joi, 31 decembrie 2009

Restante

Da, am adunat tare multe restante -de blog - anul asta:)
Am spus ca voi reveni asupra unor subiecte de pe blog si nu am reusit sa ma tin de promisiune. Am tot amanat si nu am mai scris.

As fi dorit sa scriu mai multe despre cateva fragmente din cartea lui Ioan Ianolide, «Intoarcerea la Hristos», despre calatoria in sudul tarii in pelerinaj la unele manastiri, despre drumetia prin Muntii Apuseni (uimitori) alaturi de cativa buni prieteni, despre pestera Scarisoara, despre frumusetea orasului Vatra Dornei, unde am petrecut cateva zile cu verisoara mea, despre frumusetea taberei din vara, despre bucuria pe care mi-a adus-o -din nou- Dan Puric cand a venit in BM, despre prietenii pe care i-am cunoscut si intalnit prin intermediul blogului sau despre reluarea legaturii, tot prin intermediul blogului, cu unele colege din facultate despre care nu mai stiam nimic de ani de zile, ori despre cum a fost la schimbul de carte.

Poate voi reusi, treptat, sa revin asupra acestor subiecte, poate nu, nu stiu... Nu mi-am propus sa imi fac un bilant de sfarsit de an, dar cam asa ceva a iesit pana la urma. Si inca nu e gata... Am avut parte anul acesta de multe bucurii.

Multumesc, Doamne. Slava Tie, Doamne, slava Tie!

marți, 29 decembrie 2009

La multi ani!

Va urez de pe acum un 'An nou fericit', cu pace si cu bucurie, sanatate si liniste in suflet. Sa dea Bunul Dumnezeu sa ne reintalnim sanatosi la anul.

„Pridel Angela” - (Capela Îngerului)

Daca doriti sa (re)vedeti (film artistic ortodox):

„Pridel Angela” - (Capela Îngerului) - Film artistic ortodox from delia on Vimeo.

Florile dalbe

Noi umblam sa împlinim
Obiceiul din bătrâni
Obicei de colindat
Pe Iisus de cautat.
Da` Iisus nu Se arata
Numa-n inima curata.
Dupa cum Scriptura scrie
Iisus iara va sa vie
In pestera cea pustie.

Craciunul acesta a fost plin de bucurie.
Am colindat din seara de Craciun dupa vecernie, la Bisericuta de lemn, cu tinerii din ASCOR, acolo unde sunt multe dintre prietenele mele si fosti colegi de facultate. Am pregatit colinzile dinainte, din timpul postului cand ne intalneam sus in biserica si repetam colinzi sau invatam altele noi.
Micul concert de colinde a adus bucurie pe fetele oamenilor. I-am vazut, in timp ce colindam, cum colindau impreuna cu noi, tinerii, batranii si copiii care erau in biserica. Copiii erau in fata, zglobii, cu bujori in obrajori. In spatele lor erau cei mai in varsta. Unele femei aveau ochii inlacrimati... numai Dumnezeu stie ce amintiri rascoleau glasul colindelor in sufletele lor.
Am colindat cu drag...
Ma uitam la chipurile sfintilor din biserica si parca participau si ei la bucuria noastra.
De la biserica ne-am dus la episcopie, unde am fost primiti cu inima deschisa de ierarhii nostri. Colindul inchisorilor l-am cantat impreuna...
De la episcopie ne-am dus la parintii care ne asteptau si astfel am colindat si cativa dintre fostii mei profesori. Asta a fost o surpriza si pentru mine:)
Am calatorit aproape prin tot orasul (poate chiar am calatorit in forma de stea, cum spunea razand prietena mea din facultate:)
Colindele din batrani si colindele mai noi si-au gasit loc in casa si in inima fiecaruia. Eram si un grup impresionant de peste 20 de tineri, iar glasurile se armonizau frumos...
In fiecare casa intrau mai intai cei doi tinerii imbracati frumos in costum popular, cu icoana in brate, dupa care urmam noi, ceilalti (ne-am propus ca la anul sa avem si noi macar traistute maramuresene pe cand mergem la colindat:)
In prima zi de Craciun am colindat acasa, cu ai mei. In a doua si a treia zi de Craciun am colindat iar impreuna pe la casa fiecaruia dintre noi. Adormeam in gand cu "Florile dalbe" si visam clopoteii cu care ne acompaniam la unele colinde...

In a treia zi de Craciun IPS Justinian a slujit la biserica cu hramul "Nasterea Domnului" in biserica arhiplina de credinciosi. La sfarsit am colindat iar colindul preferat: "Ce vedere minunata!"

Un Craciun binecuvantat!
Slava Tie, Doamne.

Ramona

luni, 28 decembrie 2009

Multumesc impreuna-calatorilor

Am asteptat Craciunul pregatindu-ne casele si sufletele pentru bucuria mare a Nasterii Domnului. Ne-am rugat si am calatorit impreuna si astfel ne-am intalnit seara de seara inaintea Domnului. Marturisesc ca m-am bucurat pentru aceasta si va multumesc voua tuturor celor care ati participat la rugaciune.Ii multumesc in special Nataliei, care a avut si anul acesta initiativa de a calatorii impreuna.
Sper sa fi avut cu totii un Craciun fericit asa cum frumos ne-am dorit si ne-am urat unii altora.

Ramona

miercuri, 23 decembrie 2009

"Nasterea lui Hristos sa ne fie de folos"...

Va doresc un Craciun fericit, binecuvantat de Domnul.
Sa aveti parte de pace si de bucurie.

Colind-Vasile Voiculescu

În coliba întunecată
Din carne şi os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Ci El însuşi, trup şi sânge,
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut Cer strălucit
Pe bolta de mărgărit
Iar în ea soare şi stele
Cu Arhangheli printre ele.
În mijloc Tron luminos
Şi pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura
Duhul Sfânt s-alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea.
Şi noi Doamne, ne-am sculat
Colibele am curăţat
Uşi, ferestre, toate-s noi
Doamne, intră şi la noi!
Trup, tu dormi?
Somnul te paşte?
Suflete, scoal' şi cunoaşte
Luminos prunc că se naşte
Din palatul Treimii
In peştera inimii
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L,
Ingerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se află-n mine.

(Icoana Nasterii Domnului, Man. Sf. Ecaterina, Sinai)

marți, 22 decembrie 2009

Despre Sf. Mc. Valeriu Gafencu- la Radio Romania Actualitati



Despre Sf. Mc. Valeriu Gafencu, la Radio Romania Actualitati, la emisiunea " Semnaturi celebre- marturisitori din temnitele comuniste", (10 decembrie 2009)
Marturiile celor care l-au cunoscut.
(Colinda maicile de la Man. Diaconesti).

luni, 21 decembrie 2009

Icoana Nasterii Domnului

Nasterea Domnului in iconografia ortodoxa

Explicarea icoanei Nasterii Domnului

Rugăciune de milostivire şi de mulţumire către Dumnezeu a celui de curând căzut în păcat

Hristoase, Bunule, Care atâtea ai făcut pentru mine, Care, necăutând la păcatele mele, de multe ori ai mângâiat inima mea cu căldura Duhului Tău celui Sfânt şi ai dat minţii mele să simtă venirea Ta şi tot trupul meu de multe ori s-a aprins de bucuria venirii Tale, adu-Ti aminte de mine, Bunule, şi vino iară, adu-Ti aminte câtă bucurie mi-ai făcut cu venirea Ta, că eu din altă parte nu am să aştept nici bucurie, nici mângâiere, nici înţelegere, decât numai de la Tine; vino la mine, deşi sunt atât de murdar, atât de rănit, atât de nepotrivit pentru un oaspete ca Tine.
Cel Care ştiai de la începutul lumii că voi cădea în acest păcat, şi totuşi m-ai făcut, Care ştiind de căderea şi de răcirea mea, totuşi m-ai cercetat în trecut şi mi-ai dat să Te simt şi să mă bucur cu nebunie sfântă de unirea cu Tine, părându-mi atunci că niciodată nu mă voi mai desparţi de dragostea Ta.
Oare Tu, după ce ai făcut atâtea mile cu mine, n-ai putea să vii iarăşi, Bunule, să mă mângâi şi să-mi redai nădejdea? Iată, eu stau înaintea Ta, precum ştii fă cu mine. De vrei să mă ai în lumina, fii binecuvântat; de vrei să mă ai în întuneric, iarăşi fii binecuvântat, că eu atâta am meritat şi nici măcar atâta.
Îţi mulţumesc însă că în această viaţă trecătoare mi-ai dat să Te cunosc, pe cât mi-a fost cu putinţă mie, orbului. Îţi mulţumesc pentru această zi pe care mi-ai dat-o şi pentru toate zilele pe care eu nu le-am preţuit. Îţi mulţumesc pentru orice om pe care l-ai trimis în viaţa mea, pentru orice cuvânt bun. Îţi mulţumesc, Doamne, chiar şi pentru acest păcat în care am căzut, că el s-a făcut pricină a tânguirii mele. Pentru toate Îţi mulţumesc, Bunule, deşi n-am cu ce să-ţi mulţumesc.
Numai pe Tine te am şi pe Tine acum Te-am pierdut, pentru păcatele mele. Sunt sărac şi sărman, lepădat şi aruncat ca un câine mort de la faţa Ta. Nu mai pot nici să suspin, nici să cer şi mă gândesc cu ruşine la faptul că Tu iarăşi vei veni, şi ştiu că vei veni, aceasta mă umple de o mare ruşine, dar şi de dragoste, Bunule. Şi mă vei încălzi cu căldura Ta şi mă vei ridica şi mă vei strânge la pieptul Tău, că nu-i nimeni mai singur ca mine şi ca Tine, Doamne, că Tu numai în Mine Îţi găseşti odihnă şi bucurie şi alinare a dumnezeieştii Tale tristeţi, pe care eu nu o înţeleg, că Tu pentru aceasta m-ai zidit, ca să-ţi fiu Ţie sălaş sfânt şi casă de odihnă, unde să-ţi pleci fericitul Tău cap, pe care nicăieri în altă parte nu ai unde să-l pleci. Cu dor mă vei ridica şi mă vei îmbrăţişa, Bunule, iar eu, ca întotdeauna, nu voi putea să răspund iubirii Tale. De aceea, nici nu mai îndrăznesc să deschid gura mea şi nici măcar să gândesc; stau gol de orice gând şi de orice dorinţă şi numai inima mea o pun înaintea Ta, această inimă de care eu însumi mă îngreţoşez, Ţie ţi-o dau, Doamne. Zideşte-o din nou, Bunule, Milostivule, Atotputernice, că ştiu că poţi şi ştiu că vrei, că nimic n-ai voit mai mult decât mântuirea mea, că pe mine m-ai iubit de la începutul lumii, şi pe mine ai venit să mă cauţi, şi pentru mine ai murit, şi către mine cauţi acum cu dragostea Ta pe care eu nu o înţeleg, nu o simt şi nu o preţuiesc.
O, Bunule, chiar împotriva voii mele, mântuieşte-mă, că sufletul meu aceasta a voit, deşi faptele mele arată altceva! Cele bune, pe care le-ai rânduit pentru mine încă de la începutul veacurilor, grăbeşte a le împlini acum. Că Ţie îţi mulţumesc şi pe Tine te laud, pe Tine Te mâhnesc şi la Tine iarăşi mă întorc, la Dumnezeul meu, în afară de care nu mai am pe nimeni, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Amin.

