Treceți la conținutul principal

Puterea duhovniceasca a deznadejdii- Pr. Savatie Bastovoi

Conferinta sustinuta de Parintele Savatie Bastovoi in cadrul Serilor duhovnicesti din Postul Craciunului 2003 la Alba Iulia.

Prima parte



Avem în Scriptura se pare, ca la Înțelepciunea lui Solomon, deci când spun: “Iata am pus înaintea ta, doua cai: viata si moartea. Alege!” Si Părinții noștri ne vorbesc si despre puterea omului de a-si stăpâni si de a folosi aceste puteri. Aceasta o vedem mai ales si mai pe larg desfășurată în tratatul “Despre om” al Sfântului Grigorie al Nissei, în care el vorbește despre felul în care pornirile bune ale omului devin altceva și ne învață drumul înapoi, spre echilibrul bun al nostru; în care patima trupeasca, curvia poate si trebuie sa ajungă la iubire de frumos; în care lenea si frica trebuiesc crescute spre blândețe, si asa mai departe.
Eu cred ca și DEZNĂDEJDEA, care atât de adânc ne macină pe toți, poate fi îndreptată si folosita spre binele nostru. De ce am pornit aceasta discuție? Pentru ca aceasta nu este o vorbărie abstracta. Toti știm realitatea pe care o trăim, si mai ales duhovnicii, pentru ca ii vedem aici. Cunosc tot omul care vine la spovedanie, începe prin a-si spovedi deznădejdea lui. De aceea am si socotit sa încercăm sa ne gândim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru ca de scăpat de ea am vazut ca nu putem prea ușor, cum o putem folosi dar?

Întorc si iarăși zic: eu cred ca deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare sa ne răscolească sufletul, in stare sa ne scoată la iveala pana cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru. Si acesta este un bun început, pentru ca începutul si pricina caderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este si atunci diavolul l-a ispitit si i-a propus o noua condiție pe care ar putea sa si-o însușească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi. Ne readuce aminte ca noi suntem întâi de toate muritori. Atunci când omul, care firesc are în sine chemarea de a stăpâni, pentru ca Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci si peste cea cereasca. Așadar atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o buna stăpânire, împreună- stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă contrar așteptărilor sale de tinerete înfrângerea sa totala în fata vieții, atunci el deznădăjduiește.
Deznădejdea survine atunci cand omul își da seama în toata ființa sa ca el nu poate sa devina ceea ce ar vrea sa fie, ca el nu este ceea ce credea el ca este. Aceasta este deznădejdea. Aceasta este moartea si pornirea fireasca a omului care-si descoperă aceasta condiție a sa este sa dispara, sa se sinucidă. Pentru ca el nu suporta condiția sa. Pentru ca el, în mintea lui, care este data de la Dumnezeu buna, înțelege ca o astfel de făptura nu-si are rostul. Si cu adevărat o astfel de făptură nu-si are rostul dacă ea nu va fi împlinită prin reîntâlnirea cu Dumnezeu, de unde a și pornit, ca toate aspirațiile si doritele lui sa devina o realitate si el sa-si recapete starea lui dintru început, starea lui fireasca. Unde este aceasta putere?

Ideea si tema asta nu am inventat-o eu, o găsim la Părintii noștri si o vedem în Viețile Sfintelor, acolo unde mintea noastră de creștini ai vremurilor noastre, nu poate face deosebire intre deznădejdea care este socotită păcat si starea de pocăință, starea unei Maria Egipteanca sau a Sfântului Mucenic Varvar, care a cerut sa traiască cu porcii. Trei ani după asta n-a mai vrut sa se ridice si a cerut părintelui sa se duca în pădure sa mai pasca iarba, si a mai păscut 11 ani. Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfântul Antonie ca sa învețe desăvârșirea creștina, care stand în piață si bătând cuie în cizmele pe care le făcea, privind la ceilalți spunea: “Toti aceștia se vor mântui, Doamne numai eu, nu”. Si noi nu înțelegem de ce aceasta credință ca el nu se va mântui si a noastră care simțim la fel, ca nu ne vom mântui, una este desăvârșirea pe care n-o atinsese încă nici Antonie, si alta este starea noastră jalnica în care colcăim. Si mintea noastră de creștini ai vremurilor pe care le trăim, nu înțelege despre ce este vorba. Si atunci Dumnezeu trimite noua un Sfânt ca Siluan, care este omul timpului pe care-l traim. Este apostolul timpului nostru. Si atunci când el nemaiputând sa-si răspundă la aceasta întrebare pe care noi toți o avem… Eu as vrea ca noi toti s-a avem! Si sa nu mai trăim în afara întrebărilor, decat dacă am dobândit de acum puterea cea de sus si suntem dincolo de aceste frământări; asadar acest Siluan frământat fiind de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu si Il întreabă: “Ce voi face pentru ca dracii ma necăjesc si eu nu vad capăt suferințelor mele?” Si atunci Hristos ii da raspunsul: “Tine mintea ta în iad si nu deznădăjdui!”. Acesta este un paradox. Gândindu-ma la aceste cuvinte de o vreme mi-am dat seama ca numai Sfântul Siluan putea sa le înțeleagă pentru ca lui i-au fost adresate. ‘Tine mintea ta in iad si nu deznădăjdui!” Ce altceva este iadul, decât in primul rând deznădejdea? In clipa in care nu mai deznădăjduiești, ești în iad. Cum dar ții mintea în iad si nu deznădăjduiești? Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel ca si toata Evanghelia. Este un paradox, care este o ‘sminteala’, ‘sminteala’ la care suntem chemați noi toți. Si dacă nu ne va învață Dumnezeu sa ieșim din acest labirint al mintii noastre, omul singur nu o poate face.

Părintele Sofronie, care este ucenicul Sfântului Siluan si care l-a făcut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte, care se cheamă: “A-l vedea pre Dumnezeu asa cum este”. Aceasta carte este o spovedanie, o autobiografie duhovniceasca o numește părintele Sofronie la început, în care el în evoluția omului spre întâlnirea cu Dumnezeu, în evoluția sufletului, în calea sufletului de la păcătoșenia noastră spre lumina, prima etapa este cea a deznădejdii, dar a unei deznădejdi pe care Părintele Sofronie o numește deznădejde harica. Este o sintagma paradoxala desigur auzului nostru. Cum poate fi o deznadejde harica? Si eu cred ca aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Taisia si a Sfintilor mari pe care ii avem noi. Aceasta este deznadejdea lor, o deznadejde care desi le descopera toata nimicnicia si infrangerea lor, totusi tocmai prin aceasta ii impinge spre Dumnezeu, nu li-L ascunde pe Dumnezeu. Starea lui Iuda este o stare de trezvie. Atunci cand Iuda vazandu-si invatatorul prins, invatatorul iubit, de ce sa nu spunem? Hristos era invatatotul iubit al Iudei. Iuda a mers dupa El, atunci cand Hristos l-a chemat. Aduceti-va aminte de tanarul bogat care facuse toate virtutile legii, dar atunci cand a fost chemat de Hristos sa-l urmeze, nu a putut. Iuda a facut-o, pentru ca socotesc ca-L iubea pe Hristos. Dar el prin patima care era in inima lui a cazut in ispita. Ispita a fost si mai subire decat pare, pentru ca Ioan Gura de Aur crede ca Iuda n-ar fi crezut ca Hristos o sa se lase prins. Pentru ca L-a mai vazut pe Hristos disparand din multime, atunci cand iudeii l-au dus pe spranceana muntelui ca sa-l arunce si Hristos S-a facut nevazut. Iuda credea ca acum Histos cand gardienii, ostasii vor incerca sa-l prinda, va ridica mana si toti vor cadea. Dar in clipa in care a vazut ca nu este asa, ca Hristos care a linistit marea, care a facut atatea minuni se lasa prins si batut si palmuit, Iuda isi vine in fire, fuge la preoti arunca banii, il marturiseste pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru, : “Luati , am vandut sange nevinovat”. Dar Iuda deznadajduieste. Dar Iuda si-a venit in fire. Iuda a cunoscut ca ceea ce a facut el nu este bine. Iuda a cunoscut realitatea sa in care se afla, pe care mai inainte n-o vedea, pana a se ivi in inima lui deznadejdea, numai ca el se lasa mai departe purtat de mintea sa, si ca si Adam uita cine este ziditorul sau, uita bunatatea lui Dumnezeu si dragostea Lui si primeste, gandeste un dumnezeu al mintii sale, care nu exista in adevar, un dumnezeu care nu iarta, asa cum altadata Adam si-a inchipuit un dumnezeu zgarcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoasterii. Si tocmai din aceasta pricina, desi cunostea realitatea, desi isi venise in fire, el se intoarce si pleaca dinspre Dumnezeu si imbratiseaza moartea. Altceva fac Sfintii, care intorcandu-se la Dumnezeu, s-au intors dupa o viata cu pacate mai mari decat ale Iudei. Cine dintre noi nu a facut pacatul Iudei? Dar si multe altele care le-am acoperit. Socotesc ca Iuda nu era desfranat, n-ar fi putut sa fie asa printre Apostoli, pentru ca toti erau cu ochii pe Apostoli, si daca se sminteau atunci cand nu-si spalau mainile, inchipuiti-va cum s-ar fi smintit daca ar fi fost printre ei desfranati. Iuda nu avea asta si cred ca nu avea multe dintre alte pacate. Avea una. O patima. Patima iubirii de arginti. De aceea si noi, zic, sa ne aplecam asupra noastra ca sa vedem care este acel unu, care este acea prima boala a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea incercarii noastre sa ne despartim de Dumnezeul cel adevarat si sa-l imbratisam pe cel imaginat de mintea noastra, prin patima pe care o avem.

Este ceva care pe sfinți i-a împins spre Hristos, dar pe Iuda de la Hristos. Si aceasta este tocmai uitarea. Uitarea a ceea ce este Dumnezeu dincolo de simtirile noastre, acel Dumnezeu care ne cheama si la care ne putem intoarce, si deznadejdea ne poate servi ca trambulina pentru aceasta. Acuma, cred ca ar fi obositor si pentru unii si pentru altii sa continui singur aceasta discutie si tema pe care fiecare dintre noi o cunoaste din propria lui experienta. Asa ca m-ati ajuta mult mai mult si mi-ar fi cu mai mare folos daca cele pe care le-am zis eu aici le-ati contrazice sau le-ati imbogati prin ceea ce fiecare dintre dvs. sunteti.

Partea a doua

Intrebari si raspunsuri

Întrebare: Părinte Savatie, cum putem sa ne aflam boala noastră de căpetenie a sufletului, si dacă o depistam ce trebuie sa facem mai departe?

Părintele Savatie: Nu este nevoie de prea multa vreme ca sa ne descoperim boala noastra, pentru ca aceasta boala strabate in orice clipa a vietii noastre. Daca suntem maniosi vedeti-o. V-o spun si oamenii din jur, v-o spune si inima. Pentru ca cine cunoaste mai bine sufletul omului decat duhul omului, ne spune Scriptura si Dumnezeu. Pacatele în care cãdem mai des. Încercați-le pe rând dacă vreți si opriți-va la cea pe care o biruiti mai greu. Una dintre ele va fi mai greu de învins decât celelalte, cu aceea luptați. Si aici eu iau în sens duhovnicesc cuvintele Mantuitorului adresate Martei: “Marto, Marto, te silesti si te-ngrijesti de multe, dar una singura trebuieste”. Una singura căutați-o si luptați cu ea, prin contrariul ei. Sunteti mânios, nu va mai mâniați, adică faceți milostenie, fiți de ajutor celuilalt, faceți ascultare celuilalt maniat. Când va roagă ceva, faceți îndată. Oferiți-va voi sa aduceți apa, sa faceți voi mâncare, sa curatati voi cartofii. Si-asa mai departe. Prin lucruri de-astea mărunte învingem mânia. Supuneți-va voia voastră, altcuiva. Am zis mania pentru ca mi se pare ca este cea mai grozava patima si atac asupra firii noastre, pentru ca Hristos ne-a spus sa învățăm de la el sa fim blânzi si smeriți cu inima. Mânia este partea cealalta, este opusul lui Hristos si luptand cu ea cred ca veti scapa si de toate celelalte pentru ca “duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi”, dobandind blandetea si smerenia toate celelalte patimi vor disparea pur si simplu.

Intrebare: Parinte Savatie care este suprema terapie impotriva deznadejdii?

