar şi cu barba netăiată, cum e omul acela de afară.
- Ah, dar frizerii există! Însă asta se întâmplă când oamenii nu vin la mine.
- Exact! a afirmat clientul. Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Însă necazurile şi suferinţa se întâmplă atunci când oamenii nu vin la El şi nu-L caută pentru a-i ajuta. De aceea este atâta suferinţă şi durere în lume.

-via mail-

duminică, 18 octombrie 2009

Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

Din Nervozitatea- cauze, manifestări, remedii duhovniceşti,
Dr. Dimitri Aleksandrovici Avdeev
Ed. Sophia, Bucureşti, 2003

În mod tradițional se consideră că majoritatea bolilor psihice sunt incurabile. Această afirmaţie privește mai ales psihozele grave, bolile degenerativ-distrofice ale scoarței cerebrale, formele congenitale de handicap mintal ș.a.m.d. Însă mila lui Dumnezeu față de oameni face minuni şi legile firii dau înapoi. Iată câteva exemple.
Cu vreo cinci ani în urmă, am văzut în biserică o femeie cu un copil în brațe. Figura copilului avea trăsături cunoscute oricărui medic. În atare situații diagnosticul este, cum se spune, scris pe față. De obicei el sună ca o condamnare. Boala Down: o maladie congenitala care produce, printre altele, retard mintal major și trăsături faciale caracteristice (mongoloide).
În duminica următoare am remarcat-o iarăși pe fetiță, iar apoi am văzut-o mereu la slujbe. Copilul (avea 3-4 ani) era mereu împărtășit cu Sfintele lui Hristos Taine. O dată cu mutarea, din interes de serviciu, în alt oraș, am pierdut-o din vedere pe "pacienta" mea- dar iată că într-o vară, după ce s-au scurs patru ani, am văzut-o din nou. Micuța se întorcea cu mama ei de la vecernie. Fața ei era zâmbitoare și atât de frumoasă! Era greu de recunoscut în ea un "invalid condamnat". Numai un specialist putea distinge urme ale bolii. Să te ocrotească Dumnezeu, copil drag!

Iată încă un exemplu cât se poate de grăitor, descris în broșura "Când se îmbolnăvesc copiii". Autorul ei este preotul și totodată medicul p. Alexie Graciov.
"Cu doi ani şi jumătate în urmă a venit la mine să se spovedească o fetiță bolnavă, de doisprezece ani, din casa de copii. Nu putea să lege două cuvinte, se învârtea ca un titirez. Expresia anormală din ochii ei, grimasele pe care le făcea mereu vorbeau despre handicapul ei. Şi iată că fetița a început să se spovedească și să se împărtășească în fiecare duminică.
După un an a început să simtă nevoia descoperii gândurilor (cine se roagă şi se spovedeşte des știe ce este asta). A început să ducă o viața duhovnicească de o trezvie pe care nici nu o pot bănui mulți oameni care se socot profund credincioși și îmbisericiţi. A început să se roage cu rugăciunea lui Iisus ("Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa"), să se lupte cu momelile vrăjmașului, să ierte jignirile, să rabde totul. În câteva luni a învățat să citească şi să scrie, au dispărut toate semnele debilității mintale, pe fața ei s-a întipărit pecetea duhovniciei. Tot ce spunea şi făcea era pătruns de simțire și dreaptă socotință..."
Sursa foto Praying / Молитва

Rugăciune pentru izbăvirea de vrăjmaşi

Doamne, învaţă-mă să-Ţi cunosc mărirea şi bunătatea. Dă-mi inimă curată şi lesne iertătoare şi căinţă pentru supărările ce am făcut altora. Fă să am dragoste creştinească şi să pot răbda cu pace toate necazurile ce-mi vin din partea lor, făcând porunca Ta.
Mă făgăduiesc să nu mai fac rău celor ce-mi fac rău; pe cel ce mă blestemă îl voi binecuvânta. De va flămânzi vrăjmaşul, îi voi da pâine, iar de va înseta îl voi adăpa. De va cădea îl voi ridica şi de se va rătăci îl voi povăţui.

