duminică, 11 aprilie 2010

Dragii mei

Cam asta a fost. Mă bucur ca aţi citit şi aţi călătorit o vreme împreună cu mine, mi-am făcut prieteni de nădejde pe parcursul timpului, de când am început să scriu pe blog.
Aşa cum am ales să scriu pe blog, acum aleg să mă retrag. Vă doresc toate cele bune, bucuria să vă însoţească mereu şi să ne vedem cu toţii în rai, cum spunea un părinte tare drag mie.
Vă îmbrăţişez cu drag.

Hristos a înviat!

Iubi-Te-voi Doamne

Noroiul din noi

«Era un împărat în vârstă de 30 de ani, care era nemulţumit de răul din lume. Şi-a spus că până la 40 de ani va încerca să-i schimbe pe toţi supuşii săi, pentru ca să nu mai existe răutăţi. Dar la 40 de ani, după ce şi-a “admirat” eşecul – şi-a propus ca măcar curtenii să-i schimbe. Termen: până la 50 de ani. După trecerea a încă 10 ani cu acelaşi eşec şi-a propus ca până la 60 de ani să-şi schimbe măcar familia. Când a împlinit 60 de ani şi-a spus mâhnit: „Măcar pe mine să mă schimb!”»

Maica Domnului ne priveşte înlăcrimată, iar sufletul nostru slăbănogit de atâtea păcate plânge şi el când întâlneşte atâta curăţie ce transpare din sfânta icoană. Ne frământam adesea că viaţa noastră e mereu aceeaşi, că nu reuşim să schimbăm mare lucru, că zăcem în aceleaşi neputinţe. Dar ce facem noi, ca să schimbăm cu adevărat ceva? A ne conştientiza neputinţele e un prim pas, însă nu putem rămâne la simplul stadiu de conştientizare, căci asta ar însemna să rămânem în noroi. O tânără deznădăjduită a mers la Părintele Sofronie Saharov şi i-a cerut cu durere: “Părinte, rugaţi-vă pentru mine, că sunt în noroi!” Părintele i-a răspuns cu blândeţe: “Nu-i nimic, soră, din noroi cresc nuferii!”

Cât de puţină importanţă acordăm gândurilor noastre! Fără să ne dăm seama că de la gânduri pleacă totul, ele fac să încolţească în inimă sentimente de ură, deznădejde, mândrie, invidie. Cu câtă uşurinţă dăm frâu liber buzelor pentru a rosti cuvinte deşarte şi de clevetire la adresa aproapelui! Patericul ne spune că s-a dus cineva la Cuviosul Pimen şi l-a întrebat: “Părinte, cum se răsplăteşte răul cu rău?”, la care bătrânul a răspuns: “Frate, răul cu rău se răsplăteşte întâi în gând, după aceea în priviri şi apoi în cuvânt şi la urmă în faptă. Dacă înlături însă răul din gând, la celelalte nu mai ajungi.”

Este esenţial să ne păzim simţurile! Să nu uităm că în societatea actuală, atât de informatizată, mult rău vine de la informaţia pasivă: de la gândurile şi imaginile pe care nu le analizăm critic înainte de a le primi. Să ne păzim ochii, pentru că nu degeaba se spune: “Ochii sunt oglinda sufletului!” Auzul, dacă nu este păzit, provoacă mari patimi! Cine e sătul de răutatea lumii în care trăieşte, poate începe să o oprească, începând cu nedreptatea din el. Pentru că cel mai mare rău din lume nu este cel pe care îl văd în aproapele, ci răul din mine, în care mă complac mereu.

Diac. Claudiu Păun

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 38 - martie 2010

Conferinta "Calea Bucuriei", Suceava 2008-Maica Siluana Vlad


"Cei mai agresivi oameni sunt cei care au fost agresaţi, pentru ca agresivitatea naşte agresivitate."


Maica Siluana, conferinta sustinuta in decembrie, 2008 la Suceava.

"Atât de dulce este muzica curat bizantina"-Pr. Paisie Aghiroitul

Nu va lasă Dumnezeu, dar trebuie ca si noi sa facem tot ceea ce putem omenește, iar pentru ceea ce nu putem face omenește, sa facem rugăciune ca sa ne ajute Dumnezeu.
Mai târziu oamenii vor prețui faptul ca astăzi creștinii țin cinstea, credința și toata măreția Bisericii. Si veți vedea ca se vor întoarce iarăși la cele vechi. Tot astfel cum s-a întâmplat si cu pictura. Într-o vreme nu puteau înțelege arta bizantina și loveau picturile de pe pereți cu tesla ca sa dea jos tencuiala veche și s-o refacă, pictând alte icoane, ale Renașterii. Acum, după atâția ani, recunosc valoarea artei bizantine. Mulți care nici măcar nu au evlavie, chiar și atei, scot la iveala de sub tencuieli vechile picturi care au pe ele loviturile de tesla. Astfel și toate acestea pe care acum le arunca socotindu-le nefolositoare, încet-încet le vor cauta.

Vezi si cu muzica bizantina cum vin lucrurile la locul lor? Copiii mici au învățat muzica bizantina. Mai demult greu găseai unul care sa știe muzica bizantina. Acum chiar și copiii mici știu, și tocmai aceasta ii pune pe gânduri pe ceilalți. Si ce “floricele” dulci are muzica bizantina! Mai ales cele curat bizantine au o frumusețe deosebita, mlădieri dulci. Unele subțiri ca ale privighetoarei, altele ca valul ușor, iar altele dau măreție deosebita cântării. Toate redau și accentuează înțelesuri dumnezeiești. Cu toate acestea rar auzi aceste mlădieri frumoase. Cei mai mulți care cânta, le rostesc incomplet, ciuntite, șablonate. Lasa goluri, găuri. Si ceea ce este mai grav este ca le cântă fără accent. Ma mir, oare aceste cărți ale lor nu au accente? Sunt fără accente, ca gramatica de astăzi? Le cânta cu desăvârșire superficial, fără intonatei, ca si cum ar fi trecut cu vălătucul si le-ar fi nivelat pe toate. Pa-ni-zo, zo-ni-pa (note ale muzicii bizantine), și nu iese nimica. Unii cântă, dar fără nici o simțire a inimii, de parca ar șuiera. Alții le intonează pe toate cu putere, sacadat și înțepat, de parca ar bate cuie cu tesla. Da, cu adevărat, cântă ori cu desăvârșire fără vlaga, ori prea puternic! Nu te înaltă lăuntric, nu te schimba, deși atât de dulce este muzica curat bizantina! Ea liniștește sufletul, il înmoaie. Psalmodierea adevărată este o revărsare a stării duhovnicești lăuntrice. Este desfătare dumnezeiască! Adică inima se bucura de Hristos și omul vorbește lui Dumnezeu cu o inima îmbătată de veselie. Când cel care cântă trăiește cântarea, participa cineva la ceea ce cântă, atunci se schimba în sensul cel bun, și el însuși și cei care-l asculta. Cu mulți ani ni urma un oarecare cântăreț bătrân a mers la Sfântul Munte ai s-a făcut de ras. Părintii canatu tradițional. L-au luat și pe acesta sa cante împreună cu ei, dar el nu făcea “floricelele” aghiorite, pentru ca nu le știa. Aghioriotii le aveau din tradiție. Dupa aceea a intrat la gânduri și acesta și alții câțiva. A intrat neliniștea cea buna, au cautat, au citit, au ascultat cântăreți bătrâni care cântau după tradiție și au aflat “floricelele” pe care le aveau cei vechi.
Si turcii au luat muzica de la Bizanț atunci când au venit în Asia Mica. De aceea cântările turcești mișcă sufletul într-un anumit fel, si poporul spune: “Sa cânți turcește, sa vorbești franțuzește și sa scrii grecește“. Si aceasta nu înseamnă ca toți turcii au voce buna, dar chiar si cei care nu au, cântă cu sete, din toata inima. Unii dintre ai noștri nu știu ca amanedele (cântări laice turcești) sunt bizantine și spun ca noi am luat muzica bizantina de la turci. Dar turcii cand au venit din adâncurile Asiei nu aveau nici muzica, nici altceva si au luat ifosul muzicii bizantine(...)
Am auzit odată un monah tânăr cântând o doxologie puțin ciudata. “Bine, mi-am spus în sinea mea, dar ce este aceasta pe care o cântă?“. Iar după aceea l-am întrebat: “A cui este doxologia?“. “A lui Petru Peloponisiul, îmi spune, dar am îndreptat-o”. “Ai îndreptat-o?“, îl întreb. “Bine, dar nu am și eu dreptul sa îndrept?“, îmi spune. “Sa faci o doxologie a ta, dacă vrei, dar sa nu strici una deja făcută“. S-a dus, a făcut niște schimbări la ea și după aceea spunea: “Este aghioritica“. Este trebuință de multa luare aminte. Nimeni sa nu schimbe cele vechi. Daca vrea sa facă ceva al sau si sa-și pună și numele, are dreptul. Dar sa ia și sa schimbe cele vechi este lipsa de evlavie. Face ca unul care nu știe pictura și merge sa corecteze o icoana veche. Daca vrea, sa facă o icoana a sa, nu sa distrugă o alta icoana”.