Parintele Savatie: Nadejdea. Si munca. Munca nu in sensul prost, ca ne ducem la carat pietre neapărat. Dar sa avem întotdeauna o ocupație. Omul ajunge sa deznădăjduiască pentru ca s-a pierdut pe sine, am zis, pentru ca nu-si mai găsește un rost. Sa începem a face ceva, orice: pictați, cântați, croșetați, dar sa ai ceva de care ochiul tău sa se bucure si celorlalți sa le fie de folos. Si atunci tu nu vei mai avea timp sa lasi loc acestui duh, caci deznadejdea, sa nu uitam niciodata ca este o persoana, este un duh care ne cuprinde si tinand minte asta, ca suntem atacati, nu de o inchipuire a mintii noastre, ca nu este o stare a noastra fireasca, sa iesim un pic din psihologie, din psihanaliza si sa intram in duhovnicie, unde fiecarui gând trebuie sa-i gasim persoana care-i sta in spate, pentru ca nici o stare si nici o idee nu se poate naște din senin. Cineva a născut-o si dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o in inima mea si acel cineva dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Si atunci sa ma ridic si sa nu-l mai primesc prin rugaciune, prin putina osteneala, prin legatura pe care trebuie sa o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legatura pacii si-a dragostei care trebuie s-o crestem incet, incet in noi. Scuturati deznadejdea de la voi asa cum ne scuturam noroiul de pe picioare când intram într-o încăpere. Nu o purtati prea mult in inima si mai ales luati seama sa nu o confundați cu pocăința si cu smerenia! Pentru ca aceasta este ispita în care cad majoritatea. Cum o vom cunoaște? Daca starea mea de păcătoșenie pe care o descopăr, care ma arunca-n plâns, care ma-ndeamnă sa postesc, care alte multe fapte bune îmi șoptește sa le fac, dacă ma desparte de rugăciune, dacă nu ma lasa sa ma ridic din fotoliul meu în care m-am trântit asa si stau: “Offff ce pacatos sunt, n-am sa ma mantuiesc, Doamne iartă-ma pe mine păcătosul…” Daca am asa o stare, nu este buna, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Asa ca, nu primiți nici mustrările de cuget care va vin prea in serios, daca ele va taie rugaciunea, daca va taie vitalitatea. Uitați-va la Sfinți care plângându-si păcătoșenia, se ridicau si mergeau pana in mijlocul pustiei, care puteau sa muncească toata ziua, ca Sfântul Siluan sa care saci la moara, sa facă multe alte treburi pe care noi în starea noastră de moleșeală nu putem sa le facem, nu putem face nimic. N-avem chef de nimic. Atunci când vederea propriilor păcate trezește si acest: “Nu știu ce sa mai fac?”- atunci nu-i buna. Alungați-o! Dar, daca vederea păcatelor va impinge spre rugăciune, spre dragoste, vreți sa-i ajutați pe ceilalți, vreți sa va faceți slujitori, în sensul bun si pe lângă toate aduceți bucurie celuilalt, deși în inima voastră vedeți iadul, atunci ii buna, primiți-o. Si fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descopera noi unghiuri si ocolișuri ale sufletului sau, pe care este bine sa le ia in seama, pentru ca Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va învăța toate, ne-a zis când S-a înălțat la ceruri, Mângâietorul. Primiți-L si faceti-va obicei sa fiti mai des si mai aproape de El, decat cu propriile noastre ganduri. Si atunci cred ca ne va fi mai usor si mai de inteles toate cuvintele pe care le vorbim.

Intrebare: Stim ca orice rau este urmarea unui pacat. Urmarea carui pacat este deznadejdea?

Parintele Savatie: A mandriei. Atunci cand omul, am zis, se incranceneaza sa faca mai mult decat ii sta in putere, increzandu-se nu stiu in cine si in ce, numai nu in Dumnezeu, in clipa in care el descopera ca ceea ce a crezut el ca poate, nu mai poate, atunci el deznadajduieste. Smerenia nu poate deznădăjdui. Si-a lenei este deznadejdea. Si numai a carui pacat nu este urmare deznadejdea? Tot pacatul naste deznadejdea. Daca noi uitam, uitam pe Dumnezeu.

Intrebare: Citim in Biblie ca fiecare trebuie sa-si duca propria cruce. Deznadejdea este de cele mai multe ori abandonarea acestei cruci. Cat de repede iti poti reveni din starea aceasta de deznadejde? Exista posibilitatea de a te apleca si a-ti lua din nou crucea?

Parintele Savatie: Intr-o clipa omul poate ieși din deznădejde. De fapt toate ridicările noastre se produc într-o clipa. Este clipa în care Duhul Sfânt se atinge de inima omului. Dar Duhul Sfânt se atinge de inima omului atunci când inima se smerește, când își cunoaște adevarul despre sine. Sigur ca dupa aceea este o lunga perioada in care sufletul cade iarasi si iarasi in acelasi pacat, si iarasi se ridica, dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut si cu amintirea acelei clipe omul poate inainta. De aceea, desi perioada pana la curatarea desavarsita si eliberarea de pacat sau patima poate fi lunga, si este lunga, ea a avut loc intr-o clipa, pentru ca in acea clipa Dumnezeu i-a aratat capatul luptei sale, i-a dat starea de biruinta de la capat, pe care el poate o va mai avea doar spre sfarsitul vietii, sau chiar dincolo, dar in nadejdea si din puterea acelei clipe el inainteaza. De aceea zic ca ridicarea a avut loc atunci, pentru ca asa lucreaza Dumnezeu: ne arata intr-o clipa toata slava pe care o putem avea si cu aceasta ne momeste si ne robeste, ne face ai Sai nedezlipiti.

Intrebare: In zilele noastre, in special in randul romanilor, deznadejdea este tot mai prezenta. Atat nesiguranta acestei vieti pline de saracie, necaz, mizerie, moarte cat si nesiguranta vietii in Imparatia lui Dumnezeu. Cum ati caracteriza vremurile in care traim? Traim in prezent ca oameni mai mult iubitori de sine, decat iubitori de Dumnezeu?

Parintele Savatie: Totdeauna oamenii au trait asa. Mie imi este foarte greu si strain sa ma simt apartinand de un timp anume, de timpul pe care-l traim, si cred ca omul trebuie sa inceapa sa se desprinda de vremea sa, sa inceteze sa-si mai fie contemporan siesi pentru a putea in sfarsit sa se indrepte spre Dumnezeu care este Domn si al sambetei. Ca nu noi am fost facuti pentru timpul asta, pentru sambata asta pe care o traim, ci timpul, epoca noastra, aceasta sambata a fost facuta pentru noi si-o putem neglija, daca avem ceva mai bun de facut. Pentru ca si Hristos i-a intrebat: “Se cuvine a face rau sambata, sau a face bine?” Se cuvine a face rau in vremea pe care o traim noi, sau a face bine? Si daca vrem sa facem ceva mai bun, avem libertatea sa o neglijam. Si eu chiar va chem, pentru ca si Hristos ne-a chemat sa lepadam vremea in care traim asa cum este ea, dar nu este mai rea decat vremea lui Adam. Adam pentru inceput a fost asezat in rai unde toate erau bune foarte, unde nu avea prieten decat pe Eva, care si ea era buna foarte si in desavarsita intelegere si totusi, cu toate acestea au gasit pricina sa se certe si acolo si sa piarda raiul. Oarecum noi, care traim intr-o vreme in care traim, cu sase miliarde de oameni, cu o istorie care ne apasa, cum vrem sa fie altfel? Asta o zic ca sa ne linistim si sa nu credem ca daca am fi fost asezati intr-un timp mai bun, am fi fost altfel. Am fi fost la fel pentru ca noi suntem ceea ce suntem. Asa ca, incet, incet sa ne desprindem de aici si sa mergem spre Dumnezeu unde nu mai este timp, “nu mai este suferinta, nici suspinare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit”.

Intrebare: Parinte Savatie, un deznadajduit, care nu vrea sa iasa din aceasta stare, poate fi ajutat prin rugaciunea altuia?

