Treceți la conținutul principal

Aproapele este un fel de oglinda duhovniceasca pentru noi

In cautarea aproapelui pierdut
Pr. Savatie Bastovoi
-fragmente-

Orice om tanjeste sa fie inteles, dar se simte inteles numai de cel care ii remarca si ii vorbeste de calitatile sale ascunse, pe care altii nu i le observa. A vedea calitatile ascunse insa este o insusire a celor care au un exercitiu spiritual permanent, la care nu se poate ajunge fara darul lui Dumnezeu. A striga in dreapta si in stanga si a fagadui degraba iadul este propriu ravnei trupesti. Oamenii sfinti insa, care au ajuns la dragoste, nu mai pot avea aceasta atitudine. Caci dragostea, spune Sfantul Serghie de la Radonej, inseamna a fi aspru cu tine, dar ingaduitor cu ceilalti. Cred ca masura desavarsirii noastre duhovnicesti o putem deduce din felul in care ne raportam la oamenii care inca mai savarsesc cele mai cumplite pacate.
*
Multi credinciosi, citind si auzind ca mandria este un mare pacat, nu mai lauda niciodata pe nimeni, nici chiar pe copii, de frica sa nu “cada in mandrie”. Eu când aud pe cate cineva care, plecand capul cu prefacuta smerenie, incepe sa indruge la “vai, parinte, nu mai spuneti, ca o sa cad in mandire”, il intreb daca nu cumva in restul timpului se afla in smerenie. De regula, acesti oameni sar ca fripti, “se smintesc” cand ii indemni la normalitate. “Cum sa lauzi pe cineva? Ca pe urma si-o ia in cap!” Oamenii nu inteleg ca si lauda si mustrarea sunt pentru oameni si ca prin amandoua se modeleaza omul. Multe familii credincioase, care isi educa copiii intr-un zelotism exagerat, tinandu-i in picioare ore intregi la paraclise si acatiste se mira ca acestia, cand se apropie de adolescenta, incep sa nu mai umble la biserica.
Sfantul Teofan Zavoratul, care a fost un mare ascet, ii mustra pe parintii care fac acest lucru. El le recomanda sa nu-i oblige pe copii sa se roage cu rugaciuni din carte, ci sa rosteasca ceea ce le spune lor inima: “Doamne, ajuta; Multumesc Tie, Doamne; Slava Tie, Doamne” ori de cate ori isi aduc aminte de Dumnezeu. Aceasta tocmai pentru a nu li se lehamisi de rugaciune, pentru ca rugaciunea nu trebuie sa fie o norma, ci o necesitate.
Sfantul Serafim de la Sarov, care a petrecut in genunchi pe o piatra o mie de zile si nopti, iarasi avea o foarte mare ingaduinta pentru neputintele altora. De exemplu, el le-a dat voie surorilor de la manastirea Diveevo sa manance de patru ori pe zi, obicei care se pastreaza si astazi, ceea ce pentru greci este o sminteala. Sfantul nu numai ca le-a permis patru mese pe zi, ci chiar le dadea voie sa tina pesmeti sub perna si sa rontaie si noaptea, daca le e foame, numai “sa nu se mahneasca”.Acest “sa nu se mahneasca” este o piatra de temelie in viata duhovniceasca. Marii asceti stiu ca pentru o mahnire, chiar si inconstienta, adusa cuiva Dumnezeu nu mai primeste rugaciunea. Grija de a nu mahni e atat de mare la oamenii desavarsiti, incat, fiind intrebat odata de ucenici ce vor face daca vor vedea pe un frate dormitand in biserica, Sfantul Pimen a raspuns: “Eu, cu adevarat, de voi vedea pe fratele ca dormiteaza, pun capul lui pe genunchii mei si-l odihnesc”. (Patericul Egiptean, Pentru avva Pimen, 92)
*
Sfantul Macarie Egipteanul ne indeamna: “Sa nu judecam pe nimeni, nici pe cei rai si stricati, sa nu-i criticam, sa-i vedem curati si drepti, asa cum ar trebui sa fie si sa ne rugam neincetat pentru indreptarea lor, caci inca “nu stiu ce fac”. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate... De multe ori, fara ca noi sa stim, in acesti oameni aparent stricati in ochii lumii se ascund sfinti de-ai lui Dumnezeu sau viitori sfinti”. (Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sf. Macarie Egipteanul, Ed. Bizantina, p. 53)
A-l judeca pe pacatos raportandu-l doar la pacatele sale inseamna a-L exclude pe Dumnezeu din viata lui. Sfintii aratau intotdeauna atata ingaduinta pentru ca vedeau in toate doar un inceput, un inceput pe care Dumnezeu, conlucrand cu omul, il poate desavarsi. A fi sfant inseamna a sti sa vezi in ce consta acest inceput in fiecare om si sa-l incurajezi, dar mai ales, sa fii cu mare bagare de seama ca sa nu-l stingi.