Din "Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan"
Cuv. Paisie Aghioritul,
Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție

Celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav

NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii

Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.
În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.
Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.
Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.

Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție.

Viitorul se construieşte după dorinţa sufletului

Ciprian OLINICI

„Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu. Cât despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de faţă: Bine este pentru om să fie aşa. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi. Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului. Şi aceasta o spun chiar în folosul vostru, nu ca să vă întind o cursă, ci spre bunul chip şi alipirea de Domnul, fără clintire.“ (I Corinteni 7, 24-35)

***

Învăţătura creştină nu este o înşiruire de reguli care să prevadă şi să reglementeze viaţa fiecărei persoane. În multe decizii ale vieţii de zi cu zi, credinciosul poate face paşii încrezători ai libertăţii, dar o libertate privită ca dar, şi nu ca posesie. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi celelalte se vor adăuga vouă“ ne spune Mântuitorul, adică simpla căutare a vieţii veşnice îţi deschide ochii să priveşti lucid viaţa pământească. În căutarea lui Dumnezeu trebuie luată şi decizia alegerii căsătoriei sau intrării în viaţă monahală. Apostolul nu ne dă un set de reguli, pe baza cărora să luăm această hotărâre, ci vorbeşte despre „starea în care suntem chemaţi“. Cu alte cuvinte, în adâncul sufletului este o chemare care nu este altceva decât răspunsul sufletului la căutarea omului. Astfel de decizii nu se iau raţional, implicând calcule omeneşti, prevederea şi construirea viitorului, ci se iau în acord cu dorinţa sufletului, cu ceea ce iubeşte sufletul, şi nu prin ce gândeşte mintea doritoare de putere. Dar acelaşi apostol ne avertizează că decizia luată trebuie asumată, drumul ales devine singurul drum. Dacă regreţi o astfel de decizie, înseamnă că nu ţi-ai ascultat sufletul când ai luat-o. În general, atunci când înăbuşim dorinţa sufletească, iubirea din adâncul nostru, şi ne programăm viaţa, inevitabil ne vom întâlni cu regretul, cu dorinţa de a schimba ceea ce, din păcate, nu mai poate fi schimbat fără a produce răni adânci. Pe de altă parte, dorinţa sufletului în astfel de decizii duce la firescul vieţii, iar dacă încercăm să depăşim naturalul nu facem decât să ne luptăm cu noi înşine, o luptă ce ne poate distruge.

O poveste cu tâlc

Doi prieteni mergeau impreuna prin desert.
La un moment dat s-au certat, si unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt si l-a lovit.
Acesta din urma, indurerat, fara cuvinte, a scris pe nisip:
”Astazi, cel mai bun prieten m-a jignit si m-a lovit.”
Au continuat sa mearga si au ajuns la o oaza, in lacul careia au decis sa se racoreasca.
Cel care fusese palmuit a fost cat pe ce sa se inece, dar prietenul sau l-a scos la mal.
Dupa ce si-a revenit, cel salvat a scris pe o piatra:
”Astazi, prietenul meu cel mai bun a fost langa mine cand am avut nevoie de el.”
Celalalt l-a intrebat:
-Cand te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatra. De ce?
Acesta i-a raspuns:
-Cand sunt ranit scriu pe nisip pentru ca vanturile sa stearga amintirea suferintei. Dar cand cineva imi face un bine sap aceasta amintire in piatra, pentru ca ea sa dainuie, nestearsa…

Lisa Hannigan - Lille

Avem o ţară- (maicile de la mânăstirea Diaconeşti)



Avem o ţară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolalta,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin, pământul de martiri.

Avem la Putna sfânt şi viu cu duhul
Pe cel ce-a stat ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nving-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că ortodoxia ai iubit.

Avem un Rai de sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi dând pamantul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân' la noi:
Sa apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de sfinţi şi de eroi!

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Un vierme mic

de Costache Ioanid

E noapte. La o masă, aplecat peste hârtie,
Cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
Zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
"...Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi."
Uşor el dă o foie. Şi alta... Şi-ncă una.
Apare papagalul... păunul şi păuna...
Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
Şi un... Dar stai... afară... cine-a scâncit la uşă?
Baiatul stă şi-ascultă. E-o voce sau părere?
Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.
Ba nu. E-o voce subţire. Auzi? Mi-e frig... îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
Dar cine eşti? Mi-e frică. Sunt mic... Să-ntreb pe tata!
Nu-l întreba! Deschide că ploaie cu găleata!
Dar cine eşti? Un vierme... O, viermii nu prea-mi plac.
Dar eu sunt mic... o scamă... Şi, când mă fac covrig,
Abia mă vezi. Hai trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis baiatul: Noroc şi seara bună!
Noroc... Dar unde-i ploaia? A stat... Nu vezi că-i lună?
Hi-hi! A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
Un vechi şi bun amic, un şoricel din pod...
Sunt eu! Dar cartea unde-i! Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga prin mese şi prin blide
Să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
Că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
O bufniţă? Mi-e frică! Dar bufniţa e blândă...
Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata... Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
Eu! Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
Eu ştiu că vulpea strică... Ce? Viile? Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
Dar e păcat... N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
Că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute?
Şi-acum...deschide-n lături, că vine...vine iute...
O zînă fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
Slăvitei caracatiţi! Încolăcimii sale!
Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară! Prea târziu...
Căci bufnita şi vulpea şi soarecul cenuşiu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
Se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!
”Aşa! Sunt desperarea! Acum apare lupul!”
Vai! în chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine..."Tată!"
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
”Tu dormi?” îi spune tata.”Şi lecţia n-ai scris!”
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost... vis...

"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.
"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."
Nu floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e-o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea, şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când desnădejdea, trecând în fugă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
Cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
Minciuna e o crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme, tu strigă-n grabă: "Tată!"
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!

vineri, 9 aprilie 2010

Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!

Dragă măicuţă,
Am citit un mesaj mai vechi, despre bucuria copleşitoare a cuiva care s-a împărtăşit. Cine oare nu simte aşa ceva când se împărtăşeşte? Şi în răspunsul dumneavoastră aţi spus ceva care pe mine m-a pus pe gânduri: "Se mai întâmplă însă, în vremea copilăriei duhovniceşti, ca bucuria să nu poată fi ţinută în vasul ei de taină şi atunci se revarsă într-o exuberanţă care ne consumă, în loc să ne hrănească! Adică se revarsă din inima duh, în inima afectivitate, în psihicul nostru, cade, decade. De aceea e de neapărată trebuinţă să învăţăm meşteşugul Bucuriei!".
Ce înseamnă şi ce trebuie să facem să învățăm meşteşugul Bucuriei? Cu încredere, Mihaela

***
Draga mea Mihaela

Tare mult mă bucur că te-a pus pe gânduri răspunsul meu. E un semn că adâncul tău a intrat în rezonanţă cu gândul meu şi că vom putea găsi mai departe cuvinte pentru a înainta în înţelesul lui. Domnul să ne binecuvânteze.

Bucuria duhovnicească, nu este un sentiment, nu este o lucrare a afectivităţii noastre, ci o "roadă a Duhului", adică o lucrare a Duhului Sfânt în duhul nostru. Ea nu depinde de nici un eveniment exterior şi poate să nu fie resimţită de afectivitatea noastră psihică. Eu pot trăi, de exemplu, bucuria de a mă împărtăşi, în acelaşi timp cu întristarea că cineva drag mie nu este cu mine la Sfânta Liturghie, sau iritarea că mi-am pierdut mănuşile. Sunt trăiri diferite, la nivele şi adâncimi diferite ale sufletului meu. Omul resimte bucuria duhovnicească, de fapt singura bucurie adevărată, ca pe o strălucire, o iradiere din adânc, însoţită de pace şi dragoste pentru tot ce-l înconjoară. Când e resimţită ca o euforie şi se manifestă prin gesturi şi cuvinte exuberante, bucuria nu mai este duhovnicească, ci sufletească, încetând, de fapt, să mai fie bucurie.

Când cineva este începător pe Calea credinţei, trăind lucrarea harului se umple de uimire şi de bucurie, dar nu ştie încă să le păstreze, să le trăiască la nivelul duhului, ci le risipeşte în afară datorită egoului, care vrea să stăpânească şi să controleze totul. Încet, încet, din experienţă, omul învaţă să-şi chivernisească harul şi să nu mai "alunge Duhul".

Învăţăm meşteşugul bucuriei învăţând să ne cunoaştem pe noi aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. Aflăm cine suntem, cum suntem şi ce vom deveni de la Dumnezeu. Învăţăm să devenim ceea ce încă nu suntem împlinind poruncile Lui, făcând toate cele pe care ni le cere El, cu puterea şi priceperea pe care Însuşi ni le dă.

Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!

Cu drag şi preţuire,

M. Siluana

Recomandari-carti

In lagarele japoneze. Minuni din secolul XX
Autor: Moss, Olga

În prima parte a cărţii de faţă ne este descrisă supravieţuirea în lagărele japoneze, în timpul celui de-al doilea război mondial. „Iadul pe pământ…”, aşa a simţit tânăra Olga viaţa de lagăr. Atmosfera era într-adevăr groaznică, iar şobolanii care mişunau prin celulele care musteau de apă umpleau paharul răbdării. Totuşi, Dumnezeu era prezent, atât de prezent încât după ieşirea în libertate Olga simţea nevoia să Îl simtă la fel de aproape. Din cei treizeci şi doi de colegi de celulă pe care îi avusese la început şaisprezece muriseră… Dar ei îi era rânduit de Dumnezeu să supravieţuiască pentru a da mărturie despre credinţa cea adevărată, credinţa ortodoxă.
Semnele minunate pe care le relatează în partea a doua a acestei cărţi sunt o dovadă a credinţei ei.
Într-o lume cvasi-păgână, Olga reuşeşte să aibă o credinţă neatinsă de virusul secularizării şi al apostaziei…
Editura: Egumenita

Cat de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru oameni

Editie ingrijita de L.S. Desartovici.
Ilustratii de Adriana Goilav

Aceasta carte cuprinde 7 istorisiri minunate pentru copii, parinti si bunici. Nadajduim ca ele sa ne fie un ajutor si o cale spre impartasirea din necuprinsa slava a dragostei lui Dumnezeu pentru firea omeneasca.

Editura: Sophia





Unde este Dumnezeu cand avem nevoie de el…

Autor: John Breck

Editura Patmos













Vrajba si împăcare,
Autor: arhim. Serafim Alexiev

Traducere din limba bulgara de Gheorghita Ciocioi

Dumnezeu spune: Mila voiesc, iar nu jertfa! (Osea 6, 6; Matei 9, 13). Inima milostiva, dragoste catre aproapele, si nu jertfe mari, care adesea slujesc la hranirea mandriei noastre, slavei desarte si orgoliului! Mila, iar nu jertfa!

Editura: Sophia





Cum sa te iubesti pe tine pentru a te intelege mai bine cu ceilalti,
Autor: Andre, Christophe
Limba originală: franceză
Traducere: Daniela A. Luca


Atunci când nu ne iubim, când nu ne stimăm, nu suntem fericiţi. Ne îndoim de noi înşine, facem rareori alegeri bune în viaţă, ne simţim vulnerabili în calea obstacolelor, a dificultăţilor.
Şi totuşi, nimic nu este pentru totdeauna pierdut... Această carte vă permite să vă cunoaşteţi mai bine, să faceţi un bilanţ personal al concepţiei despre sine, a imaginii de sine, a iubirii de sine. Ea vă oferă şi recomandări, soluţii, pentru a înţelege cum se clădeşte, încă din copilărie, stima de sine, cum se dezvoltă în adolescenţă şi cum vă influenţează ea viaţa sentimentală, profesia, relaţiile cu ceilalţi.
Ca şi în "Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile", cei doi autori – Christophe André şi François Lelord – , psihiatri şi psihoterapeuţi, vă propun soluţii terapeutice şi practice pentru a vă ajuta să trăiţi într-o mai bună armonie cu voi înşivă... şi cu ceilalţi.
Veţi afla, prin chestionarele prezentate în carte, cât de mult vă iubiţi şi cum vă puteţi schimba stima de sine în funcţie de nivelul prea scăzut sau prea ridicat al acesteia. Drum bun în călătoria spre universul interior al stimei de sine!
Editura Trei

Libraria Sophia

Predică la Izvorul Tămăduirii, Pr. Constantin Necula

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Iubiţi credincioşi, Prea Cuvioase Maici, Hristos a înviat!

După o slujbă atât de intensă în rugăciune, cu o Sfântă Liturghie şi cu toată minunata alcătuire a slujbei Aghiasmei, va fi greu să mai adăugăm ceva în cuvânt omenesc. Mai ales că prăznuirea de astăzi urmează unei săptămâni întregi de rodire în lumină a Bisericii, pe deplin meritat numită Săptămâna luminată.