Doamne, eu nu sunt decât un om neputincios. De aceea, ajută-mă cu darul Tău să fiu statornic în poruncile Tale. Trimite binecuvântările Tale peste vrăjmaşii mei şi întoarce inima lor cu dragoste asupra mea. Alungă suferinţele şi neodihna ce-mi vin de la ei şi ne împacă pe noi. Dă-mi pacea Ta, Doamne, ca să putem să vieţuim pe pământ cu pace, cu bucurie şi să-Ţi zicem în unire, cu faţă senină şi cu inimă curată: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Că Ţie se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci!
AMIN!

vineri, 16 octombrie 2009

Maica Siluana-Impreuna dumiriri pe Cale, vol.V

Aflu cu bucurie ca a aparut volumul V al cartii Impreuna dumiriri pe cale, "carte ce reprezinta rodul nenumaratelor sfatuiri aduse de Maica Siluana celor ce cauta, in aceste zile, cuvant de mantuire, de mangaiere si de intarire duhovniceasca. Framantari legate de suferintele si necazurile care ne coplesesc deseori, de alegerea intre casatorie si calugarie, probleme de familie, indoieli, caderi si ridicari “pe cale”, toate sunt prezente in acest volum intr-o forma vie, a unui dialog terapeutic cu cel care se afla in cautarea raspunului." (Synaxis)

RĂZBOIRI DUHOVNICEŞTI

Bună ziua!
Sunt elevă în clasa a noua, şi aş vrea să vă spun ceva care sunt sigură că nu e bine: în situaţii de criză m-am gândit să mă omor. M-am gândit doar. Partea proastă e că atunci când mi se întâmplă ceva rău îmi revine acest gând. Ce să fac?
Corina Andreea
***
Draga mea fetiţă Corina,
Mulţumesc pentru mesajul tău, pentru încrederea ta, şi mai ales pentru înţelepciunea de care dai dovadă. Numesc înţelepciune puterea minţii tale de a sesiza că nu e bun gândul sinuciderii, că e un gând care apare în situaţii de criză şi că ameninţă să fie un fel de a te purta la vreme de necaz. Înţelepciune este de asemenea şi faptul că întrebi, cauţi sfat, atunci când nu ştii ce să faci. Răspunsul meu va porni de la ceea ce ştii deja să faci, şi anume să discerni între bine şi rău şi să înveţi ceea ce încă nu ştii despre bine şi rău.

Binele este tot ce face omul conform voii lui Dumnezeu şi cu ajutorul Lui. Şi rău este tot ce face omul împotriva voii lui Dumnezeu sau fără ajutorul Lui. Aşadar putem să facem ceva rău sub aparenţa unui bine, atunci când ceea ce facem e făcut fără Dumnezeu. Atât binele cât şi răul pot fi făcute sau îndurate de om. Din cauza păcatelor şi a necredinţei, omul simte şi deosebeşte cu precizie doar răul care i se întâmplă şi nu şi răul pe care îl face el însuşi. Pentru că, de câte ori facem ceva rău, ne îndreptăţim şi ne scuzăm. Dacă am fi tot timpul cu Dumnezeu, atunci când ni se întâmplă ceva rău, noi am face binele aşa cum ne porunceşte Dumnezeu şi ne dă putere. În momentul în care rãsplãtim rãul cu bine, noi suntem împreunã lucrãtori cu Dumnezeu si durerea pe care o trãim din cauza rãului devine izvor de bucurie, devine durerea nasterii omului nou din noi. Aceastã stiintã de a ne naşte şi de a creşte în Dumnezeu începe după vârsta de şapte ani, când copilul devine responsabil pentru alegerea pe care o face. După şapte ani copilul este chemat de Dumnezeu şi ajutat de cei ce-l iubesc să descopere că lumea nu există ca să-i îndeplinească lui dorinţele, ci ca să fie lucrată, sfinţită de om şi dăruită mai departe lui Dumnezeu şi celorlalţi. Această adevărată moarte a copilului, obişnuit să primească totul la cel mai mic scâncet, însoţită de naşterea omului responsabil şi creator după chipul lui Dumnezeu, este vârsta adolescenţei. Iar procesul se numeşte maturizare. Cine „rămâne repetent” în aceste probe riscă să fie un adult imatur, un adult care va folosi strategii copilăreşti în faţa problemelor şi greutăţilor inerente vieţii omeneşti. Mântuitorul lumii, Dumnezeu făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu, ne spune: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, chemându-ne prin aceasta să ne însuşim biruinţa Lui, să facem din viaţa Lui viaţa noastră, ca să fim biruitori.