Parintele Savatie: Poate, dar foarte, foarte, foarte greu. Problema deznadejdii: de ce-i dejnadajduit? Pentru ca s-a pierdut pe sine. El trebuie sa se gaseasca pe sine. Cine stie mai bine decat el, cine-i el? Este o problema de vointa si o problema de o clipa. Cine, dintr-o parte? Nu este nimic mai apasator decat prezenta unui om deznadajduit in fata caruia tu cel care pana atunci erai cu nadejde, ti-o pierzi si pe a ta, pentru ca-ti descoperi neputinta ta de a-l ajuta. Numai cu rugaciune cred ca, dar si in multe alte feluri pe care Dumnezeu le poate descoperi fiecarui om. Am vazut deznadajduiti si mai stiu care, pur si simplu, nu primesc cuvantul. Si-n fata lor te simti cu totul neputincios. Hristos a fost neputincios in fata deznadejdii lui Iuda. Si-n cate feluri nu a incercat El sa-l scoata? L-a atentionat la cina, si mai dinainte: “Cineva din voi Ma va vinde”. Si-atunci cand Iuda l-a imbratisat, nici atunci… ce-i spune?: “Prietene cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Trezeste-te Iuda! Daca l-ar fi certat, daca i-ar fi spus: “Vipera ce esti! Te-am tinut la piept, te-am avut printre noi si tu ma vinzi pe mine pentru 30 de arginti?” - Hristos stia tot. Ii spune: “Prietene, cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Si Iuda tot nu raspunde. Nu stiu ce vom face noi. Dar dragostea ne cheama sa ne rugam pentru toti si sa ne purtam neputintele unii altora, si una dintre ele cutez ca cea mai mare este deznadejdea. Sa ne-o purtam impreuna. Sa deznadajduim si noi cu NADEJDE, impreuna cu cei care mai nadajduiesc inca, si cred ca Dumnezeu poate face minuni.

Intrebare: Parinte Savatie, daca sfintia voastra ati deznadajduit, impartasiti-ne ce ati facut in deznadejde?

Parintele Savatie: Am deznadajduit. Rugaciunea mea cam de-un an jumatate, cand m-am intors la Dumnezeu, a fost sa-mi ia nemurirea sufletului. Pentru ca eu eram convins ca nu ma voi mantui, si-atunci decat sa ma chinui ma rugam mai bine sa ma faca muritor, sa dispar ca dobitoacele, pentru ca si dobitoacele am pacatuit si-am gresit, si daca eu m-am facut asemenea dobitoacelor cu trupul, de ce sa nu ma fac asemenea dobitoacelor cu sufletul? Adica sa-mi ia nemurirea lui. Si-acesta este un gand de cea mai adanca deznadejde, pe care acum o aflu si o stiu. Vreme a mai trecut, atunci nu era cine sa ma invete. Am zis Parintelui Rafail intr-o discutie, spovedanie, treaba asta si mi-o zis un cuvant pe care vi-l spun si eu. Zice: “Asa-i. Deznadejdea este atunci cand omul voieste sa se dea iadului, nefiintei”. Atunci cand noi vrem sa nu mai fim, sa disparem pur si simplu, asta-i deznadejdea. Dar daca noi, cu pacatele noastre, cu nebunia noastra, totusi stam in fata lui Dumnezeu si multumesc Lui, ca desi am purtat acest iad in mine, am stat in fata Lui, ca nu m-am dus de la El. Eu n-am facut nimic. Batranul meu, parintele Selafiil, el o facut. Stiti ce-o facut? Mi-o zis: “Nu te mahni, nu deznadajdui!” Si mi-o trecut, pentru ca am crezut in cuvantul lui :-) Si noi daca vom merge la un preot, si-atunci cand el ne va spune: “Nu deznadajdui!” Il vom crede, noi nu vom mai deznadajdui. Si de atunci, slava Domnului, nu prea mai deznadajduiesc, pentru rugaciunile parintelui meu. Si fiecare sa se roage Domnului sa-i dea un parinte care sa-l ocroteasca de moartea asta sigura care este deznadejdea, si acest parinte poate fi oricare, dintre cei care este aici, si dintre cei pe care-i cunoasteti voi.

Intrebare: Necazurile ne arunca intr-o mare deznadejde care ne face sa ne intrebam: De ce ne-am mai nascut? De ce suferim? De ce aceste intrebari? Cum putem sa le alungam?

Parintele Savatie: Oferindu-le raspunsuri. De ce ne-am mai nascut? Ganditi-va! Ganditi-va mai mult la Dumnezeu si mai putin la intrebari. Nu este o simpla scapare sau debarasare de intrebarea pe care mi-ati pus-o, ci este un indemn sa nu mai colcaim in noi insine si sa ne indreptam catre Dumnezeu cu toate aceste intrebari, sa nu ni le punem noua, ci lui Dumnezeu. Uitati-va la prooroci! Proorocii nu-L intreaba pe Dumezeu toate astea? Dar pe Dumnezeu. Uitati-va la Iov! Zice: “Ce mare lucru este sa strivesti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul si toate, toate care Le stii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei iesi invingator. Ce mi-ai lasat suferinta asta?” - vorbea cu Dumnezeu. Dar noi ce facem: “De ce m-am nascut eu oare? Viata asta… eee… pai credinta in Dumnezeu e buna pentru cel ce-o are” - toate monologuri, toate framantarile noastre. Nu spunem: “Doamne! De ce m-am mai nascut?” Asa ca toate intrebarile si framantarile pe care le aveti, intoarceti-le catre Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere si cu lacrimi. Cunoscand ca Dumnezeu si-asa va stie framantarile si nu veti fi nepoliticosi daca i le veti pune Lui, si nu-I veti descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre daca I le veti adresa in cele din urma. Nu va mai dati pe dupa perdele inaintea lui Dumnezeu! Si-atunci veti primi raspunsuri. Si-asa veti invata rugaciunea. Pentru ca rugaciunea este vie. Rugaciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parca noi vorbim cu Cineva pe care nu avem sa-L intrebam nimic? Si de la care sa nu avem ce auzi? Asa si cu un dumnezeu, care sta undeva abstract, la care nu avem voie sa venim cu intrebari si iscodiri. Noi nu putem sa ne imprietenim? Dar puneti-I Lui toate framantarile voastre, toate pacatele voastre, si nu ma-ndoiesc ca le veti primi degraba si semnul va fi plansul. Si va fi un plans usor, care va ridica de la voi tota framantarea si va veti da seama ca intrebarile voastre unde sunt? Deci nu mai sunt. Asa cunoasteti venirea Duhului Sfant. Cand dispar problemele. Cand vine Duhul Sfant, omul nu mai are probleme si dileme. Incercati sa nu va ridicati de jos din cameruta voastra, pana cand nu vor disparea problemele. Si-asa culcati-va! Si a doua zi faceti la fel! Si cred ca vom spori din mai bine-n mai bine. Si nu va mai fi nevoie de conferinte din astea, si voi putea sa stau si eu linistit, si Inaltul. Si ne vom bucura si-n multe alte chipuri :-) desi si aceasta este o bucurie, pe care nu trebuie sa ne lipsim degaba de ea.