(Pr. Savatie Baştovoi)

duminică, 20 decembrie 2009

Hristos se naste, mariti-L


Hristos se naste
(Byzantion)

Jurnal de la Athos-Mihnea Maruta

Nu stiu nimic. Jurnal de la Athos (a patra zi)

Nu stiu nimic. Jurnal de la Athos (a treia zi)

Nu stiu nimic. Jurnal de la Athos (a doua zi)

Nu stiu nimic. Jurnal de la Athos (prima zi)

"Nu stiu nimic". Fragmente din jurnalul de la Athos

Mă rog pentru cei pe care nu îi învaţă nimeni despre frumuseţea sufletului lor

Despre feciorie - gândurile mele
Mi-au plăcut foarte mult gândurile lui F. pe tema fecioriei, pentru că veneau dintr-o inima curată, şi dau slavă lui Dumnezeu pentru că mai exista tineri care conştientizează ce este fecioria atât fizică, cât şi spirituală, şi pun mare preţ pe ea. Nu am avut această bucurie a fecioriei, pentru că nefiind creştină practicantă la vremea respectivă, nu exista în capul meu decât ideea de virginitate, idee desuetă după părerea celor mai mulţi (aşa m-am lăsat şi eu influenţată, că deh, dacă zice "toată lumea", înseamnă că aşa e, cum zic ei... câtă inconştienţă!). Aşadar, urmând filozofia consumismului ("Trăieşte clipa", "marea dragoste", "suflete pereche"), am oferit această virginitate iubitului. Nu ştiu dacă o fată virgină, care chiar dacă nu a păcătuit trupeşte, dar nu e conştientă de latura duhovnicească personală, mai poate fi numită fecioară.

Cred că este mare nevoie de misionarism în rândul tinerilor care trăiesc departe de Biserică. Până la 22 de ani, nu am întâlnit pe nimeni care să-mi spună de ce nu e sănătoasă această filozofie a consumismului. Teorie de genul "să nu faci prostii cu băieţii" am mai auzit, dar DE CE să nu faci prostii cu băieţii nu mi s-a spus. Săracii părinţi, nici ei nu ştiu. Pentru mine fecioria a însemnat schimbarea modului meu de a vedea lucrurile şi de a simţi, pentru că aşa am început să fac diferenţa între adevăratul Bine şi Rău, astfel încât să mă schimb, să cresc, să mă pot apăra crezând în Adevărul propovăduit de Biserică. Am văzut însă că este mult mai uşor pentru cineva care nu a păcătuit trupeşte să-şi păzească mintea şi inima de ispite. Însă unii din cei care au trăit în păcat şi care doresc să se îndrepte, recunosc mai repede de la cine vin gândurile şi cu ce scop. Asta o zic pentru că am văzut şi fecioare, care atunci când au ispite (care nu se manifestă deschis ca la cele ce şi-au pierdut fecioria), nu prea ştiu să se apere de gândurile şi emoţiile pe care le strecoară vrăjmaşul, pentru că nu-şi dau seama că ceea ce simt e păcat.

Dau slavă lui Dumnezeu că mai sunt tineri ca F, şi mă rog pentru cei pe care nu îi învaţă nimeni despre frumuseţea sufletului lor.

Maica Siluana, mă bucur foarte mult să vă citesc aici pe site!

Doamne ajută!

A.

*
Mulţumesc, om drag!

Mulţumesc mult, mult, om drag! Mulţumesc şi binecuvântez o discuţie pe această temă pe site-ul nostru. Cred că ar fi de mare folos cât mai multe mărturii despre bucuria fecioriei sau despre durerea pierderii ei pentru tot sufletul care caută fericirea!
Bucurie sfântă şi curaj pe Calea ei!

Cu dragoste şi respect,

M. Siluana

Sfantul Ioan de Kronstadt

"Îţi urăşti vrăjmaşul? Eşti un prost! De ce? Fiindcă atunci când te prigo­neşte vrăjmaşul, tu însuţi te prigoneşti în suflet. Fiindcă, spune-mi: nu este, oare, o prigoană asupra ta însuţi, o cumplită prigoană, să te chinuie ura pe care i-o porţi vrăjmaşului? Iubeşte-ţi vrăjmaşul şi vei fi înţelept. O, dacă ai şti ce triumf este şi ce fericire aduce iubirea şi facerea de bine faţă de vrăjmaşi!

In acest chip Fiul lui Dumnezeu, în acest chip Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime, a triumfat şi triumfă prin iubirea Lui asupra neamului ome­nesc cel nerecunoscător şi învechit în răutăţi; în acest chip au triumfat sfinţii lui Dumnezeu asupra vrăjmaşilor lor, iubindu-i şi făcându-le bine."

*

"Să nu uite nimeni că este al lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, că depinde de Acela în toate clipele vieţii şi în toate cerinţele sufletului şi trupului. De aceea să se îndrepte către Dumnezeu ori de câte ori sufletul şi trupul simt o anumită nevoie, când existenţa trupească sau sufletească îi este stânjenită în vreun fel, când îl doboară deznădejdea (bolile sufletului) sau patimile (bolile trupului), când îl ameninţă nestatornicia stihiilor (focul, apa, aerul, furtunile), când pune început vreunui lucru. Să-şi aducă aminte atunci de unicul Demiurg, Care a făcut totul din nefiinţă şi Care a dat făpturilor Sale puteri de tot felul, pentru a face multe şi felurite treburi."

Sursa: Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos

**

"In privinţa naturii bolilor, aşa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecări au fost posedaţii, nevăzătorii şi alcoolicii. Vindecarea posedaţilor îi impunea părintelui Ioan o extraordinară tensiune rugătoare şi o imensă stăpânire de sine.

Demonizaţii pot fi recunoscuţi printr-o extremă agitaţie, manifestată îndeosebi în preajma a tot ce înseamnă sacralitate pentru creştini. Atunci încep să înjure, să profereze blasfemii şi cuvinte murdare, să se crispeze, să facă accese de furie, cu spasme şi convulsii. Uneori, făcând aceasta, vădesc o neobişnuită forţă fizică, împotrivindu-se cu disperare celor care vor să-i apropie de vreun obiect sfinţit.

De cele mai multe ori aceşti bolnavi nu ştiu ce spun, iar atunci când îşi recapătă luciditatea îşi dau seama că s-au aflat sub acţiunea unor forţe malefice şi suferă enorm. Când se află în criză li se sluţesc feţele, căpătând o expresie de suferinţă ajunsă la limită, dar şi de repulsie faţă de cei din jur.

Psihiatria contemporană nu-şi propune să studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, în acelaşi timp insistă tot mai mult pe relaţia dintre bolile psihice şi tulburările nervoase şi starea morală a bolnavului. In special se poate demonstra că trufia, egoismul, egocentrismul se află la baza a numeroase tulburări psihice. Observaţiile şi concluziile ştiintei contemporane vin în sprijinul explicaţiilor pe care le dă creştinismul multora dintre aceste boli şi îi fac pe oamenii de stiinta să le privească cu seriozitate şi să recunoască faptul că ele nu contrazic câtuşi de puţin datele ştiinţei.

Era firesc ca părintele Ioan să privească aceste fenomene din perspectiva Evangheliei şi să acţioneze ca atare. In literatura care i-a fost consacrată găsim numeroase mărturii despre vindecări de posedaţi, în urma rugăciunilor făcute de el..."

Continuarea aici

Ctiti si Viata Sf. Ioan de Kronstadt

Satisfactia de a vorbi de rau pe altii

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Foloasele si vredniciile iertarii

Gânditi-va la toate greselile de care aveti a da socoteala – si, mai ales, sa uitati nedreptatile savârsite de altii voua, iertati pe cei care v-au jignit, ca sa aveti dreptul ca însiva sa fiti iertati – si sa câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre.

Grecii, fara vreo mare nadejde, dadura adesea, cu privire la acestea, dovezi de întelepciune. Si voi, care trebuie pâna la urma, sa parasiti lumea aceasta, cu atât de marete nadejdi, nu veti face-o – sau stati la cumpana?

Ceea ce se rezolva de la sine, nu va arogati si respectati astfel legea dumnezeiasca – si, mai degraba, lasati sa vi se stinga patima fara rasplata pentru voi, în loc de a merita o rasplata?

Daca lucrarea vremii va sterge ranchiuna, de aici nu puteti trage nici un folos. Veti zice ca aducerea aminte a jignirii va înflacareaza mânia? Aduceti-va aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut sa-l savârseasca fata de voi, cum si de tot raul pe care l-ati facut altora.

V-a vorbit de rau, v-a acoperit de rusine? Aduceti-va aminte de ceea ce si voi ati zis de altii. Asa ca, va întreb, cum veti capata iertare, când voi n-o dati altora? N-ati zis nimic de rau? Dar ati auzit de atâtea ori multime de bârfe si le-ati primit, si aceasta este, desigur, o vinovatie.

Vreti sa stiti ce mare bine este uitarea jignirilor si ce placut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseste chiar pe acei care se bucura de dreapta pedeapsa. Asadar, nu se cade sa calcam în picioare nici pe cei pedepsiti de Dumnezeu si nici pe cei care ne-au jignit!…

Se arata aici duhul milei, ceea ce place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hraneste mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

Celui ce a jignit, de asemenea Dumnezeu i-a aratat ce are de facut. I-a poruncit sa caute de îndata pe cel pe care l-a jignit, sa paraseasca chiar altarul ca sa-l afle si sa nu se reîntoarca la masa jertfei decât dupa ce s-a împacat cu acela.

Dar acesta nu-i temei ca sa asteptati sa vina el, caci de faceti asa, ati pierdut tot. Numai daca iesiti sa-l întâmpinati, Dumnezeu va pune înainte o rasplata nespusa.