Tu eşti, aşa cum mărturiseşti prin Id-ul tău, o fetiţă cuminte şi ai doar 15-16 ani şi trăieşti, nu fără spaimă, naşterea ta la biruinţa lui Hristos. Nu e uşor, pentru că în tine copilul care se trântea pe jos dacă nu primea îngheţata râvnită, sau care făcea „scenarii de răzbunare” împotriva celor nedrepţi încă n-a murit, încă nu s-a transformat în tânărul pe care Hristos îl cheamă la o nouă viaţă. Când Mântuitorul era pe pământ a avut întâlniri speciale cu copiii de vârsta ta, morţi: fiul văduvei din Nain, fata lui Iair. Lor le-a spus Mântuitorul: „Scoală-te!” şi ei L-au ascultat şi au înviat. Ţie acum îţi vorbeşte Mântuitorul, ţie, copilului mort de frică în faţa încercărilor vieţii, mort de ciudă în faţa refuzului celorlalţi de a ne împlini aşteptările, mort de sete de dragostea adevărată, mort de nerăbdarea de a avea totul aici şi acum, ţie îţi spune Domnul acum: „Scoală-te, urmează Mie, îndrăzneşte!”. Şi tu te scoli, îţi faci semnul crucii, adică răstigneşti în tine frica de viaţă, mergi acolo unde te cheamă El, adică la Biserică, te lepezi de gândul cel rău, adică te spovedeşti, şi primeşti Viaţa cea nouă, împărtăşindu-te cu Sfânt Trupul Său şi cu Scump Sângele Său. Atunci vei descoperi în tine, cu uimire şi cu bucurie, un om nou, care are puterea să spună gândului rău: du-te de la mine, şi să se folosească de fiecare situaţie de criză pentru a se vedea aşa cum este, ca să poată deveni ceea ce nu este încă. Criză în limba greacă înseamnă şi judecată. În fiecare situaţie de criză noi suntem judecaţi şi aflăm cine suntem, cu cine suntem, unde este comoara noastră.

Poate că atunci cel viclean ne va sugera să fim Iuda, să alegem fuga, sinuciderea, întunericul cel veşnic. Dar noi vom şti că gândul acela nu e bun, că e de la cel viclean şi că tot ce am de făcut este să fac ce am făgăduit la Botez, adică să mă lepăd de satana şi să mă unesc cu Hristos, mereu şi mereu mai conştient. Simpla chemare a Domnului: „Vino, Doamne Iisuse Hristoase!”, sau pur şi simplu: „Doamne”, mă va scoate din iadul fricii sau al urii şi mă va înălţa în împărăţia iubirii. Nu e uşor, dar merită.
Curaj, fetiţă dragă şi cuminte!
Cu dragoste în Domnul,
M. Siluana

