marți, 26 ianuarie 2010

Ce-i foloseste omului...

Voi lăsa deoparte blogul, pentru o perioadă.
Mă duc...să ma odihnesc un pic. Prea multe gânduri, prea puțin timp. O perioadă fără blog îmi va fi de folos:)
Revin peste câteva săptămâni. Până atunci, vă îmbrățișez și vă urez numai bine, dragi cititori și dragi prieteni.

Un gand

"Dobândeşte pacea, si mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalţi lumina necesara luminării raţiunii", spunea Sf. Serafim de Sarov.
Pacea asta a dobândit-o sfântul închisorilor, Valeriu Gafencu, si mulți oameni din jurul lui s-au liniștit, ajungând la pacea inimii, mulți oameni și-au schimbat viata, ajungând sa traiască duhovnicește în condiții greu de imaginat.

Ramona

IPS Justinian Chira- Smerenia

Regula pentru parinti

Nu sta niciodată cu spatele la copiii tai!
via blogul Irinei

luni, 25 ianuarie 2010

Ai curaj, şi toţi îţi vor fi alături, când vor vedea ce curajoasă eşti!

Aceasta este mărturia mea, a unei fete, acum mărturia unei mame

În urmă cu 8 luni aflam că sunt însărcinată... tânără, studii superioare, un job bun, cariera înainte, necăsătorită, dar într-o relaţie serioasă cu un bărbat, toate păreau perfecte... şi nu era loc pentru nimic în plus.
Într-o zi de aprilie... apar cele două liniuţe pe un test de sarcină făcut fără mari emoţii. Alerg într-un suflet să îi spun iubitului meu care se bucură iniţial... apoi îi zic mamei care mă trimite direct la avort.
Pe lângă insultele şi „poveţele” că îmi distrug viaţa, cariera, tinereţea, că nu e bărbatul potrivit, că sunt o inconştientă... mama mă întreba zilnic dacă m-am programat la avort.
Plângeam zi şi noapte măcinată de gânduri, nu mai mâncam, eram ca o stafie. Mergeam la serviciu şi înapoi plângând în continuu. Disperată, îi spun iubitului meu că mama nu mă susţine... şi el, în loc să mă sprijine, dă bir cu fugiţii, spunându-mi să fac ce cred, că e doar decizia mea, că nu m-am consultat cu el când am rămas însărcinată şi, prin urmare, să nu îl consult nici acum. În clipa aia am simţit că sunt singură pe lume, vedeam totul ca pe un coşmar.
Încercând să mă informez despre ce înseamnă de fapt avortul, am dat peste acest site şi am scris un email, neştiind dacă îmi va răspunde cineva sau nu, însă mă gândeam că măcar mă descarc, spunând povestea mea.
Şi miracol... în câteva minute primesc răspuns de la o Maică spunându-mi să am curaj, că sunt binecuvântată cu un copil, care nu e o povară, ci o bucurie. Tot această Maică mă îndruma către un preot, la o mănăstire, pentru a vorbi cu cineva şi a prinde curaj.
Aşa am şi făcut. Slăbită şi fără vlagă, am mers la acest preot, mi-am spus povestea din întunericul în care mă vedeam, şi am plecat cu capul sus, bucuroasă că am în pântece o viaţă, o viaţă ce era copilul meu.
Pentru iubitul meu sfatul a fost că, după o relaţie lungă, dacă există iubire, mi se va alătura, iar pentru mama, care mă împingea la avort, o propunere: dacă ea doreşte ca eu să fac această crimă, cu care eu nu sunt de acord, să mă lase să nasc şi îi voi da ei să ucidă pruncul. Pentru că, să-l omori atunci, la câteva zile de la concepţie, sau la o zi după naştere, ar fi acelaşi lucru, tot o crimă!
Au urmat opt luni de sarcină, opt luni deloc uşoare, cu suişuri şi coborâşuri, dar cu siguranţă opt luni frumoase, timp în care mi-am făcut noi prieteni, fete cu aceleaşi probleme, sau pur şi simplu oameni care mă admirau pentru curajul meu şi puterea mea. În astfel de momente vezi cine ţi-e prieten, observi că, până la urmă, familia e tot ce contează, apreciezi viaţa cu adevărat... viaţa ta, şi viaţa din tine!
Cu rugăciune, credinţă şi muuultă rădbare, toate s-au întâmplat precum Maica mi-a zis: „ai curaj, şi toţi îţi vor fi alături, când vor vedea ce curajoasă eşti!” Nu voi uita niciodată aceste cuvinte... puţine şi atât de răsunătoare.
După câteva luni, iubitul meu a revenit în viaţa mea, mai atent ca înainte, mama mi-a devenit cea mai bună prietenă şi acum e mandră că e bunică, fiind sprijinul meu cel mai mare. Am reuşit parcă din nimic, să cumpăr şi să primesc lucruri pentru copil, astfel că, în ziua când am născut, prematur chiar, aveam tot ce trebuie pentru el şi pentru mine.

În urmă cu două săptămâni, după un travaliu destul de lung, dădeam naştere fiului meu, un copil perfect sănătos şi frumos, primit cu emoţie şi dragoste de familie şi de apropiaţi. Un copil special, un copil luptător, un supravieţuitor, copilul ce îmi va spune mie „mama”, iubitului meu „tata”, şi mamei mele „bunica”.
În concluzie, povestea s-a terminat cu bine... sau povestea de-abia acum începe, greul a trecut, MULŢUMESC LUI DUMNEZEU că nu m-a lăsat o secundă, şi că m-a luminat să scriu, să mă rog, şi să nu cedez, şi azi sunt un exemplu că se poate. Oricât de disperată pare situaţia la un moment dat, nu trebuie să ne pierdem cumpătul.

Toate se rezolva cu credinţă şi speranţă.

Nu are rost să zic că sunt momente când o văd pe mama că mă priveşte cum alăptez... şi ştiu la ce se gândeşte, ştiu că ar vrea să dea timpul înapoi să nu îmi fi spus niciodată să fac avort, ştiu că şi tatăl copilului regretă că nu a fost aici cu mine la greu... dar i-am iertat.
Mă uit acum la el cum doarme liniştit, îi urmăresc respiraţia, mişcările, şi mă gândesc că urmează primul Crăciun cu copilul meu, şi va veni prima vară cu copilul meu şi ochii mi se umplu de lacrimi de bucurie!

Fetelor, oricât de disperată ar părea situaţia, oricât ar argumenta cei din jurul vostru că nu e momentul, că nu sunteţi pregătite pentru un copil, nu cedaţi presiunilor.
Dacă Dumnezeu v-a dăruit un copil, chiar dacă pare un accident, NU ESTE. Dumnezeu are planuri mari cu viaţa voastră, care va deveni foarte frumoasă din clipa în care vă veţi bucura că sunteţi atinse de bucuria de a dărui viaţă!
Nimeni nu are dreptul să hotărască în locul vostru şi nici pentru copilul vostru. Sufletul acela mic din pântecele vostru vă are doar pe voi, şi vă iubeşte din clipa în care a luat fiinţă, milimetric fiind.
Luptaţi pentru viaţă, pentru că avortul nu înseamnă să scapi de problemă ci, din contra, avortul va fi cea mai mare problemă a vieţii voastre, ce vă va urmări până la moarte!

Alegeţi viaţa! E minunat să îţi vezi bebeluşul de doar câteva zile zâmbind... nu vă privaţi de la sentimentul dragostei în forma ei cea mai pură!

A fi mama e cel mai frumos lucru, iar să lupţi pentru viaţă, e o luptă în care nu ai cum să greşeşti, pentru că îl ai pe Dumnezeu alături!

Andreea

Parintele Efrem- Cuvant catre tineri

Conferinta ASCOR Iasi, 30 oct. 2008
invitat: Părintele Efrem Sihastrul
Partea întâi

Partea a doua (Întrebări și răspunsuri)

duminică, 24 ianuarie 2010

Cum a fost la Schimbul de carte ortodoxa, cap. 4, Baia Mare

A fost frumos.
Imi propuneam de fiecare data sa scriu, dupa fiecare intalnire, despre schimbul de carte. Ieseam entuziasmata si cu liniste in suflet de la fiecare intalnire. Oamenii isi deschideau sufletul si povesteau micile bucurii pe care intalnirea cu o carte anume le-a adus in viata lor.
Asa a fost si acum. Ne-am intalnit cu drag si am vorbit iar despre cartile citite, care ne-au impresionat si pe care am dorit sa le prezentam prietenilor. Astfel s-a vorbit despre cartea Sf. Nicolae Velimirovici, Invataturi despre bine si rau, cartea Cuviosului Paisie Aghioritul, Cu durere si dragoste pentru omul contemporan, cartea lui Dan Puric, Despre Omul frumos, o carte a pr. Cleopa, volumul 4 din colectia “Ne vorbeste parintele Cleopa”, cartea lui Vasile Marcu, Unde este iubire, acolo este Dumnezeu si cartea Sfantul inchisorilor. Facand o mica paranteza, la intalnirea trecuta am avut si o tema despre sfintii inchisorilor, pentru ca am vorbit mult despre literatura inchisorilor, despre vietile sfintilor din inchisoare, avand bucuria sa vedem si albumul “Fericiti cei prigoniti”, adus de tatal unei prietene.
Revenind la intalnirea de acum, de sambata, am descoperit ca treptat, treptat proiectul Schimb de carte ortodoxa isi arata roadele, o prietena descoperindu-l astfel pe Sfantul Nicolae Velimirovici, cartile sunt citite atat de participanti, cat si de parintii lor, adica o carte intalnita aici e ceruta si pentru cei de acasa. Apoi, in felul acesta participantii sunt familiarizati cu unele carti ortodoxe. Pe langa faptul ca proiectul este o “instigare la cultura”, cum spunea cineva, ne apropie de cartile duhovnicesti si, in plus, leaga punti intre oameni.
A fost o intalnire calda, cu adevarat intre prieteni, la care este chemat sa participe oricine doreste sa cunoasca sau sa vorbeasca despre cartile bune de citit.
Biscutii au fost proaspeti si sucul dulce:)