Iată, aşadar, borna de lumină care ne face trecerea dinspre Săptămâna Luminată în anul aşteptării celuilalt Paşte, al celui care, o dată trecută Învierea din anul acesta, se pregăteşte deja. Asemeni bobului de grâu aşezat sub haina de lumină şi căldură a zăpezii pentru ca în anul ce vine să izbucnească în sute de alte boabe, mărgăritare de preţ prinse-n aurul prescurilor ce vor fi ridicate pe Altare.

Desigur, aţi reţinut că semnificaţia pe care dintâi o are sărbătoarea aceasta este legată de ridicarea unei biserici de către Leon cel Mare, împărat bizantin supranumit Machelie, care mai înainte de a urca pe tronul împărăţiei s-a întâlnit cu un orb care, în timp ce Leon îl conducea afară din pădure, cuprins de sete şi bând din apa unui izvor, îşi recapătă vederea. Izvorul, descoperit lui Leon de către Maica Domnului, a constituit miezul in jurul căruia s-a zidit, mai apoi rezidit de către Justinian, biserica, locaşul numit Izvor al Tămăduirii.

Dar înţelesul prăznuirii este cu mult mai înalt. E drept că întotdeauna izvoarele au constituit locuri alese pentru înălţare mai ales de mănăstiri, cum oricărui sfânt îi e dat să fie ocrotitorul unei surse de apă, izvor sau pârâu, semn distinctiv al preţuirii lor minunate. Râmeţ sau Cozia, Curtea de Arges sau Tismana (în fond, Sfântul Nicodim căuta un astfel de loc pe ape) şi câte alte mănăstiri au în temelia lor apa unui izvor! Cum Sfântul Ghelasie sau Sfântul Calinic, Sfântul Antonie de la Izvorul Vâlcii sau mulţi alţii dintre Sfinţii români, (Părintele Arsenie, de exemplu, la Sâmbăta) au un astfel de loc. Şi câte nu le-om şti! Dar aşa cum am spus, dacă acesta este motivul primar al prăznuirii, cei care aţi fost şi la Utrenie, aţi ascultat cu prisosinţă cântări adresate Maicii Domnului. Iată, să vedem începutul cântării a 6-a: „Cuvintele cântării te laudă pe tine, curată, ca pe ceea ce eşti cu adevărat izvor; că ai născut mai presus de cuvânt pe Adâncul înţelepciunii, pe Cel Ce a spânzurat norii în văzduh şi pământul pe ape”. Iar condacul, cântarea care esenţializează praznicul, spune astfel: „Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururea curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Ca ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ţie: Bucură-te, apă izbăvitoare!“Iată de unde adâncimea prăznuirii de astăzi! Din acest statut de Biserică-Izvor al Tămăduirii pe care-l împlineşte până-n veacul veacului cea care a născut pe Tămăduitorul. Părintele Heruvim Karambelas, citând pe unii din Bătrânii Athonului, spune că dacă rugăciunea către Mântuitorul e mântuitoare, îndumnezeitoare, rugăciunea spre Maica Sa, Pururea Fecioară Maria, este ducătoare la îndumnezeire, ne îndreaptă către dumnezeire.

Astăzi, prăznuind Biserica şi Maica, am căpătat, o dată în plus, bucuria sorbirii din Izvorul Tămăduirilor. Nu-i boală adusă la Hristos care să nu se întoarcă vindecată, anulată, omorâtă de puterea lui Hristos, Dătătorul Tămăduirilor. Neuitând nici o clipă că „apa Fecioarei întăreşte sufletele. Să alergăm deci cei ce suntem în întunericurile patimilor la Fecioara şi să ni le curăţim!”

În alergarea spre Dumnezeu, aşadar, prăznuirea de astăzi, odihnă în Duhul Cel Sfânt!…

Braşov, 2004

fragment din Praznicar - Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Izvorul Tamaduirii

In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.
Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada.
Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica, iar mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.
De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Icoana

miercuri, 7 aprilie 2010

Învierea la Aiud-Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară şi în noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi am cântat „Hristos a înviat!”. La început în gând, pe urma am simțit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară pe culoar şi sigur gardianul m-au auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea, cele mai dragi amintiri. Să ştiti, în timpul acela de izolare, au fost relația mea cu studenții de la Teologie şi amintirile copilariei. Era o relatie de inocenţa, inocenţa copilariei şi inocenţa aceasta a tinerilor care mă suportaseră în timpul predicilor mele.

A doua zi dimineata garda se schimba la ora şapte. Pe secţie la noi – era secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni (era o secţie mai mare). Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi nu ştiu la ce se uita să vadă dacă este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.

În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care arăta atâta gingăşie, o frumuseţe masculină, să nu fie un om gingaş. Cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria tortură. Când auzeai strigătele…

Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!”. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!”.

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!”, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră”. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală”.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, „Suferinţa ca binecuvântare”,
Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, pag. 31-35

Lumina Sfântă de la Ierusalim


Lumina Sfântă de la Ierusalim. Dovezi şi mărturii from OODE on Vimeo.

duminică, 4 aprilie 2010

sâmbătă, 3 aprilie 2010

Taina Învierii, Arhimandrit Teofil Paraian

Preacuvioase părinte, dragi studenţi, ieri seara în legătură cu taina Jertfei am venit şi cu unele aprecieri în legătură cu taina Învierii, pentru că numai aşa se poate înţelege taina Jertfei Mântuitorului. Numai în perspectiva Învierii are valoare de jertfă Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pătimirea pe care a suferit-o pentru noi. Fără Înviere ziceam că Răstignirea ar fi fost un fapt obişnuit. Ar fi putut conta pentru mulţi ca o pedeapsă, cum a şi contat pentru cei care nu au ştiut de Înviere şi care nu au crezut în Înviere, care au zis că un tâlhar a primit o pedeapsă. Ori noi, care ştim că Domnul Hristos a înviat din morţi şi că este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, credem că Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos a fost o jertfă, pătimirea Lui a fost o jertfă adusă pentru ispăşirea păcatelor noastre, pentru ispăşirea păcatelor lumii, pentru mântuirea lumii.

Sunt unii dintre creştini care nu sunt cinstitori ai Crucii Domnului nostru Iisus Hristos, spunând că crucea a fost o unealtă de chinuire. Noi însă credem altceva. Credem că crucea a fost un altar de jertfă. E adevărat că a fost chinuit Domnul Hristos pe cruce dar El a intrat întru mărirea Sa, după firea omenească, prin cruce, şi după Învierea Sa din morţi, vorbind cu cei doi călători spre Emaus, le-a spus mustrându-i: "Oare nu trebuia Hristos să pătimească şi să intre întru mărirea Sa?" (Luca 24, 26). Aceasta arată că Domnul Hristos pune accent pe jertfa Lui şi o arată ca fiind un mijloc de mântuire. Firea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos a fost înviată din morţi, respectiv a înviat Domnul Hristos cu trupul din morţi, pentru că sufletul nu moare niciodată şi nici dumnezeirea nu poate muri.

Noi ştim că la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-a întâmplat lucrul următor: orice moarte înseamnă despărţirea sufletului de trup. Domnul Hristos are fire omenească deplină şi fire omenească înseamnă trup şi suflet, suflet şi trup. Noi vorbim de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de înomenirea Fiului lui Dumnezeu, dar prin aceasta nu înţelegem că firea dumezeiască s-a unit doar cu trupul omenesc, s-a întrupat. Şi când zicem că s-a întrupat înţelegem că s-a unit cu firea omenească constătătoare din suflet şi trup, din trup şi suflet. Deci Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a luat un trup, un simplu trup în care S-a întrupat dumnezeirea, ci a luat omenitatea, adică a luat pe om aşa cum este el în întregime. De ce? Pentru că altfel nu avea cum să mântuiască firea omenească, care nu e numai trup ci e şi trup şi suflet.