Vol. 1 - reeditat
Suferinţă, necazuri, întristări şi încercări

Dragă Măicuţă,
Problema care mă frământă este: de ce nu putem, sau nu pot (nu ştiu alţii cum sunt) să acceptăm suferinţa, pierderea celor dragi, suferinţa altora, cu alte cuvinte, de ce sufăr, de ce nu pot fi indiferentă, sau să sufăr în limite, să-mi treacă repede (în virtutea credinţei). Am pierdut o mamă şi doi fraţi în floarea vârstei, (unul după altul, nici n-am avut vreme să mă vindec de un doliu). Ştiu că vă e cunoscut acest sentiment. În schimb dacă mă uit la televizor şi văd dezastrul altora îi înţeleg, dar nu accept disperarea, mi se pare ridicol să nu te stăpâneşti!!? Parcă mă văd pe mine în oglindă şi mi se face ruşine (aşa arăt eu când plâng?). Mi-am propus să mă schimb, dacă aş putea! În acest sens mă gândesc la preoţii care ne dojenesc spunând că nu avem credinţă în Dumnezeu, şi dacă îl amintesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, el este foarte „dur” când vorbeşte despre morţi, plânsul este de neînţeles. Acum accept că suntem puţin credincioşi şi suntem slabi! Întrebarea care urmează mă chinuie şi aş vrea să-mi spui ce crezi despre asta, o rog pe Maica Domnului să mă ierte pentru îndrăzneală!
De ce a suferit Maica Domnului? Era o femeie sfântă şi fără de păcat (după sălăşluirea Duhului Sfânt în Ea, aşa spun Preoţii). Ştia Cine este Fiul ei, Iisus a spus-o de atâtea ori (Împărăţia Mea este sus la Tatăl Meu). Ştia că va învia în trei zile. Ştia că se va înălţa şi va sta de-a dreapta Tatălui. Avea credinţa în Tatăl Cel ceresc („…că s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu” etc.). …Toate le ştia, nici nu mai pot să le enumăr, şi totuşi a suferit cumplit, „sabia” i-a trecut prin inimă de suferinţă. Se zice că există un loc la Ierusalim care se memorează, „locul unde a leşinat Maica Domnului”. Cred că m-ai înţeles, roagă-te la Maica Domnului să mă ierte pentru îndrăzneală, nu caut decât să găsesc un „medicament” pentru mine.
Cu dragoste duhovnicească,
Maria
***
Maria mea dragă,
Dar cum să nu suferim când pierdem pe cineva drag? Ba, suferim pentru că este firesc să urâm moartea şi să ne doară lipsa celui plecat de la noi. Această suferinţă este chiar iubirea pe care i-o purtăm şi pe care o mărturisim plângând de dor şi de durere. Doar că această suferinţă, ca şi iubirea din timpul vieţii sau a bucuriei de a fi împreună, trebuie păzită de păcat: de frică, revoltă, lipsă de credinţă şi încredere în făgăduinţele Domnului, ruperea de Biserică şi Sfintele ei slujbe… Ea se cere întregită cu nădejde în viaţa veşnică, cu nădejdea în mântuirea sufletului drag plecat de la noi, cu grijă să ne întâlnim mereu în dor, în rugăciune, în Sfânta Liturghie şi la propria noastră plecare de aici…

Avem multe de făcut pentru cei dragi plecaţi de lângă noi. Sfânta Biserică ne învaţă şi noi trebuie să ne însuşim această învăţătură. Altfel ne vom întâlni numai cu mormântul din cimitir şi nu cu persoana iubită, vom plânge un mort şi nu pe cineva viu în Dumnezeul Cel Viu. Adevărata întâlnire este în Sfânta Liturghie. Acolo, dacă îl aducem prin pomenirea pe care o face părintele citindu-i numele de pe pomelnicul nostru, va fi împreună cu noi la Liturghia care este nu numai ce vedem noi, ci şi cerească. Şi se va împărtăşi împreună cu noi, în felul rânduit lor acum. Sabia care a străpuns inima Maicii Domnului e sabia prin care intră iubirea jertfelnică în viaţa noastră, iubirea care nu urmăreşte să nu „suferim cumva”, ci să ajungem chiar şi prin ea la fericirea şi bucuria pierdute prin păcat şi moartea adusă de el.

Maica Domnului te înţelege şi te iubeşte, îţi cunoaşte fiecare tresărire de durere pe dinăuntru şi te va învăţa cum poate fi trăită fără revoltă, fără răzvrătire şi fără pierderea Bucuriei pe care ne-a dăruit-o deja Domnul. În ea totul este „DA, fie mie după Cuvântul Tău!”. Şi aceasta nu doar în sensul că primesc suferinţa, ci în sensul că am încredere că prin ea ajung la bucurie, că mărturisesc şi eu adevărul cântat în Biserică „Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!”. Ea în aceste momente face posibil ceea ce este imposibil pentru noi, cei mici.
De ce a suferit Maica Domnului? Ca să intre deplin în Bucuria Fiului şi Dumnezeului ei şi să devină Maica noastră, a celor mici care avem nevoie de sprijin pe Cale, pentru a învăţa că ceea ce nu e posibil la om, e posibil la Dumnezeu: Bucuria pe care nu o ia nimeni şi nimic de la noi!
Te îmbrăţişez cu drag şi înţelegere,
M. Siluana