Daca va împacati cu cel ce v-a jignit numai fiindca el vine spre voi, nu porunca dumnezeiasca este aceea care a statornicit din nou prietenia, ci numai gestul celuilalt. Asa ca veti ramâne fara cununa – iar premiul alergarii se duce la el.

Sf. Ioan Gura de Aur

Daruri pentru cei dragi (facute in casa)


Tarancuta:)

Vezi si Daruri pentru cei dragi (facute in casa) (1)

Umilinta fatarnica

Chiar de va veti umili, dar de nu veti suferi sa v-o zica altii, aceasta nu-i umilinta, nu mai e marturisirea greselilor, ci e numai aratare si slava zadarnica.

Cum? Aratare este a te chema pacatos? Da, caci în felul acesta, ne cladim pe nedrept un renume de umilinta, suntem laudati, suntem pretuiti, în loc ca, din pricina unei purtari potrivnice, sa fim dispretuiti, asa ca lucram pentru slava.

Ce înseamna a fi umil?

A primi ocarile altuia, a recunoaste greselile, a suferi sa fim vorbiti de rau. Iar în purtarea aceasta, afara de umilinta, vom afla si noblete.

Caci iata: acum ne facem pe noi însine pacatosi, nedemni, si alte multe învinuiri de acestea, dar daca altcineva ni le spune, iata-ne nemultumiti si mâniosi. Bagati de seama, nu este asa, ca la aceasta întâmplare, nu-i nici marturisire adevarata si nici noblete?

Ziceti ca sunteti asa si asa, nu va suparati, daca si altii zic si va vorbesc de rau – caci atunci ei sunt acei care lorusi îsi aduc osânda – si asa va duc pe caile întelepciunii. Ascultati ce zice preafericitul David, când Samuel îl blestema: “Lasati-l, Domnul este acela care l-a însarcinat a face asa, ca sa mi se vadeasca umilinta – si Domnul, în schimbul acestor blesteme pe care mi le da azi, îmi va darui bine”.

Voi, care ziceti de rau de voi însiva pâna la trufie, intrati în mânie de îndata ce altii nu va aduc laudele de care va socotiti îndreptatiti. Vedeti cât de mult va lipseste cumpatarea în treburile cele de seama? Din dorinta altor laude departam laudele, ca altele mai mari sa capatam. Departând lauda, vrem s-o marim, în toate acestea nu urmarim decât slava si nu adevarul. Asa ca zadarnica-i purtarea noastra – si nu duce la nimic.

Sf. Ioan Gura de Aur

Multe din aşa-zisele bunuri sau din aşa-zisele rele nu sunt, la adică, nici una nici alta

Sunt lucruri bune, lucruri rele – şi lucruri de mijloc -şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde.

Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul.

Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine – şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie. Dacă bogăţia ar fi un bine în chip neclintit, cei ce o au ar trebui să fie nişte oameni de bine; dacă bogaţii nu sunt toţi virtuoşi, ci numai cei care-şi folosesc bine bogăţia, este limpede că bogăţia nu-i un bine într-un chip neclintit şi nici prin ea însăşi, ci că-i pusă la îndemâna oamenilor, ca o unealtă a virtuţii. Dacă, la rându-i, sărăcia ar fi un rău, toţi săracii ar fi răi.

Dar cum mulţi din ei au cucerit cerul, se dovedeşte că sărăcia nu-i un rău. Dar mulţi se ridică împotriva lui Dumnezeu, din pricina sărăciei lor. Aceasta nu-i însă din pricina sărăciei, ci din aceea a propriei lor nebunii şi a slăbiciunii lor în duh. Dovada ne-o dă preafericitul Iov. Se afla în cea de pe urmă sărăcie, în fundul prăpastiei mizeriei - şi cu toate acestea n-a ridicat cuvânt asupra lui Dumnezeu, ci necontenit îi mulţumea, zicând: “Domnul a dat, Domnul a luat, întâmplatu-s-a cum a plăcut Domnului, binecuvântat fie numele lui în vecii vecilor”.

Iar unii devenit-au hrăpitori şi lacomi prin bogăţie. Nu prin bogăţie, ci prin a lor nebunie. Tot Iov aduce dovadă şi aici. Bogat cum era, nu numai că nu râvnea lucrul altuia, dar dăruia din al său, iar străinilor găzduire le dădea: “Casa mea – zicea el – deschisă-i oricărui străin care vine”. Avraam, care, aşişderea era foarte bogat, cheltuia totul pentru trecători. Nici unul, nici altul nu ajunseră hrăpăreţi prin bogăţie, cum nici Iov şi Lazăr nu ridicară cuvânt de ocară asupra lui Dumnezeu, din pricina sărăciei. Amândoi, cu toate că nici măcar hrana trebuitoare n-aveau, se arătară de-o strălucire atât de curată, încât Dumnezeu, cel ce cunoaşte aşa de bine gândurile cele tăinuite, mărturie a dat celui dintâi, iar celălalt fu răpit din lumea aceasta în alai de îngeri, având parte de fericirea veşnică.

Asupra bolii vom face aceleaşi însemnări. Dacă ea ar fi un rău, cei ce-o suferă ar trebui, numaidecât, să fie răi. Aşa, Timotei ar fi trebuit să fie rău, el, care avea o suferinţă aşa de grea. “Gustă – îi zicea Pavel – puţin vin din pricina pântecelui tău şi-a suferinţelor tale cele dese”. Pentru aceasta Timotei n-a fost rău. Departe de aceasta, vrednicia cu care şi-a dus neputinţa i-a prilejuit o răsplată încă mai mare.

Aşadar, boala nu-i un rău întotdeauna. A mai fost un prooroc ai cărui ochi fuseseră atinşi de un rău de care nu se putea tămădui. Dar acesta nu l-a făcut rău. El proorocea, dezvăluia viitorul, iar neputinţa lui nu-l împiedica de loc să fie plin de virtute.

Dimpotrivă, sănătatea nu-i totdeauna numaidecât un bine. Nu-i un bine, când nu ne folosim cu onestitate de ea. Când ne slujim de ea pentru un scop ticălos sau pentru a o petrece în trândăvie, – căci şi trândăvia vinovată este. Pavel a zis: “Cel ce nu vrea să muncească, mâncare să nu aibă”.

Iată lucruri bune, rele sau mijlocii, după folosinţa pe care le-o dăm. Aşa că, la ce bun să vorbim de sănătate şi de boală, de bogăţie şi de sărăcie? Ceea ce chiar, în ochii celor mulţi, este binele cel mai mare, viaţa, şi ceea ce e culmea răului, moartea, nu sunt nici un bine nici un rău în chip neclintit. Şi ele, încă, sunt lucruri bune, rele sau mijlocii după duhul oamenilor.

Ce vom zice? Viaţa e un bine, dacă o folosim cum se cuvine. De-o folosim spre a păcătui şi-a răpi, nu poate fi un bine. Şi la întâmplarea aceasta, moartea se arată a fi bună de râvnit. Pe de altă parte, moartea, care după părerea celor mulţi, este aceea de care trebuie mai cu seamă a fugi, poate fi obârşie a multe lucruri bune, când are o pricină cinstită. Dovada ne-o dau mucenicii, pe care moartea i-a făcut cei mai fericiţi dintre oameni.

Sf. Ioan Gura de Aur

Lighthouse-A Responsibility Project Film

vineri, 18 decembrie 2009

O cerere in casatorie

Pentru mulţi dintre bărbaţii care iau hotărârea să se căsătorească, soţia este ultima jucărie achiziţionată, ultima chestie tare, ultima… cel puţin până la divorţ. Sau chiar până la următoarea căsătorie. „Vreau o maşinuţă”, apoi „Vreau o bicicletă”, apoi tânărul care se satură de bicicletă vrea o fată, o altă fată, până când, la un moment dat, ia hotărârea să se căsătorească. „Vreau o soţie!”. Gândul îi dă aripi, îi aprinde imaginaţia, îi dă emoţii… Vrea ca fata sau femeia pe care o iubeşte să fie a lui, doar a lui. În variantele mai poetice e chiar gata pentru orice sacrificiu pentru a o cuceri… În altele, mai prozaice, îşi pune serios problema avantajelor materiale pe care i le-ar aduce o astfel de afacere.

Un lucru e însă clar: el vrea ca ea să fie a lui. „Pentru totdeauna”. Chiar dacă acest totdeauna nu depăşeşte de multe ori graniţa de câţiva ani. Vrea ca ea să fie a lui pentru totdeauna şi, dacă ceva nu funcţionează, butonul restart al vieţii e pregătit.

Fetelor, ochii mari: de multe ori „el” nu vrea decât să vă transforme într-un obiect al iubirii lui. Vă cere în căsătorie pentru ca voi să fiţi la dispoziţia lui, ca şi cum singurul sens al vieţii voastre ar fi să gravitaţi în jurul lui. Vreţi aşa ceva? Sunteţi pregătite pentru aşa ceva?

„Da, poate că îmi zici acum în gând, îl iubesc atât de mult încât sunt gata să fac orice sacrificiu pentru el. Îl iubesc la nebunie şi singurul meu target este să îl împlinesc, să îl fac fericit. Nimeni şi nimic nu mă poate opri…”

Piua! Ia-o mai încet. Ştiu şi eu că dragostea e greu de ţinut în frâu, numai că cine nu deschide ochii deschide punga. La punga sufletului mă refer. Şi scoate din ea tot ce e mai frumos. Şi scoate, şi scoate. La un moment dat, inima ne anunţă „Contul e gol”. Am tot scos, am tot scos, şi de pus la loc am pus foarte puţin. Am ajuns într-un moment de criză.

De ce? Pentru că omul nu poate fi transformat într-un roboţel care tot dăruieşte iubire necondiţionat. Simte nevoia şi de a primi iubire, de a primi afecţiune. Or, dacă el te vrea doar a lui, pentru ca el să fie fericit, pentru ca lui să îi fie bine, ar trebui să îţi dai seama că el vrea ca tu să fii a lui, iar el să fie tot al lui. Altfel spus, în loc să dăruiască iubire, el e dispus doar să primească. Nu să şi ofere.

Da, îi e bine cu tine, nimic de spus. Eşti prima cu care vrea să se căsătorească. Doar aşa ţi-a spus. Dacă a mai spus şi altora şi nu-şi aduce aminte, poate că e din cauza vârstei. Vezi tu, hrana asta nesănătoasă ne afectează uneori nu numai la nivel estetic… În fine, dacă vei mai cunoaşte şi alte fete care îţi vor spune că au fost cerute de el în căsătorie, nu te mira. Poate că a reuşit, pur şi simplu, să le uite.

Vrea să se căsătorească cu tine. Extraordinar. Te-a cerut de nevastă. Şi mai extraordinar. Te-a cerut de nevastă într-un cadru de vis. Şi mai extraordinar. Iar apoi…

„Tăiaţi filmul, vreau să văd secvenţa cu peţitul”, zice regizorul, intrând în viaţa voastră. „Ce mai caută şi ăsta pe aici, prin sufletul meu?”, poate te întrebi.

„Dovada, dom’le, dovada.” Adică, în cazul de faţă: „Dovada, păpuşă, dovada”.

„Ce dovadă, oameni buni?”

„Dovada că vrea să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi.”

Caseta e pusă în player: „Of, visul vieţii mele, nici nu ştii cât de mult de iubesc. Vrei să fii a mea până la sfârşitul vieţii?”

„Da”, ai răspuns tu, fericită că mama nu te va mai bate la cap să îţi găseşti unul mai breaz, fericită că prietenele care au pariat cu tine că nu te va cere de nevastă au luat plasă, fericită că nu a trebuit să mai aştepţi încă două-trei aventuri până când visul de a deveni soţie va fi aproape de împlinire.

„Of, viaţa ta…. Nu-ţi bate joc de ea. Nu ai auzit ce a spus?”

„Ce a spus?”

„Te-a întrebat dacă vrei să fii a lui până la sfârşitul vieţii.”

„Da, vreau.”

„Ştiu că vrei. Problema este dacă şi el vrea să fie al tău până la sfârşitul vieţii lui.”

„De unde să ştiu asta?, poate că mă întrebi, de unde să ştiu ce vrea el?”

Aici e buba. Că tu nu ştii ce vrea el… Sau că, fiind prinsă de fiorul iubirii, nici nu mai vezi bine ce vrea el. Adică, poate vrea să te pună la colecţia lui de amintiri.

„Dar el e abia la prima căsătorie, de ce spui asta?”

Nu vreau să cobesc, ar fi bine ca ultima lui căsătorie să fie şi prima… Adică, ar fi bine ca povestea voastră de iubire să ţină. Dar, pentru asta, e foarte important să ştii exact ce vrea de la tine, şi să ştii exact ce vrei de la el. Dacă fiecare din voi e îndrăgostit de celălalt doar pentru că celălalt corespunde aşteptărilor, dacă fiecare din voi simte nevoia să fie iubit şi relaţia voastră e doar o sumă de aşteptări, în timp, relaţia se va degrada.

„Bla, bla, mă plictiseşti…”, îmi spui tu în gând. Dar prefer să te plictisesc eu decât să te plictisească viaţa ta de familie.

Ţine minte, în cererea de căsătorie şi în răspunsul ei stau multe, foarte multe… Un indiciu banal. Mulţi bărbaţi spun: „Vreau să fiu al tău până la sfârşitul vieţii mele…” Şi, după câteva luni sau câţiva ani de la căsătorie, repetă aceleaşi cuvinte altora. Aşa că ai grijă: dacă el îşi pune problema că iubirea vine de la Dumnezeu şi că binecuvântarea primită la cununie este cel mai puternic element care sudează o relaţie, sunteţi pe drumul cel bun. Fără această binecuvântare, iubirea eşuează în compromis, minciună şi păcat. Triste cuvinte, nu? Şi totuşi, statisticile arată că, pe măsură ce tinerele cupluri renunţă la concepţiile învechite despre rostul cununiei şi despre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa soţilor, renunţă şi la şansele de a avea o familie împlinită, o familie care să biruiască asperităţile timpului.

Îţi vorbesc din experienţă, chiar dacă orice experienţă poate fi contestată de o alta. Până la urmă, există un Adevăr cu care ne vom întâlni, vrem sau nu.

Aşa că, în loc să îţi mai vorbesc despre Dumnezeu, cununie, biserică, Hristos şi iubire curată îţi voi ura să ai parte de o cerere în căsătorie cât mai frumoasă, cât mai sinceră, cât mai… cum trebuie.

Iar acum un cuvânt pentru voi, bă-eţi. Treaba e că, din pricina gripei feministe, fetele se masculinizează într-un ritm de cadenţă militară, şi greu e să le opreşti. Dacă am atras atenţia asupra faptului că mulţi bărbaţi sunt foarte posesivi, şi că încearcă să transfere această posesivitate şi asupra soţiei, nu înseamnă că noi suntem egoiştii, iar ele altruistele. Da, femeia e lăsată de Dumnezeu cu însuşirile ei. Blândeţea, gingăşia, delicateţea femeii sunt greu de concurat. Ce să facem însă când ne îndrăgostim de o zână cool, simpatică, frumoasă, deşteaptă, care ne tot presează să o luăm de nevastă? Sau chiar ne cere ea? Atenţie, mare atenţie.

Nu cumva să aibă nevoie de soţ doar pentru a-şi satisface simţul de proprietate. Aşa cum în copilărie avea nevoie de păpuşi, mai apoi de role, şi mai apoi… de un soţ care să o iubească la nebunie, care să fie gata să îi facă toate poftele şi plăcerile, de un soţ care, până la urmă, va fi obligat să accepte căsătoria ca pe un jug. Şi, eventual, să joace şi rolul de femeie, pentru că cel de bărbat a fost deja antamat…

Atenţie, mare atenţie: o cerere în căsătorie trebuie să vină de la un tânăr sau un bărbat care să fie gata să trăiască pentru a-şi bucura iubita, iar acceptul trebuie să vină de la o fată sau o femeie care să vrea să trăiască pentru a dărui iubire.

Familia este un spaţiu al iubirii, al iubirii care, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi înghiţită de timp. Dacă cei doi au ales să se căsătorească cumpănind bine criteriile pentru a ajunge la împlinire, familia nu are termen de garanţie. Iubirea adevărată nu expiră. Câtă vreme iubirea soţilor e acoperită de Dumnezeu, visele din copilărie – cu iubirea dusă până la adânci bătrâneţi – devin realitate.

Altfel? Altfel, e bai. Şi ajungem la cuvântul profetic al unui jurnalist teolog: „Trăim tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de Viaţă” (Laurenţiu Dumitru). Trăim iubind egoist şi pătimaş, şi îmbătrânind prematur, tocmai pentru că viaţa noastră a fost străină de Viaţa cea adevărată, care vine de la Dumnezeu.

Danion Vasile

Sursa: Vrei sa fii al tau? Vreau sa fiu a mea?

Invata-ma, Doamne

Invata-ma, Doamne, sa iert totdeauna
Pe toti aceia care nu pot ierta,
Iubindu-i si daruindu-le intruna
Rabdarea si dragostea mea.

Invata-ma, Doamne, s-alung intristarea
Cu bucuria ce-n suflet mi-ai pus,
Ca doar Tu, Stapane, imi esti alinarea
Si totul si toate-s de sus.

Invata-ma, Doamne, sa cuget la Tine
In orice moment din viata mea;
Tu fa-ma sa-nteleg, Cerescule Mire,
Ce mult m-ai iubit cu bunatatea Ta.

Invata-ma, Doamene, sa stiu sa ma jertfesc,
Asa cum Tu Te-ai jertfit pentru mine,
Aproapelui si Tie mereu sa slujesc,
Sa fac fericit pe cel de langa mine.

O, Doamne, de-as invata acestea toate
M-as deschide deodata ca o floare de mar
Si-n sufletul meu daca se poate
Te-as inchide de-a pururi acolo sa stai.

maica O.

Viata noastra si sanatatea sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care le incredinteaza fiecarei persoane in parte, nu institutiilor din domeniul sanatatii

Lipsurile, necazurile materiale sunt legate direct de profunda criză morală prin care trecem. Sănătatea noastră sufletească şi trupească este tot mai mult periclitată de încercările ce vin asupra noastră din îngăduinţa lui Dumnezeu. În calitate de creştini, putem să ne bucurăm de progresele medicinii şi farmaciei, dar nu trebuie să uităm că viaţa noastră şi sănătatea sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care le încredinţează fiecărei persoane în parte, nu instituţiilor din domeniul sănătăţii. Responsabilitatea pentru ceea ce facem cu aceste daruri revine în primul rând fiecăruia dintre noi. Profesioniştii în medicină nu pot lua în locul nostru deciziile care privesc sănătatea noastră şi a copiilor noştri. Medicina s-a bazat întotdeauna pe consimţământul informat al pacientului şi pe principiul hipocratic „primum non nocere” (în primul rând să nu faci rău).
Din nefericire, în ultimul timp se ridică o serie de întrebări grave cu privire la respectarea acestor principii. Încă de anul trecut am dorit să atragem atenţia asupra riscurilor pe care le presupune încercarea de a administra populaţiei vaccinuri insuficient testate, care conţin substanţe deosebit de toxice. Chiar în comunitatea medicală există rezerve şi controverse legate de vaccinurile împotriva cancerului de col uterin (atribuit virusului papiloma uman), a gripei noi (porcine), a poliomielitei. Îngrijorător este faptul că producătorii acestora şi autorităţile de resort nu îşi asumă responsabilitatea cuvenită faţă de efectele secundare negative semnalate sau posibile, gestionând crizele medicale prin panică mediatică (cazul gripei aviare) şi invocarea măsurilor coercitive.
Aceste situaţii regretabile constituie pentru noi, credincioşii, un motiv în plus să ne îndreptăm mai hotărât atenţia spre Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al sănătăţii. Este regretabil faptul că facem cozi mai mari la ghişeele farmaceutice decât în faţa sfântului altar, unde putem primi Leacul nemuririi, adică Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie. Să promovăm igiena şi să apelăm la medicină, dar să ne temem mai mult de epidemiile de păcate, decât de epidemiile de gripă. Păcatele sunt adevărata cauză a tuturor suferinţelor noastre, atât sufleteşti, cât şi trupeşti.
ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fragment din Cuvântul pastoral de Sfântul Nicolae

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 35 - decembrie 2009

joi, 17 decembrie 2009

Azi- concert de colinde "Linu-i, Doamne, Dalbe flori in Tara Colindelor"

Concertul “Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor” va avea loc la Sala Rapsodia, joi 17 decembrie de la ora 19:00 și va aduce în faţa publicului corul Psaltic Horevma al Mănăstiriea Turnu – Prahova, și corul Psaltic de maici de la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău.

Alături de colinde tradiţionale, un moment important îl va constitui prezentarea albumului „Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc” prin cele două dimensiuni esențiale pentru cultura noastră: unicitatea esteticii iconografice bizantine și paginile de istorie recentă a României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentul va fi transmis live pe www.rostonline.org și va fi prezentat de Dan Puric și Răzvan Codrescu.

