luni, 29 martie 2010

Concert de toaca

Concert de toaca - Targ de Florii pe video.crestinortodox.ro

Concert de Toaca - Grupul de copii Ascetica Toaca - Victoria, Brasov.
Coordonator preot Octavian Smadu

Praznicul singuratatii si masura copilariei


Ciprian Voicila

Când ai pierdut sensul religios al unei sărbători arunca-ti o privire spre icoana în care se reflecta sărbătoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie se spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18).

Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182).

Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2).

Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala.
Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34).

Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari.

Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!

sâmbătă, 27 martie 2010

Primavara


Abia aștept sa înflorească pomii, sa simt mirosul florilor și sa vad iarba verde răsărind.
Pomii au înmugurit deja și ii urmăresc în fiecare zi, sa-i vad inflorind.
***
Mâine e Duminica Floriilor după care urmează Săptămâna Mare despre care va recomand călduros sa citiți aici: Săptămâna Patimilor, pe blogul Nataliei.

joi, 25 martie 2010

Cel dintâi sunt eu...

Stai, cu lumânarea aprinsa, in fata ușilor împărătești, din icoana Hristos te privește cu nesfârșită mila si duioșie, dar si cu o anumita severitate. Ai venit încetișor la chemarea preotului: "Cu frica de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste sa va apropiați!" Frica de Dumnezeu (in accepția ei reala: pozitiva) ti-e, parca, mai mare decât oricând, credință ai, căci altfel nu te-ai afla aici (dar asta nu-i chiar mare lucru - și dracii au!), cât despre dragostea ta, știi doar ca nu este pe măsură. Ești de tot pierit, ti-e teama sa nu fii alungat deodată ca unul care nu ai haina de nunta, sa nu ratezi întâlnirea mult dorita, precum altădată fecioarele cu candela goala...

Te-ai spovedit, pe cât ti-a fost în putere ție și duhovnicului tău s-o faceți, ai fost dezlegat de atâtea și atâtea păcate, o lista lunga a fost citita în acest sens si aproape ca nu era păcat pe care sa nu-l fi făcut, măcar cu gândul. Dar duhovnicul a rămas în urma, te veghează even­tual de departe cu rugăciunile sale părintești, iar tu ești singur în fata Potirului și în potir nimeni altul decât Cel spre care te îndeamnă și ultima fibra a ființei tale, Cel la a cărui prietenie râvnești, dar pentru care nu lucrezi prea mult, Hristos smerindu-Se, pana la puterea ta slaba de primire, sub chipul chenotic al pâinii si al vinului.

Si în aceasta situație de criza teribila, în aceasta clipa de suspendare, îl auzi pe preotul liturghisitor începând a douăsprezecea rugăciune dintre cele ale canonului de dinainte de Împărtășanie, aparținând, după tradiție, Sfântului Ioan Gura de Aur: "Cred, Doamne, si mărturisesc, ca Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mântuiesti pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu."

"Cel dintâi sunt eu..." Este aici altceva decât un or­goliu divin sau decât o ipocrita smerenie. Simți ca este adevărul și, paradoxal, în ciuda preeminentei tale fata de toți păcătoșii lumii, de pretutindeni și dintotdeauna, te simți mângâiat. Nu ești numai primul, ești și cel din urma, si pana la urma ești unicul, pentru ca acum, fata către fata cu Creatorul, Mântuitorul și doritul tău Prieten, ai încetat pentru câteva clipe orice judecata, orice raportare la alții.

Geniala aceasta inspirație a Sfântului Ioan Hrisostom, dar și a celorlalți Sfinți Părinti care i-au așezat în acest loc rugăciunea in canon. Fara ea cred ca nici nu am fi în stare sa ne apropiem împăcați de Sfânta Împărtășanie. Sfinții Părinți nu erau "ritori", nu compuneau rugăciuni ca și când ai face literatura, nici nu le întocmeau pentru alții. Rugăciunile sunt expresia trăirii lor celei mai autentice.

Când Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca dintre păcătoși cel dintâi este el, își asu­ma total aceasta condiție, ceea ce, privit într-o lumina duhovniceasca și dinlăuntru, este cât se poate de corect. Din potir, Hristos proiectează asupra ta o lumina atât de puternica, încât te simți de tot gol, dar, in acelasi timp acoperitoare, si ocro­titoare prin blândețea ei.

Pana la urma, viata noastră, aici si intru veșnicie, depinde foarte mult de acest "cel dintâi sunt eu". Ușile împărătești ale Sfintei Sfintelor si porțile raiului ți se pot des­chide când inima ta va murmura în deplina asumare si părere de rău acest adevăr.

Omul a fost lansat de Dumnezeu la apa, pe "marea vieții", sa se călătorească in aceasta lume, ca o nava impeca­bila (fără hiba, va sa zică). Primul păcat, săvârșit de om în rai, i-a produs alungarea si plecarea sa în lume, ca sa-și caute norocul, cum se spune in povesti. Norocul nu l-a prea găsit, in schimb s-a cam rătăcit și, pentru a ieși la liman, a fost necesar ca însuși Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul, sa coboare după el și sa-i pună la îndemână, spre putință de reîntoarcere, scara de aur a învățăturii Sale, probata prin viata jertfitoare de fiecare clipa. Rămâne acum numai ca omul sa aburce la acest suiș nesfârșit.

La nivelul personal al fiecăruia, păcatul se adaugă de la intrarea sa în viata. Se știe ca si numai o zi de-ar viețui omul, tot ar păcătui într-un fel sau altul in fata lui Dumnezeu. Mai "nevinovat" la început, tot mai responsabil pe urma, o data cu urcarea în vârsta. Încet, încet, ne trezim cu un sac greu de păcate în spate care ne cocoșează, ne strivește. Si atunci, cau­tam pe cineva care sa ne ajute sa nu ne prăbușim sub el, care sa ne ușureze povara, si acesta nu poate fi decât duhovnicul bun: Duhovnicul.

Un sentiment apăsător de păcătoșenie îl însoțește, de-a lungul întregii sale vieți, pe credinciosul implicat. Cum poate fi compatibil sentimentul acesta cu bucuria? Mai este ea posibila și în ce condiții? Mai ales ca prima porunca data de Hristos după înviere aceasta este: "Bucurați-va!" (Matei 28, 9) și asta cu atât mai mult cu cât la cei vechi, din primele veacuri creștine (la Sfântul Ioan Casian, de pilda), întristarea apărea pe lista păcatelor.

Bucuria adevărata nu ne poate veni decât toc­mai din existenta lui Dumnezeu si din gesturile Sale delicate, irumpand dintr-o nețărmurita iubire, pentru noi toti la un loc si pentru fiecare dintre noi in parte, din splendoarea creației, din convorbirile cu El, din reciprocele impartasiri ("Noi insine, si unul pre altul, si viata toata lui Hristos Dumnezeu sa i-o dam!"), din realitatea învierii si a vieții veșnice paradiziace in veacul ce va sa vie.

Timpul și spațiul, eternitatea si infinitul, împărțite cumsecade cu ceilalți, în proximitatea desăvârșit-luminatoare a lui Hristos, intru prietenie, prin permanenta înviere - aceasta este bucuria la care suntem îndemnați si chemați. Bucuria vine și din aceasta posibilitate ce ni s-a oferit, prin dumnezeiască milostivire, de a pregusta din cele cerești încă de aici, de pe pământ. In păcate petrecând noi aceasta viata, putem fi bucuroși numai înscriși în strădania necontenita de a accede la lumea izbăvită de păcat a eshatonului.

Cum ar arata viata noastră dacă n-ar fi păcatul? Ar fi raiul pe pământ, fără îndoiala. Pacatul este cel care ne-a separat de raiul inițial, păcatul ne poate lipsi de raiul final. Păcatul stri­ca prietenia, și mai ales, în chip cu totul dramatic, prietenia cu Dumnezeu. In loc sa urci, si sa accezi si la condiția de prieten, ramai numai la aceea de rob, nici aceea înțeleasă cum se cuvine.

E păcat! Ce păcat! Sunt expresii folosite adeseori pen­tru a exprima realitatea în legătură cu ceva care se pierde, se risipește inutil, căci păcatul asta este - risipire sterila a ceea ce ne-a dat Dumnezeu: curăție si disponibilitate spre bine, spre rodire. Toata lupta Bisericii, în întregul ei istoric, este aceea de a-l ajuta pe om sa nu plece de aici în păcat, ci împăcat - cu sine si mai ales cu Dumnezeu.

Costion Nicolescu

luni, 22 martie 2010

Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica

Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro


Moartea necunoasterii de Dumnezeu - Parintele Rafail Noica pe video.crestinortodox.ro


Din conferința "Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos"
Alba-Iulia, 2005

Dumnezeu nu este autor al raului (3)

Raul e una din cele mai vechi si mai generale probleme care frământă pe om aproape de la apariția lui. Viata însăși este o forma a luptei duse împotriva răului, căci nu se poate spune ca omul si societatea n-au încercat, de-a lungul timpului, sa combată răul.

Raul nu e o problema simpla. Daca, asa cum s-a zis, el e numai în om, iar binele e în tot restul creației, atunci Dumnezeu rămâne in afara problemei răului. In cazul acesta, răul lucrează după capriciile sau legile sale, prezentându-se ca o forță independenta si nestăvilită de nimic, în fata căreia Dumnezeu rămâne neputincios. Daca, însă, ca în cazul lui Iov și altele asemănătoare, răul a fost permis ca o incercare cu scop bun, aceasta înseamnă ca nu numai binele, dar si răul, depind, intr-un anumit fel, de Dumnezeu. In ce fel? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, e necesar, in prealabil, sa raspundem la alte doua intrebari: care e natura raului si care e origina raului?

Ce e răul? Definițiile abunda, fără ca una din ele sa se fi impus definitiv. Filosofia elenica a propus o serie de definiții ale răului, mergând de la discordie pana la absenta binelui. Unii păgâni si eretici dualiști, au prezentat răul ca o substanță, ca o esență de sine stătătoare. Alții au socotit ca răul își are obârșia într-o materie veșnică, alții într-un suflet cosmic rău, alții într-o parte nerațională a sufletului omenesc. Toate aceste concepții încercau sa așeze lângă Dumnezeu încă o origine a lucrurilor.