Klaus Kenneth vine in Romania

Pe calea căutării

Născut în Cehoslovacia anului 1945, în nişte împre­jurări dramatice – refugiul familiei din calea trupelor ruseşti -, K. Kenneth are una dintre primele experienţe ale morţii, scăpând ca prin minune de la moarte prin împuşcare, ga­zare şi înfometare. Copil răzvrătit, ajunge în 1957 şef de bandă şi infractor înrăit, având nenumărate confruntări cu poliţia. Suferă o perioadă traumatizantă din pricina unui preot romano-catolic pedofil, în urma căreia ajunge să urască întreg creştinismul. O dată cu prima jumătate a anilor 1960, viaţa sa devine tot mai aventuroasă şi mai trepi­dantă; astfel, călătoreşte pe bicicletă prin Roma, Nisa, Paris şi sudul Franţei; ajunge baterist într-un club de noapte din Viena şi întemeiază „The Shouters”, o trupă beat de succes din Germania de sud. În 1966, călătoreşte în Spania şi face cunoştinţă cu lumea islamică în Maroc, ajungând şi pentru întâia oară la închisoare. Un an mai târziu, reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi să devină student al Universităţii din Tübingen, unde participă la revol­tele studenţeşti din acea perioadă, căpătând convingeri marxist-leniniste; tot acolo începe să se drogheze. Se că­să­­to­reşte cu Ursula, însă numai pentru a divorţa trei ani mai târziu. Între 1968-1970, călătoreşte în Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Fin­lan­da, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungând până în deşertul Sahara. După un an, face prima călătorie în Asia şi Orientul Mijlociu, trecând prin Persia, Afganistan, Pakistan, India şi Nepal, iar la întoarcere, prin Irak şi Siria. Cu acest prilej, capătă o fascinaţie pentru demoni. Pe de altă parte, în Irak scapă ca prin minune dintr-un câmp minat. Criza sa lăuntrică începe să se adâncească, ajun­gând să ducă în Hamburg o viaţă de noapte împinsă la extrem – pornografie, droguri şi exces de alcool. Cuprins de ură faţă de toţi şi de toate, are o încercare nereuşită de sinucidere. În această deşertare sufletească, dă peste secta Meditaţiei Transcendentale (MT), condusă de Maha­rishi Mahesh, în care intră după puţină vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism şi vrăjitorie.
În 1972 începe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vieţii, încă şi mai întunecat decât cele de până atunci. După o vizită într-o tabără revoluţionară din munţii Mexi­cului şi o călătorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se în­toarce în Europa, trecând prin Anglia, Scoţia şi Ger­ma­nia Democrată. Părăseşte drogurile şi se apucă de yoga, ajungând în relativ scurtă vreme să cunoască stări de extaz şi levitaţie. După trei ani, hotărăşte să se mute în India, la Calcutta, unde va renunţa la MT în favoarea hindu­ismului. Călătoreşte prin India de sud, Thailanda, Mala­­iezia, Bhutan, Tibet şi Bangladesh, cunoscând numeroşi guruşi; puterile sale oculte sporesc – devine medium şi începe să primeas­că mesaje „de dincolo”, cunoaşte numeroase stări de transă şi extaz, ba chiar are parte şi de o întâlnire drăcească cu „zeiţa” indiană a morţii, Kali.
După şase ani, hinduismul ajunge să îl dezamă­geas­că şi, după o scurtă călătorie prin Israel, Ierusalim şi Sinai, Klaus Kenneth îşi continuă peregrinarea în căuta­rea păcii lăuntrice prin Bangkok, Pattaya, Laos şi Cambodgia, trecând în cele din urmă la buddhism.
În 1980 se întoarce în Europa, trecând prin Rusia, Polonia şi Spania, şi rămâne să lucreze ca profesor în El­ve­ţia. Atacurile demonice asupra sa se intensifică, iar Kenneth îşi găseşte refugiul în alcool şi în dans până la epuizare. Aflat la limita deznădejdii, caută ajutor în spiritualitatea sud-americană, călătorind în Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay şi Bolivia. În munţii de lângă Bogotá are loc, însă, un eveniment care îi schimbă definitiv cursul vieţii: scapă de la moarte, prin minune, dintr-un atac tâlhăresc. Simte în lăuntrul său că Dumnezeu a lucrat în chip vădit cu el şi că trebuie să dea un răspuns tuturor chemărilor din partea lui Hristos de până atunci.