Aceasta vedere nu este deloc o inventie a unor pustnici ciudati din Pustia Egiptului si a altora de felul lor. Nu este nici macar un siretlic oratoric al Apostolului Pavel, pentru ca acesta n-ar fi facut aceasta daca nu ar fi invatat-o de la Insusi Mantuitorul. Hristos este Cel care a aratat intotdeauna mare ingaduinta fata de neputintele noastre si nu ne-a judecat niciodata dupa pacatele noastre. Ca “nu dupa pacatele noastre a facut noua, nici dupa faradelegile noastre a rasplatit noua” (Ps. 102, 10).
Odata, pe cand statea la masa impreuna cu ucenicii in casa lui Simon cel lepros, s-a apropiat de Hristos o femeie pacatoasa, avand un alabastru cu mir de mult pret, si l-a turnat pe capul Lui (Mt. 26, 6-7). “Iar ucenicii Lui vazand s-au maniat, zicand: “Pentru ce risipa aceasta? Ca se putea vinde scump acest mir, iar banii sa se dea saracilor!” Dar Iisus cunoscand a zis: “Pentru ce faceti suparare femeii? Ca lucru bun a facut pentru Mine. Ca pe saraci pururea ii aveti cu voi, dar pe Mine nu ma aveti pururea. Ca varsand mirul acesta pe trupul Meu spre ingroparea Mea a facut-o. Amin zic voua! Oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta, in toata lumea, se va spune si despre ce a facut ea spre pomenirea ei” (Mt. 26, 8-13).
Oare au gresit intr-adevar ucenicii, mustrand risipa de bani facuta pentru mir? Oare nu au reactionat ei conform invataturii pe care le-a dat-o Hristos? Ca ucenicii L-au auzit pe Hristos zicand: “Mila voiesc si nu jertfa” (Mt. 9, 13). Ucenicii au vazut ca Hristos ii mustra pe iudei pentru ca au lasat milostenia si dragostea si se limitau doar la jertfe si arderi de tot. Deci, daca jertfele si arderile de tot nu-i mai placeau lui Dumnezeu, s-au gandit ei, cu atat mai mult nu-i va placea aceasta ungere cu mir. Asadar, ucenicii nu au gresit cu nimic, dar ei au reactionat ca niste zeloti din zilele noastre, fara sa se gandeasca la starea sufleteasca a acelei femei si la gandul cu care a varsat ea mirul pe capul Mantuitorului. Hristos insa i-a ingaduit femeii sa toarne mirul pe capul Lui. Chiar mai mult, Hristos prefera sa-i certe pe ucenici, care au aratat atata ravna pentru milostenie, si sa o laude pe femeie pentru o fapta nedesavarsita, numai ca sa nu o mahneasca. Hristos ii mustra: “Pentru ce faceti suparare femeii?” Apoi o lauda pe aceasta cum nu laudase inca pe nici unul dintre ucenici, zicand: “Adevarat va zic, ca oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta se va vorbi si de ce a facut ea”.Sfantul Ioan Gura de Aur astfel vede dezlegarea acestui comportament al lui Hristos: “Ca sa-i invete pe ucenici sa nu ceara de la inceput oamenilor mai slabi in credinta cele mai mari fapte. De aceea nici nu judeca in ea insasi fapta savarsita de femeie, ci in legatura cu starea ei sufleteasca. Daca Domnul ar fi vrut sa faca o lege din spusele Sale de acum, apoi n-ar fi vorbit deloc de femeie; dar vorbeste de ea ca sa afli ca pentru ea a spus acele cuvinte, ca sa nu innabuse credinta ei ce odraslise, ci sa o intareasca mai mult. Le graieste asa ucenicilor ca sa laudam si sa incalzim cu focul dragostei noastre pe cel care face o fapta buna, chiar daca fapta lui nu-i desavarsit de buna si sa nu-i cerem aceluia de la inceput sa fie cu totul desavarsit. Ca Insusi Domnul voia mai cu seama aceasta se vede de acolo ca El, Care nu avea unde sa-Si plece capul (Mt. 8, 20), a poruncit ucenicilor Lui sa aiba punga (In. 13, 29). Dar acum nu era timpul sa indrepte ce se facuse, ci sa laude o fapta buna. Dupa cum daca cineva l-ar