Treceți la conținutul principal

Daca vezi ca ascultatorul tau nu este gata sa primeasca un adevar de credinta, mai bine schimba tema discutiei sau taci si vezi-ti de treaba ta

Din In cautarea aproapelui pierdut
Pr. Savatie Bastovoi

Nu incepe cu daramarea idolilor, lasa-l pe ascultator sa si-i darame singur

Cunoaste mediul din care provine ascultatorul si nu lovi ceea ce este valoros in ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credinta sau viziunea lui despre viata, nu aduc nici un folos. Cei mai multi cred ca daca incep a apara cu inversunare o dogma de credinta, atragandu-si in felul acesta dispretul ascultatorului, patimesc ca marturisitori. Nu este adevarat. Sfantul Teofan Zavoratul ii numeste pe acestia, scandalagii (kricuni), si ii indeamna sa-si pastreze curajul marturisirii pentru situatiile in care Dumnezeu intr-adevar le va cere sa-L marturiseasca. Nu-i nici un eroism in a marturisi atunci cand nu exista pericolul mortii. Zice Sfantul ca adevarata marturisire este atunci cand ai de ales intre a-L marturisi pe Hristos, cu pretul vietii sau a muri, cu pretul lepadarii de Hristos. (Sviatiteli Feofan Zatvornik, “O ljeucitelei”, Sanct-Peterburg, 1911).

Daca vezi ca ascultatorul tau nu este gata sa primeasca un adevar de credinta, mai bine schimba tema discutiei sau taci si vezi-ti de treaba ta. Asa ne indeamna si Apostolul Pavel: “V-am scris sa nu va amestecati cu desfranatii, dar nu am spus, desigur, despre desfranatii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre rapitori, sau despre inchinatorii la idoli, caci altfel ar trebui sa iesiti afara din lume... Caci ce am eu ca sa judec pe cei dinafara [necredinciosi]? Pe cei din afara ii va judeca Dumnezeu” (I Cor. 5, 9-13).

Aceasta atitudine ii scandalizeaza pe zelotii din bisericile noastre: “Cum sa nu marturisim pe Hristos?!, noi nu ne lepadam de credinta noastra!” Sigur ca este motiv de tulburare, sa le iei oamenilor un prilej atat de ieftin de a se simti “mucenici”. Apostolii insa nu considerau lepadare de credinta evitarea conflictelor inutile pe seama credintei. Aceasta am vazut-o din atitudinea, citata mai sus, luata de Apostolul Pavel fata de idolii atenienilor (F. A. 17).

Si mai clar strabate diplomatia Apostolilor in timpul rascoalei argintarului Dimitrie, cand o piata intreaga de efeseni “au strigat intr-un glas ca la doua ceasuri: Mare este Artemisa efesenilor!” (F. A. 19, 34). Acest Dimitrie, care se temea ca din cauza propovaduirii Apostolilor isi va pierde meseria, caci era faurar de idoli, a starnit cetatea si cerea sa fie judecat Pavel si ceilalti. Atunci secretarul, potolind multimile, a zis: “Barbati efeseni, cine este intre oameni, care sa nu stie ca cetatea efesenilor este pazitoarea templului Artemisei celei mari si a statuii ei, cazuta din cer? Deci, acestea fiind mai presus de orice indoiala, trebuie sa va linistiti si sa nu faceti nimic cu usurinta. Caci ati adus pe barbatii acestia, care nu sunt nici furi de cele sfinte, nici nu hulesc pe zeita voastra” (F. A. 19, 35-37).

Care a fost reactia Apostolilor la aceste cuvinte, prin care se spunea clar ca nu o hulesc pe zeita Artemisa? Oare nu inseamna aceasta ca se leapada de Hristos? Totusi ei nu au sarit cu gura sa explice ca, “de fapt, domnule secretar, noi o hulim pe Artemisa”. Au facut-o de frica oare? Nu, pentru ca mai inainte ni se spune ca abia il puteau tine pe Pavel sa nu se bage in mijlocul multimii revoltate (19, 30-31). Apostolii au inteles ca pur si simplu o astfel de marturisire n-ar fi adus nici un folos si ca mai de folos era atunci ca gloata sa se linisteasca si sa se imprastie pe la casele lor. Un rationament atat de simplu, atat de omenesc.