Primirea Ortodoxiei

Întors în Elveţia, K. Kenneth cunoaşte creştinismul prin intermediul unor grupări neoprotestante. Prin întâl­nirea ipostatică cu Hristos, viaţa sa începe să se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care îl întăresc în adevărul creştinismului. Începe să ia parte la numeroase „turnee” şi „cruciade” evanghe­lice, în care mărturiseşte tuturor povestea de până atunci a vieţii sale. Cu toate că are parte de o primire foarte căl­duroasă, ajungând să aibă un renume în cercurile pro­­­tes­­tante şi catolice din Apus, simte în adâncul său că totuşi ceva îi lipseşte. Căutarea nu se sfârşise încă.
În 1983, se înfiripă legătura duhovnicească dintre Klaus şi Arhimandritul Sofronie Saharov, întemeietorul şi stareţul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Essex, Anglia. Celor familiarizaţi, fie şi în parte, cu moştenirea duhovni­cească a Părintelui Sofronie, orice cuvânt despre el le-ar putea fi de prisos. Vom spune doar că drumul vieţii sale cuprinde aproape întreg veacul trecut. A părăsit Moscova după 1922 şi, ajuns la Paris, s-a îndeletnicit cu pictura. Frămân­tat de o încordată căutare lăuntrică pentru dobândirea veşni­ciei, s-a dus în 1925 la Muntele Athos să devină monah. Şase ani mai târziu, s-a întâlnit cu Sfântul Siluan Athonitul. Învăţătura şi experienţa Sfântului s-au făcut temeiul duhov­nicesc în devenirea Părintelui Sofronie.
Klaus găseşte, astfel, împlinirea a tot ceea ce îi lipsea până atunci, ajungând să cunoască, după cum însuşi mărturiseşte, „o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s-a schimbat nicio iotă din învăţă­tura lui Hristos” – Dreapta-slăvire. După o perioadă de „coacere” duhovnicească, primeşte în 1986 botezul ortodox la Geneva. Părintele Sofronie îi devine povăţuitor duhov­nicesc, până la fericita sa adormire din 1993.
Astăzi, K. Kenneth îşi continuă cu smerenie lucrarea de propovăduire a Adevărului-Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, şi nu un „ce”, în duhul rugăciunii lui Iisus -, prin traducerea în limba germană a Sfinţilor Părinţi şi prin mărturisirea cu cuvântul şi cu lucrul a Dreptei-slăviri.
Ne alăturăm şi noi doririi sale, adresate cititorilor ro­mâni: „Fie ca şi cititorul să îşi îndrepte inima, gândurile şi întreaga simţire, potrivit întregii predanii ortodoxe şi a tuturor slujbelor ortodoxe, către Iisus Hristos, fie ca el să Îl poată cunoaşte în chip simţit în Liturghie şi, astfel, să treacă de la omul cel «vechi» la omul cel «nou»”.

Din Cuvant inainte al editorilor romani

Cititi intregul text aici: Klaus Kenneth, “Doua milioane de kilometri in cautarea adevarului”

Vedeti si:
Klaus Kenneth, “Doua milioane de kilometri in cautarea adevarului”, scurta recenzie
*
Interviu cu Klaus Kenneth
*
Klaus Kenneth, Conferinte in Romania
*
Turneul Klaus Kenneth

luni, 12 octombrie 2009

Sfanta Cuvioasa Parascheva


Ne închinam lui Dumnezeu si cinstim sfintele tale moaşte, Cuvioasa Maica Paraschevo, propovăduind cu mărire si cantari toate minunile tale care prin darul lui Dumnezeu si pentru a noastră mântuire am dobândit; bine primita fa rugăciunea noastră, sfânta, si grăbeşte totdeauna a ne ajuta ca sa cântam cu bucurie isprăvile tale si slava lui Dumnezeu: Aliluia!
(Condacul al 13-lea din Acatistul Sfintei Parascheva) Sfanta Parascheva (viata si minunile)
Bucurie mare, mare
Cartea ce vorbeste despre Viata Sfintei Cuvioase Parascheva (si Acatistul cuvioasei Parascheva, audio-Marian Moise)
http://www.sfantaparascheva.com/

Tulburare

"Oamenii nu sunt tulburati de lucruri, ci de modul in care ei privesc acele lucruri."
Epictet

duminică, 11 octombrie 2009

Pilda Semănătorului - Sfantul Nicolae Velimirovici

Pilda Semănătorului

lesit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescând cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă si, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, dar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca 8, 5-15)

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi si se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu acestea, foamea nu-i dă odihnă.

Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde si, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, ca frunzele şi coaja, in jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, a inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, care i se arată în pilde. Dar de se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Asculta si aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţeleşii află înţelesul; iubirea simte iubirea.
Săracă si tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea si va plânge de durere si de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul si neghina, piatra si nisipul ? Cine, avându-le zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu ?

Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Tot astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului si neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a lucrătorilor nelegiuiţi, dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrana duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele duhovnicesc.
Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, si sufletul nostru, si învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.

leşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a si trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde ? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa si pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere si teama.

Şi semănând el, una a căzut lângă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescând cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.
Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca sa auda Duhul ce adie în ea, si de aceea spune Domnul: Cine are urechi de auzit să audă.

Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeveri din viata lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul si la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce stie oricare care, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.

Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei in seamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum. altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie si la drum, şi printre pietre, si în mărăciniş ? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, a uni grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la urechi-, propovăduiţi de pe case (Matei 10, 27).

Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4 ) nevrând să piară cineva (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Si-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar îndreptăţi spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător pentru pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept si nici o greşeala nu poate sta în lumina dreptaţii Sale.
Faptul că se pierd trei parti din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos nici a Sa învăţătură nu sunt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-si închină munca si dragostea lor seminţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi unele părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să facă rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui (Isaia 55,11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar.
La Dumnezeu toate sunt in putinţă: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca cea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Şi de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi (Matei 10,13).

Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: De ce le vorbeşti lor în pilde? (Matei 13,10).

Luca lasă deoparte această întrebare, si pune în loc alta: Ce înseamnă pilda aceasta ? Hristos răspunde la amândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu.

Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus in pilde , dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde”. (Ioan 16 , 25)

De ce poporului îi vorbeşti in pilde ? Ca, văzând, să nu vadă, auzind, să nu înţeleagă. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească si nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest inţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg (13,13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînvesmântat în pilde şi asemănări cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor si întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească si înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor si de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la pilde duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii si înţelegerii lor.
Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Către popor zice: Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat (Matei 13, 4), iar ucenicilor: vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum si cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul si închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci şi sămânţa dumnezeiască se distruge, iar cohorta năvăitorilor nu doar o calcă in picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, si se face maidan plin de miasme si drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.

Pe pământ pietros sau în mărăcinis sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători si spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.
De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor ? O spune Domnul: Ca nu cumva, crezând, sa se mântuiască. Se vede preabine de aici că credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul si rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — si nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pânda diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, ne-lăsând nici oameni nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se uşa închisorii si spunându-i-se: „Eşti slobod !” Se bucură omul si dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creste mai drept in mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vanturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvantul cu bucurie, acum se teme si-l leapada, ca sa se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu ? Cum să dau cioara din mâna mea ? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu si crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.
Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeste la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire si dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-si întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului si al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu sălile de la intrare, dacă si-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântu lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt si furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduiesti unui stăpân şi să slujeşti altuia.Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui ?

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare.
Grijile sunt spini, ca si iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeste, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creste numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui.

Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe si curate. Apostolul Petru spune: Lăsaţi-l Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7).

Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor, si , purtand-o pe aceasta, toate celelalte se dezleaga de la sine.Grijile mărunte inabusa samanta acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.
Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. Cine se încrede în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar si nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii ? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu ? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele ? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat… Apoi m-am uitat… şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm 118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, si bogăţie, si veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), aşa trec aceste suflete prin desertul ars al lumii, căutând să-si stâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când rouă si mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie si cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovani şi nici ciulini, ci numai pământ curat si bun, pe care o singura sămânţă creste: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inimă curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-1 ţin, pentru ca mintea se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita.

Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-1 pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun ? Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea sa dragoste şi milostivire fată de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuiască cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci si de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, si pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: Bine, sluga bună si credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.

Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, si de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca să deştepţi auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii.

Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricăciunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa.
Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Si strigă la copii. Si Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă! Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din „Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici