Despre pocainta

De ai păcate, nu deznădăjdui! Si n-am sa încetez de a-ți spune necontenit aceasta.
De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te!
Sa facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când parti din ele putrezesc, scoatem părțile putrezite si punem în loc materiale noi ; și niciodată nu încetam a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Inoieste-te prin pocăință!
- Dar pot sa ma mântui, dacă ma pocăiesc? Da, poți! Am trăit toata viata în păcate! Daca ma pocăiesc ma mântui? Da! De unde-o știu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Sa am oare încredere numai în pocăința, de care îmi vorbești? Este oare în stare pocăința sa șteargă atâtea păcate?
- Daca ar fi numai pocăința, atunci, pe buna dreptate, teme-te ! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinței, prinde curaj !
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar ; leacul, însa, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăința biruie păcatul! Închipuie-ți o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsa? Poate sa se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia fata de ocean, aceea e păcatul fata de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.
Bunătatea lui Dumnezeu, însa, e fără de margini.

Nu va spun acestea, ca sa va fac trândavi, ci ca sa va fac și mai sârguitori.

din “Dascalul pocaintei”, Sfantul Ioan Gura de Aur