luni, 31 mai 2010

In drum spre biserica…

O doamna m-a oprit odată în timp ce mergem la biserica, rugându-mă sa încetinesc puţin pasul, sa o aştept. Era o doamna în vârsta pe care o vedeam des la biserica, ne salutam din priviri, dar nu intrasem niciodată în vorba.
Povestind acum, pe drum, aflu ca are doi copii, o fata si un băiat. Îmi povesteşte ca fiica ei are 3 copii, si ca toţi au venit pe lume prin operaţie de cezariana. Al treilea copil, un băieţel, a venit pe lume la o distanta de 10 ani fata de cel de-al doilea. Îmi spune ca medicul a avertizat-o pe fiica ei, sa fie atenta, ca nu mai poate avea copii, iar daca totuşi se întâmpla, tot nu va putea naşte normal, ci tot aşa, prin cezariana, si ca isi va pune viata in pericol!
O felicit pentru curajul fiicei ei si mă bucur pentru ca e o bunica fericita cu trei nepoţei. Dar mă opresc brusc pentru ca îmi spune ca fiica ei a fost iresponsabila, ca si-a pus viata în pericol, medicul avertizând-o sa fie atenta, sa nu mai rămână însărcinata, dar ea nu l-a ascultat si după 10 ani a născut al treilea copil!
O privesc. Nici urma de bucurie pe chipul ei. Cu parul prins la spate, în coc, îmbrăcată în haine cernite, fără nici o bucurie pe chip. Nu se machiază, nu-si vopsește parul, e bătrânica “ideala”, nelipsita de la biserica, de la slujba, de la vecernie, cânta si în cor...
Cuvintele ei m-au descumpănit. Încerc sa-i spun ca viata acelui copil e de la Dumnezeu, ca Dumnezeu l-a chemat la viata si ca e o binecuvântare pentru părinţii lui.
Doamna continua spunând ca viata e grea si ca nu poţi creste în ziua de azi un copil căruia sa-i oferi tot ceea ce are nevoie. Trei copii sunt prea mult!
In mintea mea vin o mulțime de gânduri. Ce vrea doamna sa spună? Mă gândeam ca e plina de înţelepciune având în vedere ca e în vârsta si ca vine mereu la biserica si merge si la cor...
Greşeala mea!
Simt ca mi se urca tensiunea. Mă rog în gând pentru ea. Îmi amintesc ca am văzut-o odată trăgând un copil de 6 anişori după ea..., nepotul cel mic.
Ii spun ca Dumnezeu are grija de fiecare om care vine în lume, ca viata a fost grea mereu, dar nădejdea noastră e numai la Dumnezeu. Ne ajuta dacă îl chemam în rugăciune, ca nu rămâne niciodată dator celor care I se roagă Lui cu credință. Încerc sa-i spun de bunica mea draga care a crescut 9 copii, în vremuri grele...
Cuvintele mele se lovesc de un zid. Mă întrerupe zicând ca atunci au fost alte vremuri si nu putem compara acel timp cu cel de azi.
Îmi mai spune cât de greu e sa creşti un copil dacă soțul tău nu te ajuta si pe deasupra mai si bea!
Spune cuvinte care mă dor: “e greu sa naşti un copil în ziua de azi!” Cuvinte care cad ca o bomba asupra mea. O binecuvântez în gând...Încerc sa-i răspund pe un ton calm si mă rog sa-mi ajute Bunul Dumnezeu sa-i răspund fără sa o rănesc, fără sa o supăr.
-Aveti dreptate sa spuneţi ca e greu, nimic nu e uşor! Da, nu se pot compara vremurile, timpurile de atunci cu cele de azi. Insa cât de greu credeţi ca a fost pentru o femeie sa crească 9 copii, cu soţul plecat în război, apoi luat prizonier, timp de 3 ani? Dar rugându-se lui Dumnezeu, bunica a crescut 9 copii sănătoși, harnici si cu frica de Dumnezeu. Numai aşa a reuşit sa treacă prin acele clipe grele. Nu putem compara acele timpuri cu cele de azi, e adevărat, dar fiecare timp a avut greutăţile lui. Si fără Dumnezeu, nimic nu putem face.
De la a spune “e greu sa naşti un copil în ziua de azi” pana la a spune “pai, poţi sa faci avort, de ce sa-l mai naşti, e grea viata”, nu e decât un pas!
Doamna e surprinsa si răspunde repede:
-Nu spun ca daca Dumnezeu ti-a dat un copil sa nu-l păstrezi, dar...e foarte greu, si ...decât sa se nască copilul si sa devina hot sau criminal! Si cu un soţ care nu te ajuta, te lasă singura si merge sa bea! Ramai singura cu copilul!
-Nimeni nu se naşte pentru a deveni hot sau criminal! Înaintea lui Dumnezeu nici un om nu e de lepădat. Iar ceea ce spuneţi e periculos. O femeie care are un soţ care bea si ramane doar ea cu copilul pentru a-l creste, nu e singura! Îl are pe Dumnezeu, dacă se roagă, nu e singura, de fapt, nu e niciodată singura! Pentru asta e nevoie de credinţa. Nu exista viata fara suferinţa, dar cu Dumnezeu in suflet putem sa le ducem pe toate....
Aşa suntem noi plângăcioși, ne plângem mereu de greutăţile vieţii dar pe Dumnezeu nu-l chemam în ajutor.
Doamna mă priveşte deloc îngăduitor :
-Daca spui asta, înseamnă ca mai trebuie sa treci prin multe suferinţe în viata, ca sa înţelegi viata!

Stupoare. Din tot ce am vorbit, asta e concluzia si urarea pe care doamna mi-o face.
Doamna m-a năucit rău de tot. Nu-i mai spun nimic si intru în biserica.
Doamna mai ramane un timp afara ca s-a întâlnit cu o cunoştinţa, apoi intra si dansa.

In biserica incă n-a început slujba vecerniei. Stau si mă întreb unde am greşit.
Cuvintele pe care i le-am spus...sunt bune, dar oare am avut iubire sau mila fata de ea când i-am vorbit? Nu cumva am fost prea impulsiva?... Hm...
Si cu toate astea, modul doamnei de a gândi e periculos pentru ca e de fapt o îndreptățire de sine si de aici pana la a sfătui pe cineva sa facă o întrerupere de sarcina, nu e mult. Ştiu ca sunt mame care își indeamna fetele sa fac avort (fie ca fiicele lor sunt eleve de liceu, fie ca sunt studente sau nu, fie ca sunt căsătorite sau necăsătorite). Si astfel de “mame binevoitoare” merg la biserica, se roagă, si cu toate acestea indeamna la ucidere!

Mă uit la doamna cu care am venit o bucata de drum spre biserica. Chipul sau e neschimbat, niciun zâmbet, nicio bucurie.
Unde am greşit?
Am greşit pentru ca am judecat. Doamna mi-a spus ceva despre viata ei si nu a găsit înţelegere la mine. Asta mă doare.
Am presupus ca daca doamna merge la biserica are o viata duhovniceasca si ca la vârsta asta a ajuns la înţelepciune!
Oare despre dansa vorbea atunci când a amintit despre cât de greu e sa creşti de una singura copii, căci soțului ii place sa bea, sau despre fiica ei?...Oare nu am ascultat-o destul de bine? Poate m-am grăbit în răspunsul meu. Cu siguranţa nu am dat dovada de destulă înțelegere. M-am mai înșelat si în alte cazuri, atunci când am reacţionat prea repede, sub impresia de moment si am greşit. Am fost prea impulsiva?

Concluzia doamnei mă face sa cred ca nu mă va mai aborda niciodată si urarea pe care mi-a făcut-o mă doare pentru ca nu mă cunoaşte si nu ştie nimic despre viata mea.
Tocmai pentru ca Dumnezeu a avut mare mila si răbdare cu mine, i-am vorbit aşa. Cred cu tărie în ceea ce i-am spus. Tocmai pentru ca Dumnezeu m-a ajutat în fiecare încercare, vorbesc aşa.
Unde am greşit?
Mi-e mila de ea. O fi avut o viata grea si de aceea e si acum necăjită.
O pomenesc în rugăciune. M-am mai liniştit. A început vecernia.

Dumnezeu sa o binecuvânteze!

Ramona

Un copil e o minune de la Dumnezeu

Pr. Constantin Coman:

" Am participat cu mulţi ani în urmă la un dialog pe temele familiei, cuplului, avortului şamd, am participat ca telespectator la televiziunea greacă, unde erau un reprezentant medic, un sociolog, un psiholog, din partea guvernului, factori care reprezentau toată societatea şi un episcop care reprezenta Biserica şi discutau în cele din urmă problema avortului. Oamenii aduceau întotdeauna situaţia limită: Bine Înalt Preasfinţite, să zicem că suntem de acord cu dvs., dar, totuşi, când medical constatăm că pruncul ar fi un risc major pentru mamă, ce să facem? Întâi a spus Preasfinţitul: Haideţi, totuşi, să nu discutăm despre situaţiile limită, să le luăm pe celelalte şi după ce le rezolvăm şi rămâne numai asta, o rezolvăm şi pe asta. Dar ce credeţi, le-au rezolvat? Nu le-au rezolvat. Făceau ce făceau şi se întorceau la această problemă pentru că pentru ei era asul. Era asul din mânecă, îl scoteau, pac! pe masă. Atunci Preasfinţitul, ca să le închidă discuţia, zice:

Vă dau un exemplu. Acum şaizeci de ani aproximativ, o mamă, la primul ei copil, primeşte de la medic înştiinţarea că menţinerea sarcinii şi naşterea acelui copil înseamnă nouăzeci la sută sacrificiul mamei. Deci un mare risc ca mama să moară. Închipuiţi-vă, zice, ce a însemnat pentru o tânără mamă la primul copil. Nu s-a încrezut într-un doctor, s-a mai dus şi la alt doctor, aceeaşi constatare, alt doctor şamd. Nici o şansă de nicăieri. Mama însă, cu credinţă a zis: Ce o vrea Dumnezeu. Mama a murit la optzeci şi ceva de ani acum câţiva ani, iar copilul este cel care vă vorbeşte… şi s-a încheiat emisiunea .
Adică măsura lucrurilor nu este omul, ci este Dumnezeu. Cât am fi noi de… tocmai că logica noastră se loveşte de multă neputinţă în faţa lui Dumnezeu."