De fapt, de ce ar trebui sa ne mire diplomatia Apostolilor, cand avem in Vechiul Testament exemplul lui Iosif. Oare cum a trait Iosif la curtea lui Faraon, slujindu-l cu atata devotament incat a ajuns sa fie numit mai mare peste tot Egiptul? Cine cunoaste putin istoria religiilor stie ca Faraon nu este un simplu conducator, ci Zeul suprem al egiptenilor, un fel de amestec dintre Ra si Isis. Iosif nu doar ca a acceptat inelul lui Faraon, ci chiar s-a casatorit cu fiica lui Poti-Fera, marele preot din Iliopolis. Totusi, el nu si-a calcat credinta in Dumnezeul Cel Viu, caci fratilor sai, inainte de a le descoperi adevarul despre sine, le-a zis: “Eu sunt om cu frica lui Dumnezeu” (Fac. 42, 18). Iosif nu a trancanit zadarnic in palatul lui Faraon despre desertaciunea idolilor, ci a preferat sa le arate egiptenilor puterea Dumnezeului evreilor, in care credea. Pana la urma, Faraon a ajuns el insusi un propovaduitor al Acestui Dumnezeu, incat “a zis Faraon catre toti dregatorii sai: Am mai putea gasi, oare, un om ca el, in care sa fie Duhul lui Dumnezeu?” (Fac. 41, 38).

Despre Sfantul Vasile cel Mare se zice ca, auzind pnevmatomahii ca apara dumnezeirea Duhului Sfant, au trimis niste iscoade sa-l asculte la predica. Dar Sfantul, cand i-a vazut in biserica, nu a pomenit nimic despre Duhul Sfant in toata predica sa, incat unii ortodocsi stapaniti de duhul “certarii pe cuvinte”, il invinuiau ca nu cinsteste Duhul Sfant. (Bolotov, “Istoria drevnei tzercvi”, Tom. I.)
Insusi Hristos ne-a invatat aceasta diplomatie. Uitati-va cu cata atentie Se propovaduieste pe Sine iudeilor. Desi era Dumnezeu adevarat, Se multumea sa se prezinte ca simplu prooroc, invatator s. a. m. d. A lasat aceasta misiune mai mult pe seama Apostolilor. Respecta cu strictete toate prescrierile Legii lui Moise, desi a venit sa o inlocuiasca. Spune chiar ca de-L va huli cineva pe El, i se va ierta, dar hula impotriva Duhului Sfant nu Se va ierta, desi este deopotriva cu Duhul Sfant. Aceasta a facut-o nu pentru ca hula impotriva lui Hristos este un pacat mai mic, ci pentru ca nu pretindea de la evrei sa-L recunoasca indata ca Dumnezeu, pe cand despre Duhul Sfant evreii stiau de la prooroci. Iata cata ingaduinta arata Hristos fata de prejudecatile iudeilor si a oamenilor in general. De aceea, atunci cand saducheii l-au intrebat daca se cuvine a da bir Cezarului, le-a zis sa dea Cezarului ce este a Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Saducheii au pus aceasta intrebare pentru ca Cezarul era vazut de romani ca un zeu, iar a plati bir zeului putea fi inteles si ca o aducere de jertfa. Dar pentru ca aceasta nu presupunea si marturisirea Cezarului ca zeu, Hristos o ingaduie. Mii de crestini insa au primit sa moara pentru ca au refuzat sa arda tamaie pentru Cezar, pentru ca tamaia inseamna a recunoaste ca Dumnezeu si a te ruga aceluia.

Lucrurile de taina ale credintei nu se spun oricui. Daca vrei sa descoperi ceva din acestea, fa-te mai intai prieten cu ascultatorul tau, castiga-i dragostea. Ca nici Hristos nu a spus tuturor lucrurile de taina, ci prietenilor: “V-am numit prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute” (In. 15, 15). Celorlalti insa le vorbea in pilde.
A cere celuilalt sa creada ca si tine, chiar de la prima discutie, este tot una cu a te duce la o femeie pe strada sa-i zici: “Daca nu vii cu mine sa stii ca esti proasta”. Te poti alege, in cel mai bun caz, cu o privire dezaprobatoare, daca nu cu o palma. Daca vrei sa o cuceresti, ii castigi mai intai increderea si admiratia. Cam asa este si cu predica.