fi intrebat inainte de a fi facut femeia lucrul acesta, El n-ar fi grait asa, tot asa, dupa ce a facut aceasta, Hristos a urmarit un singur lucru, ca ea sa nu se simta stanjenita din pricina mustrarii ucenicilor, ci sa plece mai buna, ajungand mai plina de ravna, datorita blandetii Lui. Dupa ce a varsat mirul, nici n-ar mai fi avut vreun rost mustrarea. Si tu, dar, daca vezi pe cineva ca face niste sfinte vase si ca le aduce la biserica sau daca vezi pe un om ca impodobeste zidurile sau pardoseala bisericii, nu porunci sa vanda sau sa strice ce-a facut, ca sa nu-i innabusi ravna; dar daca te intreaba inainte de a face, porunceste sa dea saracilor banii ce vrea sa-i cheltuiasca; pentru ca si Hristos tot asa a facut, ca sa nu-i strice inima femeii, si tot ce-a spus, spre mangaierea ei a spus-o”. (Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, Ed. Inst. Biblic al BOR, 1994, pp. 906-908).
*
O convertire poate sa dureze ani si zeci de ani. Dar sunt unii care vor sa cuprinda tot crestinismul intr-o singura discutie si se minuneaza cand cineva ramane rece la cuvintele lor. Aceasta atitudine o au cei care isi atribuie lor insisi toate meritele intr-o convertire, uitand ca mai exista si Dumnezeu. Hristos spune ca El, nu predicatorii, a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi. De aceea, sa nu avem nici o indoiala ca Hristos stie sa se descopere pacatosului si in lipsa noastra, si fara noi. Trebuie sa scoatem din mintea noastra ideea ca anume prin noi vrea Dumnezeu sa-l cheme la Sine pe cutare. Noi putem incerca, e chiar de datoria noastra, dar nu ne putem face un plan de convertiri, ca si protestantii: “Asa, trebuie sa-l convertesc pe vecinul cutare, batranica cutare sta singura, ii duc niste cartofi si-o convertesc”. Acesta nu este duhul predicii crestine, ci un duh de competitie pioniereasca.
*
Contributia noastra la convertirea unui om nu doar ca trebuie sa o vedem minima, din smerenie, ci ea chiar trebuie sa fie minima cu adevarat, pentru a lasa mai mult loc lui Hristos. Incepatorul absoarbe totul, ca un burete, de aceea, sa ne abtinem de la a-l indoctrina cu viziunile noastre personale, sa nu-i transmitem numaidecat felul nostru de a fi, gesturile si modulatiile vocii, asa cum se intampla in cazul duhovnicilor paranoici. Sa-i dam sa citeasca Sfintii Parinti, ca ei stiu ce sa faca cu el. Neofitul trebuie sa devina madular al Trupului lui Hristos, dar ce anume va fi el, mana, ochi, ureche sau gura (I Cor. 14-31), numai Hristos stie. Fiecare om are firea sa, trecutul sau, sensibilitatea sa. Pe acestea Dumnezeu nu cauta sa ni le schimbe, dupa cum spune si Sf. Macarie Egipteanul: “Omul isi pastreaza firea, dar isi schimba sufletul prin proprie vointa. El ramane cum era, bland sau aspru, moale sau activ, dar isi consacra toata vointa slujbei dumnezeiesti si este bine placut Domnului, indiferent de firea lui. Dumnezeu primeste bunavointa omului si nu-i cere sa-si schimbe trupul, ci ii cere sa-si schimbe sufletul, mintea, gandirea. Dumnezeu nu cere schimbarea trupului, ci schimbarea sufletului. El chiar permite ca sfintii sa aiba slabiciuni trupesti si neputinte. Nici chiar Apostolii nu puteau intotdeauna sa faca minuni, sa vindece bolnavi sau sa invie morti. Pavel se plangea de “ghimpele” din trupul sau pe care Domnul nu voia sa i-l ia (II Cor. 12, 7). Caci daca Apostolii ar fi putut face toate cate ar fi voit, atunci i-ar fi determinat pe toti sa creada in mod fortat. Hristos mereu spunea: “Cine are ochi de vazut si urechi de auzit”.