Concepția patristica si crestina, in general, despre natura raului se inspira partial din aceea a lu Plotin. Dupa Plotin, raul nu exista prin sine insusi. Raul e o lipsa care se afla totdeauna in altcineva si nu are o realitate substantiala prin ea insasi.Raul nu exista pentru ca e neipostatic. Se militeaza pentru ideea ca binele echivaleaza cu existenta si raul cu non-existenta. "Fiinta e binele, nefiinta e raul", zice Sf. Atanasie. "Numesc binele fiinta, pentru ca el are arhetipul sau in Dumnezeu, care este Fiinta. Numesc raul nefiinta, pentru ca neexistand, aceasta nefiinta nu e decat o fictiune a "imaginatiei omenesti". Facand un pas mai departe si nemultumindu-se cu definitia care prezenta raul ca pe o negatie a existentei, Sf. Vasile afirma ca "raul nu este o esenta vie si insufletita!, ci o dispozitie in suflet opusa virtutii, dispozitie nascuta in cei usurateci din cauza caderii lor de la bine". Nu se poate demonstra, zice acelasi autor, ca raul are o esenta cu adevarat existenta. Raul este lipsa binelui; el e fata de bine ceea ce e orbirea fata de ochii sanatosi. El se adauga ca stare de paralizare a sufletului. El e o iesire din starea naturala a elementelor pe care le afecteaza. Dumnezeu a facut trupul, nu boala, El a creat sufletul, nu pacatul; dar sufletul s-a alterat pentru ca a iesit din starea naturala, observa acelasi Parinte. Prin urmare, raul nu e numai o lipsa a binelui, in abstract, ci mai ales o dispozitie sufleteasca proprie omului, caracterizata prin iesirea din starea naturala. Ideea aceasta e foarte desvoltata de Sf. Ion Gura de Aur in omiliile sale. Fericitul Augustin a desvoltat ca nimeni altul problema raului in numeroasele sale lucrari indreptate contra maniheilor. Impotriva acestora, care sustineau ca rauleste o substanta. Augustin nu se multumea numai cu afirmatia ca raul nu e o substanta, ci el precizeaza ca acesta este un accident, o stare de dezordine, care produce suferinta, piericiune si atatea altele. Nu exista un principiu pozitiv al raului, un summum malum, deoarece a fi si raul se contrazic, ca: a fi si a nu fi. Augustin are meritul de a fi plasat problema raului in domeniul naturilor sau naturii lucrurilor. Daca, dupa conceptia maniheilor, raul este contrariul firii unui lucru, atunci nici o fire nu e raul", nu e rea, pentru ca ea e contrariul nefiintei. Orice natura, intrucat, e natura, e buna, zice Augustin, fiindca in acelasi lucru se gasesc si elemente de criticat si elemente de laudat. Daca din natura respectiva se elimina cele bune, natura nu mai exista. Daca se elimina cele rele, ramane natura nealterata. Daca din apa se scoate noroiul si tulbureala, va ramane apa pura si linistita. Dar daca din ea se scoate coeziunea partilor ei alcatuitoare, nu va mai fi apa. Deci, daca se elimina raul, natura ramane mai curata; dar daca se elimina binele, nu mai ramane natura. Acesta e motivul pentru care natura poseda binele, in timp ce raul nu e natura ci e contra naturii. Adancind aceasta idee, Augustin precizeaza ca toate naturile, intrucat sunt naturi sunt bune, pentruca ele pot fi concepute ca bune, fara cele rele, dar nici o natura nu poate fi conceputa, fara cele bune; de exemplu, noi putem concepe apa fara tulbureala noroiului, dar niciodata forma materiala a apei nu se prezinta mintii, fara coeziunea partilor continui ale elementului lichid. Fara acest bun al coeziunii n-ar putea exista apele noroioase. In perspectiva acestor lamuriri, raul este o alterare, o stricare sau o dezorientare. Alterarea unul suflet priceput se numeste prostie, alterarea sufletului masurat se numeste, imprudenta, alterarea sufletului drept se numeste nedreptate, a sufletului-viteaz se numeste trandavie, a sufletului linistit se numeste pofta, sau teama, sau tristete, sau mandrie. Intr-un trup insufletit, alterarea sanatatii se numeste durere si boala, alterarea puterilor se numeste epuizare a linistii se numeste chin; alterarea frumusetii se numeste uratenie, a dreptatii se numeste strambatate, a ordinei se numeste haos. Alterarea dizolva starea naturala. De aceea ea nu este natura, ci contra naturii. Daca, deci, in lucruri, raul nu se afla decat ca - alterare si daca alterarea nu e natura, urmeaza ca raul nu e natura. Naturile alterabile facute de Dumnezeu din nimic au fost create bune. Prin natura Augustin intelege ceva care exista in felul sa., cu specificul sau si pe care-l numeste si esenta si de multe ori substanta. Raul este, deci, departarea de estenta si tinderea spre ceea ce nu este.

Raul este o lipsa de existenta, adică un defect ontologie. Inspirându-se din Aristotel și Plotin, Augustin releva ca răul e alterarea celor trei dimensiuni care definesc existenta și prin aceasta, bunătatea unui lucru: măsura, forma și ordinea. PseudoDionisie Areopagitul sub influenta lui Proclu, are uneori idei contradictorii cu privire la natura răului. El așează răul când în cele existente, când în cele neexistente. Reținem observația interesanta ca dacă cineva, considerând ca răul distruge, iar distrugerea înseamnă nașterea a ceva, ar zice ca răul contribuie la plenitudinea universului si-l salvează de imperfecțiune, n-ar judeca drept. In fond, răul numai distruge si alterează. Nașterea și existenta sunt produsul binelui. Pseudo-Dionisie Areopagitul a definit ca putini alții specificul răului, ca accident. Raul are o existenta prin accident, fiindcă "o are prin altceva si nu din propria lui obârșie... Raul este alăturea de drum, alături de scop, alături de natura, alături de cauza, alături de început, alături de țintă; el e contra legii, a voinței, a substanței". El e o lipsa, o disproporție, o slăbiciune, o eroare. "El este fără țintă, fără frumusețe, fără minte, fără rațiune, imperfect, fără temei, fără cauza, nedeterminat, steril, inert, fără putere, dezordonat, neasemănător, nedefinit, tenebros, nesubstantial, neavând existenta de sine nici când si sub nici o forma". Raul n-are o existenta ipostatica. Pe linia acestui gând, Boethia face afirmația paradoxala, ca cei rai nu sunt nimic si nu pot nimic, fiindcă dacă ar fi rămas cu însușirea de a face binele, adică de a crea existenta, ei n-ar săvârși răul; făcând răul care e nimic, ei nu fac nimic si nu pot nimic. Ei nu fac nimic in domeniul existentei pure, dar câtă durere, suferință si mâhnire produc ei in viata reala! Sf. Ioan Damaschin profesează aceeași concepție despre rău ca Fericitul Augustin si Pseudo-Dionisie Areopagitul. Binele e sinonim cu existenta, răul cu non-existenta. Raul e o lipsa a virtuții, o lipsa a bucuriei, adică a obiectului dorit, dar este mai ales ceea ce se opune legii Creatorului. El e în același timp dezordinea.

Daca de la aspectul pur filosofic al naturii raului, trecem la cel real, pe care-l întâlnim în viata, constatam ca răul nu e în adevăr, o esență sau o substanță pe care s-o putem capta, analiza si defini in vreun fel. El e o neexistenta care se prezintă ca existenta, e o masca, e o minciuna. Raul are puterea și îndrăzneala considerabila a minciunii. Minciuna e fantoma, chipul ireal a realitatii. Raul e minciuna prin excelenta, fiindca el caricaturizează, deformează si îmbolnăvește existenta. El trece drept realitate, fără sa fie; el atrage prin înșelăciune. Diavolul împrumută totul de la alții, denaturând si caricaturizând. Cu puterea sa negativa si înșelătoare, el amăgește si primejduiește viata. Toate patimile ca: dușmănia, ura, pizma, răzbunarea, desfrânarea, lăcomia, gelozia, orgoliul si altele macina puterile omului si-i distrug viata. Raul nu poate crea o împărăție a vieții, pentru ca el e izolat de izvorul vieții. Ura, orgoliul, egoismul și alte patimi duc la moarte, pentru ca omul deplasând centrul vieții sale din existenta propriu zisa, adică din Dumnezeu, în propria sa periferie, se lipsește de toate bogățiile existentei. Raul este negația dragostei, e dorinta de viata in afara vietii reale, e trebuinta de a acorda nefiintei caracterul de fiinta. Sta in natura raului ca el sa provoace efecte mai mari decat cauzele care l-au determinat pe el. In rau, prin rau si din rau, toate lucrurile devin straine si dusmane unele altora.

Daca astfel se prezintă natura răului, care e punctul sau de plecare, care e origina lui? Aceasta origina nu sta în Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare releva ca "nu e permis sa se spună ca răul își are originea de la Dumnezeu, pentru ca nimic din cele contrarii nu vine din contrariul sau. Nici viata nu naște moartea, nici întunericul nu este principiul luminii, nici boala nu e cauza sănătății, ci, pe când, în schimbările dispozițiilor, au loc trecerile de la un contrariu la contrariul sau, în nașteri fiecare ființă vine nu din contrariul sau, ci din cel asemenea cu el. Daca, deci, zice, raul nu e nici nenascut, nici nu deriva din Dumnezeu, de unde are el natura lui? Raul nu se trage din bine, zice Pseudo-Dionisie Areopagitul, pentru ca pomul bun nu poate sa producă roade rele (Matei VII, 18). Binele da tuturor lucrurilor armonie iar Sfinții scriitori îl numesc pace si dătător de pace. Lucrurile bune stau într-o atracție și înțelegere, ele sunt plăcute, se aseamănă, sunt binevoitoare unele catre altele si sunt create in vederea unui bine. Dumnezeu nu e, deci, cauza raului.

Daca Dumnezeu nu e cauza raului, atunci ce altceva poate fi aceasta cauza?