Sperăm că veţi putea fi alături de noi în prag de Sărbători, la acest eveniment deosebit.
Bilete și rezervări la Casa de bilete Sala Rapsodia, str. Lipscani 53.
Telefon 021 315 89 80, 0734 540 593

Adresa de contact: pr@passe-partoutdp.ro
Website: http://www.passe-partoutdp.ro/

via Ionut T.

marți, 15 decembrie 2009

Recomandari

Dr. Dmitri Avdeev- Rolul terapeutic al smereniei

Chestionarul Moşilor

Se apropie Sărbătorile de iarnă. Să ne reamintim de copiii de la Valea Plopului!

... la durere vrem să plecăm undeva departe

Robert Turcescu, Reminder


Colinde

Daruri pentru cei dragi (facute in casa)

Mai trec uneori prin raionul de jucarii de prin magazine sau librarii si observ cum jucariile pentru fetite devin tot mai "artificiale" in sensul ca sunt niste manechine sexy, iar mai nou au aparut doar capete de papusi, numai bune de pus in practica machiajul. Cum sa-i cumperi asa ceva unei fetite!? Ce o inveti, de fapt? Papusile, jucariile de plus sau din alt material sunt pentru copii mici prieteni cu care vorbesc, le spun gandurile si dorintele lor, le impartasesc bucurii sau tristeti. Pentru ei, acestea au suflet, sunt vii, le raspund. Ce fel de dialog o fi intre o papusa-manechin si o copila!?
Jucariile pentru baieti sunt tot mai agresive-pusti, pistoale si animale inarmate si roboti, in marea lor majoritate. Desigur, exista si exceptii. Am vazut si papusi confectionate din panza, cu rochite frumoase, cu palarii, cu parul din fire de diferite dimensiuni si culori adunat in codite. Iar jucarii de plus sunt destule- mai mici sau mai mari, gigantice, unele dintre ele... la preturi destul de mari.

Pentru cine are rabdare si vointa, va recomand sa confectionati chiar voi jucarii pentru cei dragi si sa le daruiti, sa le asezati sub brad :).
Cand mi-a arata Simona papusica facuta de ea, m-am bucurat mult sa vad o papusa frumoasa si delicata, (inocenta, cum spunea cineva:)
Mi-a placut si am incercat sa cos si eu o papusica. Au iesit doua. In timp ce le coseam, mi-am dat seama ca imi era dor de lucru de mana; m-am relaxat si m-am bucurat in acelasi timp. Am cusut un pic si la masina.
Pe acestea le voi darui si voi mai face si altele, in alt mod. Deja am terminat si alta jucarie, un animal dragut pe care, la randul lui, il voi darui.
De Craciun, nu cumpar daruri, le confectionez in casa :)
Puneti-va creativitatea la incercare, va iesi ceva minunat si copiii, prietenii, cei dragi ai vostri se vor bucura mult. Mai ales ca vor fi confectionate de mana voastra, cu drag, din inima :)

Alaturi, puteti aseza si o felicitare.


Ramona

duminică, 13 decembrie 2009

Ajutor pentru Mara


Mara a împlinit un an pe 7 octombrie 2009. Într-un singur an de viaţă, Mara a făcut deja o operaţie, în fiecare zi ia medicamente, în fiecare lună stă internată câte 7 zile în spital şi bate drumul din Constanţa la Bucureşti şi înapoi acasă.
Mara s-a născut la maternitatea din Constanţa. Când avea doar trei săptămâni, medicii au fost ingrijoraţi că icterul nu scădea în intensitate şi au trimis copilul la Bucureşti, la Spitalul Fundeni, unde a primit primul diagnostic: atrezie de căi biliare extrahepatice. Apoi a urmat şi cel de ciroză hepatică.
Nu împlinise 3 luni când Mara a suferit intervenţia chirurgicală – operaţie corectoare prin Metoda Kasai, pe 7 ianuarie 2009, la Spitalul „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti.
Operaţia, care a durat 5 ore, a fost considerată un succes de către medici. Din păcate, doar o lună mai târziu, Mara a început să se simtă şi mai rău – făcea febră, vomita, nu mai lua în greutate.
Părinţii Marei: „Această operaţie doar i-a prelungit viaţa Marei dar nu a vindecat-o, deoarece diagnosticul principal a rămas acelaşi: Ciroză biliară avansată şi, pe lângă acesta, şi Colangită recurentă (infecţia căilor biliare). Mara se luptă cu boala prin tratamente zilnice, un regim alimentar foarte strict şi internări lunare la Bucuresti. Şansa ei la viaţă este doar un transplant de ficat ce este posibil doar în Belgia (pentru vârsta ei). Dorinţa şi rugămintea noastră este de a o ajuta prin implicarea dumeavoastră, pentru a-i da Marei şansa de a se bucura de o copilărie şi o viaţă aproape normală”.

Mara are nevoie de 85.000 de euro pentru un transplant hepatic, la Spitalul Saint Luc din Belgia. Din suma necesară, Mara a strâns 2.150 de euro.
Familia, care mai are o fetiţă de 6 ani, are o situaţie financiară modestă. Mai toţi banii se duc pe drumuri şi medicamente.
La fiecare 20-30 de zile, Mara trebuie adusă la control şi tratament la Bucureşti. Fiecare internare nu este mai scurtă de 7 zile, dar apar şi cele neprevăzute: o simplă răceală îi poate fi fatală Marei. Fiecare drum din Constanţa la Bucureşti şi înapoi îi costă 600-800 RON, la care se adaugă cel puţin 200 RON pentru tratamentul zilnic – bani din concediul de creştere al copilului. Rămâne ca cei 4 membri ai familiei să trăiască din 1.400 RON pe lună, salariul tatălui.
Încercaţi să aduceţi o rază de speranţă în viaţa acestei fetiţe, donând orice sumă vă permiteţi!
Fii bun, ajută!

Cont Lei: RO88 PIRB 2501 7244 0500 3000

Cont Euro: RO25 PIRB 2501 7244 0500 2000

Cod swift: PIRB ROBU; Banca Piraeus, sucursala Pipera.

CUI R18990288

Conturile aparţin Fundaţiei COSMIR a trustului Adevărul Holding.

Mara , copilul din dulapiorul cu papusi de dus la "reparat"

Zidul

Nu stiu când am început să construiesc zidul. Cred că s-a întâmplat atunci când mi-am dat seama că astfel puteam să-i tin pe oameni la distantă. Zidul urma să fie un fel de granită – un fel de protectie. La început, micul zid era numai până la genunchi. Era chiar frumusel, construit din pietrele pe care le găsisem în viata mea. Zidul era atât de mic încât unii oameni nici nu îl observau, se împiedicau de el si cădeau cu fata la pământ. Altii îl vedeau, dar treceau peste el si veneau foarte aproape de mine. Acest lucru mi s-a părut foarte inconfortabil, asa că am mai înăltat zidul. Acum era mult mai bine, dar, am descoperit că unii oameni veneau îsi sprijineau bratele pe zid în timp ce stăteau de vorbă cu mine. Unii stăteau prea mult. Altii nu erau “genul” meu. Chiar si atunci când am pus pietre ascutite pe marginea zidului, oamenii ăstia păreau că nu observă.

Într-o zi, unul din ei a sărit peste zid si a venit înăuntru. Asta m-a înfuriat si am decis să înalt zidul si mai mult. Pe măsură ce mi-am continuat constructia, am devenit din ce în ce mai independentă si, în curând, nimeni nu mai putea vedea înauntru, dar nici în afară…Dar, atunci mi-am dat seama că nimeni nu se mai oprise să-mi vorbească de ceva timp. Unii treceau pe lângă mine si păreau că nu mă observă nici pe mine, nici zidul meu. Altii stăteau si se uitau tristi la mine, cum îmi construiam zidul. M-am gândit că erau gelosi pe zidul meu si i-am detestat – pe toti… Unele dintre pietre îmi erau atât de dragi încât le lustruiam cu grijă, de câteva ori zi.

Într-o zi, mi-am dat seama că zidul era atât de înalt încât nu mai vedeam pe nimeni trecând si nici nu mai auzeam pe nimeni. Am strigat: “E cineva acolo?”. Nu am primit niciun răspuns. Era întuneric si aerul era îmbâcsit. Am stat acolo mult timp. Era liniste, întuneric si pustiu. Se auzeau doar soaptele propriilor amintiri… Într-o bună zi, cineva mi-a strigat de afară: “Zidul tău e urât. E strâmb, gri si diform!”. Acum, nu am acceptat asta de bună voie. Îmi plăcea zidul meu. Unele dintre pietrele pe care le folosisem la constructie îmi erau atât de dragi… În ziua în care o floare mi-a căzut la picioare am început să plâng, am alergat la zid si m-am cătărat pe el, să văd cine o aruncase. Dar, până am ajuns în vârf, nu mai era nimeni acolo. M-am întors la floare si am stat acolo mult timp, uitându-mă la imperfectiunile ei. Râuri de lacrimi m-au adus pe genunchi. “Sunt atât de singură. Zidul meu este prea înalt, prea gros si prea urât… Nu mi-a mai rămas nimic. Poate să mă ajute cineva…vă rog?” Atunci s-a întâmplat un lucru ciudat. Ceva s-a miscat în mine, ca o memorie a unor vremuri pline de pace. si, în nemiscarea lumii mele sfărâmate, am stiut…Dumnezeu era acolo, o prezentă binecuvântată. Am stiut că Dumnezeu venise la mine, că întunericul meu fusese străpuns de lumina binecuvântată… Simteam bucuria acestei prezente. Stiam că Dumnezeu mă privise în timp ce îmi construiam zidul si că asteptase răbdător să-mi dau seama cât era de inutil. În sfârsit, mi-a trecut prin minte că Divinul Creator stia de ce zidul meu era atât de urât. Atunci când L-am întrebat, Dumnezeu a început să mă învete despre… greselile mele. Dumnezeu a început să le dea pietrelor un nume: “Piatra asta este gelozia. Trebuie să o îndepărtezi!”.