Sursa Parintele Constantin Coman- Despre familie, 1994
Foto OrthPhoto.net

duminică, 30 mai 2010

Filă de Acatist

Zorica Lațcu
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fară de prihană,
Albă ca argintul nopților de vară,
Spicul cel de aur veșnic plin cu hrană,
Mirul care vindecă orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieții care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te, iarăși, țărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.
File de acatist
Părintele Teofil Părăian: „Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia Fila de acatist a venit de la biserică într-o vineri seara acasă (se afla atunci la Cluj) și s-a așezat să scrie. Și a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie, care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Și așa a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineață, fără să știe că-i duminică, s-a dus la serviciu. Și când a vrut să intre, portarul a întrebat-o: « Domnișoară, ce vreți să faceți? » și ea a răspuns : « Am venit la serviciu » și portarul i-a spus: « Dar, astăzi e duminică ». Și atunci și-a dat seama cum a trecut vremea, pe neștiute, de vineri seara până duminică dimineața. Așa a apărut poezia aceasta“.
(Fragment din Ziarul Lumina, Teodosia-Zorica Laţcu, monahia cu suflet de poezie)

Centura de siguranta

Despre dreptate: « La unul fără suflet, trebuie unul fără-de-lege şi la unul fără lege, trebuie unul fără suflet»

Pr. Iulian Nistea
Ecuaţia „cel fără de suflet” - „cel fără de lege”

Proverbul acesta românesc (Nr. 4597 în vol. Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti, BPT nr. 342, Bucureşti, 1966), de un bun simţ care dă frisoane, îmi pare o cugetare bună de împlântat în minte şi în inimă, ca să ne aducem aminte de el zilnic. Pentru că zilnic, acolo unde lucrăm sau pe stradă sau la radio sau la televizor sau în ziare, ne întâlnim atât cu cei „fără de suflet” cât şi cu cei „fără de lege”. Şi, din cauză că suntem scandalizaţi de nedreptăţile / fărădelegile şi cruzimile pe care le vedem şi auzim zilnic, suntem înclinaţi să fim justiţiari (ca în filme) sau să pedepsim, gândindu-ne că aceia îşi merită pe deplin pedeapsa. Ca în filmele cu „cel rău” şi „cel bun” (justiţiarul), ne bucurăm când „cel rău” este pedepsit, pentru că socotim că îşi merită pedeapsa. Totuşi, ceea ce merită unii şi alţii Dumnezeu singur ştie, pentru că Dumnezeu singur vede inima omului, şi nu judecă după cele exterioare, aşa cum facem noi. De aceea, pentru creştin dreptatea este a lui Dumnezeu, nu a omului, iar dreptatea care se face în lume prin sistemele de justiţie o preţuim (pentru că este necesară unui fragil echilibru omenesc al lumii în care trăim), dar nu o absolutizăm.

Într-un mod foarte simplu şi intuitiv, proverbul acesta îi pune într-o singură „ecuaţie” atât pe cel fără de inimă (pe cel crud) cât şi pe cel fără de lege (zicem uneori : „un om fără nici un Dumnezeu”, adică un om capabil de orice). În această „ecuaţie” creştinul, omul cu suflet, omul cu bun simţ nu-şi au locul.

Creştinul (omul normal) nu intră în dezbatere cu cel fără de lege după cum zice un alt proverb : Nu te certa cu cel nebun, că oamenii nu vor mai face diferenţa dintre voi. Nebunul nu e doar cel bolnav mintal, ci şi cel care „şi-a pierdut minţile”, cel care leapădă legea / învăţătura / înţelepciunea lui Dumnezeu : „Zis-a cel nebun întru inima sa : Nu este Dumnezeu !” (Psalm 13, 1 - „El a zis "Nu este Dumnezeu", nu în înţelesul că a spus cu cuvântul, ci în înţelesul că nu a ţinut seama de Dumnezeu, nu l-a interesat de Dumnezeu.” - Părintele Teofil Părăian).

Creştinul, de asemenea, nu se consideră „băţul lui Dumnezeu” în faţa celui crud, ci mai degrabă lasă să strălucească în el însuşi harul, lumina, iubirea care vin de la Dumnezeu. Un cuvânt al sfântului Serafim de Sarov ilustrează foarte bine această atitudine : „Scopul vieţii omului nu este convertirea neamurilor, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar când omul dubândeşte pe Duhul cel Sfânt, atunci mii de oameni se vor converti în jurul lui.”

Aşadar, ca şi creştin, nu mă voi pune nici în pielea celui fără de lege, nici în pielea celui fără de suflet. Experienţa şi înţelepciunea omenirii, care s-au transcris în acest proverb, arată că, lipsiţi (de bunăvoie) de har şi lumina lui Dumnezeu, cel fără de inimă şi cel fără de lege îşi vin de hac unul altuia : La unul fără de suflet îi vine de hac unul fără de lege, iar la unul fără de lege îi vine de hac unul fără de minte.

Saul, David şi Samuel

Ceva de felul acesta se întâmplă între regele Saul, David şi proorocul Samuel. Istoria (1 Regi) povesteşte cum Saul devine un rege „fără-de-lege” pentru neascultare faţă de Duhul/Glasul/Porunca Domnului, şi cum profetul Samuel, în urma unei „viziuni”, îi spune lui Saul că nu mai este rege:

„23. Căci nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu închinarea la idoli. Pentru că ai lepădat cuvântul Domnului, şi El te-a lepădat, ca să nu mai fii rege peste Israel".

24. Atunci Saul a zis către Samuel: "Am păcătuit, călcând porunca Domnului şi cuvântul tău; dar m-am temut de popor şi am ascultat glasul lui.

25. Ridică dar păcatul de pe mine şi întoarce-te cu mine, ca să mă închin Domnului Dumnezeului tău".

26. Iar Samuel a răspuns lui Saul: "Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste Israel".

27. Apoi Samuel s-a întors să plece. Dar Saul s-a apropiat de poala hainei lui şi a rupt-o.

28. Atunci Samuel a zis: "Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi l-a dat altuia care este mai bun decât tine,

29. Şi nu va spune neadevăr Cel ce este tăria lui Israel şi nu Se va căi, căci El nu este om ca să Se căiască".

30. Zis-a Saul: "Am greşit; dar dă-mi acum cinste înaintea bătrânilor poporului meu şi înaintea lui Israel şi te întoarce cu mine şi eu mă voi închina Domnului Dumnezeului tău".

31. Şi s-a întors Samuel după Saul şi s-a închinat Saul Domnului.” (1 Regi 15)

Mai departe, profetul Samuel, după porunca Domnului, s-a dus la Iesei din Betleem şi l-a uns pe David rege, pe ascuns (1 Regi 16: David este uns şi Duhul lui Dumnezeu se depărtează de la Saul şi vine peste David).

În aceste condiţii, Saul încearcă de mai multe ori să ia viaţa lui David, care însă, deşi uns rege şi cu Duhul lui Dumnezeu asupra lui, îl cruţă pe Saul de două ori (1 Regi 24 şi 26), zicând: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!” (1 Regi 26, 10). Aşa se va şi întâmpla: Saul va fi omorât în război.

Să remarcăm că David nu poate concepe să ridice mâna asupra lui Saul, deşi David devenise el însuşi „unsul Domnului”, şi ştia foarte bine asta! El nu vrea să fie nici cel fără de lege nici cel fără de suflet: „Viu este Domnul! El dar să-l lovească; sau va veni ziua lui şi va muri, sau va merge la război şi va pieri; iar mie să nu-mi îngăduie Domnul să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului!”. - Judecata şi dreptatea sunt la Dumnezeu. De ce acţionează David în felul acesta? – Pentru că este în acelaşi Duh cu Domnul Hristos şi cu ucenicii Săi:

„14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.

15. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.

16. Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi de spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi.

17. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor.

18. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.

19. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul".

20. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.

21. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” (Romani 12)

Pe de altă parte, profetul Samuel, deşi îi spune în faţă regelui Saul că „Astăzi a rupt Domnul regatul lui Israel de la tine” (1 Regi 15, 28); cu toate acestea, Samuel îi dă cinstea „ce i se cuvenea” în faţa poporului (1 Regi 15, 30-31), neintrând în nici un fel de dezbatere cu cel fără de lege. Apoi îl unge în ascuns pe David, iar pe Saul nu-l mai revede niciodată în viaţă.

Atitudinile lui David şi Samuel sunt atitudini creştineşti, ale unora care au evitat să intre în „ecuaţia” acestui proverb - La unul fără de suflet, trebuie unul fără de lege, iar la unul fără de lege, trebuie unul fără de suflet. -, lăsând dreptatea la providenţa lui Dumnezeu.

Recomadare carte-Raiul vazut din chilie

Cuviosul Ioan de la Valaam
Raiul vazut din chilie

Traducere din limba rusã de Oxana Toporcean

In viziunea Cuviosului Ioan, noi nu vom fi judecati dupa numarul închinaciunilor ori al metaniilor, nici dupa respectarea formala a multora din regulile exterioare ale credintei, ci dupa dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, de care depind duhovniceste viata şi moartea noastra. Calea Dragostei, esentiala pentru a primi harul, implica însa virtutea smereniei în nenumaratele sale aspecte, asupra carora parintele nu conteneşte sa revina: cunoaşterea propriei pacatoşenii, pocainta, necontenita învinovatire de sine, iertarea, dragostea de vrajmaşi, acceptarea cu rabdare a umilintelor, neosândirea aproapelui...
Cartea de fata, astfel, cu deplin temei, poate fi socotita o vedere a raiului, din îndepartata şi smerita chilie a Cuviosului Ioan de la Valaam.
Editura Sophia

Sfant esti Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti !

Pr. Sofian Boghiu

Cuvant la Hramul Manastirii Antim, la Duminica tuturor Sfintilor

Aici, la Manastirea Antim am praznuit astazi, cum stiti foarte bine, hramul manastirii - Duminica tuturor Sfintilor. Am avut aici pe Prea Fericitul Patriarh Teoctist si doi preasfintiti arhierei - Teofan si Vincentiu. In cursul zilei de astazi, de doua ori a vorbit Preafericitul Parinte Patriarh : dupa Evanglielie si dupa sfarsitul slujbei. Intre multele lucruri importante pe care le-a spus, a evocat si trecutul acestei manastiri, mai ales din anii 1940 pana in prezent, adica de cand suntem aici. Si Parintele Patriarh era coleg cu noi aici, la Manastirea Antim, cu studentii la teologie pe vremea aceea, si cu alti colegi, dintre care multi au murit si au trecut la viata vesnica. Dumnezeu sa-i ierte ! Intre altele, a spus ceva din vremea comunista.

In legatura cu aceste lucruri din trecut vreau sa fac o marturisire, pe care multi o stiu, nefiind un secret prea mare. In perioada comunista, mai ales cand vorbeam in biserica cuvantul de invatatura, totdeauna erau informatori. Aveau carnetelele lor si, daca li se parea ca ceea ce spuneam este impotriva regimului, notau. Apoi ne trageau la raspundere ca am spus cutare sau cutare lucru si ne intrebau ce am vrut sa spunem, cu aceasta vorba. Noi, in aceasta perioada, am vorbit cu adevarat atunci cand se faceau slujbe, dimineata si seara, in duminici si sarbatori. Insa niciodata nu am vorbit politic. Am vorbit numai despre lucruri care priveau viata noastra sufleteasca, despre raportul nostru cu Dumnezeu, despre viata noastra de toate zilele, cu pacatele si slabiciunile noastre. Cautam sa nu avem surpriza ca, din cea ce spunem noi, sa se traga concluzii gresite. De obicei noi ne scriam predicile. Le scriam si, cand ne invinuiau de ceva, le aratam. " Asta am spus eu ! " Atunci le inchideam gura.