S-a zis ca imperfectiunea lucrurilor create e legata de natura acestora, adica de caracterul lor de fapturi marginite, osciland intre a fi si a nu fi. Dumnezeu a creat lumea, dar nu s-a atins de continutul ei. Cauza imperfectiunii lucrurilor pamantesti sta in aducerea formelor lor la existenta, adica in faptul creatiunii insasi. Fiinta creaturilor este marginita si nedesavarsita si de aceea ea trebue sa comita greseli si sa rataceasca. E adevarat ca tot ceea ce a creat e supus devenirii, ca ceea ce devine este schimbator si ca aceasta poate fi socotita numai posibilitate virtuala a aparitiei raului, nu cauza directa a acestuia.

Alții au așezat origina răului în materie. Gnosticii erau dualiști și vedeau răul în materie, împotriva căreia se dezvolta procesul mântuirii. Concepția aceasta era împărtășita si de maniheism, după care lupta veșnică dintre cele doua împărătii: a luminii și a întunericului, era lupta intre spirit si materie. Pseudo-Dionisie Areopagitul a demonstrat însa ca răul n-are legătură cauzala cu materia. El a arătat ca nu sta în picioare ideea platonica după care "răul este în materie, întrucât este materie", deoarece materia participa la ordine, forma si frumusețe. Daca, potrivit aceleiași concepții platonice, materia nu exista, atunci ea nu e nici buna, nici rea, iar dacă exista, ea vine din bine, și aceasta înseamnă ca e un lucru bun. Daca materia e necesara pentru desăvârșirea întregii lumi, ea nu poate fi răul. Daca e rea, materia nu poate sa producă si sa întrețină natura. Raul din sufletele noastre nu vine din materie, ci din alta parte. Critica severa pe care unii autori patristici si crestini in general o fac materiei si indeosebi materiei trupului, nu atribuie propriu zis acesteia origina raului, ci subliniaza lupta incordata a iubitorilor de desavarsire cu raul aliat cu sensualitatea care e cadru si aliment al raului.

Antichitatea pagana si crestina si adesea vremea noastra atribuia si atribuie raul nu numai lui Dumnezeu, ci si necesitatii sau destinului, sau naturii, sau norocului, sau intamplarii. Nemesiu de Emesa a raspuns global, precis si succint acestor atribuiri a originii raului. Dupa ce arata specificul lucrarii fiecareia din aceste presupuse cauze ale raului, notand ca opera proprie lui Dumnezeu este fiinta si providenta, ca opera necesitatii este miscarea lucrurilor continuu identice cu sine, ca aceea a destinului sunt lucrurile care se petrec in chip necesar, destinul insusi fiind o necesitate, ca aceea a naturii sunt: nasterea, cresterea, disparita, plante si animale, ca opera norocului se petrece rar si neasteptat si ca opera intamplarii e ceea ce are loc in domeniul celor neinsufletite si necuvantatoare, Nemesius se intreaba: pot fi atribuite lui Dumnezeu si necesitatii actiuni rusinoase si nedrepte ? Acestea nu fac parte din categoria lucrurilor totdeauna identice cu sine. Asemenea actiuni nu pot fi atribuite nici destinului, pentru ca cele ale destinului nu sunt contingente, ci necesare. Nici naturii nu pot fi atribuite, caci lucrurile naturii sunt animale si plante. Nici norocului nu pot fi atribuite, pentru ca faptele nu sunt rare si neasteptate. Nu pot fi atribuite nici intamplarii, pentru ca intamplarile apartin celor neinsufletite si necuvantatoare.

Raul a fost si este atribuit diavolului si ingerilor lui. Cel mai mare scriitor bisericesc, specialist în anghelologie, Pseudo-Dionisie Areopagitul, susține ca răul n-are origine propriu-zisa nici în îngerii rai. Demonii, zice el, nu sunt rai prin firea lor, caci ei n-ar fi provenit din bine, n-ar fi căzut dela bine și n-ar fi printre creaturile existente. Demonii sunt rai nu prin fire, ci prin lipsa virtuților îngerești, prin aceea ca au încetat de a dori și a face lucrurile dumnezeiești. Ei sunt rai prin aceea ca lucrarea lor cea fireasca a slăbit. Raul e, la ei, o pervertire, o slăbire din starea lor proprie, o lipsa, o nedesavârșire, o neputință o pierdere, o scădere a puterii care trebuia sa le păstreze desăvârșirea. Binele hărăzit lor, precizează Pseudo-Dionisie, nu s-a transformat complet ci ei au cazut de la deplinătatea acestui dar. Demonii au existenta de la bine. Ei sunt buni, doritori de frumos si de bine, pentru ca doresc sa existe, sa traiască, sa înțeleagă existenta. Ei sunt rai, prin lipsa, căderea si pierderea bunurilor ce li se cuveneau. Sunt rai și întrucât nu exista. Bunătatea demonica de care vorbește Pseudo-Dionisie Areopagitul e o simpla ipoteza în cadrul unui ontologism general. Dorința demonilor de a exista nu e o contribuție la existenta și la viata în Bine, ci o contribuție la alimentarea si intensificarea răului, însuși autorul nostru precizează ca pentru demon răul înseamnă a fi contra gândului celui bun, ceea ce este poziție negativa fata de existenta. Faptul ca demonii nu se pocăiesc după cădere, înseamna ca ei sunt morți sub raportul existentei. Caderea diavolului echivalează, la credincioși, cu moartea. De aceea, deși el insufla patimile necurate si tot răul, el nu poate totuși forța pe nimeni, căci noi avem putința sa primim sau sa nu primim sugestiile sale. In afara de aceasta, puterea demonului e limitata la ceea ce ii ingaduie Dumnezeu - asa cum stim din cazul lui Iov si din altele asemanatoare. Asa dar, originea raului se afla partial si in diavol, caci raul s-a instalat in el cu atata putere, incat ambii aproape se identifica.

Origina reala a răului se afla în ceea ce filosofii și teologii au numit și numesc liberul arbitru, libera alegere. In centrul chipului lui Dumnezeu, dat omului la creatiune, straluceste acest minunat dar al libertatii de alegere si de hotarare. Gratie acestei libertati, sufletul poate inclina spre cele bune, dar se si poate abate dela acestea. El gandeste binele si-i cunoaste dulceata; el poate starui in contemplarea binelui si are puterea de a pastra viata. Dar el are si puterea de a se departa dela bine. Parintii Bisericii sunt unanimi in afirmatia ca primul om a cazut prin abuzul de libertatea cu care era inzestrat. Adam a cazut prin preferinta sa rea si a murit prin pacat. Nu Dumnezeu a facut raul sau moartea, ci noi insine ne-am atras-o prin hotararea noastra rea. Dumnezeu ne-a dat libertatea, pentru ca Lui nu-I place constrangerea, ci indreptarea cea din virtute, iar virtutea vine din vointa care alege, nu din constrangere. Cineva care ar reprosa lui Dumnezeu ca nu ne-a facut in asa fel incat prin firea noastra sa nu pacatuim, acela prefera naturii noastre rationale, inzestrata cu libera alegere si cu putinta de activitate, o natura nerationala, imobila si incapabila de dorinti, zice Sf. Vasile. Dupa cadere, sufletul a continuat sa abuzeze de libertatea sa, dandu-i o indrazneala care l-a abatut de la scopul sau initial.

Oamenii au inceput sa faptuiasca lucruri contrarii acestui scop: mainile furau, loveau si ucideau pe semeni, urechile nu ascultau, limba. In loc de binecuvantari prefera blesteme, insulte, picioarele se grabeau spre asasinat, iar pantecul nu se mai satura de mancare si de bautura. Sf. Atanasie compara abaterea omului cu un calaret care indepartandu-se de la tinta spre care trebuia sa mearga, ajunge cu cal cu tot in alta parte, sau cu unul care, inchizand ochii in plina zi, isi inchipue ca e intuneric si merge ratacind ca in intuneric, adesea cazand si prabusindu-se in prapastie. Tot asa sufletul omenesc inchizand ochiul prin care poate sa vada pe Dumnezeu si-a nascocit siesi cele rele si nu stie ca parandu-i-se ca face ceva, nu face nimic, fiindca el plasmueste cele ce nu sunt. Asadar, "raul isi are principiul in caderi liber consimtite. Daca raul ar fi involuntar si nu ar depinde de noi, atunci n-ar apasa o asa de mare teama de legi asupra celor ce fac nedreptati, iar pedepsele date de tribunale dupa merit, raufacatorilor, n-ar fi asa de inevitabile" .

Noi amestecam raul cu firea noastra printr-o miscare a liberei vointe. Desi vointa noastra este un bine, fiindca e data de Dumnezeu, totusi vointa cea rea e de aceeasi fire cu pacatul, pentru ca ea nu este dupa natura, ci contra naturii, intrucat ea e o indepartare de la opera lui Dumnezeu. E drept ca cele rele sunt legate de cele bune, fara de care nici nu pot exista; raul se indeparteaza nu prin eliminarea vreunei firi, ci prin insanatosirea si indreptarea partii care se pacatosise si se alterase. Dar pacatul nu e necesar si nu vine de la Dumnezeu. Raul n-are o cauza "eficienta, ci una deficienta. Cand vointa coboara de la un obiect superior la unul inferior, ea devine vointa rea. Devine rea nu atat prin obiectul in chestiune, cat prin coborarea insasi. Nu atat obiectul inferior face vointa rea, cat ea - vointa insasi - , se face rea prin faptul ca s-a alterat prin cautarea neregulata si vinovata a obiectului inferior. E ca si cum cineva ar voi sa vada intunericul sau sa auda tacerea.