Câteodată… protestam. Era piatra mea preferată, pe care am păstrat-o si am iubit-o atâtia ani. Atunci când am fost gata, Dumnezeu m-a ajutat să îndepărtez piatra… (si asa au continuat lucrurile, cu pietrele numite “invidie”, “deziluzii”, “resentimente”, “naivitate”, “încăpătânare”, unele fiind îndepărtate cu ajutorul lui Dumnezeu, altele cu ajutorul unor străini…) Pe măsură ce îndepărtam mai multe pietre, lumina pătrundea înauntru. Într-o zi am simtit o mână care pătrunsese printr-o deschizătură mică. Într-o zi un străin a intrat înauntru si mi-a spus că el Îl lăsase pe Dumnezeu să-i dărâme zidul. I-am povestit cât de mult suferisem si că nu voi uita niciodată cât de părăsită si de singură mă simtisem înconjurată de zidul meu. “Da,” mi-a spus el, “autocompătimirea este un lucru îngrozitor.” Când a plecat, mi-am cautat piatra autocompătimirii în zid. Era udă de la lacrimile mele. Am sters-o si am pus-o laolaltă cu celelalte pietre pe care le îndepărtasem din zid.

Coplesită de tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru mine si de tot ceea ce El mă învătase, m-am asezat pe o piatră mare care îmi rămăsese si am început să le povestesc tuturor care treceau pe acolo despre ce făcuse Dumnezeu pentru mine. Am fost îngrozită să descopăr că nimeni nu părea să audă ce spuneam… Am văzut cum alti oameni lucrau la construirea propriilor ziduri si am alergat la ei, rugindu-i să se oprească, dar nimeni nu mă asculta. Frustrată, mi-am lipit fata de piatra pe care fusesem asezată. Era foarte mare si foarte atent lustruită… Dumnezeu m-a întrebat: “Deci, vrei răspunsul la întrebarea ta? Ridică-ti fata si uită-te la piatra pe care stai.”. Mi-am ridicat capul si am tresărit când mi-am văzut reflectia în piatra masivă. Am văzut că piatra era “mândria”. Am îndepărtat-o în tăcere. Apoi, Dumnezeu a spus un lucru ciudat. “Acum trebuie să pleci. Voi merge cu tine si voi sta si aici, în acelasi timp”. Am început să protestez: “Mai sunt si alte pietre de îndepărtat. Vreau să fii aici!”.

“Am spus că voi merge cu tine. Îti amintesti de floarea care ti-a căzut la picioare, de mâna care ti s-a întins, de străinul care ti-a arătat autocompătimirea?”

“Da”, am oftat, “da, îmi amintesc”

“Atunci trebuie să pleci si să faci si tu la fel. De la cel căruia i s-a dăruit mult, se asteaptă să dăruiască mult. Oriunde mergi, voi merge cu tine. Si, oricând te vei întoarce aici din pricina ispitelor, sau ca să mai îndepărtezi pietre, voi fi aici pentru tine.”

Am plecat. Am văzut zidurile altora si, atunci când am putut, am aruncat o floare peste ele sau mi-am băgat mâna prin vreo deschizătură. Zidurile erau incredibil de urâte. Am auzit suspine adânci de dincolo de ziduri si inima m-a durut. “Nu vrei să-l ajuti si pe omul ăsta?”, I-am strigat lui Dumnezeu într-o zi.

M-am întors la zidul meu si prezenta binecuvântată a lui Dumnezeu era acolo. Împreună, am îndepărtat pietrele “frica”, “neîncredere” si “indiferenta”. Apoi, Dumnezeu a spu:

“Acum începi să întelegi iubirea. Fără iubire, lucrurile pe care ti le-am spus nu ar avea nici un sens. Vei începe să trăiesti în pace si întelegându-i pe toti acei oameni din jurul tău despre care credeai că nu sunt tău.”

Asa am continuat, încercând să ajut – uneori doar asteptând lângă un zid, uneori aruncând o floare, alteori apucând o mână.

de Gloria Jay Evans
Traducere de Ioana Ciobanu

Sursa aici

"Pe Stapanul si Arhiereul nostru, Doamne il pazeste"

As vrea, dar nu voi reusi, sa va spun cat de frumos a fost azi la biserica.
Mai exact la Catedrala "Sfanta Treime" din BM. Nu voi reusi sa transpun in cuvinte bucuria pe care am avut-o alaturi de marea multime de oameni care au venit azi la catedrala.
Preasfintitul Parinte Justinian Chira a fost ridicat in rangul de arhiepiscop onorific. Au fost prezenti azi la Sfanta Liturghie Prefericitul Parinte Patriarh Daniel, înconjurat de un numeros sobor de ierarhi, membrii ai Sfântului Sinod ai Bisericii Ortodoxe Române.
Gramata patriarhala a fost citita de care epicopul-vicar Justin.
Subsolul Catedralei este imens, totusi acum (si cu multe alte ocazii, de altfel) s-a dovedit neincapator.

miercuri, 9 decembrie 2009

Cuvantul scris

Din "Internetul-Tinerii în faţa provocării"
Cristian Şerban

Mult ne-ar folosi să aflăm diferenţa dintre cuvântul gândit, cuvântul rostit şi cel scris. Că nu e tot aia să te uiţi la vin, să pui vin în pahar şi să bei vinul. Cuvântul rostit poate dărâma un om sau mai mulţi, dar cuvântul scris are puterea să dărâme împărăţii.
Logica e simplă şi greu de demontat: un cuvânt gândit, chiar de este rău, îl ştii doar tu, şi-l poţi păstra doar în inima ta. Un cuvânt rostit intră şi în inima celui căruia te adresezi, de aceea cuvântul rău poate căpăta valoare de blestem. Dar cuvântul scris este cel mai puternic, pentru că acesta poate trăi mii de ani şi afecta mii de persoane.
Falsă este ideea că, dacă noi corespondăm pe Internet cu cineva, avem intimitate, linişte, siguranţă, confidenţialitate. Mesajele trimise sau primite sunt stocate în baze de date. Un posesor de telefon mobil poate fi reperat în orice secundă, indiferent în ce parte a globului pământesc s-ar afla. Există tehnologia prin care un suspect de vreo infracţiune poate avea verificate convorbirile telefonice, e-mail-urile primite şi transmise.
În Orientul Apropiat, din cauza repetatelor acte de terorism, selectarea convorbirilor telefonice pe baza unor cuvinte cheie, prin intermediul unor softuri, a ajuns o practică curentă. Potenţialii atentatori sunt reperaţi rapid fie că folosesc telefoane, Internet fix sau mobil. Prin urmare, cuvântul scris ne poate semna chiar şi condamnarea lumească, ce să mai vorbim de Judecată sau de condamnarea divină!
Toate marile civilizaţii ale lumii din vechime au murit, dar mai dăinuiesc prin cuvânt. Din cele şapte minuni ale lumii, doar una (complexul de piramide egiptene) a dăinuit fizic. Celelalte au fost distruse, dar mărturiile scrise le fac să strălucească şi astăzi. Scrierea şi sacrul au trăit împreună multe milenii. Scrierea hieroglifică are rădăcini atestate în Egipt din anul 3000 î.Hr. şi s-a păstrat până la Darius, în secolul al treilea î.Hr. Din mileniul al treilea î.Hr şi până azi ni s-au păstrat scrieri şi ideograme indiene.
Chinezii ne-au lăsat inscripţii pe carapace de broască ţestoasă, din epoca Yin, datând din secolele XII-XI î.Hr. Scrieri vechi de mii de ani au şi arabii, evreii, sirienii sau etruscii. Fără dubii, în acest caz, cuvântul scris ne este de folos pentru că ne pune la curent cu vremurile apuse şi ne racordează la gândirea omului vechi, despre cele ce ne înconjoară, despre viaţă, despre Dumnezeu. Civilizaţiile trec, dar cuvântul pentru că este veşnic, rămâne.
Cuvântul, prin puterea lui extraordinară, poate provoca dezechilibre în Univers, în natură, în corpul omenesc - asta în cazul în care cuvintele noastre servesc răului. Dacă acestea servesc binelui, atunci se creează armonia.
Să nu uităm un aspect: prin intermediul muzicii, cuvântul are cea mai înaltă expresie a echilibrului şi armoniei. Dar şi muzica, dacă este făcută cu scop rău, trece de partea întunericului.
Pe de altă parte, chiar de am scăpa de „ochii nevăzuţi” ai celor ce ne pot viola intimitatea pe Internet, avem însă o autoritate de care nu putem scăpa – Dumnezeu[1]. Relele pe care le vom scrie, cuvintele spre desfrânare, aluziile sexuale, bârfa şi toate celelalte sunt tot atâtea acte prin care dăm valoare de veşnicie păcatului nostru.
Trupul nostru va pieri ca oricare alt trup, dar cuvântul nostru va rămâne după noi, şi astfel, şi pentru cuvântul rău, dar şi pentru cel bun vom da socoteală[2].
Dreptatea dumnezeiască vizează de asemenea cele trei categorii de cuvânt: cel gândit, cel rostit şi cel scris. Mântuitorul Hristos i-a mustrat pe toţi cei care cred că păcatele cu gândul sunt mici, găsind în pofta aprinsă după femeie, preacurvie, şi în ura pe care o purtăm aproapelui, desfiinţarea acestuia ca om, adică omorârea lui. Blestemele, făgăduinţele, jurămintele solemne ale Vechiului Testament sunt tot atâtea mărturii despre puterea cuvântului rostit. Dar repet, dintre toate acestea, cel mai puternic, în iconomia mântuirii omului, atârnă cuvântul scris. Acesta mărturiseşte despre vrednicia sau nevrednicia noastră în faţa Dumnezeirii, Celei întreit strălucitoare.
Dacă am avea un bibelou de preţ, cu mare drăgălăşenie ne-am purta cu el. Când manevrăm cuvântul, Îl purtăm pe Hristos de colo-colo, prin urmare, cu acest bibelou de cel mai mare preţ: Hristos-Cuvântul, este bine să umblăm cu atenţie şi conştiinţă trează. Dacă folosim cuvinte rele, automat Hristos fuge, căci Lumina cu întunericul nu vor avea niciodată împărtăşire.
„Hai să desfrânăm în cuvinte, că nu ne vede şi nu ne aude nimeni!”, poate gândi un tânăr sub imboldul păcatului. Amarnică înşelare pentru cei ce cred asta, pentru că am arătat destul de clar: dacă vei putea scăpa de monitorizare, arhivarea convorbirilor, urmărirea în fiecare secundă, nu vei putea scăpa totuşi de afrontul pe care îl aduci autorităţii supreme, adică Creatorului.
De aceea, mulţi monahi iubesc tăcerea pentru că sunt conştienţi de gravitatea căderii prin cuvânt. Nu trebuie să fii monah ca să te opreşti din a judeca pe cineva sau a spune ceva rău. Ci trebuie să fii chibzuit, pentru că graniţa dintre a spune ceva rău sau ceva bun este aşa de subţire încât uneori vorbirea de rău se confundă cu cealaltă.
Un călugăr zice: „Dintre toţi, îmi place doar de acel preot. Îmi pare că are o inimă bună!”. Iată cum o afirmaţie pozitivă poate juca un rol negativ, pentru că fraza se poate transforma în: „Ceilalţi preoţi nu sunt buni de nimic, acesta care îmi place mie parcă este un pic mai răsărit!”. Uşor se mai pică prin cuvânt, de aceea, e bine ca, dacă nu alegem tăcerea, măcar să alegem vorbirea cea bună, încurajarea fratelui, vorba dulce şi neprefăcută, cuvântul de învăţătură, sfatul bun, alinarea, cuvântul care face pace, iertarea, ştiinţa, iubirea şi multe alte lucruri bune care se pot naşte prin cuvântul scris.
Deci, după cum cuvântul rău ne doboară fără preget, tot aşa cuvântul bun are o mare putere mântuitoare.
__________________________________

[1] Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte? (Psalm 93, 9)
[2] Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele. (Ecclesiast 12, 14)

Cartea o puteti citi aici online.