Dupa ce a trecut perioada comunista, am inceput sa vorbim liber; ca ne cunoastem sfanta credinta, cunoastem viata noastra sufleteasca, patimile si toata starea noastra launtrica, asa incat vorbeam liber.

Cu bunavointa dumneavoastra, in continuare, am sa va citez una dintre predicile tinute la hramul manastirii noastre, la 24 iunie, 1972, in Duminica tuturor Sfintilor.

Sfant esti Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti !

Sarbatorim astazi, impreuna cu toata crestinatatea ortodoxa, Duminica tuturor Sfintilor, care este si hramul acestei manastiri. Cinstim acum, laolalta si dupa cuviinta, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc. Cinstim pe toti acei care, de la inceputurile lumii si pana acum, in toate timpurile si in toate locurile pe unde au trait, s-au straduit sa pastreze demnitatea lor de oameni, inchinandu-si toata viata lor in slujba binelui si a dreptatii, in slujba lui Dumnezeu.

In acest urias sobor al tuturor sfintilor, pe care ii cinstim acum la aceasta sarbatoare, sunt toti stramosii neamului omenesc, toti patriarhii si sfintii prooroci ai Vechiului Testament, impreuna cu toti dreptii dinainte de intruparea Mantuitorului, rascumparati de El prin jertfa Sa pe Cruce. Ei sunt acei despre care marele Apostol Pavel scrie asa in Epistola catre Evrei, despre acesti sfinti patimitori pentru dreapta credinta si pentru Hristos, pentru Dumnezeu : Au fost chinuiti, au suferit batjocuri si bice, ba chiar lanturi si inchisoare; au fost pusi la cazane, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului ( Evrei 11, 36-38 ). Tot acum, laolalta cu ei, cinstim cu evlavie pe toti prietenii lui Dumnezeu din Legea harului, adica cinstim fericitele cete ale apostolilor, ale mucenicilor, ale sfintilor ierarhi, ale cuviosilor parinti, barbati si femei, si ale tuturor placutilor lui Dumnezeu din toate timpurile si din toate straturile vietii sociale : pescari ca Sfintii Apostoli -, gradinari, vamesi, negustori, ciobani, cizmari, ostasi, imparati, mineri, fierari, bucatari, avocati, doctori sau filosofi, care in mijlocul societatii si in cadrul vietii de familie, in munca lor de toate zilele, s-au ingrijit si de sufletele lor, pastrand legatura cu Dumnezeu prin rugaciune si viata cinstita, implinind poruncile lui Dumnezeu, si aspru si-au sfintit viata si li s-au scris numele lor in cartea vietii, in Imparatia lui Dumnezeu.

Sfintenia nu este un cerc inchis, ea poate fi dobandita de oricine. Mantuitorul spune pe Muntele Fericirilor: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este ! (Matei 5, 48). Nu erau nici calugari atunci, nici niste oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de fata o multime foarte variata si El la toti le poruncea sa fie sfinti. Asa incat sfintenia este deschisa pentru oricine. De aceea am amintit toate aceste categorii sociale. Toti au intrat in sfintenie. Si aflam din Vietile Sfintilor cum au petrecut si si-au savarsit vietile lor. Asa incat cinstea sfinteniei s-a dat pentru fiecare dintre noi, care uneori ne plictisim de rugaciune, de tot ceea ce ne ofera Dumnezeu pentru sfintenia noastra.

Noi ii cinstim pe toti sfintii pentru viata lor pilduitoare, pentru statornicia lor in credinta, pentru caracterul lor hotarat pe calea binelui si a dreptatii, pentru bunatatea inimii lor si pentru sfintenia vietii lor. Ii cinstim pentru ca au devenit cetatenii casei lui Dumnezeu, prietenii si iubitii lui Durmezeu si pentru ca acolo unde sunt acum, in imparatia lui Dumnezeu, asculta rugaciunile noastre, ne vad cum traim, cunosc trebuintele noastre si necazurile noastre, se bucura de intoarcerea noastra catre Dumnezeu si se roaga si mijlocesc pentru noi atunci cand le cerem ajutorul; iar rugaciunile si mijlocirile lor sunt ascultate si bineprimite de Dumnezeu.

Cinstind pe Maica Domnului si pe sfinti, cinstim pe Stapanul lor, Care este Dumnezeul parintilor nostri si Dumnezeul nostru al tuturor. Noi toti suntem chemati si indemnati sa ne imprietenim cu Dumnezeu si cu sfintii Sai inca din viata aceasta, si sa-i chemam in rugaciunile noastre, sa le ascultam povetele si sa le urmam credinta si faptele lor, sa ne insusim modelul vietii lor si scopul sau idealul vietii lor. Scopul ultim al vietii lor a fost desavarsirea sau sfintenia, iar vietile lor au stralucit ca niste faclii luminoase pe cararile intortocheate ale acestei lumi. Ei au ascultat si au implinit slavita porunca data de Dumnezeu catre toata lumea cand a zis : Fiti sfinti, caci Sfant sunt Eu ( I Petru 1, 16 )

Aceasta porunca este data pentru prima data lui Moise, pe care o gasim in cartea Levitic, capitolul 11. Deci, inca din vremea Vechiului Testament ni se poruncea sa fim sfinti. Iar astazi este de batjocura acest cuvant : "Vrei sa fii sfant ? Vrei sa faci pe sfantul ?" Ca si cum sfintenia ar fi ceva interzis. Ar trebui sa spunem : " Doamne ajuta-mi sa fiu sfant !" Sa fim sfinti cu totii. Acesta este idealul nostru ! Este porunca sa fim sfinti; porunca de la Dumnezeu. Si o alta porunca, asemanatoare cu aceasta, rostita de Mantuitorul pe Muntele Fericirilor, cand a poruncit tuturor ascultatorilor Sai de atunci si din totdeauna : Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este ( Matei 5, 48).

Cand citim sau cand auzim din Sfintele Scripturi aceste porunci dumnezeiesti : " Fiti sfinti sau fiti desavarsiti ", care este in fond acelasi lucru, le primim cu greutate la prima auzire, ni se pare ca e cu neputinta de infaptuit sfintenia cu propria noastra viata ! Daca privim insa la vietile sfintilor, despre care stim ca au fost si ei oameni pamanteni ca si noi, si vedem ca ei au putut implini aceasta porunca a sfinteniei, a desavarsirii, prindem si noi curaj si smerita indrazneala. Mai ales ca sfintenia si desavasirea nu inseamna numai semne si miununi; putini sfinti au facut minuni in viata lor pamanteasca.

Minunile sunt daruri speciale, in plus, si nu totdeauna sunt insusirile sfinteniei. In privinta aceasta, Mantuitorul ne-a spus niste cuvinte care pe multi trebuie sa ne puna pe ganduri. El a zis printre altele : In ziua aceea a judecatii multi Imi vor zice : Doamne, Doamne ! Oare nu in numele Tau am proorocit, si nu in numele Tau am scos demoni si n-am facut noi atatea minuni in numele Tau ? Se vor apara oamenii. Si atunci voi zice lor , spune Mantuitorul Hristos : Niciodata nu v-am cunoscut pe voi ! - cumplit raspuns ! Departati-va de la Mine, voi, cei ce lucrati faradelegea (Matei 7, 22-23).

Sfintenia sau desavarsirea nu presupun numaidecit semne si minuni, asa cum suntem obisnuiti sa credem uneori. Minuni, ce pot sa uimeasca pe oameni, ajung sa faca si vrajitorii si scamatorii si fachirii, ajutati de puterile intunericului. Dar sfintenia nu pot sa o dobandeasca decat cei blanzi si smeriti cu inima, cei plini de dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele lor. Sfintenia cea bineplacuta lui Dumnezeu trebuie sa aiba macar aceste trei insusiri.

Instrainarea omului de rautati si de patimi. Noi suntem numiti vase de lut si aceste vase trebuie curatite ca sa poata intra si sa poata ramane in ele harul Sfantului Duh, adica sfintenia. In Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra spune Sfantul Apostol Pavel. Asa incat trebuie sa ne curatim trupul nostru de patimi si de rautati.

A doua conditie : Pastrarea si marturisirea dreptei credinte in Dumnezeu. Cei care fac false minuni, sunt niste sarlatani. Exista minuni faacute de sfinti, fara indoiala, dar acestea sunt mai rare.

Si a treia conditie : implinirea poruncilor dumnezeiesti. In Filocalie, volumul intai, se spune intre altele si acest lucru : Dumnezeu este ascuns in poruncile Sale. Intrucat implinesti porunca Evangheliei, Dumnezeu este de fata si ti se arata. Il vezi. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8 ), spune " Fericirea " a sasea. De obicei, credinta cea adevarata fata de Dumnezeu se cere dovedita prin fapte de dragoste sincera fata de aproapele nostru : Caci de va zice cineva ca iubeste pe Dumnezeu iar pe fratele sau il uraste, este un mincinos, spune Sfantul Evanghelist Ioan in Epistola intaia dintre scrierile sale. Caci cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, cum poate sa-L iubeasca pe Dumnezeu pe Care nu-L vede ? ( I Ioan 5, 20 ). Tot Sfantul Ioan Evanghelistul spune ca nimeni nu poate cunoaste pe Dumnezeu, nu poate crede in El si nu-L poate iubi cu adevarat, daca mai intai nu-si scoate rautatea din propria sa inima si daca nu dovedeste prin fapta dragostea curata fata de semenii sai. Cine face asa, se afla pe calea sfinteniei, adica este pe calea pe care au mers sfintii in drumul lor spre imparatia lui Dumnezeu. Si aceasta asteapta Dumnezeu de la noi : sa vrem, sa daruim, sa ne ostenim, sa mergem pe calea Lui, sa fim de partea Lui.

Ca sa intram pe aceasta cale a sfinteniei si sa sporim in ea, avem la indemana ajutorul lui Dumnezeu, numit harul Sfantului Duh, care este puterea darului ce izvoraste din Duhul Sfant, prin care lucreaza Dumnezeu in lume si in noi. Harul il dobandim si il mentinem prin Sfintele Taine, prin rugaciunea personala, prin rugaciunile si binecuvantarile Sfintei Biserici.

Mantuitorul ne invita cu iubire pe calea Lui si ne cheama la El, zicand : Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Ramaneti intru Mine, spune Iisus Hristos, si Eu voi ramane intru voi. Caci precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita; asa nici voi, daca nu ramaneti intru Mine. Eu sunt vita, voi mladitele (Ioan 1s, 4). Vedeti ce raport strans este intre noi si Dumnezeu ? Cine ramane in Mine si Eu raman in el, acela aduce roada multa. Fara de Mine nu puteti face nimic ! (Ioan 15, 5).