Omul este suveran pe faptele sale bune sau rele și nimeni si nimic nu-i poate contesta aceasta suveranitate pe care n-o împarte cu nimeni. Este meritul învățatului episcop Nemesiu de Emesa de a fi relevat caracterul absolut independent al omului in tot ceea ce gândește si face, prin trei puteri care conturează și definesc liberul arbitru: rațiunea, deliberarea si îndemnurile sau sfaturile pe care le primim sau pe care le dam. Mintea sau rațiunea noastră, care e si principiul acțiunii, alege intre un lucru si opusul lui. Aceasta alegere e rodul lucrării rațiunii asupra situației sau situațiilor date. Deliberarea care frământă, argumentează, fundamentează si hotărăște alegerea, opereaza absolut independent, înăuntrul rațiunii. Daca, zice Nemesiu, omul nu este principiul niciuneia din faptele sale, atunci el deliberează degeaba. De ce deliberează, dacă el nu e stăpânul niciunei fapte? Ar fi culmea absurdității sa facem de prisos tocmai lucrul cel mai frumos si cel mai de cinste din om. Omul deliberează din cauza acțiunii si pentru acțiune. Aceasta deliberare se exercita în chip propriu, asupra lucrurilor in legătură cu sufletul, cu trupul, cu virtuțile, cu arta, cu viata în general. Daca omul nu e stăpân pe acțiunile sale și dacă deci deliberarea e zadarnica, înseamnă ca liberul arbitru e, in mod necesar, alături de rațiune, adică în afara de rațiune. In fine, îndemnurile si sfaturile arata ca obiectele acestora stau in puterea noastră. Nimeni nu îndeamnă pe cineva sa nu-i fie foame, sa nu-i fie sete, fiindcă asemenea lucruri nu stau în puterea noastră. Raul stand în ținută sau comportare, iar comportarea fiind cea dupa alegere, urmează ca noi suntem rai dupa alegere, nu dupa fire.

S-a facut observatia ca teoria liberului arbitru implica o buna doza, de determinism si ca atat paganii cat si crestinii au trecut problema din domeniul libertatii vointei in acela al teoriei cunoasterii, in sensul ca omul rational vrea numai binele, dar din cauza mediului cade in rau. Se citeaza ideea Sf. Apostol Pavel ca omul e pacatos prin trupul sau, care mosteneste pacatul originar si ca deci pacatosenia omului este naturala. Se invoaca ideea Fericitului Augustin dupa care vointa omului nu conteaza nimic in procesul mantuirii, ci numai harul opereaza totul si ca, daca, in general, se poate admite ca omul dispune de libera sa vointa, in faptele sale, el sta, totusi, sub puterea de seducere a diavolului, sub influentele rele din afara, sub povara trupului si mai ales sub apasarea naturii sale-pacatoase, prin ereditate, gratie vinii lui Adam sau aceleia din antropologia lui Origen.

Este adevarat ca mediul inconjurator, unele influente externe si starea noastra de pacatosenie cantaresc uneori in hotararile pe care le luam. Dar aceasta nu atinge prea mult sensul alegerii noastre, pentru ca insesi, aceste influente sunt opera aceluiasi liber arbitru al oamenilor dinaintea noastra, care au hotarat, in conditii in general asemanatoare cu ale noastre. Aceasta traditie nu-si exercita puterea decat intr-o viata strict mecanica. Omul natural si liber hotaraste liber, orice i s-ar spune sau opune. Libera alegere, zice Grigorie de Nisa, e un lucru care nu poate fi supus, care e independent si sta in libertatea cugetarii noastre. Libertatea, caracteristica cea mai de seama a chipului lui Dumnezeu in om, e cel mai frumos si mai pretios bun, fara de care noi am sta pe treapta fiintelor fara ratiune. Libertatea de vointa e organic legata de ratiune, din care iese in chip natural. Daca natura cugetatoare pierde puterea hotararii de sine, atunci ea pierde insusi darul de a cugeta, adica ar pierde chipul lui Dumnezeu. A reprosa lui Dumnezeu ca a dat omului libertate, inseamna a-I reprosa ca l-a facut fiinta rationala. Omul se deosebeste de animale prin ratiune si prin virtute. Virtutea nu e posibila fara libera alegere. Libertatea de vointa a fost aparata de multi pagani si crestini, fie contra fatalismului stoic, fie pentru avantajele ei. Determinismul exclude raspunderea morala, pedeapsa si rasplata devin fara sens, iar legile ajung nefolositoare.

Impartirea raului in metafizic, fizic si moral nu are mare importanta, pentru ca la baza lui stand libera vointa a omului, structura lui e mai ales morala, cu aspecte uneori felurite, ca cel fizic sau metafizic. Parintii Capadocieni sustin ca nu exista rau fizic, ci numai rau moral. Dupa cum virtutea este una, tot asa si raul este unul.

Daca origina raului sta in vointa omului, iar Dumnezeu nu-l produce in niciun fel, se poate totusi spune ca Dumnezeu, este cu totul indiferent fata de prezenta si lucrarea raului in lume? Daca Dumnezeu nu este autorul raului, decurge din aceasta ca El nu ia nici un fel de atitudine fata de rau, ca Lui ii este complet straina opera acestuia in lume si in oameni? In cazul acesta nu exista providenta si nu exista mantuire. Afirmatia lui Lactantiu ca un Dumnezeu autor al raului nu poate mantui lumea, e valabila si pentru cazul unui Dumnezeu neautor al raului, dar indiferent fata de rau. Istoria providenta divine si a iconomiei mantuirii demonstreaza cu prisosinta ca Dumnezeu ia atitudine fata de rau, ca El trimite pe insusi Fiul Sau ca sa ne scape de rau. Dumnezeu e autor al tuturor naturilor si esentelor, dar El nu este si autor al raului, caci cum poate Acela care e cauza de existenta sa fie si cauza de neexistenta, intreaba Augustin. Si noi adaugam: cum poate Autorul existentei sa ramana indiferent fata de opera neexistentei? Totusi, in multe cazuri, viata pare a da dreptate conceptiei ca Dumnezeu sta deoparte de relele uneori cumplite care lovesc pe oameni. Se stie ca unii au parasit credinta din aceasta cauza. Se cunoaste capitolul celebru pe care Fericitul Augustin il consacra distribuirii in aparenta revoltatoare a binelui la cei rai si a raului la cei buni. Spicuim: "Nu stim dupa care socoteala a lui Dumnezeu omul acela bun este sarac, iar omul acela rau este bogat si se bucura, in timp ce noi credem ca pentru purtarile sale ticaloase el ar fi trebuit sa sufere dureri. Nu stim de ce cel bun e doborat de tristete, desi viata lui vrednica de lauda ne convinge ca el ar fi trebuit sa se bucure; de ce cel nevinovat iese din judecata omeneasca nu numai nerazbunat, dar chiar osandit, fie prin apasarea nedreapta a judecatorului, fie prin covarsirea marturiilor mincinoase, in timp ce adversarul sau criminal, nu numai ca ramane nepedepsit, dar insulta razbunator. Nelegiuitul e plin de sanatate, pe cand cel evlavios se topeste de boala. Tineri foarte sanatosi talharesc. Copii mici, care nici macar cu cuvantul n-au putut atinge pe cineva, sufera de diferite boli ingrozitoare. Cel folositor lucrurilor umane e rapit de o moarte prematura, in timp ce aceia care se pare ca nici n-ar fi trebuit sa se nasca, traiesc foarte mult. Cel incarcat de crime e inaltat la onoruri, pe cand cel linistit e acoperit de intunerecul anonimatului. Si altele de acest fel, pe care cine le aduna, cane le insira?". Raspunsul lui Augustin este ca Dumnezeu totusi vegheaza asupra oamenilor si ca distribuirea celor bune si a celor rele se face dupa judecatile Sale de nepatruns si dupa caile Sale greu de cercetat.

Dumnezeu nu voieste raul nici cu o vointa antecedenta, nici cu una subsequenta, dar il ingaduie liberului arbitru. Dumnezeu ingaduie raul pentru a face posibila functiunea libertatii. Neingaduirea raului echivaleaza cu suprimarea libertatii. Iar suprimarea libertatii inseamna- prabusirea omului in neexistenta, pe care Dumnezeu n-o admite pentru ca El este autorul existentei nu al neexistentei. Fara libertate nu sunt posibile nici virtutea, nici desavarsirea, nici mantuirea.

Dumnezeu intoarce totdeauna raul spre bine. Dumnezeu a intors spre-bine rautatea diavolului, pe aceea a lui Iuda si pacatul lui Adam. Pacatul stramosesc - zice Sf. Grigore de Nisa, reproducand o ipoteza - a servit la inmultirea neamului omenesc. Fara acest pacat, neamul omenesc ar fi ramas la perechea umana de la inceput, fiindca lipsa de teama mortii n-ar fi impins aceasta pereche sa se reproduca. Casatoria primei perechi a ferit umanitatea de pieire. Aceasta explicatie nu are valoare demonstrativa, ci e numai o obiectie a adversarilor, caci Episcopul Nisei admite ca, in cazul lipsei de pacat, oamenii s-ar fi putut inmulti dupa modul inmultirii ingerilor. Daca in paganism, raul era socotit mai totdeauna ca avand un caracter vindecativ sau fatal, in crestinism el este, cel mai adesea, un instrument pedagogic de indreptare a oamenilor.

Origen si Sf. Grigore de Nisa fac mare caz de deosebitul rol pedagogic pe care tirania faraonului l-a avut in formarea sufleteasca a poporului evreu. Relele impiedeca unele rele si mai mari. Plantele si ierburile otravitoare sunt lasate de Dumnezeu pentru vindecarea bolilor noastre. Dar raul sau suferinta in general nu e folositoare decat daca aduce o indreptare, o imbunatatire, zice Augustin. Sf. Vasile compara rolul suferintei cu acela al interventiei medicale intr-un corp bolnav. Dupa cum medicul e un binefacator, desi provoaca dureri trupului, tot asa si Dumnezeu e bun, pentru ca prin pedepse partiale administreaza tuturor credinciosilor mantuirea. Dupa cum nu reprosam nimic medicului, tot asa se cuvine sa nu reprosam nimic lui Dumnezeu. Proportia raului in lume este pana la un punct, expresia unui echilibru. In aceasta viata, nu toate pacatele sunt pedepsite, pentru ca s-ar crede ca nu s-a rezervat nimic pentru judecata finala. Si iarasi, daca in aceasta viata Dumnezeu n-ar pedepsi niciun pacat, s-ar crede ca nu exista providenta. Desi alterarile, zice Augustin, nu sunt opera lui Dumnezeu, totusi in puterea Acestuia sta oranduirea lor pentru ordinea lucrurilor si meritele sufletelor. Ordinea pune armonie, care e necesara existentii. Iar existenta este unitatea. Ceva exista numai in masura in care are unitate. Unitatea consta in armonia si intelegerea elementelor compuse. Dumnezeu nu inceteaza de a aduce si randui pe cele ce se departeaza, reintorcandu-le acolo de unde au plecat. In fine raul, dupa unii, joaca un rol estetic in ansamblul universului. El ar aparea chiar necesar dupa legea armoniei universale, care e facuta din contradictii, asa cum e si societatea. Lucrurile exista toate, observa Augustin, pentruca Dumnezeu nu le-a facut egale. Orice s-ar intampla partii, aceasta intra in binele si armonia intregului. Dreptatea divina aseaza raul la locul ce i se cuvine. Raul nu creaza uratenia ci valorifica frumusetea ansamblului. El e ca o umbra care permite sa distingem mai usor relieful obiectelor atinse de iradierea luminii. Dupa cum un pictor stie sa aseze culorile in tabloul sau asa fel ca acesta sa arate cat mai armonios, tot asa Dumnezeu stie unde sa aseze pe pacatos ca totul sa fie in ordine. In univers nu e nicio disonanta, pentru ca Dumnezeu armonizeaza pe cele rele cu cele bune, Dumnezeu e asa de desavarsit artist in cele mari, incat el nu poate fi mic in cele mici. Frumusetea infinitesimala a firilor temporale e facuta din trecerea lucrurilor si se apreciaza prin moartea celor ce nasc. Daca simturile si amintirea noastra ar putea cuprinde ordinea si masura acestei frumuseti, ea ne-ar placea asa de mult, incat cele prin care se distinge le-am numi lipsuri, nu alterari.

Teologia răului are meritul de a examina, teoretic, diferitele aspecte ale lucrării lui în lume și de a nu lăsa pe Dumnezeu impasibil fata de aceasta lucrare. Dumnezeu neutralizează aceasta lucrare, întorcând-o cel mai adesea spre bine. Dar răul e o realitate asa de întinsă și de cumplita, asa de adâncă și de variata, încât n-a fost și nu este om care sa-l ignore. El îmbracă felurite aspecte: orgoliul, minciuna, dușmănia, ura, nedreptatea, exploatarea, robia, războiul. Dintr-o lașitate rușinoasă, oamenii pun pe seama lui Dumnezeu aceste rele, sau fac din El un complice. S-a demonstrat mai sus și o știm cu toții din proprie experiență ca nu Dumnezeu, ci noi, oamenii, suntem vinovați de toate nenorocirile și suferințele noastre. A pretinde altfel, înseamnă a fi împotriva evidenței. Raul are ca autor pe om, pentru ca omul singur, prin propria sa voință, alegere și hotărâre determina sensul și scopul faptelor sale. Autorul greșelii și al nenorocirilor nu trebuie cautat în afara; el e înlauntru, închis în noi înșine, zice Sf. Ambrozie. Controlează-ți proiectele, cercetează ținuta mintii tale, pune paza gândurilor și plăcerilor sufletului. Tu însuti ești cauza răutății, tu însuti conduci viciile tale și pui la cale crimele. Nu mai invoca o natura străină, spre a-ți scuza căderile tale. Nu te mai iuți, nu te mai precipita, nu te mai lăsa cuprins de ambiții nemăsurate, de manie sau de plăceri, care ne țin prinși ca niște rețele, observa cu durere Sf. Ambrozie. Principiile faptelor care vin din voința noastră și ai căror stăpâni suntem noi nu trebuie sa le cautam în afara, sau sa le punem pe seama altora, ci sa recunoaștem ca sunt ale noastre. Niciun om cu mintea întreagă n-a admis vreodată ca nedreptatea, exploatarea, robia sau războiul au ca autor pe Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu n-a învățat pe oameni sa fie nedrepți, asupritori, exploatatori sau ucigași. Războiul, cel mai mare rău ce se poate întâmplă oamenilor, pentru ca el înseamnă practicarea uciderii sistematice si întinderea nestăvilită a morții, a fost si este total condamnat de Dumnezeu. Scriitorii Bisericii condamna războiul ca pe orice act de ucidere. Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, ajuta pe cei care lupta pentru patrie, dar, adaugă el, e mai mare glorie sa ucizi războiul cu cuvântul, decât sa omori oameni cu sabia, si sa câștigi pacea prin pace, nu prin război. Războiul este realmente o neexistenta, cum zic scriitorii bisericești, în sensul ca el produce distrugeri si moarte, care sunt neexistente. Pacea este opusul total al celui mai mare rau, pentru ca ea e izvorul tuturor creațiilor, sporurilor si existentelor.

Lumea a fost creata de Dumnezeu nu pentru ca sa fie spatiu de desfasurare a fortelor raului, ci pentru ca omul sa traiasca fericit si sa laude pe Dumnezeu. De aceea omul trebuie sa faca tot ce poate pentru a elimina aceasta miasma. El trebue sa demaste raul pe orice cale si cu orice pret,- zice un filosof. El trebuie sa-l denunte si sa-l distruga, dar nu cu rau, caci a folosi raul impotriva raului, e o metoda proprie diavolului.

Parintele I. G. Coman

Vezi și:
Dumnezeu nu este autorul relelor (2) - Sf. Vasile cel Mare
Dumnezeu nu este autorul relelor (1)
Voia mea proprie este iadul - Pr. Rafail Noica
Suntem lăsați în voia inimilor noastre - †Dr. LAURENŢIU STREZA, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Atentie la ceea ce bem si mancam!

Ce Bem Ce Mancam Revolution v3.0

sâmbătă, 20 martie 2010

Terirem


Creştinii într-o vreme atât de mult L-au iubit pe Dumnezeu încât au simţit că toate cuvintele de laudă pe care I le aduc, nu sunt suficiente să exprime tot ataşamentul lor faţă de El. Şi oricât Îl lăudau, şi oricât Îi cântau, simţeau că nu e de ajuns, observau că cuvintele sunt neputincioase să exprime întreaga lor trăire! Aşa că s-au gândit să inventeze un cuvânt necuvânt, o glasuire fără valoare semantică, pe care să o umple doar cu trăire, fără explicaţii raţionale! Aşadar au inventat teriremul, un fel de lerui ler! Şi l-au cântat astâmpărându-şi setea de ai grăi Lui Dumnezeu din inimă! Aşa şi eu, despre aceste sărbători şi zile ce s-au abătut din mila lui Dumnezeu peste mine nu pot să zic decât: TERIREM, TERIRERIREM, TE-RI-REM, TE-RI-RE-RI-REM… (Pr. Ionuţ Margin, Blogul – Un fel de a mărturisi)
via L.D.

luni, 15 martie 2010

Până nu vom simți iubirea și mila lui Dumnezeu față de om, față de ultimul păcătos...

(...) Și care este voia lui Dumnezeu? Este aceea de a fi, de a deveni ca Dumnezeu: frumos, bun, fericit, puternic, știutor, iubitor, iertător, creator... Și aceasta se întâmplă atunci când eu primesc în puterile create ale sufletului meu puterea necreată a lui Dumnezeu și lucrez împreună cu această putere conform informației dumnezeiești și nu celei dobitocești sau drăcești. Da, Dumnezeu așa ne-a făcut, cu un „gol” în ființa noastră, în sufletul nostru, în partea lui cea mai de sus - Duhul. Prin acest „gol” a intrat Viața Lui în noi, când a suflat Suflarea Lui de Viață în fața lui Adam. Prin acesta curge Viața Lui dumnezeiască în noi, ca energie necreată numită har, atunci când nu ne întoarcem fața de la El. Atunci este omul „suflet Viu", adică se împărtășește de Viața Dumnezeului Celui Viu. Când se rupe de Dumnezeu, pierde legătura și harul și duhul său moare, prin el nu mai vine harul, lumina dumnezeiască, și sufletul zace în întunericul nevoilor și impulsurilor biologice de la care în zadar așteaptă împlinirea foamei și setei sale de absolut, de infinit. Atunci se poate „maimuțări”, „îndobitoci”, poate „mânca ca un porc”, se poate purta cu semenii ca „un câine” etc.

Și, încă și mai rău și mai trist, în „gol” năvălesc forțele demonice, cu informațiile și sugestiile lor, făcându-ne să ne purtăm ca niște diavoli, să ne „îndrăcim”. Așadar, dacă omul își refuză vocația primă, aceea de a se îndumnezei, el se îndobitocește sau se îndrăcește... Și asta îi provoacă durere multă, suferință grea, chiar dacă vrăjmașul îi oferă surogate de viață, „identic naturale” numite plăcere...

Din păcate, omul nu se folosește de durere ca de un semnal pentru a se întoarce la Izvorul Vieții și al Bucuriei, Dumnezeu, ci fuge de ea înghițind tot mai multe „algocalmine” și „antinevralgice” ba chiar „euforizante de sinteză” ascunzând, cu grijă și multă osteneală, tot ce a făcut degradant sub scuze și acuze, explicații și doctrine, uitare și reproșuri făcute chiar lui Dumnezeu. Dar chipul din adâncul său nu-i dă pace și sufletul omului nu se liniștește până nu-și „onorează” chemarea, până nu se întoarce la Creatorul său, la Dumnezeu. Când o face, când în sfârșit se întoarce la Dumnezeu, se pomenește îmbrățișat de lumină și iubire simțind că Dumnezeul pe Care Îl acuza suferise împreună cu el pe cale, ba chiar mai mult decât el. Acum, în această lumină, tot ce a trăit departe de Iubirea Aceasta îi apare în adevărata lumină: minciună degradantă. Acum poate, în sfârșit, să spună pe nume acestor fiare care l-au sfâșiat și umilit și să le dea Domnului său ca să le „ridice de la el”! Spunând lucrurilor pe nume, devine iarăși stăpânul lor și le poate lepăda pe cele rele și păstra și cultiva pe cele bune...