*
Este important, deci, sa vorbim numai despre lucrurile pe care le-am cunoscut prin proprie experienta. Nu ne cere nimeni sa vedem lumina taborica, pentru ca si cei carora ne adresam nu au vazut-o. De multe ori chiar oameni cu o vietuire foarte inalta nu s-au putut face intelesi de pacatosi, tocmai din cauza ca aceia uitasera psihologia pacatosilor. Un astfel de exemplu il da si Sf. Ignatie Briancianinov in experientele sale ascetice, cand un staret, de altfel sfant, i-a dat sa citeasca unei cunoane o carte cu totul nepotrivita.
Destul ne este noua sa ne adresam celor deopotriva cu noi. Lumea este etajata si Dumnezeu a lasat diferite caractere si sensibilitati, care au un mod special, propriu de a intelege lucrurile. Si pentru acestia Dumnezeu vrea sa aiba un purtator de cuvant. Daca crezi ca ai un astfel de cerc de ascultatori, vorbeste-le, daca nu, nu-l cauta.
Putini au fost cei care s-au putut face intelesi de toti, chiar si dintre Sfinti. Unii se adreseaza desfranatilor, altii se adreseaza calugarilor, unii necarturarilor, altii intelectualilor, artistilor. Acestia din urma sunt cei mai dificili. Unii credinciosi, auzind sau citind ceva adresat acestora, se tulbura, se smintesc. Dumnezeu insa stie ce este in inima fiecaruia. De aceea nu intotdeauna le este de folos “celor slabi” sa cunoasca invataturi adresate altei tagme decat cea din care face parte. Sf. Ignatie Briancianinov nu recomanda nici macar ca monahii din viata de obste sa citeasca sfaturile pentru pustnici, ce sa mai vorbim despre diferenta dintre sfaturile date unui casatorit si unui calugar.
Asadar, nimeni nu va gresi daca va spune doar ceea ce el insusi a trait. Este rusinos sa citesti un articol despre efectele rugaciunii lui Iisus scris de vreun student. Pentru aceasta exista Sfintii isihasti. Dar a scrie despre o anumita etapa a pocaintei, pe care tu insuti ai parcurs-o, este lucru binecuvantat. Este ceea ce i-a poruncit Iisus demonizatului pe care l-a vindecat si care Il ruga sa-L ia cu El: “Mergi in casa ta, la ai tai, si spune-le cate ti-a facut tie Domnul si cum te-a miluit” (Mc. 5, 19).In felul acesta nu ne vom atrage mustrarile Duhului Sfant, care graieste prin Parinti: “Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhovniceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori... Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu”.
*
Sfintii stiau de la Mantuitorul ca un astfel de ulcior cu galbeni exista in fiecare dintre noi. Caci Hristos a zis: “Nu judeca si nu vei fi judecat”. In rugaciunea pe care a dat-o ca model oamenilor, Hristos ne invata ca Dumnezeu ne iarta pacatele, precum si noi iertam gresitilor nostri. De aceea goana dupa nejudecare a constituit intotdeauna indeletnicirea de capetenie a marilor asceti ai Ortodoxiei. Aceasta este lucrarea esentiala a fiecarui crestin. Ea trebuie sa prevaleze inaintea tuturor celorlalte nevointe, mai bine zis, celelalte nevointe sunt numai uneltele, lopata de care ne folosim pentru a dezgropa aurul nejudecarii. Nici o nevointa nu este mantuitoare. Ca sa ne dam seama cat de stupide sunt toate nevointele e destul sa zicem: “Si ne iarta noua gresalele, precum postim sau priveghem”. Omul impatimit se mandreste zadarnic cu ele, ca fariseul din Evanghelie. De aceea, incepatorilor nu li se recomanda sa faca mari nevointe, pentru ca, in loc sa le fie de folos, ii arunca in mandrie si mai mult ii indeparteaza de Dumnezeu. De multe ori, atunci cand vedeau ca se mandresc de ceva, Sfintii faceau cate o trasnaie. Asa, de exemplu, Sfantul Pimen se ducea in fiecare noapte si inconjura satul din apropiere, ca sa nu se mandreasca de faptul ca e mare pustnic si nu se suie in sat.(Patericul egiptean, pentru avva Pimen (110). Acea nevointa este buna, care ne face sa ne vedem pacatele noastre, iar daca, fie ca postind incepi sa-i vezi pe cei care nu postesc, fie ca rugandu-te incepi sa-i vezi pe cei care nu se roaga, inseamna ca nu te nevoiesti corect. Atunci esti ca un copil care se pune pe burta la malul iazului si numai face galagie in apa, ca si cum ar inota, dar nu inoata.