Sfantul Ierarh Nectarie, mare facator de minuni


Despre Sfantul Nectarie am aflat cu mai multi ani in urma citind o minune marturisita de o tanara in revista "Lumea credintei". De atunci aceste marturii s-au tot inmultit si cu Sfantul Nectarie ma intalnesc in fiecare zi, fie in icoana, fie intr-o marturie a unei noi minuni savarsite de Sfant.
Cand mama cumnatei mele s-a imbolnavit de cancer am alergat la Sfantul Nectarie pentru ajutor in alinarea suferintelor, iar sfantul a fost alaturi de cei care i s-au rugat.
In urma cu cateva zile o prietena imi spunea ca mama ei s-a imbolnavit de cancer si au inceput sa citeasca impreuna acatistul sfantului despre care aflasera de pe internet. Analizele i-au iesit bune, dar continua sa citeasca acatistul cu nadejde.
Am prins drag de sfantul Nectarie si am rugat o colega sa picteze o icoana a sfantului si de un an de zile icoana e la loc de cinste in casa noastra. Colega mi-a spus ca de atunci s-a apropiat si ea de sfantul Nectarie.
In primavara acestui an am facut un pelerinaj prin tara si am ajuns si in Bucuresti. Traseul nu includea si Manastirea Radu Voda, unde se afla racla cu Sfintele moaste ale Sfantului Nectarie. Imi doream foarte mult sa ajung la Sfantul Nectarie, dar nu se putea devia de la traseul stabilit cu mult timp inainte. Insa... tot am ajuns acolo, spre marea noastra bucurie.
Ieseam de la Patriarhie si trebuia acum sa o luam spre Manastirea Antim. Ni s-a spus ca e aproape si putem merge si pe jos, ba chiar o batranica s-a oferit sa ne indrume. Si s-a tot dus batranica, s-a tot dus, pana cand am ajuns cu totii la... Manastirea Radu Voda. Aici batranica s-a scuzat dar noi nu eram deloc suparati, dimpotriva, ne-a facut o bucurie. Atunci m-am inchinat pentru prima data la moastele Sfantului Nectarie.
Atatea minuni am citit in ultimul timp fie ca postari pe bloguri, fie comentarii la postari, incat acum sunt ferm convinsa ca Sfantul este ocrotitor al nostru, al romanilor, si, desigur, al tuturor celor care ii cer ajutorul.
Ramona
Mai jos este o astfel de marturie care m-a bucurat foarte mult:

Mărturia lui Cosmin despre ajutorul primit de la Sfântul Nectarie

"Acum trei ani mă aflam aproape de Dealul Patriarhiei. Ieşisem de la serviciu, era o toamnă caldă şi nu ştiu ce m-a făcut să trec pe lângă şirul credincioşilor veniţi să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie. În anii anteriori mi se părea că e inutil să stai cu orele la rând doar ca să săruţi nişte moaşte pe care, trăind în Bucureşti, le poţi săruta oricând. Şi cum mă învârteam eu pe la poalele Dealului, aud cum mă strigă o cunoşţinţă care an de an stătea cu orele să se închine la Sfântul ocrotitor al Bucureştiului. M-am aşezat lângă ea, am început să vorbim de una, de alta, am citit şi acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov. Şi deodată prietena aceasta zice: i-am spus şi Anastasiei să vină la sfintele moaşte! Pentru că eram interesat de noi cunoştinţe, am cerut amănunte despre Anastasia. Mai târziu, când s-a înserat a venit şi ea să ni se alăture. Prima dată mi s-a părut o fată foarte frumoasă. La a doua privire mi s-a părut o femeie liniştită, cu un evident echilibru interior. Un gând mi-a pătruns în minte transformându-se într-o veritabilă obsesie: la cât e de frumoasă în interior şi în afară nu are cum să nu aibă un iubit! Eram proaspăt despărţit de o fată cu care nu mi se potriviseră paşii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în omiliile sale maritale că soţul şi soţia trebuie să meargă în acelaşi ritm spre Hristos. Nouă nu ni se potriviseră ritmurile. Şi am început să fac glume, doar, doar îi voi stârni interesul Anastasiei. Aşa am petrecut 12 ore împreună. Am ajuns la racla cu moaştele Sfântului şi acolo, un călugăr care mă cunoaştea, îmi zise că a văzut-o pe fosta mea prietenă îmbrăcată în monahie. Aşa se face că la acelaşi rând au stat fosta prietenă şi viitoarea mea soţie.
Mai târziu mi-am dat seama că pe Anastasia o ştiam de la biserica Radu Vodă, unde obişnuiam să merg. După un an ne-am căsătorit. A fost o nuntă minunată. Când am văzut pozele m-am mirat că în nici una nu am ieşit nefotogenici. Nu că aş fi eu unul fotogenic, dimpotrivă! După doi ani am hotărât să concepem un copil. Am primit-o în dar de la Domnul pe Maria. Schimbările acestea care mi-au modificat portretul interior îl au în centru pe Sfântul Nectarie. Înainte să o cunosc pe Anastasia din când în când citeam acatistul lui cu gândul că o să-mi dăruiască o soţie bună, potrivită mie. Contează mult şi cum e scris un acatist. Cel al Sfântului Nectarie este unul dintre cele mai frumoase: simţi cum fraze întregi îţi mişcă inima.
Tot în apropierea moaştelor Sfântului l-am cunoscut pe duhovnicul meu, un om neobişnuit, care a vorbit inimii mele pe limba ei. Când ne-am cunoscut, Anastasia m-a avertizat că suferă de o formă gravă de hepatită. Asta însemna că în viitor starea ei se putea agrava. Exista şi riscul ca fiica noastră, Maria, să moştenească virusul hepatic. Am hotărât că vom face, în conlucrare cu Domnul, un copil. Anastasia citea în fiecare seară acatistul Sfântului Nectarie. Acesta a fost un semn în plus din care am înţeles că Sfântul ne va ajuta. Un alt semn a fost credinţa pe care am simţit-o în adâncul sufletului că, în ciuda aparenţelor şi a pronosticurilor medicilor, totul va fi bine. Anastasia a născut-o pe Maria în 45 de minute. M-a mirat că a putut să dialogheze cu noi imediat după operaţia de cezariană. Înainte de naştere am putut să fac diferenţa dintre o rugăciune profundă şi una superficială. M-am rugat pentru Anastasia şi Maria cu toţi muşchii încordaţi, cu toate motoarele fiinţei mele rulate la maxim. Mă simţeam ca o stâncă aşa cum s-ar simţi ea dacă s-ar putea percepe din interior: certitudinea că Domnul este milostiv şi de-a pururi milostiv cu noi îmi ieşea prin toţi porii.
În timpul celor 45 de minute de foc stăteam cu mama mea, fratele Anastasiei şi cu mama-soacră într-o stare de sentimente amestecate: nerăbdare, nădejde susţinută prin rugăciuni scurte către Sfântul Nectarie, Cuvioasa Matrona de Moscova, Sfântul Ilie Lăcătuşu ( pentru că Anastasia a născut în apropierea cimitirului unde este îngropat mărturisitorul lui Hristos), Sfântul Ioan Maximovici (pentru că acatistul său, compus de Cuviosul Serafim Rose, şi fotografiile cu el îmi transmit o stare aparte), teamă.
După naştere am alergat la duhovnicul Anastasiei, un Părinte minunat de la Radu Vodă. Acesta mi-a dat pentru ele apă proaspăt sfinţită şi ulei de la racla Sfântului Nectarie. Am zburat înapoi la fetele mele şi le-am uns cu ele în semnul crucii, spre mirarea asistentelor din salon. Pentru şpaga inevitabilă, nu au protestat, probabil că le-am părut nişte fanatici duşi cu pluta. O altă minune a fost că Maria a avut trei kilograme două sute la naştere. Nu mă aşteptam să fie aşa grăsuţă ştiind că eu am fost o miarţă la naştere (am avut 2 kile opt sute) şi nici mămica ei nu e corpolentă.
Acum Maria are şase luni şi i-au ieşit trei dinţişori de care e foarte preocupată. De curând Anastasia şi-a făcut analizele care i-au ieşit bine. Mai mult decât atât: Sfântul Nectarie a stopat evoluţia bolii ei. Ţine virusul în şah. Noi nădăjduim într-o vindecare totală".

luni, 7 decembrie 2009

Colind ceresc- Radu Gyr

Cerul si-a deschis soborul
-Lerui, Doamne, Ler -
au pornit cu plugusorul
îngerii prin cer.
Merg cu pluguri de oglindă
si de giuvaer,
toti luceferii colindă
-Lerui, Doamne, Ler-

Vântul suflă cu lumină
-Lerui, Doamne, Ler -
în buhai de lună plină
leganat de ger.
Patru heruvimi cu glugă
albă de oier
sub feresti colinde’ndrugă,
-Lerui, Doamne, Ler-

N-au venit cu grâu la poartă,
ci au rupt din cer
stele mari ca să le’mpartă,
-Lerui, Doamne, Ler-
Si’n Gustar de roade grele,
-Lerui, Doamne, Ler-
va fi câmpul cer de stele
tolanit sub cer…

Numai tu astepti în tindă,
-Lerui, Doamne, Ler -
suflete fără colindă,
si fără Prier.
Nici un cântec alb nu vine
fâlfâind pe cer
cu o stea si pentru tine,
-Lerui, Doamne, Ler-

Colind bizantin - Marian Moise

Sfanta Mucenita Filofteia de la Curtea de Arges


S-a născut pe la 1206 în cetatea Târnovo, din sudul Dunării. Părinţii ei erau creştini şi se ocupau cu agricultura. Mama fecioarei era de neam valah, fiind o fire evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, mergând adesea la slujbele bisericeşti, ascultând cu luare aminte cuvintele Scripturii şi străduindu-se să fie o împlinitoare a lor. Astfel, copila Filofteia a primit o aleasă educaţie religioasă, fiind nelipsită de lângă mama ei la slujbele bisericeşti şi la celelalte fapte creştine, cu precădere cultivându-şi virtutea milosteniei.