Cu alt prilej Mantuitorul se roaga Tatalui ceresc, zicand : Sfinteste-i, Doamne, cu adevarul Tau, ca si ei sa fie sfintiti in adevar (Ioan 17, 17). Sfantul Apostol Pavel spune : Voia lui Dumnezeu este sfintirea noastra Iar Sfantul Apostol Petru indeamna pe calea sfinteniei pe credinciosii din vremea sa si ne indeamna si pe noi, pe cei de astazi prin aceste cuvinte : Fiti sfinti in toata petrecerea vietii voastre. Ca scris este : Fiti sfinti ca Sfant sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu (I Petru 1, 15-16). si continua : Daca chemati Tata pe Cel ce judeca cu nepartinire, petreceti in frica vremelniciei. Curatati-va sufletele prin ascultarea de adevar si nefatarnica iubire de frati si iubiti-va unul pe altul din toata inima, cu toata staruinta, lepadand toata rautatea si tot viclesugul si fatarniciile si pizmele si toate clevetirile; ca sa deveniti prin Duhul Sfant semintie aleasa, preotie imparateasca si neam sfant, popor ales al lui Dumnezeu

Cand ne vom afla pe o asemenea cale vom uri faradelegea si pacatul si vom simti nevoia launtrica de a face cat mai mult bine in jurul nostru. Atunci ne vom insufleti usor pentru tot ce este frumos, nobil si de folos oamenilor si vom simti din plin bucuria si dulceata faptei bune, pastrand mereu in noi duhul smerit si bland.

Aceasta este calea sfinteniei. Pe o asemenea cale au mers si sfintii pe care ii sarbatorim astazi. Din vietile lor invatam sa fim cinstiti, harnici, modesti, blanzi, pasnici, curati la suflet si la trup, generosi, plini de bunatate si de omenie. Toate aceste virtuti isi au puterea si izvorul in Dumnezeu, pe Care L-au descoperit in masura in care au trait dupa sfaturile si dupa sfintele Sale porunci. In El au crezut, pe El L-au marturisit, pe El L-au iubit si catre El s-au dus, in imparatia Lui si in slava Lui, cum spune Psalmistul : Adanc pe adanc cheama.

Societatea noastra omeneasca si romaneasca are nevoie de oameni cinstiti, de oameni intelepti, modesti, cumpatati, de oameni pasnici, plini de omenie. Sa nu pretindem altora sa fie asa; sa ne straduim noi insine, fiecare, in sectorul sau de activitate, sa fie mai bun, mai sincer, mai curat, mai cinstit, mai omenos, mai credincios, dupa chipul vietii acelora pe care ii praznuim astazi.

Incheind aceste ganduri despre sfintii pe care ii praznuim astazi sa ne rugam lui Dumnezeu cu umitinta, zicand asa : Da-ne, Doamne, duhul sfinteniei, barbatia si statornicia sfintilor Tai pe calea binelui ! Da-ne, Doamne, taria lor in credinta, ravna dragostei lor, duhul smereniei si al virtutilor crestinesti pe care le-au avut ei ! Ajuta-ne, Doamne, ca tot ce gandim, ce vorbim si tot ce infaptuim sa fie spre slava Ta si spre binele aproapelui nostru, ca impreuna sa Te cinstim cu credinta pe Tine, Dumnezeul parintilor nostri, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai. Amin

sâmbătă, 29 mai 2010

Cui nu-i plac trandafirii?

Ierodiacon Serafim Pantea

Nu știu să răspund la întrebarea din titlu dar m-am gândit că, în cazul în care există astfel de oameni, e bine să-i previn. Cei cărora nu le plac trandafirii e mai bine să nu vină la Mănăstirea Golia în perioada asta.

Aici trandafirii tocmai au început să înflorească și, în fiecare an, datorită modului în care sunt întreținuți, continuă să aibă boboci și flori până toamna târziu. În plus, dacă veniți pe la Golia mai există și riscul, deloc de neglijat, să auziți sute de vrăbiuțe cântând împreună cu slujba care se aude din biserică în toată curtea. "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte făr' de moarte miluiește-ne pe noi"... E drept că în acest an și șantierul este mult mai activ dar sperăm că ăsta este un semn bun, că se termină lucrările. "Dă Doamne!"... Uite și un boboc de trandafir galben și încă unul alb. "Pace tuturor!" Și ce impozantă este salcia plângătoare de lângă alee. "Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului". Băncile de lângă turn sunt prăfuite de la șantier dar mai sunt bănci și prin restul curții. Uite două bănci sub un brad. Și ce multe gâze zboară la umbra lui! "În vremea aceea"... tufa asta de trandafiri roșii parcă ar fi o familie care împarte totul de la rădăcină, și binele și răul... "și văzându-l a trecut pe alături".

Da, mare primejdie pentru cei care nu pot suferi florile, gâzele, copacii, păsărelele și slujbele. Feriți-vă cât mai puteți! Nu vă lăsați atrași într-o asemenea capcană că e primejdie mare! Cine știe, poate vă molipsiți? "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Na, că pe mine m-a prins...

Dragoste și durere

Ierodiacon Serafim Pantea

Cineva care ține foarte mult la mine, mi-a spus acum ceva vreme că nu putem să-i rănim cu adevărat decât pe cei pe care-i iubim. Și, aș zice eu acum, se aplică și invers, adică nu pot să ne rănească cu adevărat decât cei pe care-i iubim.
Cum ar putea să te dezamăgească până la durere și până la lacrimi cineva care-ți este indiferent? De ce l-ar durea pe cel care nu te iubește că tu ai căzut între tâlhari? Îi este mult mai simplu să treacă pe alături. Da, orice venetic poate să arunce cu pietre și unele dintre pietrele aruncate e posibil să te mai și lovească dar loviturile astea fac parte din gama „ceea ce nu ne omoară ne face mai puternici”. Dureri care trec și care nu lasă decât o vânătaie repede uitată și vindecată. Dar dacă mama îți dă o palmă pe care știi că nu ai meritat-o, sentimentul de nedreptate pune stăpânire pe tine și doare mai mult decât palma. Iar dacă ai meritat-o, ideea că ai făcut ceva ca s-o meriți te roade și mergi să-ți ceri iertare. Nu-ți ceri iertare de la oamenii de care nu-ți pasă dacă-i superi sau îi rănești în vreun fel ci de la cei care-ți sunt dragi și pe care-i iubești.
Spuneam uneori că dragostea adevărată doare. Cea care nu doare este păcăleală. Doare pentru că este o foarte mare apropiere între oameni diferiți, fiecare cu asperitățile lui, fiecare modelându-se după celălalt și modelându-l pe celălalt. Doare pentru că nu ni se pare niciodată că am avea destul din persoana iubită. Doare pentru că simțim că nu putem iubi cât am vrea. De aceea și spunem că ne este dor de cineva, arătând legătura între dragoste, dor și durere pentru că „dor” vine de la „durere”. Durerea lipsei celuilalt. Uneori această durere devine atât de puternică încât spunem că ne este dor chiar și când suntem lângă cel/cea iubit(ă). Multe feluri de dureri pentru multe forme de manifestare a dragostei. Pentru cele trupești, trupești, pentru cele sufletești, sufletești.
Formarea și educarea unui om se face cu multă dragoste. Și este nevoie și de dragostea celui care predă și de a celui care primește. Iar cel care primește, de bunăvoie se șlefuiește ca să fie pe placul celui care-i arată. Iar această șlefuire este dureroasă pentru că înseamnă de multe ori renunțarea la lucruri pe care ni le consideram proprii. În mănăstire asta se numește ascultare de bunăvoie. Există și teoria care spune „nu vrei, te obligăm”, reducând omul la o stare de animal. Dar diferența cea mai mare și mai importantă din acest punct de vedere între om și animal este voința liberă a omului. Atâta vreme cât Dumnezeu l-a creat pe om cu voință liberă, nimeni nu poate să i-o ia. E drept că unii oameni uită că nu sunt animale dar chiar și asta se întâmplă până la o vreme. Cine a citit „Colț Alb” a văzut frumoasa alegorie a omului abuzat în piele de câine-lup.
„As good as it gets”, un film apărut în 1997, arată cât de mult se schimbă un om când iubește și ce durere implică aceasta schimbare. Dar nu e nevoie să ne limităm la cărți sau la filme, fiecare om știe pentru că a simțit pe propria piele cât de dureroasă e dragostea de orice fel. Și ca să nu mai sufere, ca să nu mai rabde durere, sunt oameni care preferă să se închidă, să nu se mai expună, să nu mai iubească.
Știu pe cineva care duce o adevărată campanie împotriva antinevralgicelor și calmantelor. Spune că durerea ne este necesară ca să trăim. Și eu spun că are dreptate. O viață fără durere, fără dragoste, fără nimic, de ce ar mai merita trăită? Pentru plăcere? Am fost construiți în așa fel încât plăcerea continuă ajunge să nu ne mai satisfacă. De aceea orice fel de droguri ajung să nu-și mai facă efectul după un timp și trebuie crescută doza pentru a simți ceva și toate astea până la moarte. E ușor să iei un lucru, să nu-i cunoști scopul și să spui că rostul lui e cel pe care l-ai imaginat. Am văzut mai demult o fotografie cu niște oameni dintr-un trib care foloseau componente de calculator ca să spargă nuci de cocos. Lor le rezolva o problemă dar asta nu înseamnă că știu care este rostul real al acelor componente. O anumită organizație sau stat au raportat că au ajutat tribul respectiv cu o sumă mare, pentru că, evident, componentele de calculator sunt mult mai scumpe decât ciocanele la aceeași greutate. Și nouă ne este ușor să lansăm filosofii de genul „viață e făcută pentru plăcere” dar în cele din urmă ajungem să vedem lipsa de conținut. Omul este făcut să fie cu Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Iubirea doare. Orice facem eliminând iubirea ne duce la goliciune.
Altfel spus, un adevărat kenendrum, dacă o iei pe una, te trezești și cu cealaltă, dacă încerci să scapi a doua, îți pierzi rostul în viață. Atunci care e rezolvarea unei astfel de situații? Răbdare. Răbdare. Răbdare.

Imposibila fuga

Adrian Nuță

Copilaria nu este o etapa fericita a vietii. Fiind mici si dependenti, copiii nu se simt fericiti. Ei vor sa creasca mari. Sunt neajutorati si vulnerabili, au multiple nevoi pe care adultii din jurul lor, in cele mai bune cazuri, le implinesc la un nivel satisfacator.Insa toate aceste amintiri dureroase sunt reprimate. Raman amintirile frumoase si, odata ca ele, iluzia unei copilarii fericite. Asteptarea recunoasterii, nevoia de mangaieri, incurajarea insuficienta, sprijinul inadecvat, tandretea venita cu intarziere, comunicarea deficitara, ignorarea, controlul, pedeapsa neinteleasa, nedreptatea, neglijarea sau sufocarea cu afectiune, toate acestea ridica insecuritatea unui copil la cote care fac necesare masuri instinctive de protectie. Aceste masuri sunt tiparele defensive.