Intrebare: Cad in deznadejde cand ma gandesc la sfarsitul lumii. Ma gandesc ca poate eu voi apuca sa mor inainte de aceasta, deci de sfarsitul lumii, dar copiii mei nu se stie. De aici si frica de a face copii. Cum sa scap de aceasta frica?

Parintele Savatie: Ati vazut c-am fost prooroc? :-) V-am spus? Ce facem? In loc sa ne gandim la Dumnezeu, stam cu gandurile noastre. Unde ne e gandul nostru? La sfarsitul lumii, la copiii mei, care s-ar putea sa faca asa, dar eu asa, dar Dumnezeu unde-I? Cu cine sa stam? Toate cu Dumnezeu sa le vorbim si sa nu zburde inima noastra in alta parte! Doua, ce sa-i spun? Reguli, sfaturi, nici unul dintre cuvinte nu-mi place :-) Una: nu va ganditi la viitor! Doua: nu va ganditi la trecut! Dar la ce sa ne mai gandim? Ei, o sa descoperiti la ce va mai ganditi. Ca rameneti numai voi si Dumnezeu, la asta ganditi-va si mai mult cu Dumnezeu. Nu va raportati pe voi in viitor, si nu va hraniti pe voi din trecut. Pentru ca amandoua sunt minciuna. Nu dati drumul gandului nicaieri fara Dumnezeu. Si-atunci n-o sa va mai vie deznadejdea, nici din sfarsitul lumii, nici din oricare alt gand. Pentru ca, cu timpul aceste ganduri vor mai inceta sa mai apara. Pentru ca ele nu-s bune.

Intrebare: Care este diferenta dintre disperare si deznadejde?

Parintele Savatie: Diferenta de caligrafie, de transcriere :-) Nu stiu :-)

Intrebare: Ce este nadejdea? Si cum o putem dobandi?

Parintele Savatie: Prin plinirea poruncilor care ni le-o lasat Hristos. Hristos ne-o dat cateva sfaturi atunci cand o venit in trup la noi: “Iubeste pe aproapele tau!” - si ne-o si talcuit-o cum s-o facem. Ceea ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor. Incercati sa faceti asta si incet, incet nadejdea va creste in inima voastra. Si nu numai nadejdea, si dragostea.

Intrebare: La varsta de 80 de ani care pot fi motivele deznadejdii aparute in mintea si sufletul unei mame a trei copii, copii care-o iubesc si-o respecta, care sunt asezati la casa lor. Aceasta mama spune ca s-a saturat de viata, nu mai vrea sa manance, vrea sa moara. Ce se poate face spre ajutorarea sa, in completarea spovedaniei si impartasaniei?

Parintele Savatie: In completarea spovedaniei si-a impartasaniei, nimic nu se mai poate face. Dar, eu cred ca iarasi trebuie multa rugaciune. Cei care-o cunosc, fiii, copiii, care cred ca nu-i scrisoarea ei, ci a unora dintre ei. Voi, spovediti-o si impartasiti-o! Voi, rugati-va, dar rugati-va pana la lacrimi! Sa nu socotiti ca v-ati rugat daca nu ati plans. Dar sa plangeti din toata faptura voastra, si socotesc ca pentru o astfel de rugaciune, toate se pot face.

Intrebare: Cum poate fi ajutat un tanar sa iasa dintr-un anturaj care-l tine in compania celor ce folosesc alcoolul si se poarta ca desfranatii. Nu vrea sa se spovedeasca. Cum poate fi convins ca greseste?

Parintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie sa convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. In cazul dat si-aceasta este o forma de deznadejde. Nu a celuia care se afla in pacat, ci a celuia care pune intrebarea. Pentru ca noi, parelnic, nadajduind pentru noi, incepem sa nu mai nadajduim pentru altii. Dar atunci cand noi ne pierdem nadejdea pentru aproapele nostru, noi iarasi gandim un dumnezeu care nu seamana cu al nostru. Nu deznadajduiti pentru aproapele vostru, pentru ca este totuna cu a deznadajdui pentru voi insiva. Si socotesc ca poate chiar este un pacat mai mare. Pentru ca daca noi pacatosii am capatat nadejde la Dumnezeu, cu pacatele noastre, cu trecutul nostru, si-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastra ca ne-a chemat si ne poate ierta, si-a semanat, a nascut in noi nadejdea, de ce sa credem ca pe celalalt Dumnezeu nu-l asteapta, ca nu-l va intoarce, ca nu-l iubeste la fel ca pe noi. Sa nu judecam. Din cauza judecatii, avem aceasta suferinta nedreapta. Lasati-l! Are Dumnezeu lucrul si cu el. Rugati-va ca si cum n-ati vedea pacatele lui, dar nu ca si cum, sa nu le vedeti si sa nu le socotiti pacate. Ca sta cu desfranatii, ca-i betiv, ca nu vrea sa se roage, ca nu asculta. L-am judecat. Nu ganditi asa! Pentru noi sa socotim aceste pacate si sa nu le facem, dar pentru altii, spuneti: “Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac”. Asta-i rugaciunea pe care ne-a invatat-o Hristos pe cruce, sa o urmam! Rugati-va asa pentru el, cu dragoste, cu nadejde in Cel care are putere sa inalte cele surpate si socotiti-va ca nu sunteti cu nimic mai bun decat el. Si-atunci rugaciunea voastra va avea putere si-l va ridica. Dar niciodata sa nu dati sfat unui om pe care-l socotiti mai mic si mai pacatos decat voi, pentru ca sfatul vostru niciodata nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica si pe altii, dar inaltandu-ne, stricam nu numai pe noi, dar totul in jur, si tot de ce ne atingem. Cu rugaciune, cu smerenie si cu dragoste toate sunt cu putinta.

Intrebare: Parinte Savatie, vorbiti fumos, dar ce-i puteti spune unei familii, din care mama este somera, tatal urmeaza sa fie disponibilizat, iar copiii au nevoi si probleme. Deci ce le puteti spune unei familii fara sansa?

Parintele Savatie: Oare Hristos pentru ce-o venit in lume? A avea bani, a avea salariu, asta-i sansa? Moartea sta la capatul nostru. Sfintii care stateau in pustie si mancau grauntele din balegile de camila pe care le gaseau, sfintii de care lumea asta nu este vrednica, care-or lasat palatele ca Arsenie, palatele imparatesti, aceia ce sanse aveau? Noi am ajuns sa mancam balega din drum, am ajuns sa roadem iarba de sub garduri, si pe aceia sa o cautam cum faceau ei in pustie? Si noi nu avem sansa? Nimic nu am de spus, pentru ca Hristos a spus toate.

Intrebare: Parinte Savatie in ce stare se afla sufletele celor deznadajduiti care si-au pus capat zilelor si care sunt sansele lor de mantuire?