Da, copil drag, nu cuvintele sunt degradante, ci faptele din spatele lor. Un cuvânt poate deveni degradant atunci când punem în el puterea sentimentelor distructive pe care le avem, devenind astfel vehicul pentru ura și furia noastră. Acesta îl va lovi pe destinatarul cuvântului și îl va degrada pe expeditor. Dacă e rostit însă pentru a lovi în vrăjmașul omului, păcatul, el e restaurator și nu distrugător. În fața iubirii infinite a lui Dumnezeu ne simțim mici, murdari și netrebnici și spunem asta cu bucurie și recunoștință că această realitate tragică nu-L împiedică pe Dumnezeu să ne iubească și să ne îmbrățișeze și să ne dăruiască dar peste dar și bucurie sfântă!

Și cred că până nu vom simți iubirea și mila lui Dumnezeu față de om, față de ultimul păcătos, nu vom putea înțelege acest limbaj al rugăciunii sfinților și ne vom îndrepta către Domnul folosind „gândirea pozitivă” care ne va afunda și mai mult în orbirea și întunericul nostru, pentru că nu va numi și, ca urmare, nu va stăpâni puterile acestui întuneric și lucrarea lor în viața noastră. Și vom fi uimiți cum, deși gândim atât de pozitiv, viața noastră are efecte atât de negative asupra noastră... (...)

Bucurie sfântă!

Maica Siluana

duminică, 14 martie 2010

Colectia ,,Cuviosi stareti de la Optina" (2)

Stareţul Nectarie de la Optina a fost ultimul dintre păstorii alesi ai acestei vestite mănăstiri din Rusia centrală. Ieroschimonahul Nectarie (1853-1928) a purtat crucea slujirii stăreţeşti în anii celor mai grele încercări ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi pentru poporul rus, în anii persecutării creştinilor, ai ateismului, ai războiului fratricid şi ai foametei. Însuşi Stareţul a trecut prin aceste încercări, a fost persecutat şi exilat. În anii groaznicelor ispite, el nu a purtat numai crucea încercărilor sale ci a luat asupra lui şi nenorocirile, privaţiunile şi jugul păcatelor multor oameni. Întreaga sa viaţă a fost întruparea propriului său îndemn:
„Totul se dobândeşte prin rugăciune... Când vei fi supărat şi deznădăjduit atunci să spui doar - Doamne cruţă-mă, mântuieşte-mă şi miluieşte pe robul Tău!... În orice timp vă veţi afla, orice aţi face: şedeţi, mergeţi sau lucraţi, spuneţi din toată inima: «Doamne miluieşte!». Când vor fi dureri şi nu le veţi putea duce, atunci îndreptaţi-vă către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu, către Sfântul Nicolae, către sfântul al cărui nume îl purtaţi şi durerea se va uşura”. El s-a rugat pentru întreg poporul care se afla în suferinţe trupeşti şi duhovniceşti, a vindecat oameni şi i-a întărit în credinţă.
După cum mărturisesc autorii acestei cărţi, în viaţa stareţului Nectarie nu s-au petrecut evenimente deosebite din care să se poată alcătui o biografie. El a petrecut cincizeci de ani în schitul Pustiei, dintre care douăzeci întru zăvorâre. Apoi a urcat pe scara duhovnicească de la zăvorâre la slujirea poporului, dar calea cea duhovnicească a Stareţului a rămas ascunsă tuturor. Când cineva îl întreba despre viaţa lui, Părintele Nectarie răspundea: „Am stat în chilia mea şi m-am căit, iar apoi, încă treizeci de ani, m-am rugat pentru păcatele mele”.
Această carte a fost alcătuită din puţinele mărturii documentare cunoscute nouă, din corespondenţa rămasă, din sfaturile consemnate de ucenicii săi, din însemnările celor care s-au învrednicit să îl cunoască pe fericitul ieroschimonah Nectarie.

În veacul de acum se vorbeşte mult despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele dar puţini ştiu sau vor să ştie ce înseamnă cu adevărat aceasta. Să citim viaţa Stareţului Nectarie de la Optina şi să luăm aminte la cuvintele sale:
„Vreţi să te înveţi să-L iubeşti pe Dumnezeu? Indepărtează-te de orice lucru, cuvânt, cuget şi simţire oprite de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta împotriva păcatului arată-ţi şi dovedeşte-ţi iubirea faţă de Dumnezeu. Păcatele în care se va întâmpla să cazi din pricina neputinţelor, încredinţează-le pocăinţei. Dar mai bine stăruie să nu se atingă de tine aceste păcate printr-o severă veghere asupra propriei persoane... Studiază cu atenţie poruncile Evangheliei şi stăruie să le împlineşti prin faptă, stăruie să prefaci virtuţile evanghelice în obişnuinţă şi în calităţi personale. Pentru cel ce iubeşte este firesc să împlinească voia celui iubit”
(Scrisoare către Nina Konstantinovna, 15 decembrie 1921, Schitul Pustiei Optina).

Staretul Nectarie de la Optina
Colectia ,,Cuviosi stareti de la Optina"
12 lei

O puteți comanda de aici

Colectia ,,Cuviosi stareti de la Optina" (1)

Mănăstirea Optina sau Pustia Optinei (Optinakaya Pustyn) ocupă un loc aparte în istoria vetrelor de duhovnicie ale Bisericii Ortodoxe. Acest fapt a fost consfinţit în 1996 când Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat 14 stareţi care se nevoiseră în Mănăstirea Optina. Evenimentul a oficializat ceea ce evlavia credincioşilor statuase de aproape un secol: locul Stareţilor Optinei era în calendarul Sfinţilor Bisericii dreptmăritoare. S-a mai hotărât ca 11 octombrie să fie data de prăznuire obştească a acestora.
Cunoscând dragostea credincioşilor români faţă de stareţii Optinei, Editura Doxologia întâmpină primăvara lui 2010 cu un proiect de anvergură, publicarea unei impresionante colecţii de 14 volume, intitulată: „Cuvioşi stareţi de la Optina”. Ineditul acestei iniţiative constă în publicarea integrală a vieţilor celor 14 mari stareţi din Pustia Optinei, acest demers fiind unic pe piaţa de carte creştină din România şi poate fi comparat cu editarea de către Mănăstirea Sihăstria a binecunoscutei de acum colecţii „Vieţile Sfinţilor”.
Colecţia dedicată Stareţilor de la Optina este cu atât mai importantă pentru spaţiul cultural românesc în condiţiile în care renaşterea duhovnicească a Rusiei secolelor XVIII-XIX nu ar fi fost posibilă fără lucrarea providenţială în Moldova a Sfântului Paisie de la Mănăstirea Neamţ (1722-1794). Traducerile sale în slavonă şi numeroşii săi ucenici care au împânzit întreaga Rusie, împământenind şi acolo învăţăturile paisiene, au dus la apariţia unui curent duhovnicesc restaurator a vechii tradiţii monahale ruseşti.

Primul volum este dedicat celui mai renumit dintre stareţii Optinei: Sfântul Ambrozie (1812-1891), cel care a fost nu doar o remarcabilă personalitate duhovnicească ci şi un reper moral autentic pentru intelectualii Rusiei din vremea sa. Deşi era păstorul celei mai importante mănăstiri din Rusia, Sfântul Ambrozie s-a nevoit întreaga sa viaţă într-o chilie smerită, aceeaşi chilie în care i-a primit şi pe Dostoievski, Soloviov, Leontiev sau Tolstoi. Atât de desăvârşită i-a fost nevoinţa încât a fost învrednicit de Dumnezeu cu diverse harisme prin care tămăduit duhovniceşte şi trupeşte numeroşi credincioşi care doreau să se adape din izvorul sfinţeniei sale.

Sfaturile sale au fost consemnate de fiii săi duhovniceşti şi astfel, Sfântul stareţ Ambrozie ne vorbeşte peste veacuri despre cum poate omul modern să-şi agonisească mântuirea. Ne vorbeşte despre probleme care acum sunt la ordinea zilei precum: angoasa, incertitudinea, frica pentru ziua de mâine. Ar trebui ca cel doborât de grijile societăţii de consum să ia aminte la poveţele Stareţului:
„Crucea dată este greu de dus, dar mai bine este ca în simplitatea inimii să te încredinţezi voii lui Dumnezeu”.
„Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine“.
„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre”.
„Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului”.

Citind cartea „Stareţul Ambrozie de la Optina”, vedem cum un suflet care se afla în pustia lumii cea nepăsătoare la poruncile Bisericii lui Hristos, a înţeles că înţelepciunea şi prietenia lumii înseamnă vrăjmăşie faţă de Dumnezeu (Iacov, 4) şi că adevărata agoniseală a minţii este rugăciunea neîncetată ocrotită de înţelepciunea duhovnicească, iar „înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri”.

Staretul Ambrozie de la Optina
Colectia ,,Cuviosi stareti de la Optina"
21 lei

O puteți comanda de aici

Pedeapsa neimpacarii

Cum pedepsește Dumnezeu înverșunarea se vede si din ur­matoarea pilda: La Lavra Pecerska traia un ieromo­nah pe nume Tit. El avea mare sim­patie si prietenie catre un diacon pe nume Evagrie. Se minunau multi de prietenia lor sincera. Insa diavolul i-a facut sa se certe in asa fel, ca nu mai vroiau nici sa se vada, nici sa stie unul de altul. Pe cand unul cadelnita in biserica, celalalt fugea de tamaiat, iar daca nu reusea sa fuga, celalalt nu ca­delnita in dreptul lui. A trecut multa vreme. Amandoi au trait in acel intu­necat pacat si, neimpacati fiind, indrazneau chiar sa se impartaseasca. Fratii ii indemnau sa se impace, insa ei nu voiau sa ia aminte la aceasta.

Dupa purtarea de grija a lui Dum­nezeu, preotul Tit s-a imbolnavit atat de rau, ca era pe patul de moarte. Atunci el a inceput sa-si planga cu amar pacatul si a trimis sa-l roage pe diaconul Evagrie, din partea sa, ca sa-l ierte. Diaconul nu numai ca nu l-a ier­tat, ci l-a blestemat cu cuvinte grele. Fratii, vazandu-l pe Tit in agonie, l-au adus cu de-a sila pe Evagrie, ca sa-i impace. Bolnavul, cu mari fortari, s-a ridicat, a cazut la picioarele diaconu­lui si cu lacrimi l-a rugat: „Iarta-ma, parinte!”, insa Evagrie, cu neomenie, si-a intors fata de la el si a spus: „Nu doresc sa ma impac cu el nici in viata de acum si nici in cea viitoare!" Si spunand acestea, s-a smuls din mainile fratilor si a cazut. Fratii au vrut sa-l ri­dice, insa era mort, iar fericitul Tit in­data s-a facut sanatos si s-a ridicat.

