Mi-am amintit ca trăiesc si ca pot vorbi, ca pot plânge

Unul dintre raspunsurile primite pe mail de la grupul pro-vita, la articolul din Ziarul Lumina Traumele mamelor care îşi pierd pruncii

"Înainte de 1989, în maternităţi nu existau preoţi. Astăzi, ei sunt prezenţi şi în astfel de spaţii şi au misiune deloc uşoară. În măsura în care li se solicită ajutorul, duhovnicii răspund; nu insistă, nu forţează, aşteaptă şi, atât cât pot, ajută cu sfaturi de suflet."
- 31 august 2007 -
Inca o sarcina pierduta, inca un copil mort, inca un chiuretaj. Simteam ca nu mai pot face fata, as fi preferat sa mor si eu odata cu pruncul din pantecele meu, nu mai eram om, respiram si mergeam mecanic, dorind sa mor... Din fericire, la un moment dat a intrat un preot in salon... parca s-a deschis o poarta spre sufletul meu! Mi-am amintit ca traiesc si ca pot vorbi, ca pot plange... aproape l-am imbratisat pe parinte - din pacate, nu-mi amintesc cum il cheama, eram mult prea tulburata, desi am vorbit mult cu el, era preot la maternitatea Giulesti din capitala - m-a luat de mana si s-a rugat pentru mine si pentru pruncul mort din pantecele meu, s-a rugat cu mine, m-a facut sa accept voia Domnului si mi-a dat curaj sa merg pe masa de operatie... nu cred ca am apucat sa-i multumesc, pentru mine a fost mana lui Dumnezeu venirea lui, balsam tainic pentru sufletul meu si al sotului meu... ii multumesc vesnic pentru rugaciunile lui si pentru faptul ca m-a ajutat sa privesc mai departe spre viata mea, m-a ajutat sa plang si sa accept voia Domnului

AM
provita@yahoogroups.com

*
Am doua prietene care au trecut prin durerea asta. Isi doreau copilasii, ii asteptau sa vina pe lume...dar n-au mai venit. Una dintre prietene a plans mult si a spus cu durere: "copilul meu n-a vrut sa se nasca", cealalta plange si acum, rana e de cateva zile... Nu stiu cum sa-i vorbesc, si nici ce sa ii spun.
Doamne, binecuvinteaza.
R.