*
Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celalalt, un exercitiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaste si imbunatati pe noi insine. Aproapele este un fel de oglinda duhovniceasca pentru noi, poate chiar un fel de proiectie a noastra in exterior. De aceea, ceea ce vedem noi in aproapele nu este altceva decat noi insine, vedem in aproapele doar neajunsurile si patimile de care noi insine suferim. De exemplu, coboara un preot dintr-o masina foarte luxoasa, insotit de o femeie frumoasa, iar in urma lor un tanar le duce bagajul. Daca cineva e iubitor de avere, va zice: “Ce masina are popa!” Cel desfranat va zice: “O, ce femeie are popa!” Cel ingamfat va zice: “O, are slugi popa, nu poate sa-si care singur bagajele!” Daca insa cineva traieste in feciorie, poate sa creada ca femeia este sora preotului, si chiar poate sa-i para ca seamana cu el. Daca n-are patima pentru avere, poate crede ca masina e imprumutata sau nici sa nu o bage in seama. Daca este smerit, va zice: “Ce fericit este fratele ca s-a invrednicit sa duca valiza unui slujitor al lui Hristos, probabil in ea sunt vesmintele preotesti si alte lucruri sfinte”. Fiecare deci se vede in celalalt pe sine. Aproapele este cel mai bun barometru al vietii noastre duhovnicesti. Arhimandritul Sofronie Saharov spunea chiar mai mult, el zicea ca aproapele este viata noastra.
*
Nejudecarea are urmari miraculoase asupra pacatosului. Ea are atata putere incat chiar cred ca cuvintele oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in ceruri nu se refera doar la preotia sacramentala, ci si la tot omul sfintit de Duhul Sfant. Puterea celui care nu judeca este atat de mare, incat, cu adevarat, pacatele pe care le iarta el aproapelui, le iarta si Dumnezeu. Aceasta este comoara Duhului Sfant despre care Sf. Serafim de la Sarov spunea: “Agoniseste duhul blandetii si in jurul tau se vor mantui mii”. Ceea ce inseamna ca Dumnezeu, pentru rugaciunile unui astfel de om, care iarta pe toti, iarta pacatele pacatosului si ii da chip de pocainta.
Traditia ortodoxa e plina de exemple extraordinare care intaresc cele zise. Exista o pleiada intreaga de Sfinti care se “specializau” in mantuirea prostituatelor, mai ales dintre cei nebuni pentru Hristos. Asa au fost, de exemplu, Sfintii Simeon cel nebun, Vitalie monahul, Serapion Sindonitul si altii.