Prin urmare, la moartea Mântuitorului s-a întâmplat despărţirea sufletului de trup şi despărţirea firii omeneşti de firea dumnezeiască, nu în înţelesul că s-a făcut o separare, ci că dumnezeirea de fapt a rămas cu cele două elemente ale fiinţei omeneşti, cu sufletul şi cu trupul, cu sufletul S-a pogorât în iad, cu sufletul şi cu dumnezeirea, cu trupul şi cu dumnezeirea a rămas în mormânt şi cu dumnezeirea, care e pretutindeni, Domnul Hristos a fost şi în rai cu tâlharul, căci i-a promis tâlharului: "Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43), i-a promis că vor fi împreună în rai.

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este şi rămâne taină, oricât am vorbi noi despre Învierea Domnului Hristos nu putem ajunge la înţelegere deplină. Ştiţi, poate ştiţi mai bine zis, că este o alcătuire între catavasiile Crucii în care Învierea este prezentată expres "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu", adică ceva care e mai presus de ceea ce putem noi înţelege cu puterile firii şi de fapt e mai presus de ceea ce putem înţelege noi deplin. În orice caz nu ajungem niciodată să înţelegem Învierea Mântuitorului, pentru că este mai presus de fire.

Deci în ce a constat Învierea Mântuitorului Hristos? A constat în învierea trupului, în unirea lui cu sufletul, deci sufletul la Învierea Domnului Hristos s-a unit cu trupul Domnului Hristos şi prin putere dumnezeiască a înviat din morţi. Despre acest lucru e scris în Sfintele Evanghelii, în cele patru Evanghelii. Fiecare Evanghelist prezintă Învierea Domnului Hristos ca realitate, nu o explică, nici nu face aprecieri asupra Învierii, ci fiecare Evanghelist prezintă Învierea ca o realitate, ca ceva care s-a întâmplat.

Domnul Hristos a rânduit ca jertfa Lui să fie pomenită până la sfârşitul veacului prin Sfânta Liturghie: "Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). Deci Domnul Hristos nu are nici o ezitare când e vorba de a se pomeni jertfa, ci chiar a lăsat să I se pomenească jertfa. Şi noi pomenim jertfa Domnului Hristos împreună cu celelalte câte s-au întâmplat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, deci Răstignirea, înmormântarea, Învierea, Înălţarea la cer, toate acestea sunt cuprinse în Sfânta Liturghie care este o sărbătorire cuprinzătoare. Nu se fac aprecieri în Sfânta Liturghie în legătură cu valoarea Jertfei, cu valoarea Învierii, cu valoarea Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ci ni se prezintă ca nişte lucruri reale în care noi credem.

Sfintele slujbe ale Bisericii însă, slujbele de la Paşti în special, slujbele de dumineca, sunt prăznuitoare ale Învierii Mântuitorului Hristos. Paştile se prăznuiesc cu sărbătorire deosebită la Paşti, dar Paştile se repetă în fiecare duminecă, cu câteva excepţii doar: nu se prăznuieşe Învierea Domnului Hristos ca o prelungire a Paştilor la Rusalii, în dumineca Rusaliilor, pentru că atunci se sărbătoreşte pogorârea Duhului Sfânt; în Dumineca Floriilor, pentru că atunci se prăznuieşte intrarea în Ierusalim, deci altceva decât Învierea; şi apoi dacă într-una din dumineci cade o sărbătoare împărătească, cum este Schimbarea la faţă, Ziua Crucii, Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Botezul Domnului Hristos, atunci se anulează însemnătatea de praznic a Învierii pe care o are dumineca şi se prăznuieşte numai praznicul respectiv, sărbătoarea care coincide într-o zi de duminecă. În rest toate duminecile sunt pomenitoare, sărbătoritoare a Învierii Domnului Hristos. Aşa încât am putea zice că în fiecare duminică avem şi Paştile. Iar Sfânta Liturghie este o prăznuire de Paşti, o continuare a Paştilor şi chiar se spune la Sfânta Liturghie, de către clericii care se împărtăşesc, după ce se împărtăşesc spun şi cuvintele "O Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase, o Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale". Noi pomenim deci Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu numai la Paşti, ci în toate duminicile, cu mici excepţii, şi în toate Liturghiile avem o prelungire a Paştilor.

Am zis că despre Învierea Domnului Hristos ne relatează Sfinţii Evanghelişti. În fiecare Evanghelie avem istorisiri ale Învierii, ale împrejurărilor în care a înviat Domnul Hristos, şi a arătărilor Mântuitorului care au urmat după Înviere. Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28 al Evangheliei sale are aprecieri în legătură cu Învierea, respectiv prezentarea celor ce au fost în legătură cu Învierea. La fel Sfântul Evanghelist Marcu, avem în capitolul 16 astfel de relatări, în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 24, tot capitolul, şi în Sfânta Evanghelie de la Ioan, două capitole, 20 şi 21. De fapt cercetările făcute asupra Evangheliei de la Ioan au ajuns la concluzia că Evanghelia de la Ioan se sfârşeşte cu ultimul verset din capitolul 20, iar capitolul 21 din Evanghelie este un adaos scris de ucenicii Sfântului Ioan Evanghelistul. În realitate noi citim din Evanghelia de la Ioan, zicem că şi capitolul 21 e tot de la Ioan, nu se spune altceva în legătură cu aceasta, dar cercetările mai noi au ajuns la concluzia că ultimul capitol e un adaos. În Faptele Apostolilor se fac la fel unele afirmaţii în legătură cu Învierea Domnului Hristos. Sfântul Apostol Pavel în capitolul 15 din Epistola I către Corinteni, într-o bună parte din capitol, mai ales în partea de început, are aprecieri în legătură cu cele ce s-au întâmplat la Înviere.

Cât priveşte Învierea însăşi, este o taină. Adică noi am spus şi ştim aceasta că înviere înseamnă revenirea trupului la viaţă, unirea cu sufletul şi cu dumnezeirea în cazul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ştim că aceasta înseamnă învierea. Dar ea rămâne totuşi o taină. Şi de fapt Învierea nu a văzut-o nimenea. Nimeni nu L-a văzut pe Domnul Hristos înviind, L-a văzut înviat. Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia sa relatează că în dimineaţa celei dintâi zile după sâmbătă, respectiv în dumineca de după răstignirea Mântuitorului, după moartea Mântuitorului, dimineaţa, când s-au dus mironosiţele la mormânt, Domnul Hristos înviase. Şi Mântuitorul S-a întâlnit cu femeile mironosiţe şi le-a zis "Bucuraţi-vă!" (Matei 28, 9) şi "Nu vă temeţi!" (Matei 28, 10). Tot Sfântul Evanghelist Matei spune că în dimineaţa acelei zile, în dimineaţa zilei în care a înviat Domnul Hristos, s-a prezentat un înger la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi de lumina îngerului străjerii care erau de faţă, şi despre care vorbeşte numai Sfântul Evanghelist Matei - deci ceilalţi evanghelişti nu spun că a fost străjuit mormântul, dar Sfântul Evanghelist Matei ne informează că mormântul a fost străjuit de ostaşi puşi de mai marii iudeilor, cu învoirea lui Pilat - după ce ei au pecetluit mormântul şi străjerii au fost puşi ca nu cumva, ziceau ei, să se întâmple ceea ce a zis "înşelătorul" acela - aşa Îl numeau pe Domnul Hristos, înşelător - că El va învia şi ucenicii să-L fure şi să zică ei că de fapt a înviat (cf. Matei 27, 62-66). Au pus strajă, au pecetluit mormântul. Ceilalţi evanghelişti nu spun despre aceasta, de fapt fiecare dintre evanghelişti a scris ceea ce a crezut el că este important pentru cititorii săi. Evangheliile nu au fost scrise pentru noi, au fost scrise pentru primii cititori. A rânduit Dumnezeu să ajungă Evangheliile până la noi şi noi citim Evangheliile, avem elemente de istorisire cuprinse în Evanghelii şi aceste elemente de istorisire ne informează. Dar de fapt nici unul dintre noi, eu cred că nici unul dintre câţi sunteţi aici n-aţi învăţat despre Învierea Domnului Hristos din Evanghelie. Chiar dacă am ascultat cu toţii Evanghelia citindu-se la sfintele slujbe, am putea zice că am învăţat de la sfintele slujbe în cazul acesta, din cuprinsul sfintelor slujbe, am învăţat din atmosfera din jurul nostru, am învăţat din credinţa înaintaşilor noştri.