Ramona

Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului

Ideea şi vrednicia smereniei

Sfantul Ioan Gura de Aur

Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste.
Astfel de bine este smerenia, astfel de câştig urmează, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte ele semeţia altora. Căci noi şi ele la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul. Adică, pe când el primea batjocura, s-a dezbrăcat de păcate, şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa, iară acela nu. De această dată cuvintele au biruit faptele.
Fariseul, adică, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciu-ielilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei, şi păcatele sale i s-au iertat. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele acelea, ci s-a uitat în inima elin care ieşeau, şi aflâncl-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.
Totuşi, în toate acestea nu se zice că noi am putea păcătui ca vameşul, ci numai că noi trebuie să fim smeriţi ca dânsul. Căci dacă vameşul, acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, în ce treaptă înaltă trebuie să eiobânelească bunăvoinţa lui Dumnezeu aceia care totodată cu smerenia lor unesc fapte mari şi îmbunătăţite ? De aceea, vă rog, vă îndemn şi vă conjur să mărturisiţi totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului!
Aşa, deschide conştiinţa ta înaintea lui Dumnezeu, arată-I lui rănile tale, şi cere ele la Dânsul doctoria cea vindecătoare. El nu te va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca; şi dacă tu ai vrea să le taci către Dânsul, El totuşi ştie totul. Spune-le dar pentru ca aceasta să-ţi folosească; spune-I Lui păcatele tale, pentru ca tu să te eliberezi ele ele, să te duci de acolo curăţit si să scapi de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.
Noi am şi cunoscut în cele zise până acum vrednicia cea înaltă a smereniei, însă ea ni se arată mai mărită în cele următoare.
Căci cu adevărat smerenia stă mai sus chiar decât mucenicia. Când fiii lui Zevedeu s-au rugat Domnului, ca să le dea locurile cele mai dintâi întru împărăţia Sa, după povestirea Evanghelistului Marcu, Domnul le-a zis aşa: „Deşi veţi bea paharul Meu şi vă veţi boteza cu botezul Meu [adică veţi fi munciţi ca şi Mine], însă a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit” (Mc. 10, 39-40).
Din acest răspuns noi învăţăm taina că chiar moartea mucenicească nu este de ajuns pentru cinstirea cea mai înaltă şi pentru locul cel mai de sus în cer. Căci vedeţi, Domnul a zis către dânşii, că măcar de ar suferi ei moartea cea mucenicească, prin aceasta totuşi nu vor dobândi locurile cele dintâi.
Aşadar, trebuie să fie alţii, care vor putea să arate încă şi mai mare vrednicie. Aceasta a însemnat şi Hristos prin cuvintele: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau, şi cu botezul, cu care Eu mă botez, să vă botezaţi; iară a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor ce s-au gătit’1. El nu vorbeşte numai de şedere, ci ele şedere de-a dreapta şi de-a stânga, spre a rosti îndulcirea de cea mai înaltă cinste, de posedarea locurilor celor mai de sus. El vrea să zică prin aceasta: „Preoţia ele a fi mai cinstiţi decât alţii şi ele a fi ridicaţi peste toţi, nu o puteţi dobândi numai prin mucenicie. Deşi voi veţi rabda acestea, nu sta în puterea Mea de a vă da vouă cea mai înaltă cinste,ci ea se cuvine acelora cărora li s-a gătit”.
Dar care sunt aceştia ? Voim să vedem cine sunt acei fericiţi şi ele trei ori fericiţi, care vor dobandi aceste mărite cununi. Cine sunt ei oare, şi ce au făcut ei oare ca să se încununeze atât ele mărit? Ascultă ce zice Domnul! Cand ceilalţi Apostoli s-au supărat pe cei doi fii ai lui Zevedeu, pentru că aceştia ar fi vrut să aibă numai pentru dânşii locurile cele dintâi, iată cum Hristos aduce orânduială patimii acelora şi acestora. El a strigat către dânşii si a zis: „Căpeteniile neamurilor le stăpânesc pe ele, şi cei mai mari ai lor peste ele domnesc. Iară între voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fie mai mare între veri, să fie vouă slugă; şi care va vrea să fie mai întâi, să fie cel mai ele pe urmă decât toţi” (Mc. 10, 42-43).
Vezi, ei voiau să fie cei dintâi, cei mai mari, cei mai însemnaţi, asemenea principilor. Pentru aceasta a zis Iisus: „Care vrea să fie cel mai mare, acela trebuie tuturor slugă să fie. Dacă voi voiţi să dobândiţi locul cel dintâi şi cinstea cea mai înaltă, sârguiţi-vă a fi cei mai de jos, cei mai smeriţi, cei mai mici şi mai ascultători”.
Aşadar, fapta bună a smereniei dă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia împărăţia Sa cea mare şi a dobândi milioane şi milioane de slujitori. Iar tu, creştine, te vei teme oare ca nu cumva să te înjoseşti prin smerenie ? Atunci vei fi tu mai mare şi mai înalt decât alţii, mai strălucit şi mai mărit, când te vei înjosi pe tine însuţi, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei răbda de bună voie umilinţa, jertfirea de sine şi primejdia, când tu te vei sârgui a fi sluga tuturor, gata a face şi a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiţilor, şi cu toată râvna să ne sârguim la smerenie. De am fi trataţi de alţii cu semeţie, de am fi batjocoriţi, luaţi în râs şi dispreţuiţi, să le suferim toate cu răbdare! Căci nimica nu ne poate aşa înălţa, nici face aşa de cinstiţi şi mari, ca fapta bună a smereniei. Dacă noi vom întipări-o în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor ! Amin.

Va recomand sa citiți și aici:INCEPUTUL TRIODULUI. DUMINICA VAMESULUI SI A FARISEULUI – Talcuiri si meditatii duhovnicesti

La multi ani, tati!


61 de motive sa-ți uram multa sănătate.
61 de motive sa-ți uram tot ce-ți dorești.
61 de motive sa fii fericit.
61 de motive sa fim mândri ca exiști.
61 de motive sa-ți mulțumim pentru ceea ce faci.
61 de motive sa-ți spunem:
"La mulți ani!"
Lucian, Loredana și Ramona.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Sfantul Serafim de Sarov (desen animat)

Sfântul Serafim de Sarov / Преподобный Серафим Саровский

Sfântul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut in 19 iulie 1745. Părintii săi, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatal lui era comerciant si spre sfarsitul vietii a inceput constructia unei catedrale in Kursk pe care n-a apucat s-o mai vada terminata. Fiul sau Prochorus, viitorul Serafim, a ramas in grija mamei vaduve care l-a crescut in credinta. Dupa moartea sotului ei, Agatia Moshnina a continuat constructia catedralei. Intr-o zi, luandu-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a cazut de pe schela turnului de clopote, de la o inaltime de sapte etaje. Baiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a crutat viata

acestui viitor astru al Bisericii. Ingrozita, mama a alergat la el si si-a gasit fiul nevatamat.

Tanarul Prochorus, inzestrat cu o memorie excelenta, a invatat repede scrisul si cititul. Din copilarie ii placea sa participe la slujbele bisericii si sa citeasca atat Sfanta Scriptura cat si Vietile Sfintilor impreuna cu colegii sai de studentie. Cel mai mult ii placea sa se roage si sa citeasca Sfanta Evanghelie cand era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a imbolnavit foarte grav, viata lui fiind in pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis ca il va vizita si il va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil sa sarute icoana dupa care acesta s-a vindecat imediat.

Tanar fiind, Prochorus isi facea planuri pentru a-si dedica viata in intregime lui Hristos si a intra la o manastire. Mama lui nu a fost impotriva acestei decizii si l-a binecuvantat in drumul lui spre monasticism, daruindu-i o cruce de arama pe care tanarul a purtat-o pe piept toata viata lui. Prochorus a pornit pe jos impreuna cu alti pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfintii Pesterilor.

Prochorus l-a vizitat pe Parintele Dositeu (...), care i-a dat binecuvantare sa se retraga la manastirea din pustia Sarovului si acolo sa-si castige mantuirea. Trecand pe la casa parinteasca Prochorus si-a luat ramas bun de la mama si rudeniile sale. In ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era staret Parintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat in grija Parintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultari in manastire: era slujitor in chilia parintelui, facea paine si prescura si lucra in tamplarie. Tanarul isi facea ascultarile cu ravna si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Insusi. Prin munca constanta el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea sa spuna mai tarziu, “cea mai grava ispita a calugarilor novice”. Aceasta se vindeca prin rugaciune, abtinerea de la conversatii plictisitoare, prin munca asidua, prin citirea Cuvantului lui Dumnezeu si prin rabdare, deoarece acedia este hranita de micimea sufletului, neglijenta si vorba fara rost”.