Sfintii nu doar ca nu le judecau pe desfranate, ci chiar gaseau ca au de invatat de la ele. Antologic in acest sens este cazul Sfantului Non si al frumoasei Pelaghia (praznuirea in 8 octombrie), ajunsa si ea Sfanta. Pe cand Sf. Non, episcop din manastirea Tabenitilor purta o discutie teologica cu alti episcopi, s-a intamplat sa treaca pe acolo aceasta Pelaghia, actrita pagana, care se prostitua, insotita de un alai de tineri. Ceilalti episcopi si-au intors ochii ca sa nu o vada, Non insa a petrecut-o cu privirea, pe urma le-a zis: “Nu v-ati desfatat de frumusetea ei atat de mare? Cu adevarat eu m-am desfatat foarte tare si mi-a placut frumusetea ei, fiindca pe aceasta o va pune Dumnezeu inainte si o va aseza in fata infricosatorului si minunatului scaun de judecata cand o va judeca atat pe ea, cat si episcopia noastra. Ce socotiti, preaiubitilor, cate ceasuri nu-si petrece in iatacul sau aceasta femeie, spalandu-se si machindu-se cu toata osardia si luarea aminte a sufletului si impodobindu-se pentru spectacole, ca nimic sa nu lipseasca frumusetii si podoabei trupesti, pentru ca sa placa tuturor si sa nu para ca e urata amantilor ei, care azi sunt si maine nu mai sunt? Si noi, care avem fagaduinta de a vedea fata cea stralucita a Mirelui ceresc, nu ne impodobim, nici nu spalam murdariile de pe sufletele noastre nenorocite, ci le lasam sa zaca in nepasare”.Auzind cuvintele Sfantului Non, Pelaghia “a fost strapunsa la inima” si a venit a doua zi la el, cerand sa fie botezata. Apoi a adus si toate bogatiile ei, margaritare si aur, si le-a dat Sfantului, iar acesta le-a impartit la vaduve si la orfani. A opta zi dupa botez aceasta a primit in taina schima monahala si s-a retras intr-o chilie din Muntele Maslinilor, petrecand in travesti cu numele Pelagheu eunucul. Abia dupa moarte, cand au dat sa o imbalsameze, s-a aflat cine a fost intr-adevar acest Pelagheu “eunucul”.
*
Cat de inocenta este purtarea Sfantului Simeon cel nebun, pustnic din Emesa din sec. VI, care, dupa 40 de ani de pustie, s-a intors in oras “facand nebunii” “ca sa mantuiasca si pe altii”.
Un capitol special din misiunea sa il ocupau oamenii depravati si prostituatele. Acesta petrecea mai tot timpul in compania lor, jucand si distrandu-i cu nebuniile sale, indreptand pe multi dintre ei. Cu banii pe care ii castiga pe cersit sau i-i trimetea Dumnezeu in chip miraculos, Sfantul Simeon se ducea la prostituate, glumind cu ele: “Vreti sa fiti prietenile mele? Va dau o suta de galbeni, numai nu mai pacatuiti”. Prostituatele radeau de el, zicand ca sunt de acord, dar el le punea sa jure si celei dintre prostituate care se jura ii dadea banii. Daca insa se intampla ca aceea sa cada si dupa aceea in pacat, se ducea iarasi la ea, pana cand se lasa de pacat.Tot acesta a fost vazut odata intrand la o prostituata si a stat vreo trei ore. Fetele curioase au inceput sa-l banuiasca de fapte firesti. Aceasta convingere li s-a intarit si mai mult cand Sfantul a iesit din casa uitandu-se in jur, ca si cum s-ar feri sa nu-l vada nimeni. Atunci curiosii n-au rezistat si s-au dus sa o intrebe pe femeie ce a facut calugarul la ea. Aceea insa le-a zis: “Credeti-ma ca de trei zile, de saracie, n-am mai avut ce pune in gura si acesta mi-a adus paine, carne si vin si, poruncindu-mi sa mananc pe saturate, a stat pana am terminat de mancat, pe urma s-a dus, luand cu el resturile”. (Ieromonah Alexii Kuznetzov, Iurodstvo i stolpnicestvo (Nebunia pentru Hristos si stalpnicia), p. 183, Lavra Sf. Treimi, Moscova, 2000)
*
Odata au adus la avva Ammona o fata avand in pantece si i-au zis lui: cutare au facut lucrul acesta, da-le lor canon, adica pedeapsa pentru pacat! Iar el, facand semnul crucii pe pantecele ei, a poruncit sa i se dea sase perechi de cearsafuri, zicand: nu cumva mergand, sa nasca si va muri, sau ea, sau pruncul si nu va afla cele de ingropare. Iar parasii ei i-au zis lui: de ce ai facut aceasta? Da-le canon! Iar el a zis lor: vedeti, fratilor, ca aproape este de moarte si ce pot eu sa fac? Si a slobozit-o pe ea si n-a indraznit batranul sa osandeasca pe nimeni. (Patericul Egiptean, Pentru Avva Ammona, cap. 8.)
*
...chiar daca cei mai multi credinciosi nu pot mangaia si intoarce un pacatos, macar sa fie atenti sa nu creada impresiilor lor atunci cand vad preoti sau calugari “facand nebunii” din dragostea pentru aproapele.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.