Pentru a face fata frustrarilor zilnice, pentru a supravietui emotional, copilul dezvolta raspunsuri reactive adaptative pe moment (strategii de succes) si periculoase pe termen lung (vor fi reactivate in relatiile de cuplu, acolo unde intimitatea poate fi traita din nou). Tiparele defensive sunt instinctive si nu elaborate deoarece copilul nu are capacitate de autoreflectare (este profund egocentric). Cei care trebuie sa se gandeasca la nevoile lor, sa le inteleaga emotiile si sa-i ajute sa le integreze sunt parintii. Este datoria lor. Daca nu fac asta copiii se descurca si ei cum pot.

Tiparele mentin anxietatea la cote suportabile (altfel Eul oricum foarte fragil ar fi coplesit, ar fi invadat de o teama de neinteles ). In centrul lor, din cate am putut constata in practica profesionala, si la unison cu o bogata literatura, se afla doua idei:

  1. Nu merit.
  2. Nu sunt suficient de bun(a)

Aceste idei nu sunt prelucrate rational. Ele reprezinta evaluari infantile ale unei situatii de fapt. Copilul se identifica in mod natural cu emotiile lui („sunt asa cum ma simt”). Nu are capacitatea de a-si privi propriile emotii dintr-o perspectiva mai larga (a altora). Concluziile eronate sunt inevitabile. Desi un copil ii poate spune parintelui „esti rau”, simte ca parintele este rau deoarece el, copilul, nu este suficient de.. („el este rau cu mine deoarece eu merit asta”). Niciun copil nu poate scapa de aceasta capcana dintr-un motiv foarte simplu: mintea lui, aflata in stadiul preoperational, nu-i permite asta.

Tiparele defensive sunt solutia de avarie intr-o situatie dificila emotional. Evident ca ele presupun anumite costuri (este ca si cum Guvernul ar pompa sume enorme in intreprinderi falimentare, pentru a le pastra pe linia de plutire; insa in felul acesta sumele respective nu mai pot fi folosite pentru investitii si economia, in loc sa se dezvolte, stagneaza). Bazate pe credinte infantile, tiparele, la varste adulte, opresc dezvoltarea emotionala (deoarece blocheaza resursele energetice). Inteligenta se poate dezvolta (modulul cognitiv nu este corelat cu cel emotional: o persoana foarte inteligenta nu este obligatoriu si matura emotional). Si cum se iese din acest blocaj?

Intr-un singur fel: este necesar sa re-experimentezi emotiile si sentimentele din copilarie. De ce? Pentru a finaliza ciclul experientei! Este nevoie sa le simti din nou pentru a fi intreg (ceva din fiinta emotionala s-a blocat la acea varsta). Acest lucru este mult mai usor de spus decat de facut. Adultii sunt deja atat de identificati cu rolurile lor actuale incat desprinderea temporara de ele numai lejera nu este. Oamenii sunt doritori si aspira la entuziasmul, veselia si inocenta copilariei. Nimeni nu are chef sa retraiasca abandonul, dezamagirea, disperarea sau umilinta (si din cauza conditionarii culturale, barbatii au o problema in plus)

O rezistenta adulta la retrairea si inchiderea unei experiente emotionale este cautarea spirituala (de tip reactiv). Oamenii il cauta pe Dumnezeu (iluminarea, eliberarea etc) cu speranta secreta ca aceasta intalnire exceptionala sa le rezolve copilaria nefericita. Insa Dumnezeu lipseste mereu de la intalnire. Este ca si cum ar spune: „Aceasta nu este o problema care sa ma priveasca pe Mine. Este ceva intre tine si tatal tau/mama ta. Asuma-ti responsabilitatea si cauta solutiile in relatia cu ei. Nu poti fugi de propria ta experienta dureroasa si cu siguranta nu te voi lasa sa o acoperi cu stari extatice”

Pentru ca suntem oameni si am fost copii, noi toti purtam in sufletul nostru experiente nefinalizate. Fascinat candva de maestrii spirituali, astazi sunt capabil sa le vad limitele si vulnerabilitatile, oricat de stralucitoare le-ar fi invatatura sau actiunile. I-am coborat de pe piedestal. Si lor le este frica, au orgolii si meschinarii. Semanam. Pe aceasta planeta nu traiesc uriasi.

The Dying Swan

Graţia şi eleganţa ortodoxiei

MAMA SICA ŞI MICHAEL JACKSON
Răzvan Ionescu

Despre Anastasia Popescu sau „Mama Sica”, aşa cum îi spunea toată lumea şi cum de altfel a şi rămas în memoria celor care au cunoscut-o, se ştiu astăzi destul de puţine lucruri, deşi biografia acestei autentice Doamne, amestec unic de nobleţe şi simplitate, ar merita refăcută poate într-o carte, fie şi din frânturi, câtă vreme mai există martori în viaţă.

Ceea ce ştiu e că a făcut parte din mişcarea legionară alături de multe dintre vârfurile acelei generaţii şi că a plătit cu vârf şi îndesat pentru asta. Legat fiind pe viaţă de Mănăstirea Suzana, am crescut cu povestea evadării ei nocturne din arhondaricul chinoviei în vremuri de restrişte, poveste reluată şoptit, mereu şi mereu, de maicile binecuvântate ale copilăriei mele, în ceasurile de tihnă din lungile după-amiezi de vară. Urmărită de Securitate şi aflată în refugiu la mănăstirea de pe Valea Teleajănului, tânăra Anastasia Popescu a fugit în puterea nopţii de sub ochii urmăritorilor, coborând precum în poveştile cu prinţese răpite de prinţi descălecaţi de pe bidiviul alb, pe firul unor cearceafuri înnodate de le fereastra camerei şi până în ascunzişul pâlcului de brazi de la poalele arhondaricului. A fugit şi s-a ascuns în inima pădurii unde a avut puterea să reziste şi să strângă din dinţi fără să se dea de gol nici chiar atunci când unul dintre securiştii care o căutau, a trecut pe lângă ascunzişul de frunze în care se afla, călcând-o vânjos pe mână! Noii „prinţi” ai vremurilor noi înlocuiseră bidivii albi cu dubele, paloşul cu pistolul şi bâta, iar declaraţiile de dragoste cu declaraţiile smulse prin teroare, violenţă şi abjecţie.

Pe „Mama Sica” am cunoscut-o după 1990, când s-a dedicat cu toată fiinţa ei reintroducerii şi predării religiei în şcoală, prilej cu care Patriarhul Teoctist i-a acordat cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală” alături de dreptul de a predica în biserică. Este, sau cel puţin era la acea vreme, după ştiinţa mea, singura femeie din istoria noastră deţinătoare a unei asemenea înalte distincţii.

Am avut de câteva ori prilejul să-i fiu în preajmă, una dintre aceste întâlniri rămânând pentru mine adânc întipărită în suflet şi în minte. Era undeva pe la sfârşitul iernii anului 1993 când, la praznicul unei nunţi desfăşurate în saloanele somptuoase ale clădirii Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, am avut privilegiul de a sta la masă alături de „Mama Sica”. Unul dintre subiectele conversaţiei a fost desigur, şi concertul de la Bucureşti al lui Michael Jackson, petrecut cu o toamnă în urmă. Mi-am mărturisit prob indignarea faţă de semantica gestuală provocatoare a solistului şi uluitoarea sa reverberaţie în întreaga generaţie care îi preluse ţinuta, mişcările şi ticurile. Mama Sica mi-a spus atunci că în acele zile din preajma concertului şi după, la şcoala unde preda, marea majoritate a elevilor a venit îmbrăcată „à la Michael Jackson”, imitându-i frenetic gesturile. Vigilent şi sever, am dezaprobat hotărât, imediat şi categoric fenomenul, fiind convins că „Mama Sica” nu avea cum să tolereze o astfel de coabitare cu uşuraticele ispite al vrăjmaşului.

„- Şi ce aţi făcut Mama Sica, nu i-aţi trăznit de nu s-au văzut?” – am întrebat.
„- Nici vorbă, dragul meu. I-am întrebat de ce, dacă vor să fie într-adevăr ca Michael Jackson, nu îl imită şi în gesturile sale de caritate, de ajutorare a copiilor orfani, a bolnavilor ori a bătrânilor singuri din aşezămintele sociale”.
„- Şi?...” – am îngâimat descumpănit.
„- Începând de duminica următoare, bineînţeles cu acordul şi sprijinul părinţilor, copiii au adus cu ei la Sfânta Liturghie, unde mergeam săptămânal cu toţii, pacheţele cu mâncare, cu îmbrăcăminte, jucării mai vechi, sau mai noi, în sfârşit fiecare după posibilităţile sale. Astfel că la sfârşitul slujbei ne duceam cu daruri fie la câte un orfelinat, fie la un azil, fie la un spital, cu darurile noastre binecuvântate la biserică... Era un alt fel de a fi ca Michael Jackson...”.

Eram uluit. Ruşinat şi deopotrivă cu lacrimi în ochi pentru uluitoarea lecţie de pedagogie a acestei femei de o excepţională inteligenţă şi cu o vitalitate debordantă, care îi făcea uitati numărul anilor, albul firelor de păr şi puţinătatea fragilă a trupului. Proaspăt ieşit dintr-o epocă în care educaţia stătuse mai tot timpul sub semnul lui „NU”, începând cu avertismentele celor mari, „nu face aia, nu te duce acolo...”etc., şi sfârşind cu de acum clasica tăbliţă de metal pe care scria cu litere roşii „NU călcaţi iarba”, descopeream abia atunci, în apropierea vârstei de 40 de ani, că Evanghelia nu poate fi altfel decât DA, că afirmativul ei hrăneşte în chip irepresibil extraordinara capacitate a ortodoxiei de a întoarce răul în bine, din neţărmurita dragoste a lui Dumnezeu care „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.

Apoi, ţin minte că a început dansul. Şi cum mirele şi-a declinat categoric orice fel de competenţe în materie de vals, în urma unei mici şi precipitate anchete de familie, naşul – persoană importantă - a luat hotărârea ca, „pentru salvarea situaţiei”, valsul ce urma să deschidă „balul” să fie lăsat în sarcina unei perechi sui-generis: Mama Sica împreună cu mine! Un vals pe care n-am să-l uit niciodată. Graţia şi eleganţa unei octogenare care mi-a dat sentimentul pentru câteva clipe că suntem subiecţii Concertului de Anul Nou de la Viena. Graţia şi eleganţa unei lecţii de neuitat. Graţia şi eleganţa ortodoxiei. Frumuseţea ei fără vârstă şi puterea de a copleşi răul cu pecetea binelui.

Cum se poate ajunge la necredinţă

Pr. Paisie Aghioritul

- Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?
- In problema aceasta pot exista două cazuri. In­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”.

vineri, 28 mai 2010

Capacităţile neobişnuite ale oamenilor cu autism

„Palatul Potala din Tibet”, al autoarei Jessica Park, cu autism.