Cu binecuvantarea egumenului Pahomie, Prochorus se abtinea de la mancare in zilele de miercuri si vineri si mergea singur in padure unde practica Rugaciunea lui Iisus. Dupa doi ani ca novice, Prochorus s-a imbolnavit de hidropizie, corpul a inceput sa i se umfle si suferea ingrozitor. Mentorul lui, Parintele Iosif si ceilalti parinti il iubeau pe Prochorus si aveau grija de el. Boala l-a tinut cam trei ani, timp in care ei nu au auzit nici un cuvant de nemultumire din gura lui. Temandu-se pentru viata lui, parintii doreau sa cheme un doctor sa-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunandu-le: ” Sfinte parinte, eu m-am incredintat in intregime Celui ce este adevaratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”Apoi a cerut sa i se citeasca o molitfa pentru sanatate

. In timp ce restul parintilor se rugau in biserica, Prochorus a avut o viziune in care i-au aparut Maica Domnului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan. Aratand cu degetul spre calugarul bolnav, Maica Domnului ii spuse Sfantului Ioan: “Acesta este unul de-ai nostri”, dupa care l-a atins cu toiagul intr-o parte pe calugar si imediat lichidul adunat in corpul acestuia a inceput sa iasa prin incizia facuta de Preacurata. Dupa terminarea moliftei fratii l-au gasit pe Prochorus vindecat, avand o singura cicatrice ca semn al miracolului ce s-a implinit.

La scurt timp, in locul aparitiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicata sfintilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale maini sfanta masa din altarul capelei din lemn de chiparos, primind intotdeauna Sfintele Taine in acea biserica.

Dupa opt ani de novicie la manastirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele

de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinta sa nestavilita de a-l sluji. Dupa un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea in biserica zilnic, rugandu-se permanent si dupa terminarea slujbelor. Domnul ii ingaduia sa aiba viziuni in timpul slujbelor bisericesti, de multe ori vazand ingeri care slujeau laolalta cu preotii. In timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfanta Joi, slujita de egumenul Pahomie si parintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. Dupa introducerea la Sfanta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronounta cuvintele: “O, Doamne, mantuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, dupa care ridica patrafirul spunand: “In vecii vecilor”. Dintr-o data a fost orbit de o lumina stralucitoare si, ridicand privirea, il vazu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrand din partea de vest a bisericii, inconjurat de Puterile cele fara de trup.Ajungand la amvon, Domnul a binecuvantat pe toti rugatorii si a intrat in icoana sa din dreapta usilor altarului. St Seraphim, rapit cu spiritul dupa aceasta viziune miraculoasa, n-a mai putut scoate nici un cuvant si nu s-a mai putut misca din loc. Ceilalti l-au dus de mana in altar unde a ramas nemiscat inca trei ore, cu culoarea fetei schimbata de la harul divin care s-a coborat asupra lui. Dupa aceasta vedenie, sfantul a devenit si mai ravnitor. In timpul zilei muncea in manastire iar noaptea se ruga in chilia lui din padure.

In 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot savarsind Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie in fiecare zi. Dupa moartea parintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvantare din partea noului staret al manastirii, parintele Isaia sa se retraga intr-un loc din padure, la o distanta de 5 km de manastire, loc pe care l-a denumit “Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugaciunii solitare. El mergea la manastire doar sambata, inainte de privegherea de toata noaptea si se intorcea la chilia sa din padure dupa Liturghia de duminica unde se impartasea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim isi petrecea timpul cu nevointe ascetice. Pravila sa de rugaciune se baza pe cele randuite de Sf. Pahomie pentru manastirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfanta Evanghelie, citind in intregime Noul Testament intr-o saptamana. De asemenea, citea si din Sfintii Parinti si Sfintele Slujbe. Sfantul a invatat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le canta in timp ce lucra in padure. In jurul chiliei si-a amenajat o gradina si un stup de albine. Postea foarte aspru, mancand o data in zi in afara de miercuri si vineri cand nu manca nimic. In prima Duminica a postului mare nu manca nimic pana sambata, cand primea Sfintele Taine.

Sfantul parinte era uneori atat de adancit in rugaciunea neincetata a inimii incat ramanea nemiscat, fara sa vada sau sa auda nimic in jurul lui. Din cand in cand il mai vizitau schimonahul Marcu cel Tacut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei in pustie. De multe ori il gaseau in contemplatie si se retrageau in liniste ca sa nu-l deranjeze.

In caldura verii, dreptul pustnic obisnuia sa culeaga muschi dintr-o mlastina pentru fertilizarea gradinii, iar cand tantarii il intepau rau de tot el suporta spunandu-si:” Patimile sunt omorate prin suferinta si durere”.

Singuratatea lui era deranjata de multe ori de calugari si mireni care il cautau pentru un sfat sau o binecuvantare. Cu binecuvantarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor sa-l viziteze, dupa care, primind un semn de la Dumnezeu ca dorinta ii este ascultata, in cele din urma a refuzat sa mai primeasca vizitatori. Prin rugaciunile sale, cararea catre chilia lui a fost acoperita de crengi mari care au cazut din brazii antici invecinati, blocand orice acces. Doar pasarile mai veneau la el si animalele salbatice in compania carora a trait ca si Adam in Paradis. Animalele veneau la miezul noptii si asteptau ca sfantul sa-si termine pravila de rugaciune, dupa care hranea cu paine din mana lui ursii, rasii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfantul Serafim avea un prieten urs care i se supunea intrutotul si il ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga viclesugurile vrajmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevointele si a inceput o lupta ascetica noua, imitandu-l pe Sf. Simeon Stalpnicul (1 septembrie), si anume, in fiecare noapte se urca pe o stanca uriasa din padure sau pe una mica din chilia lui si nu se odihnea decat foarte putin. Statea in picioare sau in genunchi si se ruga cu mainile ridicate: “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Sfantul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopti.

Odata, pe cand lucra in gradina, trei hoti l-au calcat in cautare de bani sau lucruri valoroase.
Desi avea un topor in mana si ar fi putut lupta cu ei, sfantul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: “Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26: 52). Aruncandu-si unealta jos, el le-a spus hotilor sa faca ce doresc. Atunci hotii l-au batut atat de tare incat l-au lasat mai mult mort decat viu. Au vrut sa-l arunce in rau dar l-au lasat pana au scotocit chilia dupa bani, insa negasind nimic in afara de icoane si cativa cartofi, au plecat. Calugarul isi redobandi cunostinta, se tara pana in chilie si ramase asa toata noaptea.

Dimineata urmatoare porni cu mare greutate spre manastire iar fratii vazandu-l cu atatea rani pe cap, piept, coaste si spate s-au inspaimantat. Timp de 8 zile a zacut in suferinta din cauza ranilor iar doctorii care l-au vazut au ramas uimiti ca mai traia dupa o asemenea bataie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pamantean: Imparateasa Cerului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan i s-au aratat si prin atingerea divina a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea indrepta si ramase indoit de spate, neputand umbla decat cu ajutorul unui bat pentru tot restul vietii. Sf. Serafim a trebuit sa stea vreo cinci luni la manastire dupa care a plecat inapoi in padure. El i-a iertat pe raufacatorii lui si s-a rugat pentru ei sa nu fie pedepsiti.

In 1807 staretul Isaia a adormit intru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat sa-i ia locul dar acesta a refuzat. El traise in singuratate trei ani complet rupt de lume, cu exceptia calugarului care-i aducea de-ale gurii o data pe saptamana. Daca intalnea un om in padure, sfantul se arunca cu fata la pamant pana cand acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobandit pacea sufletului si bucuria intru Duhul Sfant. El spunea candva: “Dobandeste spiritul pacii si mii de suflete se vor salva in jurul tau.”

Noul staret al manastirii, Parintele Nifon, impreuna cu fratii calugari l-au rugat pe Sf. Serafim sa vina sa oficieze Sfintele Slujbe de duminica la manastire ca mai demult, sau sa se mute de tot la manastire. Sfantul a ales ultima varianta deoarece ii era prea greu sa se deplaseze la manastire in fiecare duminica. In primavara anului 1810, el s-a intors la manastire dupa 15 ani de trai in pustnicie. Continuind sa traiasca in tacere, el s-a inchis in chilia lui rugandu-se si citind.[...]

In 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemorati in acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au aparut sfantului intr-o viziune si i-au spus sa renunte la izolare si sa se dedice celorlalti oameni. Sfantul a primit binecuvantarea egumenului de a-si imparti timpul intre viata din padure si viata in manastire. El nu s-a intors la vechea lui chilie pustniceasca, ci s-a retras intr-un loc mai aproape de manastire iar usile ei erau deschise atat pentru pelerinii mireni cat si pentru calugari.

Parintele vedea in inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputintele trupesti si sufletesti prin rugaciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simteau dragostea lui nemarginita si blandetea. In orice vreme el ii intampina pe oameni cu cuvintele: “Bucurati-va, Hristos a inviat!” El iubea indeosebi copiii. Odata o fetita a spus despre el: “Parintele Serafim arata ca un batran dar de fapt este un copil ca si noi!”
Parintele era deseori vazut cum cara dupa sine sprijinindu-se in bat, un sac cu pietre. Cand era intrebat de ce face acel lucru, sfantul raspundea cu smerenie: “Il incerc si eu asa cum ma incearca el pe mine”.

