luni, 30 august 2010

Gheorghe Petreus - Sublimul suferintei

Pe domnul Gheorghe Petreus l-am intalnit la Botiza, in tabara organizata de A.S.C.O.R. Cluj.
Marturia lui m-a impresionat si mi-a fost o adevarata lectie de credinta si de viata.
Intr-o seara a venit sa ne vorbeasca, sa ne impartaseasca din gandurile lui, sa ne vorbeasca despre viata lui, si a inceput simplu, asa cum este si dansul, un om simplu si cu mult bun-simt. Incerc sa imi amintesc cate ceva din toate astea, chiar daca a trecut destul de mult de cand l-am ascultat...
S-a nascut in anul 1967, in 5 iunie. Ii placea sa umble pe dealuri, sa alerge, sa se joace...dar la varsta de 12 ani s-a imbolnavit de o boala grava, poliartrita reumatoida, foarte dureroasa. Boala se manifesta prin dureri la incheieturi, febra si o stare de moleseala,  te macina incet, incet pana te pune la pat, te dor toate incheieturile , tot corpul, nu mai poti face nimic.
A fost la spital, dar medicii l-au trimisa acasa, ca nu aveau cum sa-l ajute.
Acasa statea doar inauntru, timp de 3-4 ani nu a iesit deloc afara.. Mai mergea doar la spital si atat.
A dorit sa se sinucida, de doua ori. Prima data a luat mai multe medicamente, dar organismul le-a respins, le-a vomitat. A doua oara a incercat sa se curenteze, (statand in pat, asculta emisiunile de la radio)- a incercat sa se curenteze cu o sarma, dar tocmai cand a dorit sa faca asta, s-a luat curentul.
 Pentru a-i trece starea de stres, cat timp a stat in casa, a citit foarte mult, citea orice carte care ii cadea in mana, de la romane pana la carti duhovnicesti. Intr-o zi a primit Mica Biblie de la un parinte si incet, incet a inceput sa vada si sa inteleaga totul altfel. Suferinta lui avea si are un sens.
Cel mai important lucru pentru om este mantuirea, sufletul. A inteles ca fiecare om este pretios inaintea lui Dumnezeu, ca toti suntem egali inaintea Lui si ca numai cu ajutorul Lui poate trai, ca fara ajutorul Sau suntem niste farame de tarana.
Pana atunci nu stia multe despre Dumnezeu, mergea cu mama sa la biserica, cand era mic, dar el iesea in timpul Liturghiei si se juca cu alti copii in drum.Abia acum afla ca Dumnezeu il iubeste.
Un om care incearca sa se sinucida, nu stie pentru ce exista, pentru ce traieste, nu are nicio motivatie, dar el acum a gasit sensul vietii sale. Stia ca scopul vietii omului este mantuirea.
A inceput sa se roage, stand asa culcat, caci numai rezemat pe spate poate sta...si asa sta de 31 de ani.  Veneau la el prieteni si ii spuneau durerile lor...pe un tanar il parasise iubita, altul avea alt necaz, fiecare cu durerea lui, si cand il vedeau asa...ascultand sfatul sau, ori pur si simplu vazand credinta si nadejdea lui in Dumnezeu, plecau intariti. Celui pe care il parasise iubita i-a spus: tu plangi pentru o fata? Pai e plina lumea de fete, poti opri Dunarea cu ele! (am ras cand a spus asa, dar ...are dreptate :)
Un var de-al sau venea la el si ii lua cartea sau Biblia, ce avea in mana, o punea pe masa si ii spunea: ce tot citesti, ce te tot rogi, hai mai bine sa-ti cant ceva la chitara. El era ateu, nu credea in Dumnezeu.
Gheorghe il asculta cantand la chitara, si se bucura de prezenta lui, dar se ruga in gand pentru el. Asa facea de multe ori...
Intr-o zi, varul sau a venit la el avand un necaz mare, o durere imensa. Atunci Gheorghe i-a spus: hai sa luam acum chitara si sa cantam! Varul nu mai dorea acum sa cante, era necajit foarte. Gheorghe i-a spus sa mearga la un parinte, la o manastire, unde doreste el, si sa se spovedeasca, apoi sa se intoarca si sa mai vorbeasca. Varul sau l-a ascultat si s-a dus. Nu l-a revazut decat dupa foarte multi ani. A venit la el intr-o zi si ...era calugar. I-a spus ca i-a ascultat sfatul, s-a spovedit, si a intrat la o manastire in care s-a simtit acasa si s-a calugarit. Era fericit, impacat, plin de pace in suflet.
Un alt prieten de-al lui era tot ateu, dar in timp...a devenit si el calugar.
Tatal sau nu merge la biserica, decat atunci cand e vreo inmormantare in sat, la fel si fratele sau care e mai lumesc, dar Gheorghe se roaga pentru ei.
A fost invitat in diferite emisiuni la radio si la televizor. La radio avea chiar un program in care raspundea celor care-l sunau, si oameni cu anumite suferinte primeau de la el un cuvant de mangaiere, de incurajare, de folos spre mantuire. Unii ii spuneau : ei, vorbiti asa, dar nu stiti ce inseamna suferinta, eu sufar, eu stiu..., dar Gheorghe nu le spunea ca el stie ce inseamna suferinta, ca e imobilizat de atatia ani, caci nu dorea ca oamenii sa-i planga de mila. A spus doar tarziu, spre finalul emisinunii/programului respectiv.
Nu-i place ca oamenii sa-l priveasca indelung, cu mila, nu ii place ca oamenilor sa le fie mila de el. Pe cei care-l privesc asa, ii intreaba daca e ceva ce ar dori sa afle, ca el le spune :)
A fost invitat, spuneam, si la diferite emisiuni de la tv...peste tot el vorbeste despre viata sa, care e ,de fapt, o marturie vie a credintei.
Cea mai mare durere a lui a fost pierderea mamei. Moartea mamei, sprijinul sau, i-a adus o durere care l-a doborat la pamant, a fost cea mai mare suferinta a lui. A suferit atat de mult incat nu credea ca se va ridica vreodata din acea durere, dar si acum Dumnezeu a fost alaturi de el si l-a ajutat.
Cum a scris cartea? La indemnul unei tinere care l-a sprijinit mult.
La Rohia a intalnit-o pe domnisoara Ioana Lese (acum presedinte la ANPH), care l-a indemnat sa scrie tot ce a trait el pana acum si traieste, sa adune tot intr-o carte...A fost putin mirat...el, care are doar 6 clase, sa scrie o carte? Da, el!
Si asa a inceput sa scrie, astfel, anul trecut, timp de 4 luni, din februarie pana in mai, cartea Sublimul suferintei.A trimis cartea prin email unui profesor pentru corectare, care a trimis-o mai departe domnului director al Bibliotecii Judetene din Baia Mare, care a ramas foarte impresionat de cartea sa. A venit si dansul la lansarea din 6 august, de la Botiza, unde a spus ca Sublimul suferintei poate sta alaturi de cartea lui Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.
Va recomand din inima sa cititi cartea. A scris-o la un laptop, cu o sarma in varful careia a lipit o bucata de scoci, sa nu zgarie tastatura...

A fost intrebat la un moment dat, ce ii place lui cel mai mult pe lumea asta. Si a raspuns ca el iubeste mult natura, iubeste fiecare floare intalnita, ii plac iesirile cu prietenii in natura (dupa anii in care a stat in casa, a privit altfel natura si tot ce exista in jurul sau, a privit totul ca pe un dar de la Dumnezeu).
Ii place sa stea in ploaie, ii place sa il ninga, sa mearga la padure. Prietenii il iau si il imping cu caruciorul, unii fac si raliu:)
Dar cel mai mult ii plac: imbratisarea vantului, sarutul ploii si mangaierea razelor de soare.
 Ramona Pop

Minunea Sfântului Nectarie

Prima dată am auzit de Sfântul Nectarie acum vreo patru ani, când mama avea cancer la fiere. Dar pentru că era „specificat”pe Acatistul Sfântului (pe care-l primise de la cineva –cred că fusese luat de pe internet) ca, după vindecare, să se publice minunea (pe atunci nu erau în vogă blogurile), mama nu a luat în considerare Acatistul (ea era de felul ei mai emotivă, cum să publice aşa ceva şi, mai ales, unde, în care ziar?) lăsându-se astfel în mâinile Domnului şi ale Fecioarei Maria. Şi Domnul a hotărât să o ia la Sine, tocmai în 15 august, de Adormirea Maicii Sale, al cărei nume îl purtase. Nu voi şti niciodată dacă, în cazul în care ar fi citit ea sau eu (pentru ea) Acatistul Sfântului Nectarie, ar fi avut vreo şansă de vindecare, având în vedere că această formă de cancer este foarte rară, dar şi foarte rea, extinzându-se cu rapiditate la celelalte organe interne. Dar, nu ştiu, aşa a fost să fie.
După doi ani de la moartea mamei, a venit asupra familiei noastre un alt necaz: tata a fost diagnosticat cu cancer la rinichiul drept. Ştiu că în momentul în care aflasem, eram cu tata în cabinet, doctorul părându-mi-se foarte dur, dându-ţi aşa, verde-n faţă, cum se spune, o astfel de veste, în prezenţa celui în cauză. Abia aşteptam să ajung acasă pentru a plânge. Oricum, de faţă cu tata, m-am abţinut, dând explicaţiile necesare fratelui meu care ne dusese la medic şi care ne aştepta afară. L-am lăsat pe tata acasă la el (locuim foarte aproape, pe aceeaşi stradă, la câteva case distanţă), spunându-i că voi veni mai târziu să-i fac bagajul pentru spital (a doua zi urma să fie internat) şi, ajunsă la mine acasă, mi-am dat drumul lacrimilor. Mi se părea că trăiesc un deja-vu, că se repetă ceea ce se întâmplase cu doi ani înainte. Aşa m-a găsit tata care, nici el nu avusese răbdare să stea singur acasă până să merg la el. Oricum, era de un pesimism sinistru, fiind sigur că şi el că nu va trăi mai mult de şase luni după ce va fi operat, la fel ca mama. Şi chiar asta era deviza lui: „nevasta mi-a murit, aşa că nu mă mai interesează dacă trăiesc sau nu”.
Pentru că ştiu ce sentimente de vină avusesem după moartea mamei, m-am gândit că asta nu se va mai întâmpla de această dată, încercând să fac tot ce se poate în privinţa tatei. Aşa că, începând din ziua când era programat pentru operaţie, am început să spun Acatistul Sfântului Nectarie (pe care-l cumpărasem de la Cluj, de când fusesem cu mama), promiţându-i Sfântului Nectarie că dacă tata se vindecă, am să fac publică minunea şi, în cazul în care Dumnezeu ne va învrednici cu un copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, îi voi da numele lui. Tot în acea zi, l-am uns pe tata în zona rinichiului care urma să-i fie extirpat, cu untdelemn de la Mănăstirea Eghina (primisem de la o colegă de facultate care, la rândul ei, primise şi ea de la cineva). Tata nu a fost operat în acea zi, ci a fost reprogramat, dar, oricum, operaţia a decurs bine, doctorul fiind mulţumit de evoluţia lucrurilor. Totuşi, la fel ca în cazul mamei, după efectuarea examenului histopatologic, pentru că au rămas nişte celule canceroase de la rinichiul scos (fiind necesar să-i extirpe şi o parte din vezică), tata fost trimis la secţia Oncologie a spitalului, la doctorul la care fusese şi mama.
Trebuia să înceapă cât de repede tratamentul cu nişte injecţii, Roferon (dacă am reţinut corect denumirea lor). Tata trebuia să ia aceste injecţii de trei ori pe săptămână timp de un an de zile şi după fiecare lună să facă analize pentru a vedea cum decurge boala. A semnat şi hârtia necesară în astfel de cazuri, cum că este de acord să facă tratamentul prescris. Totul era OK. Cu singura mică-mare problemă, aceea că tata nu avea voie să bea în timpul tratamentului (ni s-a spus că injecţiile cu alcoolul, amestecate, dau o depresie de-ţi vine să te arunci de pe casă). Nu se poate să trec peste acest amănunt important, pentru a vedea totuşi cum a lucrat Sfântul Nectarie, chiar şi într-o astfel de situaţie.
O lună de zile a reuşit tata să se abţină de la acest viciu. Făcând analizele şi fiind ceva în neregulă, a fost nevoit să întrerupă injecţiile timp de o săptămână şi să ţină regim (mâncare fără sare). Doar că a început iar să bea. Pentru că nu s-a mai putut opri (şi, după cum am specificat mai sus, nu-l mai interesa dacă se vindecă sau nu) doctorul a zis că asta este, trebuie să-l luăm pe om aşa cum e; va întrerupe tratamentul, însă nu-l vom lăsa în voia sorţii, ci va veni la spital la analize din trei în trei luni pentru a vedea cum decurg lucrurile.
Toţi din familie ne-am gândit că nu mai are mult de trăit, mai ales că şi doctorul ne-a avertizat că nu o va mai duce mult. Cumnata mea (care este asistentă) a zis că atât cât o mai trăi, o lună, trei sau şase, să încercăm să avem mai mare grijă de el. Eu continuam să citesc Acatistul Sfântului, gândindu-mă că ce va vrea Dumnezeu aia va fi, n-ai cum să te opui, orice-ai face. Dar, totuşi, eu trebuie să continui ce-am început, atâta timp cât tata trăieşte.
Cel mai greu au trecut primele şase luni în care tata se gândea că va muri la fel ca mama. După aceea a fost mai uşor. Anul acesta s-au împlinit doi ani de la operaţie. Am ajuns să mergem la analize din şase în şase luni şi de anul viitor vom merge o dată pe an. Oricum, toată lumea se miră de cât de bine au evoluat lucrurile de la diagnosticarea bolii şi se miră cum de tata încă e aici, printre noi. Dar eu ştiu care e cauza: Sfântul Nectarie care l-a ajutat nu doar la vindecare de cancer, ci şi în alte probleme pe care le-a avut datorită alcoolului. Şi a avut destul de multe, trebuie să recunosc, unele chiar foarte grave.
Sfântul Nectarie chiar este vindecător de cancer. Am ca mărturie boala pe care a avut-o tatăl meu. Eu încă mai citesc Acatistul Sfântului, pentru că am aşa, un fel de teamă că, dacă aş înceta, s-ar întâmpla ceva rău. Cred că asta este de când a murit mama şi m-am simţit vinovată că nu m-am implicat mai mult.
Pentru că Sfântul Nectarie l-a ajutat pe tata, era cazul să încep şi eu să îndeplinesc ce-am promis. O parte din promisiune o pot face acum, prin împărtăşirea minunii pe care a făcut-o Sfântul Nectarie cu tatăl meu. Pentru că doar cine a avut o astfel de experienţă în familie poate înţelege minunea vindecării de o astfel de boală.