Parintele Savatie: N-am aceasta vedere. As vrea s-o am, dar n-o am. Dar, nadajduiesc pentru multi dintre ei.

Intrebare: Parinte Savatie, homosexualitatea este un pacat despre care putem crede ca nu mai este vreo nadejde de vindecare?

Parintele Savatie: Nu. Dac-ar fi fost macar un pacat pentru care sa nu mai fie nadejde de vindecare, Evanghelia ar fi fost cea mai cruda gluma si Hristos nu trebuia sa vina. Dar tocmai pentru ca Hristos a venit, ne-a tamaduit pe toti, toti cei care il primim pe El. Cu nimc mai bun decat homosexualii nu suntem, pentru ca orice pacat care sta asupra noastra ne poate desparti si ne desparte de Dumnezeu, si ce ne este noua daca motivul despartirii noastre va fi homosexualitatea sau betia, sau judecarea, sau minciuna, sau hotia. Atunci infricosator va fi, ca vom fi despartiti de Dumnezeu si socotesc ca pricina nu va mai insemna ceva, de aceea sa luptam cu toate ale noastre pentru ca daca plinind toata dreptatea nu ne vom putea mantui, caci daca nu va prisosi dreptatea noastra mai mult deca a carturarilor si fariseilor nu ne mantuim, atunci sa nu ne framante astfel de ganduri si iarasi si iarasi sa ne intoarcem spre Dumnezeu, Cel care toate are puterea a le ierta si a le indrepta. De aceea este Dumnezeu, de acea avem nevoie de El. Cele pe care noi nu le putem indrepta, El le indreapta. Aveti nadejde! Aveti nadejde pentru orice fel de pacat.

Intrebare: Este buna deznadejdea de a fi facut o spovedanie incompleta?

Parintele Savatie: Nu. Este de la draci in toate cazurile aceasta deznadejde. Am observat o ispita draceasca, cumplita care se-ntampla printre noi. Cand va aduceti aminte ca ati uitat sa spovediti un pacat, de cele mai multe ori in fata potirului, si-atunci omul tulburat fiind, nu se intoarce nici la preot sa-l spuna, pentru ca nu are de unde sa-l ia, si merge cu cugetul tulburat si se impartaseste; cu cugetul indoit si pe urma spune ca este in deznadejde. Conditia pentru impartasanie este cugetul curat. Paziti-l! Nu ascultati spurcatul glas care va spune: “Aia ai uitat sa spui, da aia n-ai spus-o, da aia ai viclenit.” Ziceti asa: “Domnul Dumnezeu stie toate. Dupa asta, daca e nevoie mai spun parintelui, ca parintele este si eu nu viclenesc. Doamne, Tu stii toate, uita-Te in inima mea, ca nu am ascuns de voie sau din viclenie, ci din uitare. Da-mi sa ma apropii de Tine”. Si mergeti dupa asta si spuneti parintelui, dar de deznadajduit sa nu credeti glasul ista. Ne spune David: “Pacatele cine le va cunoaste si greseli cine la va numara, cine le va stii?” Nu faramitati asa spovedania, ci traiti mai intreg, una singura. Care este pacatul meu? In ce fel l-am lucrat? In ce fel m-a lovit iarasi, pentru ca a gasit o alta poarta prin care-a intrat. Asta spovediti! Nu faramitati si nu ascultati glasul ista, si-n nici un caz nu intrati in deznadejde, pentru ca intodeauna de la draci este. Spuneti Domnului: “Doamne Tu stii toate, Arhiereule adevarat, Tu singur care ai puterea a ierta pacatele, vezi ca n-am vrut sa ascund”. Sau chiar daca am ascuns, daca am fost prins de ispita sau de rusine, sau de orice altceva: “Iarta-ma Doamne, ajuta-ma, ma duc pana la parintele sa-i spun”. Si fiti cu pace! Faceti iarasi intelegere cu Dumnezeu, El care stie toate. Nu va tulburati! Nu va tulburati! Este o mare, mare ispita si asa de frecventa, incat rar am gasit om care sa depaseasca starea incat sa poata lega cu Dumnezeu ca sa nu mai aiba aceste atacuri, atacuri care-s foarte mici la indemna diavolului, dar noi cadem in ele si ne impartasim cu cugetul tulburat si traim cu tulburarea in inima noastra. Asta-i cel mai grav. Dumnezeu sa ne ajute! Nu mai primiti, nu mai credeti!

Intrebare: Iisus Hristos a deznadajduit in momentul din Gradina Ghetsimani cand se ruga Tatalui? Prin deznadajduire se poate intelege o destramare a relatiei dintre oameni, a relatiei cu aproapele?

Parintele Savatie: Deznadajduirea este o destramare totala, dintre Dumnezeu, dintre oameni, omul deznadajduit se insingureaza, se sinucide. Sigur ca este destramare.
Rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul in care trebuie sa ne rugam noi. Nu poate sa fie deznadejde. Ce, Hristos si-a despartit mintea de Dumnezeu? Cui a infatisat El deznadejdea Sa? - Tatalui. Atata vreme cat omul se ridica si isi indreapta cugetul sau catre Dumnezeu, spovedindu-si dznadejdea ca si David, care de multe ori isi spovedeste deznadejdea , deznadejde mare pana la iad. “Spre mine insumi sufletul meu s-a tulburat”- spune David. Este deznadejde, si totusi o pune inaintea lui Dumnezeu. “Pentru ce esti mahnit, suflete al meu?” - spune el acestui suflet tulburat; “Si pentru ce ma tulburi? Imbarbateaza-te si asteapta pe Domnul!” Atunci cand ne-am vazut aruncati in deznadejde, cand nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznadejdii noastre, sa ne intoarcem ca si David catre propriul suflet si sa-i spunem cele ce a uitat el sa faca, pentru ca nu le mai simte. Rostiti-le: “Pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce ma tulburi? Ridica-te, imbarbateaza-te si nadajduieste spre Domnul”. De atatea ori ai facut-o, de ce acuma uiti s-o faci, de ce acuma crezi ca n-ai mai putea-o face? Fa-o! De multe ori Biserica se roaga cu astfel de rugaciuni. Mai ales in Postul Mare, vedem adresari catre propriul suflet, catre sufletul deznadajduit al lui Adam, al omului care s-a despartit. In Canonul Mare, vedeti-l, sunt toate: “Suflete al meu, suflete al meu desteapta-te! Pentru ce dormi?” Asa ca este drum, dar dupa ce am spus sufletului indata catre Dumnezeu: “Primeste-ma Doamne pe mine care mult am gresit!” Asa ca, cum poate fi rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani deznadejde? Nu S-a despartit de Dumnezeu. Cum oare s-ar fi putut asa ceva? Asa ca noi, chiar si atunci cand Hristos a simtit aceasta despartire, tot lui Dumnezeu I-a spus-o: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai parasit? - spune El pe cruce. Cand a simtit parasirea in toata faptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: “De ce m-ai parasit?” Asa si noi, cu deznadejdea in brate, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu sa le spunem. S-atunci deznadejdea nu va mai fi deznadejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum in ceea ce ar trebui sa fim.