In ultima parte a vietii sale pamantesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la manastirea de maici Diveyevo. In perioada cand era arhidiacon el l-a insotit pe raposatul parinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareta manastirii, o asceta - Maica Alexandra si parintele Pahomie i-a dat binecuvantare sfantului sa aiba grija de atunci incolo de orfanii manastirii. El a fost un adevarat tata pentru surorile manastirii, care il cercetau pentru orice problema sufleteasca sau materiala.

Sf. Serafim s-a dedicat si imbunatatirii vietii monastice a maicilor de la manastirea Diveyevo, spunand ca el personal nu le dadea sfaturi, ci Maica Domnului le ajuta sa razbata in toate problemele manastirii. Discipolii si prietenii sai spirituali il ajutau pe sfant sa asigure hrana vietuitorilor manastirii Diveyevo. Michael V. Manturov, vindecat de calugar de o boala grea, era unul dintre binefacatorii manastirii, angajandu-se la nevointa saraciei voluntare, dupa cum l-a sfatuit sfantul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile manastirii, a acceptat sa moara in locul fratelui ei, din supunere fata de sfant, deoarece mai era nevoie de acesta in viata pamanteasca.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de calugarul Serafim. In 1903, cu putin inainte de praznicul Sfantului Serafim, s-a gasit si s-a tiparit renumita “Conversatie a Sfantului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusa pe hartie de Motovilov dupa conversatia de la sfarsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost gasit ascuns intr-un pod, printre gramezi de hartii, unde a zacut aproape 70 de ani. Scrierea a fost gasita de autorul S. A. Nilus, care cauta informatii despre viata Sfantului Serafim. Aceasta conversatie este o adevarata comoara pentru literatura ortodoxa, care s-a nascut din dorinta lui Nicolae Motovilov de a intelege scopul vietii crestine. Sf. Serafim stia ca Motovilov cauta acest raspuns din tinerete fara sa gaseasca satisfactie. Sfantul parinte i-a spus ca telul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant, explicandu-i care sunt marile binefaceri ale rugaciunii si ale vietii intru Duhul Sfant.

Motovilov l-a intrebat pe sfant de unde putem sti daca am dobandit sau nu Duhul Sfant. St Seraphim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii sa-l aiba pe Sfantul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu in noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci parintele l-a luat de umeri spunandu-i: “Noi acum suntem amandoi intru Duhul Sfant, fiule. De ce nu ma privesti?” Motovilov i-a raspuns: “Nu va pot privi parinte pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul si fata va este mai stralucitoare ca soarele”.

Sf. Serafim i-a raspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Inseamna ca si tu esti in lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa”. Apoi sfantul l-a asigurat pe Motovilov ca Domnul ii va permite sa pastreze amintirea acestei experiente toata viata lui. “Nu s-a facut aceasta doar pentru tine ca sa intelegi, ci prin tine, pentru toata lumea.”

Toata lumea il cunostea pe Sfantul Serafim ca un mare ascet si facator de minuni. Cu un an si 10 luni inainte de savarsirea sa, de sarbatoarea Buneivestiri, sfantului i-a fost ingaduita inca o aratare a Maicii Domnului impreuna cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare mucenite (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfanta Fecioara vorbi indelung cu calugarul, incredintandu-i in grija sa pe surorile manastirii Diveyevo. In final Ea i-a spus: “In curand, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la manastire a fost martora la aparitia Maicii Domnului pentru ca parintele a invitat-o. In ultimul an de viata, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a vazut pe sfant inaltat de la pamant in timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu strictete de catre Sf. Serafim sa-l dezvaluie decat dupa moartea lui. Sf. Serafim slabea vazand cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa “plecare”. In acest timp era vazut stand langa sicriul sau pe care-l pusese in anticamera chiliei si pe care singur si l-a facut.Sfantul si-a insemnat singur locul unde vroia sa fie ingropat, langa altarul catedralei Adormirii. In January 1, 1833 Parintele Serafim a venit la biserica Sfintilor Zosima si Savatie pentru ultima oara la Sfanta Liturghie unde s-a impartasit cu Sfintele Taine dupa care i-a binecuvantat pe frati si si-a luat ramas bun, cu cuvintele: “Salvati-va sufletele. Sa nu deznadajduiti, sa ramaneti in trezvie. Astazi se pregatesc pentru noi cununi”.

In 2 ianuarie Parintele Pavel, ajutorul sfantului, a plecat la ora sase dimineata la utrenie si a simtit miros de fum venind din chilia sfantului. Parintele obisnuia sa lase lumanari sa arda in chilie si Parintele Pavel s-a speriat sa nu ia foc ceva.
“In timpul vietii mele nu va fi nici un foc”, spuse el candva, “dar cand voi muri veti sti, pentru ca un foc se va aprinde”.

Cand au deschis usa au vazut carti si alte lucruri mocnind iar sfantul era in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului, cu mainile incrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de ingeri in timpul rugaciunii si a fost dus in fata Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Carui slujitor credincios a fost toata viata. (...)

Viata Sfântului Serafim de Sarov - Sinaxar

Noi minuni ale Sfintei Xenia din Sankt-Petersburg (carte)

Într-o lume în care suntem întotdeauna supuși restristilor și încercărilor neprevazute, mijlocirea sfinților este un reazim de nădejde și un ajutor pe care putem întotdeauna conta. Între sfinții care în ultima vreme și-au făcut din plin simțit amestecul iubitor în problemele omenești, Fericita Xenia, nebuna pentru Hristos din Sankt-Petersburg, este unul dintre chipurile cele mai apropiate și îndrăgite de ortodocși. Citiți în aceasta carte despre numeroasele minuni pe care sfânta le-a săvârșit de-a lungul ultimelor decenii pentru cei aflați în împrejurări grele.

"Aceasta este crucea ta"

Se spune că un om se tot plângea lui Dumnezeu de crucea pe care o avea. Spunea mereu că viata lui e prea grea, că nu poate duce atâtea greutăți. Se ruga lui Dumnezeu sa-i ușureze greutățile vieții, să-i dea o cruce mai ușoară.
Într-o noapte, Domnul i-a trimis un înger care i-a spus că Dumnezeu a auzit rugămintea lui și l-a trimis la el în ajutor. L-a luat și l-a dus într-o gradină în care erau o mulțime de cruci. Unele erau mari, altele mai mici, unele din aur, altele din argint, unele din bronz, altele din lemn. Omul, bucuros, a început să se uite la crucile din aur și din argint. I-ar fi plăcut să își ia o astfel de cruce. Dar când a vrut sa ia crucea din aur n-a putut s-o clintească din loc. A încercat o alta cruce, frumoasă, din argint, dar nici pe aceasta n-a putut să o ridice, darămite să o ducă. S-a uitat în jur, care crucea ar putea să o ridice!?
A văzut undeva, într-o margine, rezemată de gardul grădinii, o cruce mai mica, din lemn. A mers la ea, a luat-o, a văzut ca o poate ridica,ca o poate duce, și i-a zis îngerului: “Crucea aceasta o aleg, pe aceasta vreau sa o duc.”
Îngerul i-a răspuns: “Este chiar crucea pe care Domnul ți-a dat-o ție. Crucea din aur este a celor care și-au sfințit viata prin nevoințe, a celor care s-au rugat și au nimicit puterea demonilor prin rugăciunile lor, este crucea sfinților. Crucea din argint este a celor care și-au dat viata pentru Hristos, au murit mărturisindu-L. Aceștia au avut o cruce mult mai grea decât cea pe care o ai tu.”
Omul a înțeles că viata lui, cu toate greutățile și lipsurile ei, este cea pe care o poate trai si că nu este mai grea decât o poate duce.

Nu-mi amintesc unde am citit istorioara aceasta, dar ea s-a imprimat bine în mintea mea. M-am bucurat să o regăsesc transpusă asa:


Ramona

vineri, 22 ianuarie 2010

Copiii învaţă ceea ce trăiesc!

„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”

Dorothy Law Nolte

via mail

Cercetătorii au dovedit că bolile pot fi vindecate cu ajutorul rugăciunii

Vă trimit această ştire cu bucurie şi încredere că va fi de folos cititorilor site-ului Dumneavoastră. Cu drag, Leonard

Vox Vocis 5 Mai 2008

Cercetătorii au dovedit că oamenii se pot vindeca prin credinţă, informează ediţia electronică a cotidianului Pravda. Cercetătorii din Sankt Petersburg au reuşit să găsească şi dovada, descoperind mecanismul "material" al fenomenului divin. "Rugăciunea este un remediu puternic. De asemenea şi atingerea moaştelor. Nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar poate reface şi psihicul labil al bolnavului", a declarat Valery Slezin, directorul Institutului de Cercetare Neuropsihologica din Sankt Petersburg.

Profesorul Slezin a mai făcut un lucru neobişnuit, a măsurat "puterea" rugăciunii. Acesta a înregistrat electroencefalogramele unor călugări care se rugau şi a descoperit un fenomen neobişnuit şi anume "scurt-circuitarea" activităţii cerebrale a cortexului. Acest fenomen nu poate fi observat decât la bebeluşii în vârstă de trei luni, când se află la sânul mamei lor şi se simt în siguranţă. Odată cu maturizarea, acest sentiment al siguranţei se estompează, activitatea cerebrală se intensifică iar ritmul biocurenţilor cerebrali devine mult mai lent, cu excepţia somnului adânc şi al rugăciunilor, mai spune omul de ştiinţă. Slezin a numit această stare una de "veghe" şi a demonstrat că aceasta este vitală pentru fiecare persoană. Este cunoscut faptul că bolile sunt cauzate în special de situaţii negative care ne afectează starea psihică. Se pare că în timpul unei rugăciuni grijile trec în planul doi sau chiar dispar de tot. Astfel, ambele vindecări, psihică şi fizică sunt posibile.