Loredana

Manastirea Banceni


Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei, pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune. O biserica de mari dimensiuni strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei proaspat zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii.

miercuri, 18 august 2010

The Selfish Giant, by Oscar Wilde

SCRISORI DE LA TEDDY

In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult.
Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard.
Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul.
Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4.
La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in prajma lui".
Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea."
Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva."
Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei."
De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy.
Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama".
Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi.
Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.
Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.
Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avuse.
Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.
Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.
Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori.
Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui. Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy.
S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche "Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva."
Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi "Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine."

MORALA:
Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).

Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!

marți, 17 august 2010

Oameni frumosi

Călători suntem pe acest pământ




Un Părinte al bucuriei, Parintele Ciprian Negreanu, si elevi, studenti, medici, profesori, artisti plastici, muzicieni...

Gheorghe Petreus (autorul cartii Sublimul suferintei) si Parintele Ciprian Negreanu

luni, 16 august 2010

Cine stă în Adevăr moare minciunii. Asta e mântuirea!

Măicuță, binecuvântați!
Astă noapte nu prea am putut să dorm... Cuvintele Părintelui „nu știu, tu știi!” răsunau în capul meu pentru că, v-am spus, eu căutam să văd ce vrea să-mi spună Dumnezeu prin atitudinea Părintelui... Să-mi fi spus mie Dumnezeu prin Părintele: „Nu știu Cristian, tu știi?!” Asta mă tot întrebam... Va rog acum să mă urmăriți cu atenție în cele ce s-au petrecut în mintea mea, așezați-vă comod și-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să exprim cele ce m-a învățat.
Simțeam că Dumnezeu e de partea mea orice ar fi! Că și de-aş corupe eu toată creația Lui și L-aş lipsi de toți ceilalți oameni și ar rămâne numai cu mine la fel m-ar iubi, că El nu ține minte răul și nu ne judecă și nu ne condamnă, ci vrea să ne vindece dându-ne viața Lui.
De la gândul ăsta am început să „filozofez” și să vedeți REZULTATUL!
Mă gândeam: atunci când acceptăm că suntem păcătoși, cum vine asta? Că știam că am tendința când zic „sunt păcătos” să mă pedepsesc, după cum știți și cred că toți oamenii asta înțeleg prin pocăință. Dar mă întrebam: cum vede Dumnezeu acceptarea asta? Şi am primit un înțeles aşa: când accepți, nu accepți ca pe un merit, că nu se bucură Dumnezeu că te umilești tu, ci accepți că ești învins, răpus, total, fără drept de apel, fără război, atât de tare ești rob păcatului şi patimii... Iar ce accepți tu este că simți că ești atât de îndepărtat de Dumnezeu și astfel te eliberezi, cum spuneați, de consecințele păcatului...
Dar cum se trăiește păcătoșenia? Care e mecanismul? Este un mecanism? Că simțeam că este, că nu se poate să fie chiar aşa fără o formă în fața lui Dumnezeu, că la Dumnezeu toate sunt luminoase... Hai să gândesc simplu, simplu de tot: adică să renunț la scheme, cum bine le numiți și la alte eschive.
Doare-mă, cădere!
Vino ca să te trăiesc păcătoșenie!
Vino să fim împreună după Adevăr, să crăpăm împreună, să murim împreună, tu să mă omori pe mine și, prin moartea mea, eu să te omor pe tine și să mă eliberez!

