luni, 18 ianuarie 2010

Despre pocainta

De ai păcate, nu deznădăjdui! Si n-am sa încetez de a-ți spune necontenit aceasta.
De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te!
Sa facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când parti din ele putrezesc, scoatem părțile putrezite si punem în loc materiale noi ; și niciodată nu încetam a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Inoieste-te prin pocăință!
- Dar pot sa ma mântui, dacă ma pocăiesc? Da, poți! Am trăit toata viata în păcate! Daca ma pocăiesc ma mântui? Da! De unde-o știu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Sa am oare încredere numai în pocăința, de care îmi vorbești? Este oare în stare pocăința sa șteargă atâtea păcate?
- Daca ar fi numai pocăința, atunci, pe buna dreptate, teme-te ! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinței, prinde curaj !
Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar ; leacul, însa, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăința biruie păcatul! Închipuie-ți o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsa? Poate sa se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia fata de ocean, aceea e păcatul fata de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.
Bunătatea lui Dumnezeu, însa, e fără de margini.

Nu va spun acestea, ca sa va fac trândavi, ci ca sa va fac și mai sârguitori.

din “Dascalul pocaintei”, Sfantul Ioan Gura de Aur
Trimiteți un comentariu