Ştiţi că la Paşti se obişnuieşte ca atunci când se întâlnesc credincioşii între ei, să zică, ca cel dintâi cuvânt, "Hristos a Înviat!", şi se răspunde "Adevărat a Înviat!". E o mărturie. De fapt nu e un salut în cuvintele acestea de întâlnire, ci e o mărturie despre Înviere. Ea pare ca un salut, că în loc de "Bună ziua", de pildă, zici "Hristos a Înviat". Poţi să zici "Hristos a Înviat" şi după aceea să zici "Bună ziua". Şi pentru că se zic cuvintele acestea, ele par ca un salut, dar nu sunt un salut, sunt o mărturie, o mărturisire despre Învierea Domnului Hristos.

Acest lucru noi l-am învăţat înainte de a şti ce înseamnă "Hristos a Înviat". De pildă eu, când eram copil, ştiu eu, oi fi avut patru, cinci ani, îmi aduc aminte - şi zic aşa, cumva întâmplător că îmi aduc aminte, nu ştiu cum de mi s-a împlântat în minte lucrul acesta - că a zis mama către mine: "Du-te la mama tână - mama tână era bunica, mama tatălui meu, şi noi locuiam în aceeaşi casă, în camere diferite - şi zi ?Hristos a Înviat?, şi apoi mama tână îţi dă un ou". M-am dus la mama tână şi am zis "Hristos a Înviat, mama tână!" şi mama tână a zis "Adevărat că a Înviat, hai să-ţi dea mama tână un ou". Mi-aduc aminte de lucrul acesta şi de ce îl amintesc? Pentru că eu de fapt atunci nu ştiam ce înseamnă "Hristos a Înviat" şi pentru că de fapt nu ştiam ce înseamnă "Adevărat a Înviat", dar eram introdus într-o atmosferă de Paşti pe care cei care erau în jurul meu o înţelegeau şi o trăiau, pe când eu participam la atmosfera aceasta dar nu o înţelegeam. Au trecut ani şi ani peste mine, bineînţeles am participat la slujbele Bisericii şi când nu ştiam ce se spune la Biserică. Când eram copil credeam că nici nu se spune nimic, decât se scot nişte sunete la biserică. Cu vremea am început să-mi dau seama că totuşi se spune ceva, după aceea am învăţat texte pe de rost, din copilărie ştiam Liturghia, tot ce spune preotul ştiam, dar nu înţelegeam, sau în orice caz nu apreciam în adânc lucrurile pe care le puteam exprima cu cuvântul, ca o poezie.

Biserica însă, introducându-ne în această atmosferă a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vine şi cu nişte lămuriri, cu nişte aprecieri asupra Învierii, mai ales în slujba de la Paşti. Pentru noi slujba de la Paşti nu este un simplu cadru în care se citeşte Evanghelia, pentru că la drept vorbind Evanghelia ar trebui să fie temeiul credinţei noastre în Învierea Domnului Hristos pentru că în Evanghelie se scrie despre Înviere. Ori temeiul credinţei noastre e credinţa celor din jurul nostru, e credinţa celor care mărturisesc aceeaşi credinţă. Apoi slujbele în general, şi temeiul din Evanghelie vine, am putea zice noi, în ultimul rând, deşi cei care vor să studieze despre Învierea Domnului Hristos, despre ceea ce spun evangheliştii, despre ceea ce se spune în Faptele Apostolilor, pot să citească şi să studieze. Însă nimenea nu învaţă despre Înviere, nu se încredinţează despre Înviere prin studiu. Nu poţi să zici către cineva uite, ia Evanghelia şi citeşte şi te convingi despre Învierea Domnului Hristos. Nici noi nu ne-am convins aşa.

Eu când eram tânăr, şi mai ales când eram student la Teologie mi-am propus să cercetez ce e scris în Evanghelii despre Învierea Domnului Hristos şi să citesc în Faptele apostolilor ceea ce au scris Sfinţii Apostoli despre Învierea Domnului Hristos şi până la urmă mi-am dat seama că totuşi nu e convingător. Adică noi avem informaţie, dar convingeri nu putem avea pe baza celor citite. Şi de fapt cred că nimenea nu a avut încredinţarea despre Învierea Domnului Hristos pe baza celor citite din Evanghelie. De ce? Pentru că Învierea fiind mai presus de ceea ce poate aştepta cineva, nu ajunge nimenea să se încredinţeze despre Înviere din informaţie. Nici din informaţia Evangheliei, nici din informaţia prin cuvânt, prin predică, ci ajunge să se încredinţeze prin ceea ce s-au încredinţat cei care au ajuns să-şi spună "Hristos a Înviat", nu ca formulă, ci ca realitate, ca mărturisire de credinţă, şi aceia, de la început, au ajuns prin puterea lui Dumnezeu. Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.

Atmosfera din jurul nostru ne introduce într-o gândire şi într-o trăire realizate de cei din jurul nostru, dar putem rămâne ca persoane singuratice, putem rămâne absenţi de la încredinţare. Încredinţarea o dă Dumnezeu. Nu există nici unul dintre câţi sunt prezentaţi în Evanghelii ca oameni care s-au convins de Învierea Domnului Hristos şi care au dus mai departe convingerile lor şi au făcut mărturisiri despre Înviere, nici unul nu s-a încredinţat altfel decât prin prezenţa Domnului Hristos, prin ceea ce a lucrat Domnul Hristos în ei.