Apoi am făcut o probă și m-am concentrat asupra cuiva care mi-a făcut rău cândva și am încercat să iert. Am văzut că e acolo înăuntru o netrăită și încă la fel de vie frustrare, mânie, revoltă, ură. Eu refuzam s-o trăiesc, pentru că m-ar fi omorât cum face orice păcat, orice ură și orice anomalie... Am văzut că ea vine și mă vădește (ispita), mă vădește că sunt rău și că sunt plin de ură...
Am încercat s-o trăiesc, fiind cel ce ea mă arată, un om păcătos care urăște, nu un om mincinos și un prefăcut care se minte că iartă.
Adevărul ne eliberează - voi muri, da, dar voi muri păcatului totodată!
Neputința e arma care mă vădește cel mai bine, SĂ SPUN: „EU NU MAI LUPT! SUNT ÎNVINS! NU MAI LUPT! GATA!”
ŞI NU MAI LUPȚI!
TE PREDAI!
DE ACUM RĂZBOIUL E AL MÂNTUITORULUI TĂU!
PRE-DĂ-TE!
Abia atunci El se va putea apropia ca să te mângâie.
Fii doar atent să nu cazi într-un clișeu, să nu-ți faci falsa idee că de acum POŢI, CĂ AI AVEA O SOLUŢIE adică.
De exemplu, când vei intra în încurcătură și vei greși și te vei vedea și te vei transforma într-un, vezi Doamne „purtător de cruce” bazându-te pe „tehnica” de mai sus, ai grijă că nu e bine!
Nu te grăbi să „înduri” tu, că nu poți!... Vei face pe smeritul, pe cel care vai! suportă săracul nedreptăți și nu cârtește (la vedere) și vei aduna REVOLTĂ înăuntru! DURERE, URĂ..
Ci sa alegi să vezi că peste tot tu „eşti învins și ești greșit”. Peste tot tu „nu poţi”, „nu rabzi”, „tu nu înduri”, „tu nu poţi face nimic”, „tu nu poţi ierta”, „tu nu ştii să te spovedeşti”, „tu nu ştii nimic” , „eşti învins mereu!”
Să nu care cumva să începi să rabzi. Sau să suporți! Că MINTI! Aduni revolta! Acum vino în adevăr şi trăindu-l te lași răstignit şi mori și, astfel, vei fi liber de consecințele lui (căci te vei vădi de păcatul care te roade înăuntru). Şi spune aşa: „Adevărul, Doamne, e că nu pot să îndur, ci că sunt învins şi plin de gândurile cele rele şi cârtitoare şi nu mă pot opune lor! Acesta este adevărul lăuntrului meu!”
Acum ai grijă să nu spui „Nu mă lăsa Doamne să cârtesc”, pentru că iar aduni revoltă! Iarăși adică, încerci tu ceva: să poți, să pari, sau să faci! Tu ești tu-ul păcătos și rău. Un drept e drept pentru că e sincer și stă drept în Adevăr, oricare ar fi adevărul lui. Trăiește în Adevăr.
Ce ești înăuntru arată-I Domnului, nu ce ai vrea să fii.
Tu când crezi că rabzi aduni refulare, nu pot așadar să nu cârtesc.. nu ascunde netrăită cârtirea, las-o să te umilească și să te răstignească ca să mori cârtirii (păcatului).
Eu nu pot să nu poftesc o femeie. Dacă ascund asta și nu I-o arat și nu o trăiesc în faţa Sa, adun revolta și veninul minciunii.
„Sunt fiul iadului”. Acesta e adevărul meu.
Mulțumim lui Dumnezeu că există totuși păcatul, că ispitele lui ne arată cine suntem. Ne ajută să ne coborâm la iad, adică în inimă și acolo, numai acolo e Hristos Domnul ...
Păcatul vrea să mă ucidă dar mă și dezbracă de minciună şi-mi zice, trăgându-mi frunza pe care o țin strâns peste adevărul meu (că sunt păcătos), și-mi zice: „Iată-te!” până la urmă te ajută să te vădești în faţa lui Dumnezeu aşa cum ești de fapt.. Fără voia lui, păcatul face asta pentru noi... și e de folos să-l lăsam...
Cine stă în Adevăr moare minciunii. Asta e mântuirea.
Aceasta e calea de mijloc, adică nici nu iau păcatul în braţe și nici nu-l gonesc sau fug de el prin negare. Aceste două extreme ne fac pe noi să ne eschivăm și să ne prefacem, să le ascundem sub frunze și închipuiri, să ne prefacem că îl depășim, că ne dezlegăm și că ne dezicem de el... În ambele cazuri frunza rămâne, că dacă ziceți că nu aveți nevoie, că voi vedeți, „păcatul vostru rămâne”.
Aşa mi-a spus mie Bunul Dumnezeu prin duhovnic: „nu știu Cristian, tu știi”... că mă eschivam în faţa Sa și nu veneam eu aşa cum sunt, ca El să mă vindece...
Mulțumesc Părintelui, mulțumesc Sfinției Voastre și, nu în ultimul rând, lui Dumnezeu, că m-a miluit și mi-a dat ceea ce căutam... metoda de a sta în Adevărul care ne eliberează..
Aveam până aseară frânturi pe care nu știam să le unific într-un puzzle ca apoi să știu cum să le trăiesc. Simțeam cu toată ființa că trebuie să fie o metodă în care să trăiesc păcatul, mai că o atingeam, dar mereu îmi scăpa... acum mi-a dăruit-o Dumnezeu... îmi era frică să fiu păcătos și toate refulau înăuntru... azi mergând pe stradă sau la Liturghie am lucrat această metodă și am trăit ce sunt...
Ce mângâiere... Ce paradoxuri... Ce bunătate! Niciun reproș, niciun... doar atât... pace și iubire și mesajul... Nu te mai zbate Cristian - fii tu însuți!
Mulțumesc Doamne!