Desigur, impotriva exemplelor aduse de mine se pot aduce o gramada de canoane si citate din Sfintii Parinti. Eu insa cred ca toate acelea erau intr-adevar bune in Imperiul Bizantin (perioada cand s-au alcatuit canoanele), cand, incepand de la imparat si pana la ultimul om, umblau cu totii la biserica, iar ereticii erau in minoritate. Astazi insa, desi se aduce cifra de 80% romani ortodocsi, care, chipurile, exprima cifra reala, totusi se potrivesc mai mult metodele de predica de pe vremea Pantheonului.
Este aceasta oare o dovada ca Sfintii se contrazic intre ei? Cred ca e mai degraba ceea ce a zis Apostolul Pavel, ca “Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Cor 3,17).

Ceea ce zic eu nu este o reteta, ci tocmai o propunere de a renunta la retete. Nu neg ca si canoanele au fost inspirate de Duhul Sfant, dar cred numai ca Duhul Sfant lucreaza in fiecare om in functie de ceea ce este el. In Odessa o femeie s-a sinucis dupa ce preotul a atacat-o cu versete din Apocalipsa, pentru ca isi facuse pasaport de plastic. Acesta era preocupat mai mult de amanarea sfarsitului lumii, vestit de niste calugari neseriosi de pe Athos, decat de mantuirea sufletului acelei femei. Preotul a citat cuvintele Duhului Sfant, numai ca el insusi nu a avut Duh Sfant. De aceea si darul cuvantului se numara printre alte daruri ale Duhului Sfant, si nu-l are oricine, dupa cum nu oricine are darul rugaciunii, darul lacrimilor etc.

Nu trebuie sa ne simtim datori sa mustram pe nimeni, nici pe prostituate, nici pe homosexuali, nici pe necredinciosi, nici pe cei de alta credinta. Sa nu confundam agresivitatea noastra cu ravna pentru credinta, dupa cum ne indeamna si Sfantul Ignatie: “Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne, urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: “De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si barna din ochiul tau nu o iei in seama?” ( Sf. Ignatie Briancianinov, Despre inselare, Schitul romanesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999, pp. 11-12.)

E drept ca Apostolii in Liconia le-au vorbit bastinasilor pe fata de desertaciunea idolilor. As vrea insa ca fiecare dintre predicatori sa-si poata aduce ascultatorii in starea in care i-au adus Barnaba cu Pavel. Liconienii au fost atat de coplesiti de faptele acestor doi slujitori ai lui Hristos, incat preotul lui Zeus, care era si mai marele cetatii, a adus tauri si cununi ca sa-i jertfeasca lui Pavel si Barnaba, pentru ca ziceau: “Zeii, asemanandu-se oamenilor, s-au coborat la noi!” (F. A. 14, 11). Atunci Apostolii si-au rupt vesmintele si, sarind in multime, au strigat: “Barbatilor, de ce faceti acestea? Doar si noi suntem oameni, asemenea patimitori ca voi, binevestind sa va intoarceti de la aceste desertaciuni la Dumnezeul Cel viu” (14, 15).

Ca si Iosif pe Faraon, Apostolii i-au convins pe liconieni nu atat cu cuvintele, cat cu faptele. Aceasta intamplare azi o putem intelege metaforic, pentru ca nu prea mai avem de a face cu inchinatori la idoli. Idolii de azi sunt patimile care ii arunca pe oameni in pacatele corespunzatoare. Daca ar fi sa-l echivalam pe Zeus cu una dintre patimi, fara indoiala aceasta ar fi desfranarea. Departe de noi faptele si puterea Apostolilor. Cati “preoti” ai acestui zeu grozav ne intampina zilnic, dar niciunul nu ne aduce nici tauri, nici cununi.

Comentarii

Dana a spus…
Extrem de util! Multumesc, Ramona!
Ramona a spus…
Da, e util, bine de stiut.
Te imbratisez cu drag si dor, Dana.

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.