Femeile mironosiţe. De exemplu să o luăm pe Maria Magdalena întâi. Maria Magdalena s-a dus la mormântul Domnului Hristos dis- de-dimineaţă. Şi a găsit mormântul descoperit, piatra a văzut-o dată la o parte, mormântul a rămas gol. Şi atunci ea s-a gândit că cineva L-a furat pe Domnul Hristos. Nu s-a gândit că a înviat, şi s-a dus la ucenici, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, şi le-a spus: "Au furat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus" (Ioan 20, 2). Ucenicii au luat aminte la ceea ce a spus Maria Magdalena dar nu ni se spune că ar fi zis "A, nu L-a furat nimeni, a Înviat din morţi, că doar a spus înainte de pătimirea Lui că va învia". Nici ei nu s-au gândit la această posibilitate. S-au dus şi au văzut mormântul fără trupul Domnului Hristos, dar au văzut giulgiurile rămase în mormânt ca mărturie despre Înviere. Între timp Maria Magdalena L-a văzut pe Domnul Hristos înviat şi a crezut că e grădinarul. Când a întrebat-o Domnul Hristos "Femeie, de ce plângi, pe cine cauţi?", ea şi-a spus gândul ei: "Pentru că L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus pe El". Şi atunci, crezând că Domnul Hristos e grădinarul, a zis "Dacă L-ai luat Tu şi L-ai pus undeva, spune-mi unde L-ai pus", să mă duc să-l iau. Şi atunci Domnul Hristos a zis din nou "Marie!" şi Maria Magdalena şi-a dat seama că e Domnul Hristos, i-a cunoscut glasul, şi a zis "Rabuni!" (Ioan 20, 3-16), atât a zis. Cel puţin Evanghelia nu ne spune că a zis mai mult. Şi după aceea s-a dus la ucenici şi le-a spus "Hristos a Înviat!", adică nu a mai zis "L-au furat" ci a zis "Hristos a Înviat", "Am văzut pe Domnul" (Ioan 20, 18). Aceasta însemna "Hristos a Înviat", L-am văzut eu, sunt încredinţată că Hristos a înviat.

Femeile mironosiţe la fel, după ce L-au văzut pe Domnul Hristos înviat, au mărturisit că Domnul Hristos a înviat. Apoi cei doi care mergeau spre Emaus. S-au întâlnit cu Domnul Hristos şi şi-au mărturisit informaţiile pe care le-au spus, adică nu şi-au mărturisit credinţa în Înviere. Spuneau că au fost unele dintre femei la mormânt, au spus că L-au văzut, au văzut vedere de îngeri, dar ei spuneau aceasta nu ca o încredinţare a lor, ci spuneau aceasta ca o informaţie. Se zice că e posibil, probabil şi aşa mai departe. Ori cu probabilitate, cu posibilitate nu ajungi la convingeri. Şi abia după ce s-au întâlnit cu Domnul Hristos şi s-au încredinţat că Domnul Hristos a mers cu ei pe cale, şi L-au cunoscut la frângerea pâinii, când Domnul Hristos a şi dispărut de lângă ei, abia atunci au ajuns ei să-şi dea seama că Domnul Hristos a înviat şi că L-au văzut pe Domnul Hristos. Şi nu au mai putut sta în Emaus, s-au dus la Ierusalim să le spună celorlalţi că Hristos a Înviat şi ceilalţi ucenici ziceau că e adevărat că a înviat, că S-a arătat lui Chefa, lui Simon Petru (Luca 24, 34).

Mare lucru, să ştiţi. Adică Domnul Hristos nu l-a lăsat pe Sfântul Apostol Petru în întristarea de pe urma lepădărilor, ci îndată după Înviere i S-a arătat şi lui. Nu ni se spune în ce împrejurări. Sfântul Evanghelist Luca dă mărturie despre faptul că ziceau ucenicii "Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Petru". Apoi şi ceilalţi care L-au cunoscut pe Domnul Hristos, afară de Sfântul Apostol Toma. Ştiţi că nu a fost de faţă când Domnul Hristos S-a arătat ucenicilor şi a zis că el nu va crede. Dacă nu va pune el mâna să se convingă, nu va crede. E o mărturisire de necredinţă şi e foarte interesant că în ziua de Paşti, la Vecernie, e rânduit să se citească din Sfânta Evanghelie despre întâlnirea Domnului Hristos cu ucenicii Săi în ziua Învierii, în seara zilei în care a înviat. Şi Evanghelia care se citeşte în ziua de Paşti la Vecernie se termină cu această necredinţă a Sfântului Apostol Toma. "Nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cu aceste cuvinte se termină. Nu le-a fost frică sfinţilor care au rânduit lucrul acesta că nu vor crede oamenii dacă vor afla despre necredinţa unuia dintre ucenici. Până la urmă s-a convins şi Sfîntul Apostol Toma. Cum s-a convins? L-a convins Domnul Hristos, i S-a arătat Domnul Hristos care i-a zis "Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, adu degetul tău şi îl pune în urmele cuielor şi nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 27).

Stimaţi ascultători, aici este o chestiune care e bine să o avem în vedere, şi anume în Sfânta Evanghelie nu ni se spune dacă Sfântul Apostol Toma a pus sau nu a pus mâna acolo unde erau semne ale Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în coastă sau pe mâini sau pe picioare. Deşi să ştiţi că şi Sfântul Evanghelist Luca relatează că ucenicii, când L-au văzut pe Domnul Hristos, au stat la îndoială şi erau cuprinşi de teamă şi de bucurie, şi în această stare nu au putut să se încredinţeze de Înviere. Ei credeau că văd un duh şi atunci Domnul Hristos a zis către ei: "Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul carne şi oase nu are, precum Mă vedeţi pe Mine având" (Luca 24, 39). E vorba de materialitatea trupului, deşi nu e o materialitate cum sunt trupurile noastre şi cum a fost trupul Domnului Hristos înainte de Înviere, dar în orice caz e şi ceva din materie, pentru că şi materia trebuie salvată. E adevărat că Domnul Hristos după Înviere a intrat prin uşile încuiate la apostolii Săi, în două rânduri, şi condiţiile trupului sunt altele decât cele de dinainte de Înviere, dar realitatea este că Domnul Hristos le-a spus "Pipăiţi-Mă şi vedeţi". Încredinţaţi-vă şi prin pipăire, nu numai prin vedere.

Nu ni se spune că Sfântul Apostol Toma a pus mâna şi de aceea sunt unii, cu greşeală, care spun că nici nu a pipăit Sfântul Apostol Toma pe Domnul Hristos. Însă toţi aceştia contrazic Biserica. Biserica mărturiseşte clar şi apăsat, din ziua de pomenire a Sfântului Apostol Toma, deci de la Dumineca Tomii şi până la sfârşitul săptămânii care urmează Duminecii Tomii, că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Domnului. Şi între altele zice aşa: "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce s-a pipăit. Căci dacă n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele de sus şi cele de jos? - ne gândim la cele ce s-au întâmplat la pătimirea Domnului Hristos, când s-a cutremurat pământul şi celelalte. Cu adevărat, acest dar lui Toma i s-a dat a o pipăi pe aceasta şi a striga: Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

Aici e o teologie deja. Nu e numai o constatare, o relatare, o informare, ci e o teologie. Dar în orice caz se afirmă de patru ori în alcătuirea aceasta scurtă că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului, aşa încât greşesc toţi aceia care contrazic Biserica sau care socotesc că au o părere mai bună când afirmă că Sfântul Apostol Toma nu a îndrăznit, nu a împlinit ceea ce i-a zis Domnul Hristos - "pipăie" - ci s-a încredinţat fără pipăire. Nu avem voie să facem aşa ceva. Dacă Biserica are un punct de vedere, noi trebuie să ne unim cu punctul de vedere al Bisericii. Şi dacă noi suntem cinstitori ai Sfântului Apostol Toma şi avem în vedere evenimentul acesta, noi îl sărbătorim, îl cinstim după rînduiala Bisericii şi cu rânduielile Bisericii. Ori Biserica ne spune că "dreapta cea de lut" a lui Toma, mâna materială a lui Toma s-a apropiat de "coasta Domnului cea de foc", coasta Domnului o prezintă ca fiind coastă de foc pentru că era pătrunsă şi de dumnezeire. Ori dumnezeirea e prezentată de multe ori ca foc mistuitor. "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipăi - ce? - osul cel de văpaie? Cu adevărat ceea ce s-a pipăit. Căci dacă nu ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile - respectiv e Învierea care cuprinde şi patimile - care au zguduit cândva şi cele de sus şi cele de jos. Cu adevărat, acest dar - e un dar - lui Toma i s-a dat - a pipăi coasta, a pipăi pe Domnul Hristos, a pipăi semnul lăsat de suliţa care a străpuns coasta Mântuitorului - a o pipăi pe aceasta şi a striga: - lui Hristos - Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