Cu mulțumire, cu dragoste, rugăciune și recunoștință,
Cristian

***

Dragul meu Cristian,
Pun pe site mărturia ta ca pe o rugăciune și lucrare vie! E a ta, dar și a mea și a oricărui suflet care îndrăznește să fie simplu, în fața Celui Ce ne iubește până la moarte și dincolo de ea!
Cu recunoștință și încredere că vei lucra cu onestitate mai departe cele rânduite de Domnul pe Cale,
Maica Siluana

La Nicula

Pelerinaj la Nicula, prin ochii mamei meleMama a mers la Nicula, de hramul sfintei manastiri Nicula, Adormirea Maicii Domnului. Crediciosii merg tot timpul anului la manastirea Nicula, dar de hram merg zeci de mii de oameni. M-a chemat si pe mine, dar n-am mers si mi-a parut rau a doua zi...
A ajuns putin dupa pranz si deja era adunata acolo o multime mare de oameni, ceea ce era impresionant. Oamenii erau asezati pe iarba, pe dealul in forma de amfiteatru, un amfiteatru natural, suportand arsita soarelui. Multe dintre femei aveau buchete de busuioc in mana.
Si-a gasit un loc langa un brad care a protejat-o de caldura soarelui si s-a odihnit un pic dupa drumul lung si obositor, pe care insa l-a facut cu drag si dor de Maica Domnului. Au venit de sambata randuri de credinciosi, pe jos, cantand imnuri de slava în cinstea Fecioarei Maria. Când soseau la mânăstire, înconjurau biserica de lemn cântând pricesne si multumind Maicii Domnului ca au ajuns cu bine la ea.
O, Maicuta sfântă
Cu drag am venit
La Nicula-n codru
In locul sfintit.
Am venit Măicuță
Sa te mai vedem
Sa-ti spunem necazul
Care-l mai avem.
Erau si mulți tineri, si multe familii cu copii, erau, de fapt, oameni de toate vârstele.
Mama a vazut o familie cu copilași mici, doi frați gemeni, sub un anișor, care stăteau cuminți acolo, sub acoperământul Maicii Domnului, înconjurați de dragostea părinților.
Clopotele au impresionat-o foarte mult, sase clopote trase de tineri, care sunau de parca erau la « Liturghia îngerească »-după cum spune mama.
Căldura soarelui nu a fost un impediment pentru credincioși. Au stat ore în sir sa se închine la icoana Maicii Domnului, fără sa se înghesuie, ci cu răbdare si-au așteptat rândul sa sărute cu evlavie icoana.
Icoana a fost împodobită cu o coroana mare de flori albe, cum mama nu mai văzuse, răspândind în jur miros de mir pe care l-a simțit pana dimineața.La Taina Sf. Maslu au venit câțiva nori si au tinut umbra pelerinilor. Dar norii erau numai acolo, deasupra lor, iar după săvârșirea Sfântului Maslu, s-au risipit. Un cuvânt de folos a spus P.S. Episcop Vasile Somesanu, si un fragment am ascultat si eu prin telefon...
S-a cantat prohodul Maicii Domnului si noaptea toti oamenii adunati au tinut lumânări aprinse în mâini si au cantat pricesne pana târziu, spre dimineață.A doua zi, duminica, au întâmpinat cum se cuvine Sfânta Liturghie.