În noiembrie 2009, a fost publicat volumul psihologului american Jill Mullin, consacrat artei pacienţilor cu dereglari ale spectrului autist, tulburări în care se înscrie autismul şi stările asociate lui. Pe lângă lucrările autorilor cunoscuţi, volumul conţine realizările unor creatori necunoscuţi, dar foarte talentaţi. Nu demult revista New Scientist a publicat câteva din acestea. Cateva imagini a acestor lucrari extraordinare le puteti vedea aici.
Website: www.provita.ro 

joi, 27 mai 2010

"...ce vreau sa zic: dragostea in cele mai mici manifestari nu este o chestie psihologica, nici macar morala; este legea vietii, si legea vietii aduce inviere."

Pr. Rafail Noica

Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare

Parintele Nicolae Steinhardt

din JURNALUL FERICIRII
Bucureşti, 1971

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?
Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda Îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Iisus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predând ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor? Au chemat pe ruşi pe bord şi li l-au înmânat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-l omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-l predea. L-au predat.

Preşedintele Nixon — (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflând că nu i s-a dat colonelului Redl — trădător şi spion dovedit — posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) — a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atâta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintre-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie scufundat in adâncul mării). Hristos e blând şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, când a şi pus mâna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).
Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat!) se amestecă în vâscoase părţi egale, nu se poate să nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce — vorba lui Kierkegaard — încap în mâinile Dumnezeului celui viu.

(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu” am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, — adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)

— Câteva ore puteau în orice caz aştepta americanii de pe vasul din Atlantic: să fi cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile”. Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa — şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.
Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului. Nu l-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a nu te grăbi şi a fi niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o fraus pia[inselaciune evlavioasa].

— Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic Feldwebel74. Înlăuntrul omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toţi pescarii aceia de bună seamă burduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a înţeles.
Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vândut de către cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Până la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această murdară tărăşenie şi ne pătăm mâinile cu sângele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al ţării unde mai venerată decât oricare alta e sfânta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sângele lui asupra noastră şi a fiilor noştri!

Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scară umană (vorba lui Leon Blum). Când s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la hulita onomastică a creştinilor spre a-l caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare a lui Iuda.

Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare. Obligându-l pe acuzat să recunoască, să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa, chipul divin.)

Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorâtă. Acum i se ia şi duhul, să rămână — spiritualiceşte — jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl fără umbră. Dar trupul fără suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost câtva timp — în intervalul până la punerea în aplicarea sentinţei — au fost, cu adevărat, nişte cadavre vii.

Ma uimesc oamenii care arata cu degetul spre celalalt si il judeca groaznic, ca judecata semenilor numai groaznica poate fi.
Ma doare fizic.
Slava Domnului ca nu omul va judeca lumea!

Recomandare

Emisiunea- Cei șapte ani de acasă !

Mici ganduri catre tineri

Ionut Trandafirescu

O, daca as putea sa patrund in inima unui tanar, de as putea sa ii patrund in intimitate si sa il trezesc, sa il fac sa constientizeze efemeritatea lucrurilor. De as indrazni sa il fac sa inteleaga atatea aspecte… atatea idei… O, daca as putea intra in inima unui tanar si sa strig: Nu te lasa inselat si ucis de lume! Nu incerca sa te lasi condus de ea, de atractiile ei, de logica ei. Lumea nu e ceea ce pare! Lumea e o iluzia, lumea nu poate oferi, nu poate crea. Binele ei este o mare minciuna! Iti va devora sufletul prin placeri si distractii in inceput, insa, apoi, dupa ce ti-a luat toata vlaga, toata puterea, toata-ti capacitatea creatoare te abandoneaza deznadejdii, te uita, te inunda cu complexitatea nepasarii si iti raneste asteptarile prin indiferenta!

Lumea este puterea ce isi urmareste doar propriul scop. Iti foloseste expresia vitala si apoi te abandoneaza, te abandoneaza minciunii si nonsensului. Lumea e cuprinsa de tristete, plafonare si mediocritate. Ea nu te implineste, nu se ridica la masura nazuintelor tale. Ea percepteaza defectuos, nu reprezinta etalonul credintelor tale. Ofera prostgust, ura, mizerie, suferinta… Si chiar daca nu esti cu ea, nu inseamna ca esti singur.

Tanarul ortodox iti este sprijinul, el iti ofera prietenia adevarata. Cauta-l… el este langa tine.

Tanarul ortodox nu este parte neglijata a societatii, el nu este un intrus, un neadecvat, un evadat al societatii. Tanarul ortodox e la fel ca ceilalti tineri ai lumii, tanarul ortdox e integrat si oscileaza si el ca toti intre bine si rau, insa discernamantul lui ii este marea putere.

Tanarul ortodox este minunea societatii, el are tot ce societatea are nevoie. Tanarul ortodox nu este un habotnic, o persoana exagerata si inchisa in dogma. Este la fel ca ceilalti, tanarul ortodox mananca, doarme, calatoreste, invata, iubeste, canta, rade, plange, se bucura de tot, se bucura de viata, suspina, cade, invinge… Dar toate acestea, prin HRISTOS, odihnesc, limpezesc si inalta sufletul lui plin de visuri, de nazuinte si ganduri frumoase.

Tanarul ortodox isi cunoaste scopul, planul, tinta. El stie care ii sunt armele si isi cunoaste adversarul. El se mobilizeaza si actioneaza inteligent. El nu se lasa prada entuziasmului precar si nici nu ramane usor impresionat, e prevazator si anticipeaza pericolul. Tanarul ortodox lupta, se straduieste, rabda si isi cauta fericirea alaturi de Hristos.

Calea acestei vieti incepe cu Spovedania: taina cea mai benefica, cea mai simpla si cea care deschide sufletul in Hristos, marturisindu-i ca pe o povara toate cate s-au adunat acolo. Aici se produce misterul, taina tanarului, aici isi recapata puterile, aici isi alimenteaza pofta de viata, aici isi remediaza neputintele, aici isi curateste sufletul. Tanarul ortodox e inteligent. El constientizeaza caderea si o evita. Iar daca inevitabilul se produce isi cauta scaparea tot prin Spovedanie. Tanarul ortodox a inteles ca mantuirea e paradoxala, pe cat de usoara, pe atat de dificila. El spera, lupta, nu abandoneaza.

Tanarul ortodox e lumina, e bucurie. Tanarul ordotox e alternativa, el e model, raportarea celorlalti la frumoasa vietuire crestineasca. Tanarul ortodox e etalon pentru tinerimea pierduta in nonsensul societatii moderne. El te ajuta pentru ca stie, el te lumineaza pentru e in Lumina, el te odihneste pentru ca e invadat de pacea lui Hristos.

Orice suflet care se spovedese sincer primese Lumina; dar, trebuie sa ramana in Biserica, in modul ei de viata, pentru a o pastra si spori…

Tinere drag nu trebuie sa uiti ca lumea, care este un sistem de existenta conventional, artificial, nu le cunoaste, nu le are si nu poate oferi aceste bucurii, aceste percepte… Si de aceea produce, inevitabil, tipul acesta de tanar cinic, dispretuitor si plictisit, gol pe dinauntru, trist pe dinafara, ce traieste conectat, ce isi capteaza vitalitatea doar prin device-uri, prin aparatura si aparate . Acest tip de tanar este cel bolnav, este tipul e handicapat ce nu realizeaza alternativa. Este acel tip de imbolnavire adusa pana la stadiul de coma. Nu mai percepi realitatea, sensul si bucuria vietii.

Asa cum spune mare Bernea :”Plinatatea bucuriei si caracterul ei major, puritatea ei, fac ca omul sa cunoasca o stare de superioara satisfactie si spiritualizare; ea vine ca o lumina binefacatoare, ca o incantare a fapturii si a existei atat de incercate a omului. Cine a trait adevaratele si marile bucurii marturiseste aceasta abundenta de lumina si cantec.” De aceea prin bucurie tanarul se poate lupta, se poate ridica, se poate ruga, poate trai…

Bucura-te tinere in Hristos si sensibilizeaza-ti viata, incarca-te de visuri si nazuieste dupa mantuire.

Small Pleasures (Μικρές Χαρές) 2008


Once upon a time in a country far far away a boy lived, very different from all the others. His name was Eftichis. Everything ran smoothly in his life until one day, many many years ago an incident made him see life from a different perspective. And suddenly, a big secret was revealed.

Cast:
Lefteris Eleftheriou
Evgenia Deliali

Narrated by:
Makis Revmatas

Directed by: Constantin Pilavios
Written by: Despina Ladi
Director of photography: Zoe Manta
Music by: Christos Triantafillou
Sound Design by: Teo Babouris
Mixed by: Kostas Varibobiotis
Produced by: MovieTeller films

miercuri, 26 mai 2010

"Ortodoxia este descoperirea lui Dumnezeu, in Liturghie Se reveleaza cel mai frumos"

"Cand auzi vorbindu-se despre un om, sa nu-ti faci o parere pornind de la acele cuvinte spuse din gura altuia, pana ce nu vei cunoaste tu omul respectiv, pana ce nu il vei vedea si nu-l vei auzi tu insuti."
Este un sfat primit in urma cu cativa ani de la o prietena buna. Mi-a prins bine sfatul asta, pentru linistea mea sufleteasca, in relatiile cu oamenii.
Desi a fost si in alte orase din tara, doar la Pitesti am reusit sa il vad pe Klaus Kenneth. Mai jos e inregistrarea.


Luni, 24 mai, a. c., de Sărbătoarea Sfintei Treimi, Klaus Kenneth a fost prezent cu o conferinţă la Piteşti. Cu binecuvântarea ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, începând cu ora 17:00, în Sala Amfiteatru a Muzeului Judeţean.

Mi-am notam cateva randuri. Redau doar o parte din ele.
"Parintele Sofronie e dragoste intrupata".
"Dragostea lipseste multor oameni,...lipseste dragostea de aproapele."
"Ceea ce lipsea fecioarelor neintelepte era dragostea"..."sa ai o inima pentru ceilalti, pentru cei saraci, pentru cei bolnavi, pentru cei lipsiti, e mai important decat orice pe lumea asta. "
"Sa-i privim pe ceilalti mai presus decat pe noi, pe noi mai prejos decat ei".
"Cu totii vrem sa fim primii, sa facem...sa avem..."
"Cel mai de jos loc e luat deja, e luat de Hristos".
"Ecumenismul a reusit un singur lucru- sa dezbine si mai mult biserica."
"Diavolii nu pot sa coboare in smerenie."
"Suntem sclavii obisnuintelor".
"Nu stim sa iertam si totusi spunem ca suntem crestini!"
"Dragostea inseamna viata".
"Sa privesti mereu spre Hristos!"
"In inima ta sa cauti Adevarul".
"Ortodoxia este descoperirea lui Dumnezeu, in Liturghie Se reveleaza cel mai frumos."
A raspuns intrebarilor din sala, a amintit si de Luther si chiar mi-a placut ideea sa, aceea ca atunci cand s-a revoltat impotriva catolicismului si dorea altceva, cel mai bun lucru pe care ar fi trebuit sa-l faca, era sa vina la ortodoxie, acolo e Adevarul. Dar oamenii, atunci cand nu le place ceva, vor sa-si faca propria lor biserica si asa apar sectele.