Rugăciunile, scut pentru radioactivitate

Angelina Malakhovskaya, o altă cercetătoare din Rusia, a declarat că serviciile religioase îmbunătăţesc sănătatea individului. Aceasta a realizat mii de cercetări cu scopul de a găsi şi observa reacţiile corpului uman, înainte şi după slujbele religioase. Concluziile acestor studii au fost că rugăciunile normalizează presiunea sângelui. Rugăciunile pot neutraliza chiar şi radiaţiile. Se ştie că, după catastrofa de la Cernobâl, instrumentele de măsurare a radioactivităţii nu mai puteau înregistra nici o valoare. Cu toate acestea, nivelul radiaţilor din jurul bisericii Sfântul Arhanghel Mihail, aflată la numai patru kilometri depărtare de locul incidentului, era unul normal. Cercetătorii sunt de părere că apa sfinţită, semnul crucii şi chiar şi zgomotul clopotelor pot de asemenea vindeca boli.
În Rusia, în timpul epidemiilor, clopotele bisericilor pot fi auzite în mod constat.

***


Mulţumesc mult, dragul meu Leonard.

Iată, aşadar, şi dovezile pe care le cer unii agnostici. Dar, vorba lui Avraam la cerere bogatului nemilostiv de a trimite martori înviaţi la casa fraţilor lui: cine nu va crede lui Dumnezeu, va putea oare să creadă acestor dovezi? Puterea necredinţei stă în dorinţa omului de a fi dumnezeu fără Dumnezeu. Nici o dovadă nu-l va convinge pentru că nu vrea să se convingă. Aceste dovezi vor fi totuşi de folos credincioşilor nedecişi, leneşi şi uituci, care se iau cu cele ale lumii şi uită de nevoile şi durerile sufletului pe care îl anesteziază cu fel de fel de droguri.

Remediul cel mai puternic împotriva uitării şi nesimţirii noastre în faţa miracolului lucrării lui Dumnezeu în om prin rugăciune, stă în rugăciunea sfinţilor, a Bisericii, pentru toţi oamenii. În acest fel, fiecare la ceasul lui de grea încercare şi chemare la responsabilitate pentru darul vieţii şi direcţia pe care a ales-o, va afla sprijinul de care are nevoie. Rugăciunea Bisericii este asemenea braţelor întinse ale Tatălui către fiul risipitor care şi-a venit în sine şi porneşte către Casă!
Dumnezeu să ne binecuvânteze ca să alegem Calea binecuvântării care ne duce în Împărăţia care este în noi!

Cu drag şi recunoştinţă pentru dragoste,

M. Siluana

marți, 19 ianuarie 2010

Schimb de carte ortodoxa (capitolul 4)


Sâmbăta, 23 ianuarie, ora 17.00, va așteptam cu drag la Schimbul de carte ortodoxa, capitolul 4. Ne întâlnim în același loc, în sala de mese a Așezământului social din curtea Bisericii"Sf. Iosif Mărturisitorul" din Baia Mare. Va invitam sa veniți, sa aduceți o carte, doua, trei despre care doriți sa vorbiți. Ne întâlnim intre prieteni, la un ceai cu biscuiti.
Detalii despre ce inseamna Proiectul SdCO gasiti AICI

Multumim mult, Ionut, pentru afis:)

Tarul

Un film pe care am sa-l revad cat de curand.
*
Țarul – un film în care nu mai vine primăvara?
Am vazut “Tarul”!
Am văzut, vă recomand (XXVII): “Ţarul”

Nimeni nu mă acceptă așa cum sunt, nu mă pot integra

Bună seara, Măicuță,
Sunt la o răscruce de drumuri și nu știu încotro s-o apuc. Poate din cauza asta stau pe loc, amânând orice decizie. Ma simt singură, Măicuță, singură și descurajată. Din adolescență am devenit o fată retrasă, am fost marginalizată de colegi din cauza bolii de care sufăr. M-am închis în mine și am început să evit oamenii. Am început să lipsesc de la școală și mi-am ieșit din ritm, și iată-mă acum chinuindu-mă să termin facultatea, mereu cu examene din urmă, mereu cu alți colegi noi care mă tratează cu răceală, strânși în grupuri-grupulețe în care eu nu am acces. Toata boala, tristețea și deznădejdea s-au adunat, nici nu m-am îngrijit foarte tare... Toți îmi spun că sunt urâtă, nimeni nu vede dincolo de aparențe. Băieții mă jignesc, nu-mi pot găsi un om care să-mi rămână alături, Măicuță, și am 24 de ani... M-am gândit să apelez la chirurgia plastică.

Singura care mă iubește și mă vede mai bună decât sunt este mama mea. Și îi mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat așa un suflet lângă mine, un înger păzitor. Dar e și ea bolnavă și mă gândesc cu groază la ziua când nu va mai fi lângă mine.
Cum să-mi fac un viitor când nimeni nu mă bagă în seamă, nimeni nu ascultă ce am de spus? Am și eu dreptul la iubire și la un trai decent, chiar dacă sunt urâtă și cu dizabilități.
Vă rog mult, dați-mi un sfat, o îndrumare... și rugați-vă pentru mine.
Doamne ajută și binecuvântează pe toți cei care citesc asta.
Oceania
*
Draga mea copila
Voi începe prin a te ruga să ai grijă mai întâi tu de tine. Spui: „ nici nu m-am îngrijit foarte tare”. E aici ceva de care trebuie să ții seama. Faptul că nu te-ai îngrijit poate să însemne că, de fapt, nu vrei să te faci bine, să fii mai sănătoasă. Dacă ai dori asta, ai birui.
Eu îți propun să te îngrijești de sănătatea trupului dar și a sufletului. Să știi că frumusețea e a sufletului, nu a trupului. Iar frumusețea sufletească se poate cultiva.
Dacă vrei să lucrezi la asta, te rog, să facem împreună Seminarul „Să ne vindecăm iertând” ca să înveți să biruiești toate resentimentele care îți cresc suferința. Te rog, Copile, să mă crezi că numai căutând mai întâi Împărăția Cerurilor, poți afla pacea și iubirea după care tânjești. Altfel, poți face câte operații voiești și să devii plăcută fizic, dar tot singură și nefericită vei fi dacă respingi sufletește. Dacă ai ști câte fete frumoase sunt la fel de nefericite ca și tine!
Te rog, pune acest început și ai grijă de sănătatea ta și vei vedea mari schimbări. Sunt oameni cu înfățișarea ta și cu mari dizabilități care au găsit pacea și iubirea.
E adevărat că nu poți obține „integrarea” unei vedete, dar destul ca să cunoști bucuria de a fi iubit și acceptat și de a fi de folos celor din jur.
Ce faci tu, acum, pentru ceilalți?
Cu durere pentru suferința ta, dar și cu nădejdea că înțelegi ce spun,
Maica Siluana

luni, 18 ianuarie 2010

De citit

Preţul pe care-l vom plăti (I) - de Corina Negreanu
un semnal de alarmă

Cuvinte despre dragoste-Mitropolitul Antonie de Suroj

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate.
(Mitropolitul Antonie de SurojTaina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)
Sursa: OrthoGraffiti

Despre pocainta

De ai păcate, nu deznădăjdui! Si n-am sa încetez de a-ți spune necontenit aceasta.
De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te!
Sa facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când parti din ele putrezesc, scoatem părțile putrezite si punem în loc materiale noi ; și niciodată nu încetam a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Inoieste-te prin pocăință!
- Dar pot sa ma mântui, dacă ma pocăiesc? Da, poți! Am trăit toata viata în păcate! Daca ma pocăiesc ma mântui? Da! De unde-o știu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Sa am oare încredere numai în pocăința, de care îmi vorbești? Este oare în stare pocăința sa șteargă atâtea păcate?
- Daca ar fi numai pocăința, atunci, pe buna dreptate, teme-te ! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinței, prinde curaj !
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar ; leacul, însa, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăința biruie păcatul! Închipuie-ți o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsa? Poate sa se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia fata de ocean, aceea e păcatul fata de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.
Bunătatea lui Dumnezeu, însa, e fără de margini.