Intrebare: Cand David spunea: “Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste” - putem spune ca se afla in deznadejdea cea folositoare?

Parintele Savatie: Da, David cam intotdeauna s-a aflat in asta. Uitati-va cum isi face David spovedaniile si sa ne invatam de la el. Starea pe care si-o vede el, de cate ori spune ca: “M-am pogorat ca niste morti ce zac in mormanturi, care sunt lepadati de la fata Ta”. Acolo o stat David cu sufletul. Ca un mort ce zace in mormant, lepadat de la fata lui Dumnezeu. Si totusi, constatandu-si aceasta stare, el nu uita, nu uita pe Dumnezeu care poate sa-l ridice. Atunci cand David a spus: “Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste” – el iesise din deznadejde. Uitati-va la Psalmul 50, el incepe cu o deznadejde: “Miluieste-ma Dumezeule dupa mare mila Ta” - dar cred ca este clipa imediat de dupa deznadejde. David de acum este impins de catre Dumnezeu si creste de la vederea pacatelor pana la iertarea lor in inima lui. Pe durata psalmului 50, David de la pacatos ajunge invatator al Bisericii. El spune: “Cu duh stapanitor ma intareste. Invata-voi pe cei faradelege caile Tale”. Nimeni nu poate rosti cuvantul asta, decat deplin constient de iertarea pacatelor lui. Si mai departe spune si mai mult, se roaga pentru toata Biserica, si pentru noi cei de azi: “Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului”. Cuvintele astea le spunem noi cand cadim darurile dupa Heruvic si sunt cuvinte pentru toata Biserica. “Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului” – care suntem noi, noul Sion; “si sa se zideasca zidurile Ierusalimului” – care suntem tot noi, daramati, cu pacatele pe care le avem, de jos, pentru ca toti s-au abatut, pana la preoti si pana mai sus. Fa bine si zideste, Doamne! David atunci s-o rugat, s-o rugat ca un iertat, ca unul care de-acuma cunoscuse partea cealalta, de dincolo de deznadejde. Asa sa ne rugam si noi! Si pacatul lui David n-a fost mic, il stim toti, pacatul dupa care a rostit el acest psalm. Isi ucisese voievodul lui iubit, ca sa se culce cu nevasta aceluia, si totusi David, intr-un timp cat dureaza Psalmul 50, si-a cunoscut trecerea de la pocainta la duhul stapanitor pe care l-o cerut, si cerandu-l, vedem in urmatoarele stihuri ca l-a si primit pentru ca s-a rugat pentru tot Sionul. Si pentru noi care suntem azi, numai in duh stapanitor putem face asta. Asa ca si noi sa cautam rugaciunea lui David, care se da mai ales pentru credinta, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic si de a nu uita binefacerile Lui. “Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinauntrul meu numele cel sfant al Lui! Nu uita toate rasplatirile Lui! “ Cititi Psalmul 102 mai des si faceti ca David decate ori sunteti in deznadejde, aduceti-va aminte de binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vietii voastre, pana la cea mai mare, aceea de-a va afla acum, aici, vii in fata Lui, in stare sa-I cereti binecuvantarile pe care El abia asteapta sa le reverse peste noi toti. Si nu stiu daca deznadejdea mai poate ramane intr-o inima care traieste astfel. Nu uitati binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu noi! Cititi psalmi ca sa invatam starea dreapta a inimii inaintea lui Dumnezeu. Nu lasati psalmii! Intoarceti-va in mintea voastra acum pentru o clipa fiecare si aduceti-va aminte cand ultima data ati citit psalmi si daca aveti acest obicei. Si-o sa intelegeti de ce suntem asa de deznadajduiti.

Intrebare: Parinte Savatie cum putem sa luptam impotriva gandurilor de necredinta in Dumnezeu care ne duc de cele mai multe ori la deznadejde?

Parintele Savatie: De cele mai multe ori, intotdeauna necredinta naste deznadejdea. Lucrati cele pe care Hristos ne-a invatat sa le lucram si-atunci apare credinta. Credinta este un dar desigur, dar el se da acelora care o vor pretui. Faceti putinul care ni se cere, atunci vom primi mult. “Peste putin ai fost credincios, peste multe te voi pune”. Dar daca nu vom putea face putinul, sa iertam celui care ne-a gresit, sa nu fim zgarciti, si altele care ni le-a spus Hristos. De unde credinta? Sa stricam si mai mult? Asa ca lucrati, putin, incet, si veti dobandi credinta, darul prin care multe se pot face, desi este ceva mai mic decat dragostea, ne spunea Apostolul Pavel. “Cautati dragostea si celelalte vi se vor adauga voua”.

Intrebare: Parinte Savatie, atunci cand nu ne simtim intimi nici macar cu noi insine, cand noi traim straini si de noi, atunci cum putem vorbi cu Dumnezeu, cand nu suntem in stare sa vorbim sinceri si convinsi cu noi insine?