A vorbit despre parintele Sofronie, despre parintele Rafail Noica si despre frumusetea ortodoxiei. Dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul ca am simtit dragoste in cuvintele sale. Traia ceea ce spunea, traia ceea ce marturisea, cu adevarat.

marți, 25 mai 2010

LA CAPĂTUL DURERII E DUMNEZEU - Maica Siluana Vlad

Un interviu realizat de părintele Sabin Vodă în revista “Lumea monahilor”:

Maica Siluana:
Când ai gustat iadul în tine şi nu îl mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi să-L cauţi decât pe Dumnezeu şi cum uiţi să zici Doamne ajută-mă, Doamne miluieşte-mă, cum năpădeşte groaza aceea pe tine din nou şi o vezi în tine. Chiar când te uiţi la celălalt care face ceva rău, tot înlăuntrul tău o simţi.
Pentru lumea secularizată în care trăim „iadul” este un cuvânt „de groază” care face parte mai degrabă din terminologia hollywoodiană, decât a vieţii reale. Pentru omul creştin însă, iadul este o realitate de la care, de multe ori, porneşte chiar viaţa noastră duhovnicească. Şi dacă pentru lumea secularizatã „iadul” este un capăt de drum, pentru lumea creştină iadul poate fi chiar începutul unui drum a cãrui continuare este, paradoxal, bucuria.
Toată lumea ştie că bucuria este darul lui Dumnezeu, dar e paradoxal felul în care l-am dobândit, cum l-am primit, căci Dumnezeu îl dă tuturor şi ne cheamă pe toţi să-l luăm. A fost un moment în care am realizat că eu nu pot să fac nimic bun, că eu nu pot să fiu fericită, că orice aş face nu iese bine și că oricât m-aş strădui şi că oricât m-aş ambiţiona şi oricât m-aş ruga, sfârşesc prin a face ceva care mă întristează, care mă face să-mi fie ruşine, care mă face să mă simt stingherită, cel puţin în fața mea, dacă nu în faţa celorlalţi, unde să zicem că-mi făceam rost de o justificare. Eu m-am întors în biserică târziu după ce am trăit mult şi profund în această lume, gustând din toate durerile ei, din toate deznădejdile ei, dar şi din toate bunătăţile, frumuseţile câte puţin, cât am putut, dar din toate dimensiunile creaţiei omeneşti am gustat. Şi eram deja deznădăjduită că nu există bine.
În momentul în care te întâlneşti cu tine, reacţionezi neaşteptat, fie în bine, fie în rău, în faţa celui mai mic eveniment exterior şi iar cazi în deznădejde pentru că nu poţi să trăieşti la nivelul discursului pe care l-ai consumat cu atâta admiraţie, plăcere, până a te identifica cu acel discurs.
Când am intrat în biserică şi am văzut că fac acelaşi lucru, că iau putere de la Dumnezeu, înţelepciune de la Dumnezeu şi că repet aceleaşi căderi şi că ispita deznădejdii era la îndemâna mea la fel ca și înainte, atunci a murit în mine orice formă de pietism sau de evlavie emoţională. Ştiam că oricât ar fi de puternică trăirea bazată pe efervescenţa emoţională, într-un eveniment mai dur emoţiile zise rele, de fapt negative, mă vor răsturna. Şi atunci m-am ­aşezat în faţa lui Dumnezeu şi am zis:
„Doamne, ajută-mă să înţeleg ce se întâmplă, de ce e aşa, ştiu că eşti Dumnezeu, ştiu că Te oferi nouă, ştiu că-mi dai tot harul, dar la gândul că ar trebui să postesc şi să fac mătănii şi să mă rog şi să stau în încordarea asta ca să obţin bucuria şi apoi să o pierd, întâlnindu-mă cu mine, nu am să pot, nu rezist, am stofa de om slab”.
Şi atunci Dumnezeu mi-a vorbit o vreme, nu la ureche sau inimă, ci citind din Sfânta Scriptura am primit răspunsul, adică am auzit pentru prima dată cuvântul Lui: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Orice tentativă a mea de a face ceva se bazează pe o ideologie, pe o părere a mea, pe un sistem de gânduri şi credinţe ale mele, care sunt construite pe „eu pot” .

Întâlnirea cu propriul sine

Pr. Sabin Vodă: Pe părerea de sine.
M.S.: Da. Şi când am înţeles că soluţia ar fi să renunţ la toate acestea, să renunţ la aceasta constructie, atunci a început chinul. Chinul omului de a intra în împărăţie este de fapt chinul lepădării de sine; şi lepădarea sa de sine este moarte, nu metaforă, şi iarăşi am văzut că nu pot şi am spus „Doamne, omoară-mă Tu, că eu nu pot să mor. Ajută-mă, Tu, te rog, iar când vezi că nu mă ţin de treabă, sileşte-mă”, cum zice părintele Sofronie într-o rugăciune de dimineaţă. Şi am trăit ceea ce, citind cândva, am văzut că se numeşte trecerea prin vămile văzduhului. Eu aveam o privire înduioşată în fața acestor texte mai ales când erau redate imagini cu draci care vin cu furca şi care erau aşa… Însă când am descoperit înlăuntrul meu aceşti draci și aceste furci care nu aveau coadă şi coarne… ci erau nişte puteri potrivnice atunci am înţeles cât de cumplite sunt acele vămi. Acum, cu adevărat, nu ştiu dacă le-am trecut sau nu, la orice coborâre dau de ele şi nu pare a fi o călătorie pe care ai terminat-o vreodată. Dar în momentul acela am văzut că eu nu pot face nimic bun şi am înţeles ce Dumnezeu bun avem. Un Dumnezeu care vrea să facă ceva bun cu mine, care mă iubeşte aşa cum sunt. Şi a venit bucuria că avem un asemenea Dumnezeu care ne iubeşte şi nu aşteaptă de la noi nicio performanţă, căci poruncile Lui nu sunt strigăte, „Haide, fă acuma că, dacă nu faci asta şi nu iei 10, nu te mai iubesc si nu te recompensez”. Nu, poruncile Lui sunt mâini întinse, putere întinsă către noi.
O altă metodă concretă a lucrării minţii şi a sufletului nostru este aceea de a tăcea. Citisem la Părinţi că tăcerea este o cale către Dumnezeu. Şi orice începător care tace descoperă ce învălmăşeală de gânduri avem, ce neputinţă de a tăcea avem, câtă nevoie avem să fie gălăgie în noi, măcar muzică psaltică, dacă nu alt zgomot, numai şi numai să nu rămânem singuri cu noi. Aceasta este frica de propria noastră conştiinţă, ce ne mustră pe noi şi ne ceartă că nu am făcut bine.
Pr. S.V.: Aici voiam să ajungem, Maică Siluana. Am putea noi să ne regăsim pe noi înşine, pentru că, prin tot ceea ce în primul rând am primit ca moştenire genetică şi nu numai genetică, ci şi de la părinţii noştri, toată încărcătura duhovnicească, apoi cultura în care ne-am format şi care este în mare parte secularizată, tot acest ansamblu de elemente, de realităţi s-au grefat pe existenţa noastră, pe trupul şi sufletul nostru. Noi, de unde mai ştim care suntem noi şi cum ne putem recunoaşte propriul sine?
M.S.: În faţa lui Dumnezeu, în faţa Sfântului Potir, în faţa icoanei, ce ştiu este că asta nu sunt eu la început şi în această lepădare de mine descopăr prin rugăciune că, de fapt, e o nevoie de a fugi de mine aşa cum fug de un câine care ar vrea să mă muşte sau de cineva care vrea să îmi facă rău. Atâta timp cât eu neg, „nu sunt eu acela care m-am înfuriat adineauri, nu sunt eu cea care a minţit adineauri, nu sunt eu aceea căreia îi este frică, nu, nu, nu”, aceasta este o moştenire de la mama mea şi de la tatăl meu, de la comunismul pe care l-am trăit, de la şcoala la care m-am trudit. Nu pot spune: „Vezi, Doamne, sunt nevinovat“, pentru că toate acestea le-am învăţat împins de instinctul de supravieţuire şi de mentalităţile părinţilor. Nu.
Acum singura mea şansă ca să ajung la mine este să îmi asum toate acestea şi să le fac ale mele.
Pr. S.V.: Să zic că de fapt asta am devenit.
M.S.: Exact. A mă lepăda de mine nu înseamnă a mă lepăda de cel ce sunt, de ce sunt acum, de trupul meu, de sinapsele mele, ci de a mi le însuşi ca Dumnezeu să le transforme. Şi zic:
„Uite Doamne, uite ce gândesc eu, schimbă tu gândul acesta. Doamne, uite ce simt eu, sfinţeşte tu simţirea asta!”
Nu-i spun lui Dumnezeu:
„Ştii Doamne, noi nu mai avem grâu acela din care se făceau prescurile la început, făina aceasta e îmbunătăţită cu amelioratori şi Ție nu o să-ţi placă aşa că nu-Ți mai facem Liturghie, îţi cânt şi eu Aleluia şi am terminat”! Nu.
Dumnezeu nu vrea asta, noi ne ducem cu ce avem, cu pâinea noastră şi o oferim şi cu adevărat (…) deci eu însămi pot să mă transform în ce vrea Dumnezeu să mă prefacă, din păcătos în sfânt sau din păcătos în om drept slăvitor, drept credincios, numai dacă îmi asum acestea, ce am primit de la părinţi, ei mi-au dat ce este mai bun şi eu trebuie să iau acest mai bun şi să dau lui Dumnezeu să-l facă bun cu adevărat.