Cu totii s-au ingrozit de aceasta intampla­re si au inceput sa-l intrebe pe Tit ce inseamna aceasta. Atunci el le-a mar­turisit ce a vazut cu ochii lui duhovni­cesti: „Pe cand zaceam bolnav si nu incetam sa ma manii pe fratele meu, am vazut cum ingerii se retrageau de la mine si plangeau pentru pieirea su­fletului meu, in timp ce demonii se bucurau de mania mea. Atunci am in­ceput sa va rog sa mergeti la frate si sa-l induplecati sa ma ierte. Cand l-ati adus la mine si eu m-am plecat in fata lui, iar el si-a intors fata de la mine, am vazut un inger nemilostiv cu o lance de foc in mana, cu care l-a lovit pe cel care nu a iertat. Si numaidecat acesta a cazut mort, iar mie acelasi in­ger mi-a intins mana si m-a ridicat, si iata-ma sanatos!" (27 februarie)

*

Cat de des, in viata, se intampla rau­tati si neimpacari cu crestinii nostri apropiati! Si pe neasteptate, se para­seste lumea aceasta si se porneste la drum cu manie in suflet catre Imparatia cea vesnica! Ce iertare vor astepta de la Dumnezeu, daca ei nu au iertat celor care le-au gresit? Este infricosa­tor sa traiesti neimpacat! Insa si mai infricosator este sa mori neimpacat! Cruzimea fata de altii aduce indracirea sufleteasca si face sufletul nevrednic de a purta dumnezeiescul har. Cu aceas­ta cruzime se piere!

Iata o pilda graitoare, chiar din Vie­tile Sfintilor. In primele veacuri crestine, cand ucenicii lui Hristos erau prigoniti crunt de catre autoritati, in Antiohia traia un preot pe nume Saprichie si un mirean, cetatean al acelui oras, pe nume Nichifor. Oamenii credeau ca sunt frati dupa trup, deoarece aveau multa dra­goste unul pentru celalalt. Si au petre­cut multa vreme in aceasta dragoste sincera, pana ce diavolul, care ii zavistuia cu multa putere pentru viata lor traita in prietenie, a reusit sa semene neghina vrajbei intre ei. Insuflati de acesta, ei s-au certat, despartindu-se si urandu-se atat de mult, incat nici nu mai vroiau sa se intalneasca vreodata, pentru ca nu se mai puteau suferi unul pe celalalt.

Dupa ce au trait mult timp in aceasta stare de vrajba diavoleasca, Nichifor si-a venit in fire si, intelegand ca ura lor reciproca vine de la diavol, a rugat pe unii dintre prietenii si vecinii lui sa mearga la prezbiterul Sapri­chie si sa-l roage ca sa-l ierte. Insa Sa­prichie nu l-a iertat. Nichifor a repetat incercarea de impacare. A trimis si a treia oara oameni ca sa-l roage pentru iertare. Insa totul a fost in zadar. Saprichie si-a impietrit inima si a ramas neinduplecat. in cele din urma, insusi Nichifor a mers la Saprichie, a cazut la picioarele lui si, cu smerenie, a ince­put sa se roage:
- Iarta-ma, parinte, pentru Dumne­zeu, iarta-ma!
Saprichie nici nu l-a luat in seama, iar Nichifor a iesit de la el rusinat si alungat.

In acea vreme a izbucnit o prigoa­na neasteptata impotriva crestinilor din Antiohia. Primii au fost intemnitati cei din fruntea lor. Printre ei s-a aflat si Saprichie, preot fiind. Dus la cercetare inaintea dregatorului, a fost intrebat cum se numeste:
- Saprichie, a raspuns el.
- Si din ce neam esti? - l-a intrebat dregatorul.
- Sunt crestin! - a venit raspunsul darz.
- Esti cleric? - a continuat dregato­rul cu intrebarile.
- Sunt prezbiter! - i-a raspuns Saprichie.

Dregatorul i-a zis atunci:
- Mai-marii nostri, stapanitorii aces­tei tari, au poruncit tuturor crestinilor sa aduca jertfe zeilor. Iar cei care nu vor implini imparateasca porunca tre­buie sa stie ca, dupa diferite munci, vor fi osanditi la moarte in cele mai cumplite chinuri.

Saprichie, stand neclintit inaintea ighemonului, i-a raspuns:
- Noi, crestinii, o, ighemone, avem ca imparat pe Hristos, caci numai El este adevaratul Dumnezeu si Facato­rul cerului, al pamantului, al marii si a toate ce sunt in ele! Iar zeii neamurilor sunt demoni.
La aceste cuvinte, dregatorul s-a ma­niat foarte tare si a poruncit sa se in­ceapa cu cruzime a-l munci pe Sapri­chie. Cel supus chinurilor a rabdat cu barbatie si i-a spus ighemonului:
- Asupra trupului meu ai putere, nu insa si asupra sufletului. Numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a facut, are putere asupra lui!

Judecatorul, vazandu-l pe Saprichie neinduplecat, l-a osandit la moarte prin taierea capului si a fost dus catre locul decapitarii. Intre timp, afland despre toate aces­tea, Nichifor a alergat ca sa iasa in in­tampinarea lui Saprichie. Pe drum, a cazut la picioarele lui si a inceput sa-l roage:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Am gresit fata de tine!

Saprichie nu-i raspundea. Inima lui era inca plina de rautate diavoleasca. Smeritul Nichifor nu a renuntat si s-a grabit sa-i iasa in intampinare din nou, pe alta cale, rugandu-l:
- Marturisitorule al lui Hristos, iarta-ma! Ca un om am gresit inaintea ta. Iata, ti se da tie cununa cereasca a lui Hristos, pentru ca marturisesti sfantul Lui nume inaintea multor martori!
Saprichie, orbit de ura, a ramas ne­induplecat. Chiar si cei care-l mun­ceau se minunau de impietrirea lui si ii spuneau lui Nichifor:
- Niciodata nu am vazut un nebun ca tine! Omul acesta merge la moarte, iar tu nu incetezi sa-l rogi pentru ier­tare. Oare si dupa moarte poate sa te mai vatame? De ce iti este de trebuin­ta sa te impaci cu el?

Nichifor le-a raspuns:
- Voi nu stiti ce anume cer eu de la marturisitorul lui Hristos. Numai Dum­nezeu stie.
Cand au ajuns la locul unde trebu­iau sa-i taie capul lui Saprichie, Nichi­for i-a spus din nou:
- Te rog, marturisitorule al lui Hris­tos, iarta-ma!

S-a rugat mult Nichifor, insa Saprichie nu l-a miluit cu iertarea. Atunci Dumnezeu Si-a luat harul Sau de la Saprichie, si acesta indata s-a lepadat de Hristos. Cand cei care il munceau i-au poruncit sa se aplece ca sa-i taie capul, el s-a infricosat foarte tare si a inceput sa se roage:
- Nu ma omorati! Voi face toate cate au poruncit imparatii! Ma voi in­china zeilor si le voi aduce lor jertfa!

Astfel Saprichie, datorita rautatii lui, a pierdut harul si, odata cu el, si man­tuirea sa. Nici chinurile rabdate, nici indemnurile bunului Nichifor de a nu se lepada de Hristos la sfarsitul nevointei sale nu i-au fost de folos. Atunci fericitul Nichifor a marturisit inaintea calailor ca el este crestin, ca si el, ca si ceilalti credinciosi in Hristos, nu aduce si nu va aduce jertfa zeilor si a rugat ca in locul lui Saprichie sa-l dea mortii pe el. Dupa ce au intrebat pe dregator ce sa faca, chinuitorii l-au la­sat pe Saprichie slobod si l-au omorat pe fericitul Nichifor. Astfel Saprichie s-a lepadat de Hris­tos si a murit in rautatea sa, iar Nichifor s-a invrednicit de mucenicie si s-a mantuit (9 februarie).

Cand auzim despre purtarea invrajbitului Saprichie, e de trebuinta sa amintim si minunatele cuvinte ale Sfantului Apostol Pavel: "Si de as imparti toata avutia mea, si de as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste!" (I Corinteni 13, 3). Chiar si mucenicia fara dragoste, nu mantuieste! Si cele mai mari nevointe sa ai, daca nu te impaci cu proprii tai dusmani, toate faptele tale bune le arunci in aer asemenea unei bombe si ajungi la pieire.

Arhimandritul Serafim Alexiev

sâmbătă, 13 martie 2010

„Este scris tot, la spital, cum a murit, cum a înviat…”

Maica Serafima (Mănăstirea Bănceni, Ucraina)
„Ce a câştigat ea, nimeni nu îi va putea lua”

Despre minunile petrecute, ani de-a rândul, la Mănăstirea Bănceni (Ucraina), deja multă lume vorbeşte, în fapt de taină şi de bucurie. Aflată la doar 20 kilometri de Cernăuţi, de doar 14-15 ani, într-o pitorească aşezare românească, Mănăstirea aceasta şi-a dobândit deja renumele de lavră, în care Dumnezeu pogoară mereu, vizibil, dăruind binecuvântare. Aici, de câţiva ani, prin grija Pr. Mihail Jar (inima de foc a mănăstirii), aveau să-şi închine viaţa lui Hristos peste 100 de monahi şi peste 100 de măicuţe (aflate la altă ctitorie, în aşezarea românească a Boianului). Iar, ceea ce ţine cu totul de spaţiul minunii, undeva în apropierea Bănceniului, Părintele Mihail adăposteşte, în condiţii absolut de vis, peste 150 de copii orfani. Mulţi dintre ei, măcinaţi de boli fără leac, şi-au aflat aici izbăvirea. Trei fetiţe bolnave de SIDA, în ultimul stadiu, s-au vindecat, de curând, la rugăciunile obştii de aici către Mântuitorul, Maica Domnului a cărei icoană de la Boian plânge, şi către Sfinţii ocrotitori ai acestui sfânt locaş. Acum Părintele Mihail face demersuri susţinute pentru a aduce aici încă 50 de copii bolnavi de SIDA, spre a-i încredinţa milei şi bunătăţii lui Dumnezeu.