Tatăl fecioarei se îndeletnicea cu plugăria şi avea şi el credinţa creştină, dar această credinţă era nelucrătoare. Grijile acestei lumi, precum şi deşertăciunile vieţii i-au înţelenit sufletul, aşa că binefacerile şi milosteniile făcute de Filofteia le socotea o pagubă, adeseori certând-o şi chiar bătând-o.

Când copila a ajuns la vârsta fecioriei, mama ei s-a mutat la Domnul, astfel că Filofteia a rămas în grija tatălui. Acesta s-a recăsătorit cu o femeie străină de credinţa creştină. Datorită acestui fapt, ea a ajuns să o urască de moarte pe nevinovata fecioară, pornindu-se împotriva ei cu mânie şi răutate, cu chinuiri şi cu bătăi, căutând, asemenea Irodiadei, vreme potrivită pentru a o învrăjbi şi mai mult cu tatăl ei.

Între multele îndatoriri pe care mama vitregă le dăduse fecioarei, se afla şi aceea de a duce tatălui său hrană la câmp. Pe drumul spre ţarina unde lucra tatăl ei, adeseori îi ieşeau înainte oameni săraci, care o ştiau milostivă, şi pe care o rugau să-i miluiască şi pe dânşii. Copila, văzându-i în ce stare se aflau, se înduioşa, şi neavând cu ce să-i miluiască, le dădea din mâncarea tatălui său. Întâmplându-se acest lucru de mai multe ori, tatăl copilei rămânea fără hrană îndestulată. Întrebându-şi soţia ce se întâmplă cu bucatele, aceasta i-a răspuns că ea îi dă cele trebuincioase, dar că poate Filofteia împarte mâncarea la săraci, după cum îi ştia obiceiul.

Auzind aceasta, tatăl copilei şi-a pus în gând să o urmărească. Aşa a putut vedea cum Filofteia împărţea săracilor din mâncarea pe care trebuia să o ducă tatălui. Dar, în loc să se bucure de buna deprindere a fetei, s-a pornit cu mânie asupra ei, şi scoţând de la brâu barda pe care o avea asupra sa, a aruncat-o asupra ei, rănind-o grav la picior. Prin rană, sângele a început să curgă şiroaie, astfel că datorită pierderii de sânge, copila, în vârstă de numai 12 ani, şi-a dat viaţa în mâinile Domnului.

Înspăimântându-se de fapta pe care o făcuse, nevrednicul tată, care se făcuse ucigaşul propriei fiice, s-a gândit să o ridice pentru a o înmormânta. dar Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite nevoinţele robilor săi, a îngreuiat trupul tinerei fecioare aşa de mult, încât nimeni nu a putut să o ridice. Nedumerit, tatăl a alergat în cetate, la episcop, unde a povestit toată întâmplarea, şi cum trupul fecioarei se află îngreuiat pe pământ, slăvit de Dumnezeu cu cerească lumină. Venind episcopul cu mai marii cetăţii, cu clerici şi cu mulţime de credincioşi, la locul unde se afla trupul fecioarei, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu şi au vrut să ridice trupul fecioarei, pentru a fi aşezat cu cinste în catedrala cetăţii. Nu au putut însă să mişte trupul fecioarei, drept pentru care s-au minunat şi mai tare de această aleasă a lui Dumnezeu.

În cele din urmă au înţeles că nu este voia Sfintei ca să fie dusă în cetate, şi astfel au început să spună numele diferitelor cetăţi, biserici şi mânăstiri din dreapta şi stânga Dunării. Când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, trupul sfintei s-a arătat imediat mai uşor şi decât era în mod firesc. Fiind înştiinţat voievodul Radu Negru despre voia Sfintei, acesta a venit în grabă, cu evlavie, la Dunăre, înconjurat fiind de vlădici, clerici şi mult popor, unde au întâmpinat sfintele moaşte ale fecioarei, după care le-au aşezat în acea biserică din Curtea de Argeş.

În anul 1517, domnitorul Neagoe Basarab ctitoreşte mânăstirea Curtea de Argeş, unde se mută şi moaştele Sfintei, rămânând acolo până astăzi, ca loc de pelerinaj şi de închinare. Astfel, sfintele moaşte ale Sfintei Muceniţe Filofteia-Fecioara au devenit pentru ţara noastră o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar pentru poporul român, izvor nesecat de binefaceri, de 8 veacuri ea ocrotind Curtea de Argeş şi pe credincioşii ortodocşi.

† Gherasim, episcopul Râmnicului şi Argeşului, Sfânta Muceniţă Filofteia „de la Argeş”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.281.
Icoana: Sinaxar.ro

vineri, 4 decembrie 2009

Despre Sfantul Nicolae

Sf. Nicolae Velimirovici

Acest glorios sfînt, prăznuit şi astăzi de popoarele din întreaga lume, a fost unicul fiu al unor oameni de rang înalt şi foarte bogaţi din cetatea Patarelor Lichiei, pe numele lor Theofan şi Nonna.

Fiind acesta singurul copil dăruit lor de Domnul, părinţii au întors înzecit lui Dumnezeu bogatul lor dar, închinîndu-l pe fiul lor slujirii Lui celei sfinte. Sfîntul Nicolae a învăţat viaţa cea duhovnicească de la unchiul lui, Nicolae, Episcopul Patarelor, şi a fost de acesta tuns întru îngerescul chip la Mînăstirea Noului Sion de unchi întemeiată.

După moartea părinţilor, Sfîntul Nicolae a împărţit toată colosala avere moştenită săracilor, nepăstrînd pentru sine absolut nimic. Preot fiind în Patara, el s-a făcut tuturor vestit şi fără să vrea prin a sa milostenie de pomină, pe care o făcea ascunzînd cu grijă fapta cea bună, după cuvîntul Domnului: Să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta (Matei 6: 3).

Inchinîndu-se apoi pe sine cu totul singurătăţii şi tăcerii, gîndind să petreacă întru acestea pînă la moarte, a auzit la o vreme un glas din cer care i-a zis: Nicolae, în mijlocul poporului să-ţi săvîrşeşti nevoinţa ta, dacă voieşti să fii încununat de Mine.

Indată după această vestire, şi prin a Domnului minunată purtare de grijă, Sfîntul Nicolae a fost înălţat Arhiepiscop al Mirelor Lichiei. Milostiv, înţelept şi neînfricat, Sfîntul Nicolae a fost păstorul cel bun al turmei sale.

In vremea prigoanelor contra creştinilor declanşate de Diocleţian şi de Maximian, Sfîntul a fost aruncat în temniţă, dar chiar şi de acolo instruia şi învăţa zi şi noapte poporul întru Legea lui Dumnezeu.

Sfîntul Nicolae a fost unul dintre Sfinţii Părinţi de la Sinodul întîi a toată lumea de la Niceea, din anul 325, unde, din rîvnă arzătoare pentru adevărul dogmelor credinţei, a mers în mijloc şi l-a lovit întru Numele Domnului cu a lui sfinţită mînă peste necurata lui faţă pe ereticul Arie cel cu nume urît.

Pentru aceasta el a fost scos din Sinod şi din scaunul său episcopal pentru o vreme, pînă cînd Insuşi Domnul şi Preacurata Lui Maică de Dumnezeu Născătoarea S-au arătat mai multor ierarhi de frunte, descoperindu-le acelora că din poruncă de sus s-a făcut minunată lovirea aceea.

Apărător înflăcărat al adevărului lui Dumnezeu, Marele Sfînt Nicolae a fost pururea neînfricat întru apărarea dreptăţii printre oameni, în două rînduri el a mîntuit de la condamnare nedreaptă la moarte trei bărbaţi.

Milostiv, credincios şi iubitor de dreptate, el a umblat prin mijlocul poporului ca un înger al lui Dumnezeu. El a fost socotit sfint de popor chiar din timpul vieţii lui, şi chiar din timpul vieţii lui oamenii chemau cu credinţă numele lui întru necazuri şi se mîntuiau. El venea şi în vis şi aievea înaintea celor care chemau cu credinţă numele lui, şi îi ajuta uşor şi grabnic, fie că aceia se aflau aproape sau foarte departe.

Faţa lui strălucea ca faţa lui Moise, simpla lui prezenţă mîngîia şi curăţa poporul, umplîndu-le sufletele de pace, bucurie şi bună voire. La bătrîneţele lui Sfintul s-a îmbolnăvit pentru puţină vreme şi, după o viaţă preaplină de nevoinţe aspre şi pline de roadă, s-a strămutat la Domnul spre a se bucura pururea de odihna vederii Feţei Lui, şi spre a ajuta pe mai departe, de acolo, pe credincoşii de pe pămînt cu aceleaşi şi mai bogate neîncetate faceri de bine, spre a Domnului slavă.

Sfintul Mare Dascăl al lumii şi Ierarh Nicolae Episcopul Mirelor Lichiei s-a strămutat la veşnica viaţă în şase zile ale lunii decembrie, din anul 343 după Hristos.

*

In icoanele care îl închipuie pe Sfîntul Nicolae este reprezentat şi Mîntuitorul Hristos cu Sfînta Evanghelie în mîini, stînd de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mîini un omofor arhieresc.

Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sfîntului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rînd este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

Sfîntul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: "A văzut într-o noapte Sfîntul Nicolae pre Domnul în slavă, stînd lîngă el şi întinzîndu-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc."

La scurtă vreme după această vedenie, Sfîntul Ioan Arhiepiscopul Mirelor a murit iar Sfîntul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.

A doua minune s-a întîmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, cînd, văzînd îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfîntul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă.

Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfîntul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemenele rangului lui arhieresc. In chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stînd de o parte a Sfîntului Nicolae, şi întinzîndu-i cu mîinile Sfînta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stînd de cealaltă parte a lui şi aşezînd pe ai Sfîntului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate insemnele rangului de Arhiepiscop.

Văzînd aceasta cu înspăimîntare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi, au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfîntului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adînc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu, şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mîniei trupeşti şi neînfrînate, ci dimpotrivă, acela al rîvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.

[ din Proloagele de la Ohrida ]