Pe noi ne doare lipsa bucuriei

Pr. S.V.: Cred că aceasta este lucrarea cea mai grea, este ceea ce spunea Părintele Rafail, să ne recunoaştem: ”ăsta sunt, Doamne, ăsta sunt!”
M.S.: Şi dacă nu ştiu ce să zic: „Doamne, nu ştiu cine sunt, uită-te la mine ce simt”. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu şi această întoarcere este să mă dau pe mâna Lui cu păcatele mele, cu neputinţele mele — şi atunci vine ceva extraordinar. Pe măsură ce eu spun „Doamne, eu mint”, eu nu mai sunt mincinosul acela. Este uimitor, de abia acceptând ce sunt, eu mă detaşez; e o minune pe care şi oamenii din afara bisericii o pot pricepe, dacă sunt atenţi. Deci mintea omului e făcută de Dumnezeu în aşa fel, încât poate să se identifice cu ce trăieşte, simte, gândeşte sau să fie martor. Este atenţia aceea, este trezvia de care vorbesc Părinţii. Este darul lui Dumnezeu făcut omului. Deodată simt că nu sunt doar păcatul pe care l-am făcut, doar reuşita pe care am avut-o. Este o mişcare a duhului din noi despre care este greu să vorbeşti. Cum am ajuns eu acolo? Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am început să ascult durerea: „Ce vrei de la mine, cine eşti?”.
Pr. S.V.: Vă referiţi nu doar la durerea trupului, ci în special la durerea sufletului, a conştiinţei.
M.S.: Durerea sufletului e, că nu am avut atunci nicio durere a trupului, durerile trupului au venit de-abia acum…
Pr. S.V.: Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?
M.S.: Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: „Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful meu s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru.
Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt.
Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu care a rămas în mine, este vocea lui Dumnezeu pe care nici o tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte încă să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate falsificările mele, prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: „Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”.
Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să zic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa te trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.
Pr. S.V.: De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?
M.S.: Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.
Pr. S.V.: De ce ne este frică?
M.S.: Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că „nu mai pot, crăp” şi mi-am zis: „crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care Îl cer lui Dumnezeu este acesta - să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere, ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel. Şi am descoperit atunci că toată inteligenţa umană seculară este îndreptată în două direcţii: prima să anestezieze durerea, să ne scape de ea, să ne ofere surogate de bucurie.
Pr. S.V.: Şi de existenţă.
M.S.: Da, şi a doua – o inteligenţă care rămâne onestă cu sine…
Pr. S.V.: Care duce spre gândul lui Dumnezeu.
M.S.: Exact. Care spune de ce mă doare, unde mă duc. Trebuie să recunosc că şi inteligența seculară, când pune întrebarea de ce şi se uită în sufletul omului, a început să vadă din ce în ce mai mult. E adevărat, pe calea ei, a ştiinţei, care vede, probează, măsoară, cântăreşte. Este uimitor totuşi ce au descoperit psihologii adâncurilor, apoi neuro­logii care acum au descoperit toate mecanismele fiziologice ale fiinţei umane de a fugi de întâlnirea cu propria sa conştiinţă. Acum se foto­grafiază neuro-transmiţătorii din creier cu tomograf, cu tot felul de tehnici din acestea moderne şi se vede care sunt hormonii plăcerii, cum funcţionează, unde se duc, ce mecanism avem să apelăm la producerea lor…
Pr. S.V.: Sunt şi hormoni ai durerii sau puncte ale durerii, centre ale durerii? De fapt, ce ne doare pe noi când ne doare?
M.S.: Pe noi ne doare lipsa bucuriei şi aceasta încă nu s-a descifrat, că bucuria este un sentiment pe care specialiştii nu ştiu unde să-l localizeze, să-l aplice. Dar avem centri ai dezgustului, avem centri de plăcere şi substanţa care ne produce plăcere în creier, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Fuga de durere şi alergarea după plăcere, aceasta este activitatea minţii, a minţii căzute”.
Cunoscând aceste realităţi care vor fi pipăite în creierul meu, în fiinţa mea, mie mi se dărâmă eşafodajul iluziei că eu aş putea „dacă” şi nu mai pot să cred că este de vină tata pentru felul meu de a fi.
Pr. S.V.: Pe de altă parte trebuie apoi să ne asumăm această responsabilitate a împreună lucrării cu Dumnezeu.
M.S.: Despre un om care este gata să moară nu mai zici că îşi asumă responsabilitatea să-i pui tubul de oxigen la nas. Nu, ci pur şi simplu el trage din tub, el trage aer. Deci, când ajungi să vezi cât eşti de neputincios, cât eşti de structurat pentru neputinţă, zici: „Vino Doamne!”. Aici trebuie să ajungem, să conştientizăm cât suntem de neputincioşi, atunci nu te învaţă nimeni cum să te rogi, pur şi simplu ajungi acasă şi te rogi“.
Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţii, după ce omul parcurge un anumit drum. Un drum de­loc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi înălţarea.
Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului vieţii care a ajuns la mine; paha­rul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor păcătoase. Drojdia aceasta tre­buie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat. Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic", trăirea acestei convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborâ­rea în iadul din mine, conştientizarea to­talei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las de fumat şi apoi vin la biserică". Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.
Pr. S.V.: Maică Siluana aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?
M.S.: Nu mai trebuie să facem nimic... deci toată „facerea" noastră este să pătrun­dem acolo, că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zi­cem: „Doamne". Deci această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât Hristos.
Pr. S.V.: Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi tre­buie să fim convinşi că Hristos este în iad!
M.S.: Şi iadul este în mine.

Omul hazna

Pr. S.V.: Lucrarea aceasta a Mântuitoru­lui a fost începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât...
M.S.: Aceasta este calea, dacă vrem să-L ur­măm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad. Aceasta este mişcarea duhovniceas­că: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm, Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna. Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna".
Pr. S.V.: „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.
M.S.: Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veş­tejeau se transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur eli­mina resturile, că avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar acum am devenit o maşină de stricăciune. Acesta a fost, cred, începutul durerii mele când am fost copil, mă întrebam de ce mânca omul lucruri atât de bune şi oricât ar fi de bune sau de rele, fasole sau friptură, tot aşa mi­roase... şi eram îngrozită. Ziceam: „Omul este făcător de caca, asta este tot ce poate omul să facă?". Acuma gândul că Dum­nezeu mă va transforma din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut bu­căţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sfântul Silu­an, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui. Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece, ca să ne lumineze, să ne sfinţească.
Pr. S.V.: Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă expe­rienţa răului şi a răutăţii mai departe?
M.S.: Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut că­dem mai rău doar dacă ne-am opri un­deva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două, de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori", ne ri­dicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să găsesc pe cineva mai rău ca mine", sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de violentă". Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.
Pr. S.V.: Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării...?
M.S.: Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre in­trarea nemţilor în Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică... o femeie tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate... la un moment dat se trăgea cu mitralierele într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumne­zeu. Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata vi­olată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi călău, într-o secvenţă ce nu poate fi po­vestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice, că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi murit şi trăieşti într-un vis.
Apoi, când L-am întâlnit pe Dumnezeu şi am văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-L pe părintele meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe", am început să-mi dau seama câte avem de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău când tu îl strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură banii... Sigur că te supără pentru că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Însă dispar aceste diferenţe, pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat ia­dul acesta în tine şi nu-l mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă", „Doam­ne, ajută-mă", cum năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic, trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu simţeam să fiu bună...
Pr. S.V.: De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?
M.S.: Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El.
Pr. S.V.: Care este Iubire?
M.S.: Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. Ar trebui, dacă sunt Măriuca să mă iubească Marin, nu? De acolo trebuia să fie iubirea, nu vine din mine. Ei şi când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Di­năuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest afară o să descoperim că tot înăuntru este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de talanţi.
- Dumnezeu ne dă, cum spune pă­rintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi să-L lăsăm să intre în viaţa noastră.

De la înțelepciunea seculară la Hristos

M.S.: Aş mai avea ceva, mă iertaţi. Pentru omul care nu poate să meargă până la capăt cu durerea aceasta, eu recomand şi celor cu care facem noi consiliere sau formare, re­comand să folosească şi din înţelepciunea seculară. De exemplu: sunt alcoolic; pot să mă duc la un grup de terapie, unde se folosesc metode bazate pe cunoaşterea ştiin­ţifică, dar şi pe rugăciune să mă bazez ca să depistez vămile acestea, pragurile acestea psihologice care mă despart de mine şi de Dumnezeu. Dacă sunt soţie de alcoolic să nu ne temem de cuvintele acestea care nu sunt din tezaurul nostru, ci să ascultăm ce spun ele. Şi cu rugăciune vom descoperi la Sfântul Maxim şi la alţi sfinţi ai noştri cuvin­te care vorbesc despre aceleaşi realităţi, dar care nu mai au acces la mentalul nostru acum. Şi mai degrabă să mergem prin ce ne învaţă cei de astăzi, pentru că avem mintea pregătită pentru a primi acestea şi atunci Dumnezeu lucrează. Vă recomand din toa­tă inima să folosim terapii.
Pr. S.V.: Că aţi ajuns la chestiuni practice, ce le recomandaţi celor care sunt depen­denţi de pornografie?
M.S.: Ei au nevoie să numească boala şi să înveţe de la un consilier în adicţie, de la un consilier care se ocupă cu aceste dependen­ţe. Să înveţe cum să-şi ajute psihismul să se lepede şi să fie creştin, ca să poată să-l con­ducă spre biserică şi spre rugăciune. Sunt mulţi care merg la biserică şi se spovedesc de neputinţa lor, dar nu reuşesc, atunci ei trebuie să descopere cu un specialist în ale psihismului nostru cum să poată să lupte. La alcoolici există grupurile de alcoolici ano­nimi care la noi în ţară devin ortodoxe...
Pr. S.V.: Crucea albastră.
M.S.: Da, crucea albastră la fel, apoi avem din ce în ce mai multe grupuri de codependenţi, dar încă nu avem grupuri în care să se lucreze cu un terapeut pe lângă bi­serică pentru dependenţi de pornografie, dependenţi de jocurile de noroc, pentru de­pendenţi de violenţă, dependenţi de afecti­vitatea altcuiva...
Pr. S. V.:Şi pentru stres? Tot mai mulţi oa­meni de astăzi sunt stresaţi...
M.S.: La stres nu ne trebuie mult ajutor din afară, o să vă dezamăgesc spunându-vă că stresul este ţuica noastră. Omul îşi permite să se streseze aşa cum îşi permite să se îm­bete.
Pr. S.V.: Omul se stresează şi pentru că se aglomerează şi îşi pune prea multe pe agendă, vrea să facă prea multe...
M.S.: Se identifică prin multele...
Pr. S.V.: Dar nu mai are vreme de el...
M.S.: Păi nu... căci şi aici putem să cădem în capcana egoului care spune: „Eu nu fac aşa, pentru că eu am multe de făcut şi sunt stresat". Nu! Aceasta este tot o scuză şi-o acuză! Oricât aş avea de făcut este o mare taină, nu pot să fac două lucruri deodată, chiar dacă eu gătesc şi spăl rufe, dau cu lin­gura în mâncare, mă duc la cadă şi mai spăl puţin, deci nu fac în acelaşi timp cu mâinile şi să frec rufele şi să amestec în tigaie... Şi atunci mă pot linişti, eu mai mult decât pot să fac, nu pot să fac şi profit de chestia asta şi orice aş face mă întâlnesc cu Dumnezeu. Mă rog „Doamne" şi în loc să zic „fir-ar să fie, câte am de făcut", zic „Slavă Ţie, Doam­ne, slavă Ţie, că am multe de făcut, fac şi eu ce pot când se termină ziua mă culc şi îţi dau Slavă”, şi gata. Înţelegeţi, această agitaţie a noastră de a face mult şi bine şi de a avea mai mult, ne face plăcere. Ne producem prin aceasta nişte hormoni de stres care ne dăunează sănătăţii, dar care ne fac plăcere: „ce ocupat sunt”, „ce important sunt”, „ce victimă sunt”.
Pr. S.V.: Dar toate sunt spre folosul nostru da­că punem înainte cuvântul „Doamne"...
M.S: Exact. Cum zice părintele Rafail Noica: „Satelitul Doamne”.

Preluat de aici