E o teologie a Învierii în Ortodoxie. E Ortodoxia, credinţa ortodoxă despre Învierea Domnului Hristos. Şi mai e ceva în Ortodoxie, în legătură cu taina aceasta a Învierii mai presus de lume. Noi avem afirmaţii la sfintele slujbe că Învierea s-a petrecut înviind Domnul Hristos străbătând piatra de pe mormânt. Deci nu a fost înlăturată întâi piatra ca să poată ieşi Domnul Hristos din mormânt, ci prin piatră a înviat Domnul Hristos, a ieşit din mormânt prin piatră. Aceasta e credinţa Bisericii noastre. Şi aceasta se afirmă în anumite alcătuiri. De pildă: "Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind prea curat trupul Tău, înviat-ai a treia zi, Mântuitorule, dăruind lumii viaţă. Pentru aceasta Puterile cerurilor strigau Ţie, Dătătorule de viaţă: Mărire Învierii Tale, Hristoase; mărire împărăţiei Tale; mărire purtării Tale de grijă, Unule, Iubitorule de oameni" (Troparul Învierii glas I). Deci "piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule, dăruind lumii viaţă".

Sau la Paşti. La Paşti, la alcătuirile de la slujba de Paşti se zice aşa: "Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai vătămat cheile Fecioarei întru a Ta naştere şi ne-ai deschis nouă uşile raiului". Sau gândiţi-vă, de pildă, la o alcătuire din Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos în care, de asemenea, se spune că Domnul Hristos a ieşit din mormânt prin piatra pecetluită. După aceea a fost dată piatra la o parte de către îngeri - se spune în Sfânta Evanghelie - desigur cu scopul ca să se vadă mormântul gol de trupul Mântuitorului, să se vadă giulgiurile în care a fost înfăşurat Domnul Hristos.

Iată atâtea lucruri, atâtea elemente care ne menţin în sfera tainei Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne fac cunoscută Învierea ca realitate, dar care ne încredinţează că Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos e mai presus de lume şi rămâne taină, una dintre cele mai mari taine.

Dragi studenţi, iată nişte gânduri care ar trebui să le avem în vedere mai ales dumineca, mai ales la Paşti, mai ales când ni se pune în faţă Învierea Domnului Hristos. Noi înşine am ajuns la certitudinea despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos printr-o lucrare a Mântuitorului Însuşi în sufletele noastre. Nu din simplă informaţie. Dacă ar fi suficientă informaţia, atunci toţi oamenii informaţi ar şi crede. Aveam un cunoscut în tinereţea mea care ştia multe despre ale credinţei şi soacra lui zicea "Ştie dar nu crede". Adică nu e destul să ştii, ca să crezi trebuie să realizezi o stare sufletească, care, deşi porneşte de la informaţie, nu e numai informaţie. Părintele Arsenie Boca zicea că "cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă", adică de la informaţie la convingere. Când eşti numai informat e prea puţin. Când eşti convins e cât trebuie. Credinţa înseamnă convingere. Credinţa în Învierea Domnului Hristos înseamnă convingere. La Paşti toate alcătuirile de slujbă sunt izbucniri de încredinţare a Învierii şi anume se spun cuvinte ca acestea: "Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi săltând lăudăm pe Pricinuitorul, pe Unul Cel Binecuvântat Dumnezeul Părinţilor şi Preamărit". "Acum toate de lumină s-au umplut: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit". "Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a Înviat, veselia cea veşnică".

Dar este şi o intervenţie în care ni se arată calea pe care putem să ne încredinţăm. E de fapt ceea ce zice Domnul Hristos în Sfânta Evanghelie în Fericiri: "Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8), şi anume chiar la Paşti se spune: "Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii şi bucuraţi-vă zicând, luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă". Când poate ajunge omul să se încredinţeze despre Învierea Domnului Hristos? Când îşi curăţeşte simţirile, când se face receptiv pentru Învierea cea mai presus de lume, când îl învredniceşte Dumnezeu să fie încredinţat, nu numai informat, despre Învierea Domnului Hristos.

Aş vrea să reţineţi aceste lucruri şi mai ales faptul că Învierea Domnului Hristos e mai presus de lume, că Învierea Domnului Hristos e o taină, că Învierea Domnului Hristos nu o putem înţelege şi nu o putem primi ca adevăr decât în măsura în care Mântuitorul Însuşi, Mântuitorul Cel înviat ne încredinţează cum l-a încredinţat pe Sfântul Apostol Toma, cum l-a încredinţat pe Sfântul Apostol Petru, cum i-a încredinţat pe ucenicii de la Marea Tiberiadei, cum i-a încredinţat pe ucenicii cu care S-a întâlnit în ziua Învierii Sale, cum i-a încredinţat pe cei cinci sute care pe muntele din Galileea L-au întâmpinat pe Domnul Hristos şi s-au încredinţat de Învierea Lui şi cum i-a încredinţat pe toţi oamenii care au mărturisit cu adevărat Învierea Domnului Hristos. Pentru că să ştiţi că până la urmă martori ai Învierii Domnului Hristos nu sunt numai cei care L-au văzut înviat îndată după Înviere, ci toţi care cred în Înviere, toţi care credem în Înviere suntem martori ai Învierii Domnului Hristos. Şi suntem martori ai Învierii Domnului Hristos în măsura în care primim ca adevărat tot ceea ce ne spune Sfânta Biserică ca realitate, deci şi că a înviat străbătând prin piatră, prin piatra de pe mormânt, şi că a intrat prin uşile încuiate la apostoli, şi că a păzit întregi peceţile şi a înviat din mormânt aşa cum S-a născut din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute!

(...) 24 iulie 1996

Taina Învierii

Nu moartea a fost culmea durerilor suferite de Hristos

"Nu ! Nu moartea a fost culmea durerilor suferite de Hristos. Nu paharul ei L-a făcut să se cutremure în grădina Ghetsimani, ci paharul răutăţilor omeneşti, a cărui amărăciune întrece până şi durerile morţii. De acum acesta era deşertat până la fund, iar moartea nu va fi decât un somn odihnitor pentru trup, în timp ce duhul « pogorându-Se, a propovăduit duhurilor care erau în temniţă » (I Petru 3,19), la care sfărâmându-i porţile a slobozit pe cei din veac robiţi acolo, apoi, reîntorcându-Se şi înviind cu trupul, îl făcu nemuritor după înviere, stricând prin aceasta rânduielile morţii şi făcându-Se totodată începătură învierii tuturor celor adormiţi."

Înalt Prea Sfintiţul Justinian Chira

Fragment din "Al şaptelea cuvânt, « Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu » (Luca 23, 46)", în Harul şi Adevărul, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, 1996

Ştergarul

Costache Ioanid

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. - Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? - Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? - Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet - a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!