Din dragostea Părintelui Mihail pentru aceşti orfani, Dumnezeu face minuni cum nu mai crezi că pot fi povestite în vremurile acestea. În Joia săptămânii mari, a Patimilor, 2008, prin rugăciunile Părintelui, o fetiţă de un an şi opt luni, înecată de peste şase ore, învie. Medicii vor fi puşi în extremă dificultate: cum să anuleze certificatul de deces?! Soluţia finală, rămasă în acte, e: moarte clinică. Mitropolitul Kievului cere imediat să i se trimită toată documentaţia cazului, pentru a rămâne mărturie, pentru mai târziu, a puterii lui Dumnezeu, manifestată prin oamenii Săi.
Am ajuns de curând pe tărâmurile Bănceniului. Acolo, fiecare clipă, fiecare loc, adastă a rugăciune, a apropiere de Dumnezeu.
Toţi cei de aici consideră minunea învierii copilului ca rod al sfinţeniei Maicii Serafima, fostă stareţă pe aceste meleaguri. [...]

„Este scris tot, la spital, cum a murit, cum a înviat…”

O minune cu totul cutremurătoare a brăzdat ţinuturile şi sufletele acestor tărâmuri binecuvânate în Săptămâna Mare a Paştilor acestui an. O fetiţă de numai un an şi opt luni s-a înecat în fântâniţa ornamentală din ograda mănăstirii. Prin puterea rugăciunilor Maicii Serafima, după cinci-şase ore de la mutarea fetiţei la Domnul, aceasta învie! Medicii aveau să consemneze, mai apoi, în actul de deces: moarte clinică. Mitropolitul va aduna toate aceste date - acte, declaraţiile medicilor, părinţilor etc. - pentru a rămâne, pentru mai târziu…
L-am rugat pe Părintele Mihail să ne spună cum s-a întâmplat minunea. „Copilul s-a înecat în fântâniţa aceasta, de la mănăstire. Eu eram plecat la Kiev. Mă sună de acasă: Părinte, s-o înecat… Era joi seara, în Săptămâna Patimilor. Nu mai pot uita niciodată! Cine s-o înecat? Am auzit de Mişa. Dar şi copilul, băiatul meu, e Mişa. Măi, opriţi-vă, spuneţi-mi ce s-a întâmplat, lămuriţi-mă! Dar şi ei erau speriaţi, tremurau toţi de frică. Copilaşul a ieşit afară din biserică. Se citeau Evangheliile atunci. Părinţii erau în biserică. Ea, fetiţa, a ieşit cu alţi doi copii afară, la joacă. S-au jucat, iar ceilalţi copii au aruncat-o în apă. Şi ei o ţineau de picioare şi o stropeau cu apă. Cel puţin, aşa ştim. Dar ea era deja înecată. Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva! Şi ea a stat acolo 10-15 minute, înecată. De ce ştim că a stat cam atât? Tata de două ori a ieşit afară. O dată a căutat-o până la poartă, încolo-încoace, iar în ograda mănăstirii nu era nimeni. Doar un frate, care cosea iarba. Fetiţa, nu era nicăieri. Cineva, din copiii noştri, au văzut-o în fântână. A alergat maica Elisabeta, a prins-o de picioare şi a scos-o. Dar acum ea era deja vânătă, moartă. Au scuturat-o, au suflat în gură, i-au făcut tot ce au ştiut ele să facă, i-au făcut injecţii, după care au plecat în sat, la spital. De acum, tot vorbeam cu doctorul: Faceţi, vă rog, tot ce puteţi! Poate ceva se poate face! Părinte - îmi spunea el - nu vrem să te supărăm. Ştii că ţinem la mata, dar nu mai avem ce face! Noi am luat-o moartă de la mănăstire. Ce să-i mai facem? I-am legat gura acum, şi arde lumânarea. E moartă, părinte! Nu am vrut să îţi spunem, dar e moartă… Ei au făcut tot ce au putut face. Dar eu spun: Nu se poate! Nu se poate! Ea trebuie să trăiască! Şi am chemat toţi copiii cu care eram acolo, la Kiev, şi le-am spus: Rugaţi-vă! Rugaţi-vă toţi! În timpul acela, am trimis la mănăstire să ia o batistă de la Maica Serafima, pământ de la mormântul ei şi două iconiţe şi să meargă o maică la spital. Şi când a ajuns, când a pus acestea pe dânsa, a început a bate inima! După cinci sau şase ore de când se înecase! Doctorii i-au dezlegat gura, au pus-o la aparate, la oxigen. Însă a suferit foarte greu creierul. Toate organele îşi reveniseră, însă creierul nu. Am luat un taxi, din Kiev, şi am fugit acasă, repede. Aici a ieşit altă maşină şi m-a preluat. Erau toţi într-o deznădejde!… Şi am spus: Oameni buni, dacă Domnul o cere la Ceruri, noi de ce ne împotrivim?! Acum, problema era cum să o ducem până la Cernăuţi. Dacă se decuplează de la aparat, i se opreşte inima şi moare! Aveam o cruce cu părticele de la o sută de sfinte moaşte într-însa. O cruce mare. Şi îi spun doctorului: Pune crucea asta pe copil, scoţi repede tot, sui în maşină şi mergi la Cernăuţi! Nu vă pot spune starea mea, în urma maşinii aceleia de urgenţă! Ei mergeau înainte, noi în urmă. Aşa tremuram tot, iar când maşina se oprea, ziceam: Gata, a murit! Am ajuns la Cernăuţi cu bine. Au pus copilaşul sub aparate, l-au băgat în perfuzii… A doua zi dimineaţă am luat un deget de la Maica Serafima, un oscior, într-o batistuţă, şi m-am dus acolo. Doctorii toţi se uitau la mine. Nu ştiau ce am eu în batistă. Când am pus batista pe capul fetiţei, eram doar eu şi mama. Să vă povestească mama cum a fost… Fetiţa a început să dea din mâini, din cap şi din picioare dintr-o dată! M-am dat într-o parte şi ţineam în continuare batista pe căpşorul ei. Copila a început să răsufle singură, au început să lucreze inima, rinichii, celelalte organe şi creierul, prin minune! A intrat apoi tata. Îi spun fetiţei: Anişoară, arată limbuţa Şi ea scoate limbuţa şi mi-o arată. Doctorul spune: Părinte, trebuie să lucraţi cu noi în reanimare! Ei nu ştiau ce am eu în batistuţă. Şi fetiţa râdea!… Îi spuneam: Ce, nu încape limbuţa înapoi în gură, e prea mare? Dar ea aşa râdea!… Aceasta a fost vineri. Bucuria noastră, fericiţi toţi! Sâmbătă iar la fel. Am mers cu tata, la fetiţă. Se juca cu fetiţa! Şi ea râdea în hohote! Îi spunea toate cele! Noi, de acum, toată ziua mergeam la doctori. Este scris tot, la spital, cum a murit, cum a înviat. Au venit şi Sfintele Paşti. Pentru noi a fost o îndoită sărbătoare. Mulţumeam toţi lui Dumnezeu pentru că nu a murit fetiţa! Ar fi rămas o pată pe mănăstire să moară aici copilul. Aici nu vin să moară copiii, ci să dea viaţă! Dar vrăjmaşul tot vrăjmaş rămâne. Doctorii, de Sfintele Paşti, i-au făcut nişte injecţii că au blocat-o complet. Când am ajuns la spital, întreb: Ce face copila? Doarme. La prânz: Doarme. Seara: Doarme… Şi a tot dormit. Acum copilul e în Moscova. S-a mirat doctorul de acolo ce medicamente i-au dat. Ori că au făcut anume, să se termine cu minunile. Noi însă credem. Creierul e controlat, e viu. Nu ştim cum va fi. Totul e în mâna Domnului."


Mişa in spital la Cernauţi, la puţin timp dupa inviere.


E greu să găseşti cuvinte pentru a încăpea în ele minunile lui Dumnezeu. Minunile nu au raţiune. Pentru că raţiunea noastră e străină de Dumnezeu, de lucrările Lui. Explicaţia minunii stă, întotdeauna, în credinţă. În iubire. În curăţire de suflet, pentru a putea primi în el plinătatea lucrării lui Dumnezeu, prin oamenii Săi. Maica Serafima, prin viaţa ei, L-a îndatorat pe Hristos pentru Cerul Băncenilor. Pentru că, ne spune Părintele Mihail, „nu a putut Dumnezeu să îşi întoarcă faţa de la Maică. Tare L-a iubit! Scria cărţi şi le împărţea la lume. Dar nu una, sute de cărţi. Asta a fost lucrarea ei! Nu la maşină, la tipografie, ci de mână! A fost ca un înger, fraţilor! Avea aşa o umilinţă în suflet, că te înfricoşează, când ştii viaţa ei, starea ei! Noi printr-însa ne ţinem acum! Acestea sunt roadele rugăciunilor ei”.
Romeo PETRAŞCIUC
P.S. La momentul descinderii noastre la Bănceni, familia fetiţei era plecată la Moscova, la spital. Vom încerca să revenim, pe parcurs, şi cu amănunte din partea familiei referitoare la această minune.
Vezi si:

vineri, 12 martie 2010

Vasile Voiculescu- Bucuria e cel mai mare mister sufletesc

Gânduri alese

Bucură-te!
Studiul bucuriei - analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea…

Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.

Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. Noi o întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.

Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună ?

Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.

Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.

(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

Vasile Voiculescu- Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre

Confesiunea unui scriitor şi medic
- fragmente -

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.

Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.

Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea ?

M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?...

Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?...Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.

Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv… Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.

Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur, e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.

Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.

N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-odată…

Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară.

Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv…

Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată.

Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul.
(…)
Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.

(Vasile Voiculescu - Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)