Nu va spun acestea, ca sa va fac trândavi, ci ca sa va fac și mai sârguitori.

din “Dascalul pocaintei”, Sfantul Ioan Gura de Aur

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul-Plânsul de vineri seara

Sufletul meu necajit se apropie de Tine, Sfinte Stapane! Cu lacrimi iti vorbeste Tie despre vrajmasul cel pierzator. Si cu smerenie cade inaintea Ta, rugandu-se din pricina potrivnicului care-l necajeste.
Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degraba! Si alergand la Tine cu dorire, cerceteaza-l cu sarguinta! Daca il vei trece cu vederea, el necajit fiind, va pieri. Iar daca pentru indurarile Tale il vei auzi si-l vei cerceta, se va afla. Daca vei cauta spre el se va mantui. Daca il vei auzi, va prinde putere. Sa nu-l treci cu vederea pe el ca sa nu-l apuce vrajmasul. Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea rele cu care am intaratat Darul Tau, Stapane, milostive. Sa nu-mi rasplatesti dupa toate faptele mele. Ci mai vartos daruieste mie, pacatosului, putina vreme spre a afla pocainta adevarata, Iubitorule de oameni, Bunule. A suferit Darul Tau o multime de nelegiuiri ale tineretilor mele, ca acum sa sufere si lepadarea, intaratarea si indrazneala mea.
Nu pot sa uit, o, Doamne, ca Tu insuti Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea pacatosului, ci mai vartos sa se pocaiasea de pacatele lui prin indurarile Tale. Darul Tau, Stapane, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu indurarile si milostivirile Tale.
Miluieste si mantuieste pe cei ce Te doresc! Si iarasi, indurarile Tale, pretutindeni propovaduiesc prin Evanghelii, prin Apostoli si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si Dascali. Stiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a Canaainencei, a celei ce-i curgea sangele, a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair si-a tuturor celor mai inainte scrisi, venind la Tine, ma rog: deschide-mi usa milostivirilor Tale si primeste-ma si pe mine ! Indulceste-mi mintea, ca de multe ori cad intru faradelegile mele cele dintai zacand ca in noroi in gandurile cele intinate. Si vrand sa se coboare Darul Tau in mintea mea, afla mirosul urat, respingator, al gandurilor mele cele intinate. Indata se indeparteaza de mine, neafland o inima pregatita in care sa poata indrepta si sa slujeasca.
Spala-mi, Doamne, inima cu a Ta apa prea luminoasa ca sa-mi vin in simtire!
O, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu ! Cum doresti sa indemni pe toti oamenii sa se mantuiasca !
Cruta, Doamne, pe netrebnicul tau rob. Cruta milostive Hristoase Mantuitorule, zidirea Ta. Caci daca Tu, Doamne, nu ma vei intelepti pe mine, ticalosul, si nu-mi vei da lumina inimii, nu voi putea, din cauza rautatii, sa-mi inteleg lenevirea si pierzania. Cata vreme sunt robit de amarul vrajmas care ma necajeste, voi striga cu lacrimi, ziua si noaptea catre bunatatea Ta : izbaveste-ma pe mine din cursele lui, care in fiecare ceas, cu ganduri desfranate si cu fel de fel de placeri, imi necajeste sufletul.
Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe el si sa-l goneasca de la mine, netrebnicul robul Tau.
Trimite-mi, Stapane, degraba Darul Tau, sa alunge de la mine pe balaurul cel mare impreuna cu toate gandurile grozave si rele. Fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au facut putreziciuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund intru a mea nebunie.
Doctorul cel bun striga catre mine. El plati nu ia, sange nu varsa, dar lenevirea mea nu-mi da voie sa ma duc la El. Vine El sa ma tamaduiasca si ma afla mancandu-mi ranile. Dupa ce le-am mancat, ma caiesc, insa cainta mea nu e adevarata.
Izvor al tuturor tamaduirilor si Parinte al indurarilor Tu esti, prea bunule si milostive Dumnezeule, Cel ce daruiesti de-a pururi cele bune celor care cer de la Tine. Caci eu insumi am cerut adesea nenumaratele Tale vindecari si darurile cele bune pe care mi le-ai daruit zi de zi. Nemasurata este adancirea milostivirii Tale care vindeca pe toti care vin la Tine.
Pentru aceasta fara de sfiala rog bunatatea Ta, mult suferitorule de rau, Doamne, sa vina iar peste mine Darul Tau, sa-mi adune mintea si sa-mi vindece ranile cele grele. Caci iata, invaluiri si griji vremelnice ma tulbura si ma fac sa nu ma mai ingrijesc de bunatatile Tale cele vesnice. Fii indelung rabdator asupra mea ! Nici cerul, nici pamantul, nu vor putea sa-ti multumeasca dupa vrednicie pentru tamaduirile pe care Tu le reversi asupra noastra. Caci cu ce cinste vrednica vor putea oare sa Te rasplateasca? Prin lacrimi le daruiesti si prin plans le inmultesti, Tu; in mijlocul nostru. O, putere a lacrimilor !
Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal pacatele si sa-mi luminez inima, sa-mi sterg datoriille cele multe prin putine lacrimi. O, de-as putea sa-mi spal zapisul pacatelor cu lacrimile mele, sa sting cu ele focul ochillor mei ce arde pentru mine in adancurile iadului. Caci cei care pling aici se vor izbavi de plansurile vesnice.
Dar eu cum stau Doamne? Imi adun necontenit gandurile de pretutindeni, si inca nu m-am slobozit de lucrarile duhurilorcelor rele ce vor sa ma opresc in vazduh din pricina lor. Si inca nu mi-am cunoscut multimea nemarginita a pacatelor mele. Caci cele ce ma cufunda in pacat, rodesc inca in sarmanul meu trup.
O, pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin de-ale mele pacate? Ca un rob rau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea. Ca si cum altii ar trebui sa vina si sa ia asupra lor ostenelile mele. O, cum nu priveghez si cum totdeauna intarat indelung rabdarea Ta, Doamne ! Inaintea ochilor pururea am amaraiciunea mea. Si Tu toate le rabzi indelung, pentru bunatatea Ta, Doamne. Daruieste-mi doctorie de intoarcere ca sa ma vindece de amaraciunile mele.
Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot infrana. Daruieste-mi umilinta inimii ca sa-mi petrec in pocainta toate zilele vietii mele.
Lumineaza ochii cei intunecati ai inimii mele, ca sa vin cu osardie sa lucrez in Biserica Ta. Caci mi-am pierdut vremea vietii in pacate si desertaciune. Ceasul al unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Carmuieste-mi, Doamne, corabia vietii mele ! Si daruieste-mi din plin, o Doamne, pricepere si intelepciune ca sa-mi calauzesc calatoria vietii. Caci ceasul despartirii a venit, o suflete, pentru mine.
Si foarte m-am infricosat intelegandu-mi saracia. In loc sa ma bucur, eu mai vartos m-am infricosat. Infricosata cu adevarat este, o suflete, sosirea ceasului mortii pentru cei pacatosi, trandavi si pentru cei ce nu se sarguiesc sa petreaca in curatenie viata aceasta vremelnica. Doar lucratorii cu rugaciune si cu post se pot bucura in ceasul de despartire. Caci vad inaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile, ajunarile, metaniile, rugaciunile, lacrimile; si sufletul lor salta vrand sa piece din casa trupului, la loc de odihna. Pe cand pacatosului ii este scarba de vremea despartirii, el vede inaintea ochilor lenea sa si tradavia. Insa nu i se mai da voie sa graiasca ceva, in stradania lui de implinire a poruncii, dupa cainta ce este atunci in inima lui. Inima lui s-a impietrit de atata lenevire si nu mai e in stare sa se intoarca in clipa aceea.
Vai mie, suflete ! Pentru ce nu te ingrijesti de viata ta?. Pentru ce te risipesti atata in lumea care te inconjoara? Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo, daca aici nu lucrezi nimic? Inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat ce vei raspunde?
O, cum te fura vrajmasul si tu nu pricepi! Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea cereasca si tu nu cunosti, mandrule si risipitorule!
Indelung rabdatorule, Fiu al lui Dumnezeu, bunule, milostivule si prea blandule Hristoase, sprijineste-ma ! Daruieste-mi, Mantuitorule, cugetare statornica la viata ce va sa fie ca sa indeplinesc bine voia Ta. Macar la batranete fa-ma, Doamne, ajutor si impreuna lucrator al Darului Tau ! O, cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului Tau Scaun eu, risipitorul ? Cum ma voi afla eu, nerabdatorul si cel fara de roada, impreuna cu cei desavarsiti; cu cei ce au adus roada in voia Bisericii Tale. intru ce fel de osanda voi fi aruncat eu, Doamne, atunci cand sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru camarile cele ceresti? Cind voi vedea pe Cuviosi, pe Drepti pe imparati, intru lumina neinserata pe veci ducandu-se? lar pacatosii cei rai, mandri si trufasi, cei ce-au benchetuit fara de grija, mergand sa arda in focul nestins.
O, suflete nepricepute, o suflete fara simtire, care ti-ai urat viata cea vesnica! Pana cand obiceiul cel rau, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nadajduiesti, in levenirea ta, ca intarzie de-a veni sfarsitul tau? Nu ! Caci va veni la tine ca un fulger ! Atunci cand nu te astepti, il vei auzi cum te striga sa-ti platesti vama. Privegheaza, o, suflete, cu lacrimi rugandu-te !
Striga din toata inima spre a te gasi intors spre rugaciune in ceasul despartirii, al mortii tale, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai ca bine esti cuvantat in vecii vecilor.
- Amin -

Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul-Plânsul de joi seara

Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie.
Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia.
Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu.
O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma cutremur, eu de muncile cele vesnice !
Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu sufletul intru cele rele.
Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului, si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine.
Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui, fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintr-ansa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca sunt dator.
Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut.
Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta ma simt si ma descopar un ecou al lor.
O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-mi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug, nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma supun, dupa cum zice apostolul: " Iar omul cel trupesc vandut pacatului " (Romani). Caci pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele.
Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce au dormitat.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi.
O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu m-am indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat, ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul.
Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din noianui faradelegilor mele.
Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face, daca ma voi tamadui cu darul Tau.
Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic. Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale. Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse! Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta.
Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta !
Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O, inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o, suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ?
Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!
Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat bunatatile cele vesnice si negraite.
Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea intunecata si innegrita s-o imbrac.
Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc.
Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se aseamana locului de lupta al balaurului... Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui, pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si viata vesnica pricinuiesc.
Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire.
Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp !
Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu !
Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand, din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor.
- Amin -

Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul-Plânsul de miercuri seara

Dorul de-a grai catre Tine, Doamne, ma sileste sa-Ti vorbesc, dar nevrednicia si pacatosena mea imi poruncesc sa tac. Durerile si necazurile vietii ma indeamna sa cuvantez, dar faradelegile trecutului imi spun sa fiu mort. Sufletul meu geme din adancuri si ochii mei lacrimi poftesc. Gresit-ai, suflete !
Pocaieste-te ! Caci iata, zilele noastre ca umbra trec si infricosate si groaznice locuri va sa treci, sufletul meu! Nu intarzia multa vreme amanand zi de zi intoarcerea ta la Domnul !
Umileste-te, sufletul meu, de toate bunatatile cate le-ai luat de la Domnul si nu le-ai pazit. Umileste-te pentru toate cate ai lucrat si Dumnezeu indelung a rabdat pentru tine ca nu intru intunericul cel mai dinafara sa te dai inaintea infricosatului Divan al lui Hristos. Vai mie, pacatosului, ca am intinat si de-a pururi intarzii curatenia inimii mele din pricina trandavirii.
Indrazneala inimi mele a fost rusinata adanc de lene si de fatarnicie, iar pofta cea rea, ca un stapan robului, imi porunceste. Si eu, intocmai ca un prunc, cu frica o ascult. Ma rataceste si ma pierde pe mine, iara eu ma bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tau ma trage pe mine la viata iara eu, mai vartos, spre moarte ma trag.
Dimpotriva si-ntocmai cu ingerii, Te sirguiesti ca sa ma faci!
Iar eu, intru rautate, pe mine ma micsorez . Inmultitu-s-au pacatele mele, si de-a pururea se inmultesc si nu este margine intru multimea lor. Si cine va plange pentru mine? Numai Tu singur, Mantuitorule, de-a Ta bunatate indemnat fiind, cauti spre mine, cel necajit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stapane, cind gura mi-am umplut-o cu ocari? Sau cum Te voi iubi cand sunt plin de patimi ? Sau cum va salaslui in mine adevarul cand eu cu minciuna pe mine m-am ocarat? Sau cum Te voi chema pe Tine, cand poruncile Tale nu le-am pazit ? Caci dupa ce-am luat cunostinta adevarului m-am facut rapitor, prigonitor, rau sfatuitor, aspru si cu cugetele asupra aproapelui aruncandu-ma. Nemilostiv spre saraci, manios, lenes si de haina stralucitoare iubitor. Si inca si acum ma aflu intru ganduri intinate, intru intaratati, intru iubire de placere, intru slava desarta, intru mandrie, intru voirea cea rea, intru prigonire, intru manie.
Nimic fiind, ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva. Mintind, de-a pururea impotriva celor mincinosi strig. Intind biserica trupului meu cu ganduri si cu fapte curvesti, impotriva curvarilor propovaduiesc. Judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin. Judec pe deosebitori si furi, insumi fiind fur si deosebitor. Luminat oamenilor vreau sa ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat. In biserica si la masa in fata vreau sa stau. Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Si intre ai mei, cuminte si intelept, iar intre cei intelepti, desavirsit ma socotesc. Si catre cei credinciosi numai intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii defaim. Cand sunt vrednic de ocara, ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit, ma dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se spun, urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar voind sa ma impotrivesc ispitei, obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic si nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma osteni. Daca nu-mi slujeste cineva, ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza. Si daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in nevoi, nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc de la vreo fapta rea, ma trufesc. Daci voi ispravi, postul si privegherea, cu nesupunere si cu graire de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc, nu iert. Cand face cineva o fapta buna, nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca si-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor, ma las robit
Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinlauntru sunt mandru si neindurat. Cu pareraa sunt ca si cum n-as dori nimic, dar in fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu parerea m-am lepadat de lume, pe cand inlauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele desarte, vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.
Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii mele. Si trufia, si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si intru acestea aflandu-ma si ramanand eu, ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma infasor.
Petrecand in pacate, vreau sa fiu socotit un drept. Si ce raspuns pot sa dau pentru toate astea? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit. Dar nici lui Adam un astfel de raspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scapat de-a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu?
Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea. Ma tem sa nu fiu si eu dintre aceia pe care i-a zugravit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere in stapanire, pe care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O, cat imi este de frica sa nu cada o astfel de hotarare asupra mea !
Doamne, Tu mie, pacatosului, mi-ai pus pocainta. Si pururea vrei sa ma mantuiesti pe mine, nevrednicul. Inviaza, Datatorule de viata, sufletul meu cel omorat cu pacatele. Spala-mi orbirea cea invechita a ticaloasei mele inimi. Si plangi ! Caci cu adevarata lepadare de lume inca nu m-am lepadat si de lanturile trufiei mele inca nu m-am scuturat. Din postul cel adevarat al Bisericii n-am gustat. Si cu slava cea inselatoare a lumii sunt infasurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut si bucuriile cele adevarate ale dragostei nu le-am cunoscut. La indrazneala facerilor de bine n-am pasit. Iar pentru greselile lui, pe fratele meu l-am osandit. La lumina cunoasterii adevarului n-am ajuns, dar pe altii despre mantuire vreau sa-i invat. Toate Ti le-a dat Tie Prea Bunul Dumnezeu, o suflete: cunostina, pricepere, intelepciune. Cunoaste-ti folosul ! Cum te socotesti a da lumini aproapelui, intunecat fiind? Fa-te tie doctor, o suflete! Suspina ! Lacrimeaza ! Si spala-ti prin post cuviincios necuratia pacatelor!
Dumnezeule Cel prea bun si inalt, Care singur ai, Stapane, stapanire peste viata si moarte, daruieste-mi, mie pacatosului, in ceasul acela infricosat al venirii Tale, indurarile Tale cele multe, ca sa nu fiu parat acolo, inaintea strasnicului Tau Divan, si sa nu fiu de ocara inaintea privitorilor : ingeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici si drepti. Mantuitorul meu, pedepseste-ma aici, unde de dulceata pacatului m-am indulcit, ca un parinte bun si iubitor de fii. Si acolo iarta-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur si fara de pacat. Caci tot pacatul eu, ticalosul, l-am lucrat. Si daca pornesc sa ma pocaiesc, nu am lacrimi.
Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, pacatosul si trandavut strasnicul Tau Divan pe care, Doamne, sezand, ma vei vadi pe mine.
Te stiu Judecator infricosat intru Slava dumnezeirii, vrand sa ma mustri pe mine. Toata viata mea, vrednicul de jale, cu inversunare am cheltuit-o totdeauna si in noroiul dezmierdariior m-am tavalit. Toate greseliie ascunse in adancul sufletului meu, Tu singur le cunosti, Ziditorul meu!
Nimenea nu este ca mine, un locas al pacatului. Nimenea asa ca mine n-a intaratat bunatatea Ta, Stapane, pornirile rautatii intru toate urmand. Dar pentru ca esti adanc fara de fund al tuturor milelor, arde adancul pacatelor mele ! Si sa nu-mi rasplatesti mie cu rasplatiri vrednice de cele ce-am lucrat. Sa nu ma osandesti ln vapaia gheenei, caci nesuferita este urgia Ta, Doamne.
Caci cine va putea suferi oare, ingrozirea ei? Pentru ca focul nu se stinge si viermele nu doarme. Teme-te de ingrozirea iadului, o suflete al meu! Leapada somnul cel greu al lenevirii si dormirea cea pierzatoare a trandavirii. Aproape este sfarsitul ! Langa usa, Judecata. Oare ce ne va intampina dupa ce se va desparti sufletul de trup ? Adunati-va impreuna cu mine, Cuviosi si Drepti, cei ce cu nevointa cea buna v-ati nevoit si ca pe un mort plangeti-ma sau ca pe un jumatate viu si jumatate mort indurati-va, fiindca eu sunt plin de rusine si nu am indrazneala pentru pacatele facute de mine intru cunostinta. Varsati peste mine mila voastra ca pe o tainica lucrare a milostivului Dumnezeu, Mantuitorul nostru.
Rugati-va Lui ca in dar sa ma intoarca si nu nevrednic sa ma aflu in ceasul venirii Lui. Si sa nu aud nicidecum acea infricosata hotarare: " Du-te de la mine, blestematule, lucrator al nedreptatii, caci nu te cunosc !". De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea adevarata, Nastere binecuvantata din Sfantul Tau Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce sezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu!
Sa nu ma lepezi pe mine cel urat. Caci mult se veseleste vrajmasul meu cand vede ca deznadajduiesc din pricina rautatii si se bucura cind in deznadejde ma dau lui orbit. Tu, cu milostivirea Ta, rusineaza nadejdea lui si ma smulge din dintii si din lanturile lucrarii lui, care, cu mult mestesug, a tabarit Doamne, asupra mea.
Daruieste-mi lumina launtrica ca sa cunosc deplin mestesugurile lui. Caci nenumarate sunt alunecarile pe care mi le pune inainte: semintele, vatamarile, multa castigare, trufia, placerile cele trupesti, teama de post, fuga de rugaciune, lene si odihna multa pentru zburdalniciile trupului. Pe cat se sarguieste ca sa ma piarda pe mine, de atita ma lenevesc pentru a ma mantui. Si pe cat acela ma pandeste si ma vaneaza, pe atat eu nu ma bag in seama si ma las prins.
Ia aminte, suflete ! Grijeste-te si nu dormi ! Nu lua aminte la greselile altora, ci mai vartos cerceteaza-ti greselile tale. Nu umbla sa scoti paiul din ochiul fratelui si al aproapelui, ci osteneste-te zi si noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-ti scoti barna din ochii tai. Sarguieste-te ! Apuca a te judeca inainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a rastignit cu trupul pe cruce, caci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi insine, cum vom putea scapa dincolo de judecata cea groaznica si de osanda lui Dumnezeu?
Indura-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Si ma mantuieste pe mine pentru bunatatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stapane, de Dumnezeu Nascatoare, si ale tuturor Sfintilor Tai. Ca binecuvintat esti in vecii vecilor .
- Amin. -

Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul-Plânsul de marţi seara

Vai mie, in ce fel de deznadajduim stau, in ce fel de rusine zac ! Nu este omul cel dinlauntru, precum este cel vazut. Caci macar ca vorbesc despre sfintenie, cugetarea uratelor patimi este in mine ziua si noaptea. Si macar ca ridic in slavi curatenia prin graiurile mele, totusi in inima mea, ma gandesc la necuratenie.
Vai mie, ce fel de judecata imi este gatita ! Pentru ca numai chip de sfintenie am, iar nu si putere. Cu ce fala ma voi apropia oare eu, care de atatea rautati sunt vinovat, de Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaste si cele ascunse ale inimii mele. Ma tem, stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din cer si sa ma arda pe mine, precum, oarecand, pe cei care in pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars.
Dar eu ce voi astepta de la cele ale mele, care cu multa si nemasurata greutate de pacate sunt infasurate?
S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel dreptcredincios, s-a intunecat mintea mea. De-a pururea ma intorc ca un caine in varsatura sa.
Nu este in mine nici o indrazneala catre Cel Ce cearca inima si rarunchii. Mintea nu-mi este curata si lacrimile imi lipsesc in rugaciune. Caci daca vreau sa suspin, fata mi se apleaca scufundata in rusine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locas al patimilor si al gandurilor rele !
Slava Tie, Facatorule de bine al sufletelor si trupurilor noastre. Mari si multe sunt indurarile Tale peste noi pacatosii, Doamne!
Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie "Doamne, Doamne", dar cu inima nu implinesc voia Ta, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumenezeu. Caci Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine. Tu stii ranile sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne! Imi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toti ziditorii, caci ma pregatesc catre impotrivirea patimilor. Cand ma apuc de lupta, insa, atunci reaua mestesugire a dusmanului imi slabeste taria sufletului prin placeri, si fara sa fie nimeni care sa ma sileasca, ca pe un robit ma trage catre ele.
Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde si din neiscusinta, dar, impreuna cu ea ma scufund. Cert pe cel bolnav, in timp ce eu sunt mai bolnav ca dansul. Doctor al patimilor vreau sa ma fac eu, ticalosul, si iata ca eu insumi ma dau lor robit. Lumineaza-mi Doamne, ochii inimii ca sa-mi cunosc multimea patimilor.
Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane. Lumineaza-mi mintea cea intunecata, salasluind in mine lumina dumnezeirii ! Caci Tie nimic nu-Ti este cu neputinta.
Cine nu ma va plange pe mine oare, cand, pentru o mica placere, focul cel nestins l-am cumparat si de Imparatia cea vesnica m-am lepadat?
M-am robit patimior, eu ticalosul!
Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am facut. Si nu pot sa caut catre Domnul cel milostiv. Am ingropat in lene darurile Stapanului, cele de viata purtatoare, si am iubit mai mult saracia patimilor! Strain m-am facut de faptele cele bune, in tara departata a rautatii ducandu-ma.
Pe jumatate sunt mort, in viata fiind.
Plangeti-ma, lucratori infrinati, pe mine, care sunt indaratnic si indracit cu pacatele si iubitor de dezmierdari! Plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, care L-am amarit pe Cel Ce m-a miluit! Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine, care am iubit cele rele si am urat cele bune. Plangeti-ma, cei cu viata imbunatatita, pe mine, cel ce numai cu chipul sunt imbunatatit, dar cu faptele sunt patimas si nebagator de seama. Plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut oamenilor. Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavirsita catre Dumnezeu si catre aproapele o aveti, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de adevarata dragoste. Plangeti-ma, cei ce aveti rabdare, si aduceti roade prisositoare Bisericii Domnului, pe mine, cel nerabdator si neroditor. Plangeti-ma cei ce fara de rusine si cu indrazneala va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la fata Domnului. Plangeti-ma, cei ce aveti blandete, pe mine, cel ce sunt strain de blandete. Plangeti-ma, cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel ingamfat si mandru si necuviincios. Plangeti-ma, cei ce necastigarea apostolilor ati castigat, pe mine, cel indracit, cel ce cu materia sunt ingreunat. Piangeti-ma, cei ce aveti in minte pe Judecatorul si Judecata cea de dupa moarte, pe mine, cel ce marturisesc ca o pomenesc, dar impotriva ei traiesc. Plangeti-ma, mostenitorii Imparatiei Cerurilor, pe mine, mostenitorul gheenei focului.
Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletui meu cel inviforat. Intru ceea ce puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi !
Caci stiu ca daca veti ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta noua, pentru noianul bunatatii Sale!
Si precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi sa nu treceti cu vederea rugaciunea mea, a pacatosului ! Caci eu n-am indrazneala, din pricina multelor mele pacate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a va ruga pentru cei pacatosi ! Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznadajduiti sa-i miluiasa
Rugati-va vietii pentru cel mort! Sa trimita Domnul darul Sau si sa opreasca alunecarea sufletului meu smerit! Stapane al tuturor, primeste rugaciunea pacatosului ! Indulceste sufletul amarat de pacat ! Impartasesc celui insetat din izvorul vietii si il povatuiesc cand inima ca intr-un lant de fier imi e tinuta. Sa ma intampine indurarile Tale, Doamne, prin indurarile Sfintilor Tai, inainte de a ma trage impreuna cu cei ce lucreaza faradelegea ! Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina, lucrate de mine.
Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde, cand ma vor vedea osandit pe mine, care ma socotese acum fara prihana.
Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o, eu ticalosul, si patimilor m-am supus. Vai mie suflete, pentru ce innegresti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se risipeste negura cand vine de fata raza? Pentru, ce alegem mai curand stricaciunea decat nestricaciunea? Pentru ce ne framantam cugetul pe pamant cu patimile?
Haina cea dumnezeiasca am netrebnicit-o, si nevrednic de Nunta cea imparateasca m-am facut. De bunavoie ne-am daruit pacatelor vrajmasului si vietii noastre robi ne-am facut.
Ce vei zice, suflete al meu Judecatorului, in ziua cea infricosata si groaznica ? Am flamanzit pentru Tine, sau inselat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu indrazneala striga suflete, catre Domnul ! Primeste darul Lui, tu, cel ce esti slobod.
Pentru ce tot amani intoarcerea cand El te cheama? Pentru ce apuci pierzania si nu mantuirea? Pentru ce nu-ti asculti cugetul cat mai ai inca vreme; pana ce esti domn al gandurilor, pana nu se osteneste trupul si mintea inca e vie, pana nu va zacea in puterea altora binele tau, pana ce mai poti prinde inca Darul cu puterea crediniei si nu, cu indoiala, sa te prazi tu singur.
Pana cand lacrimile tale sunt vestite intoarcerii, intampina, stai vitejeste impotriva patimilor. Lupta cu tarie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. arunca-te cu vitejie asupra lui Goliat, sa nu te apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai inainte ucigasul. Ca nu cumva slujitorii Imparatiei sa te incuie afara. Se cuvine sa ne temem si cu toata strajuirea sa ne pazim. Se cade sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre.
Ca vamesul suspin, ca si curva lacrimez, ca talharul slobod glas, ca si fiul cel curvar strig catre Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea adevarata. Intareste sufletul meu cel slabit si robit cu betia dezmierdarilor !
Tamaduieste ranile acestea, precum si abaterile mintii mele!
Spala-ma cu scumpul Tau Sange pe mine, cel inegrit, Rascumparator al pacatului ! Acum este vremea bine primita ! Acum este zi de mantuire. Cu multumirea milei Tale, intoarce-ma, Unule, indelung Rabdatorule! Si ma slobozeste de toata desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale sterge sufletul meu!
Vai mie, ca mi-ai daruit, Doamne, lumina cunostintei si eu o lepad, netrebnicul. De cate daruri ma mai umpli pe mine pacatosul, Stapane, iar eu ticalosul sunt nemultumit si nerecunoscator cu voia ! Totdeauna ma indulcesc cu darul Tau, totdeauna ma intaresc si totdeauna il lepad intru amaraciunea mea si iar ma schimb. Imi aduc aminte, Prea Bunule, de moarte, de muncile cele vesnice; ci ma tragi pe mine totdeauna catre viata, sa ma mantuiesc, iar eu in rautatea mea raman de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici im raspuns acolo ! Bat sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne; ingaduie-mi ca rugandu-ma sa-mi dobindesc cererea ! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc. Fii indelung rabdator asupra mea, razvratitul ! Si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat, ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor !
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul. Caci in Iad cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vestmantul cel intinat mai inainte de a veni porunca cea infricosata si a ma lua nepregatit si nerusinat. Izbaveste-mi sufletul necajit din gura leului si miluieste-l pe dansul cu darul si indurarile Tale.
Pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor, ca binecuvantat esti in vecii vecilor.
- Amin. -