Parintele Savatie: Iarasi ma intorc la psalmi. Psalmii ne vor invata toate. Imi spune David: “Inima mea s-a tulburat si lumina ochilor mei, si-aceasta nu este cu mine”. Asta-i starea de care ma intrebati. David intai, in acest psalm, v-am spus, a vorbit cu sine insusi, si-a reamintit cele pe care a trebuit sa le faca, si-a reamintit binefacerile lui Dumezeu si capatand mintal, restabilindu-se cu mintea, intelegand ca starea lui este o stare gresita, pentru ca avand asa un Dumnezeu, avand un trecut din care Dumnezeu ne-a scos si ne-a ajutat de fiecare data, ne-a scos din pacate chiar mai mari pe care le avem acum. Este gresit sa simtim astfel. Intelege omul intai cu mintea, omul deznadajduit, omul dezorientat, omul care nu se mai are nici pe sine, caci mintea la urma, ultima cedeaza. Si cunoscand asta se indreapta catre acest Dumnezeu pe care cu mintea l-a redescoperit, acel Dumnezeu care altadata l-a trait viu, dar acuma macar cu mintea si-L restabileste, pentru sine. Acestui Dumnezeu din aceasta inima rece si impietrita si deznadajduita ii rosteste cuvinte care inmoaie inima noastra pentru ca, cuvantul este putere, prin cuvant Dumnezeu o facut lumea, cuvantul este puterea care sfarama si ridica, si-asa inima lui isi revine. Uitati-va la Petru! Hristos vine si-l intreaba, pe acest Petru deznadajduit care si-a vandut invatatorul, care s-a lepadat cu blestem de El: “Nu-l cunosc. Nu stiu. Ce-ai femeie? Ce ma intrebi, nu stiu ce-mi zici? Nu-l cunosc”. Pe acest Petru, care atunci cand vine Histos la el si-l intreaba: “Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine?” “Da, Doamne. Tu stii ca Te iubesc”. “Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine, mai mult decat acestia?”- si trebuia sa raspunda Petru. Toti acestia stiau ca Petru L-o vandut. Petru trebuia sa spuna: “Da, Doamne. Tu stii ca te iubesc ma mult decat acestia”. Si acestia se uita la el. Si stiu ca L-o vandut. Si Petru spune: “Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc”. Si iarasi il intreaba. Si Nicolae Cabassila in “Despre Viata in Hristos” zice: Eu cred ca nu numai de trei ori l-a intrebat Hristos pe Petru, ci de mai multe ori. De multe ori l-a intrebat aceasta intrebare repetata. Pentru ca de fiecare data cand Petru rostea cuvintele: “Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc” aceste cuvinte lucrau viu in inima lui, si dragostea cu adevarat in clipa rostirii se nastea in inima lui, si de fiecare data cu mai mare putere, pentru ca aceasta este puterea cuvintelor vii, a cuvintelor pe care le avem in Scriptura, pe care le avem la Parintii nostri, a cuvintelor lasate in Duhul Sfant, prin Duhul Sfant in Biserica si-n inimile noastre. Pentru ca atunci cand noi spunem: “Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc, dincolo de pacatele mele, dincolo de toate, Tu stii. Tocmai pentru ca stii toate, pentru ca unui om nu-i pare ca eu Te iubesc, ca un om vede doar pacatul meu, dar Tu vezi si inima mea si Tu stii ca Te iubesc”- cand rostim acestea, noi inmultim, chiar nastem dagostea in inima noastra, dupa cum nastem oricare alta stare. Asa ca, sufletul instrainat, insingurat, sufletul nostru, pentru ca asa este sufletul nostru, atunci cand isi descopera aceasta stare, sa-si puna mintea macar la treaba, care nu uita sa-si aduca aminte de Dumnezeu. Adu-ti aminte de ziditorul tau si toate cate a facut El pentru tine si acestui ziditor, roaga-te, spune-i cuvinte din aceasta inima impietrita. Si-aceste cuvinte vor aduce duh de viata in inima ta, o vor ridica si-o vor zidi din nou, dupa cum spune David: “Inima curata zideste intru mine” - nu innoieste - “Zideste!”. Faceti asta, pentru ca alt lucru nici nu este.

Intrebare: Parinte Savatie, intalnirea cu Dumnezeu pricinuieste deznadejde sau bucurie? Explicati-ne aceasta prin prisma a ceea ce este raiul si iadul.

Parintele Savatie: Întâlnirea cu Dumnezeu numai bucurie, despărțirea de Dumnezeu aduce deznădejde. Nu știu cum sa explic prin ceea ce este raiul si iadul. Pentru ca nu prea înțeleg cum as putea s-o fac. Va spun numai ca intalnirea cu Dumnezeu numai bucurie aduce.

Intrebare: Parinte Savatie, vorbiti-ne cateva cuvinte despre experienta intoarcerii sfintiei voastre la Dumnezeu.

Parintele Savatie: Inca n-am terminat intoarcerea mea la Dumnezeu. Ce pot sa va povestesc?

Intrebare: Ca si preot paroh la tara treci prin multe stari de deznadejde vazand uscaciunea sufleteasca a oamenilor, obiceiurile pe care de multe ori nu le poti schimba, tinerii care stau departe de biserica. Ce poti face ca si preot sa-i apropii pe oameni de Biserica si mai ales pe tineri?

Parintele Savatie: Socotesc ca Dumnezeu poate descoperi unui preot, si asta-i starea noastra a tuturor, pentru ca asa este lumea. Sa ne gandim la deznadejdea lui Hristos in fata lumii care nu o poate intoarce, desi este atotputernic si pentru un gest ar fi putut s-o faca de mult. Dar n-o face pentru ca ne lasa sa alegem noi si-aceasta este durerea lui Hristos, si-aceasta este durerea dreapta pe care trebuie s-o avem pentru lumea intreaga, durerea pe care au avut-o si o au sfintii nostri, durerea din care se naste rugaciunea pentru lume, durerea care mantuieste lumea.

Intrebare: Parinte Savatie ce sfat puteti da in cazul unor tineri care se iubesc, dar care au confesiuni, sau religii diferite? Cum pot ajunge la o intelegere din punct de vedere religios?

Parintele Savatie: Sa se roage mai mult pana atunci cand Dumnezeu se va descoperi in inimile lor acelasi, adevarat, neschimbat. Socotesc ca atunci se vor iubi si mai bine.

Intrebare: Ce sfatuiti un tanar care nu stie ce sa aleaga? Sa aleaga intre calugarie sau casatorie, si ii este teama ca nu cumva sa greseasca calea, alegand calugaria de care poate nu este vrednic.

Parintele Savatie: Nimic nu-l sfătuiesc. Si duhovnicii care atunci când aud aceasta Întrebare: Te întrebi dacă e vremea sa te călugărești sau nu, sau dacă ești chemat sau nu? Inca nu esti chemat. Calugarii, pentru ca nu mai vedem nimic altceva, nestramutate trebuie sa fie hotararile noastre.

Intrebare: Cineva deznadajduieste intr-o anumita religie, confesiune. De exemplu: ortodoxia. Si isi capata nadejdea in alta religie, confesiune, oricare. Este vreun pacat daca trecem de la o confesiune la alta, in care credem ca-l gasim mai puternic pe Dumnezeu.

Parintele Savatie: Daca el crede. Cugetul lui ii va spune. Daca el se odihneste. Daca el deznadajduieste. Sa mai astepte putina vreme, pentru ca timpul ii va arata daca nadejdea pe care a capatat-o el, este chiar nadejde. Stiu multi ortodocsi care nu deznadajduiesc. Asa ca, pricina ar putea fi sufletul omului si sigur ca fiecare are dreptul si libertatea de a alege. Poate sa-si urmeze chemarea inimii lui, daca este sincera, dar sa se roage, sa se roage, sa se roage cat mai mult, si cred ca pana la urma tot trebuie sa ne oprim undeva, si acest undeva n-as vrea sa fie dat decat de emotiile noastre.

Intrebare: Parinte Savatie, o ultima intrebare. O boala a sufletelor noastre este si imprastierea mintii. Care sunt consecintele duhovnicesti ale imprastierii mintii?

Parintele Savatie: Tot raul vine de la imprastierea mintii. Pe fiecare il cucereste in felul sau. Dar, Adam s-o imprastiat cu mintea cand o fost amagit de vrajmas. Si-a desprins mintea de la Dumnezeu, l-a uitat si s-a dus cu mintea la poamele despre care-i vorbea dracul: vei fi asa, vei fi frumos, vei fi destept. S-a dus cu mintea in alta parte. S-a imprastiat cu mintea. Asa ca, tot raul a inceput de la imprastierea mintii.

Text cules dupa inregistrarea realizata si difuzata la Radio Reintregirea Alba Iulia.
Preluat de aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.