Am gasit pozele (hram 2010) pe siteul manasirii si va recomand sa îl vizitati si voi.
web: www.manastireanicula.ro
email: manastireanicula@yahoo.com

PS. Nu, la tv nu am vazut nimic din toate astea...decât momentul în care se împărțeau sarmalele din agapa creștină...!

Agni Parthene-Fecioară curată, rugăciune scrisă de Sfântul Nectarie

Agni Parthene este un imn închinat Maicii Domnului, imn compus în limba greacă de Sfântul Nectarie de Eghina (+1920).
Mai jos sunt câteva înregistari în diferite limbi ale acestei rugăciuni atât de frumoase.
Rusă

Engleză

Sârbă

Arabă

Coreană

Greacă

Română

Spaniolă

Franceză


via Matushka Anna, prayingwithmyfeet.blogspot.com

sâmbătă, 14 august 2010

Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului - IPS Justinian Chira

Cea mai odihnitoare plimbare

Mă gândeam în ultimul timp să plec undeva pentru câteva zile, să mă refac pentru că s-a adunat atâta tensiune în capul meu și simțeam că explodez. Astăzi, mi-a revenit acest gând stând singură în camera mea, dar apoi m-am răzgândit; pentru ce să mă amăgesc pe mine însămi, n-o să se schimbe nimic, știam că încerc să fug iar de mine, nicio excursie nu avea să-mi redea liniștea interioară, așa că nu știu cum am început să mă „joc” și să-L rog pe Dumnezeu să mă însoțească într-o plimbare pentru că așa ceva n-am mai făcut, doar noi doi, nestingheriți de nimeni. Știam că n-o să mă refuze, că de aia este Dumnezeu, nu mi-am pus nici problema timpului din același motiv, și uite așa cu îndrăzneală, încredere, dar și cu un pic de timiditate am început să mergem. I-am spus că va fi o plimbare prin inima mea, prin viața mea, trecută și prezentă, iar El nu a zis nimic doar mă urma liniștit așteptând ca eu să vorbesc. Am început să-L bombardez cu întrebări, cu acuzări, cu plâns real pentru durerea ce-o simțeam amintindu-mi traseul vieții până la cel mai nesemnificativ detaliu, cu amenințări chiar, că dacă nu-mi va vindeca azi sufletul sunt în stare de orice tâmpenie. Mă înfuria tăcerea Lui, și glasul tulburător al gândurilor mele fără răsunet. La un moment dat am vrut să ies din „joc”, credeam că sunt singură, că vorbesc cu pereții. Deznădăjduită, am mai îndrăznit să-L întreb ce să fac cu atâta suferință, de ce n-o vindecă El. Atunci El s-a apropiat de mine ușor și mi-a răspuns: pentru că nu Mă lași, nu pot face nimic fără voia ta. Cum nu Te las?, am răspuns șocată. Atunci El mi-a repetat răspunsul și a adăugat că virtuțiile se dobândesc prin suferință. Mi-a mai arătat binele din toate suferințele pe care nu le înțelegeam eu. Am deschis larg ochii și am văzut că într-adevăr m-a învățat multe virtuți, dar eu nu le primeam. Imperfecțiunea trupului îmi dă SMERENIE, activitatea actuală, RĂBDARE, și cel mai important, răutatea celor din jur, DRAGOSTE care este egală cu IERTAREA. Acum simt că nu mă mai doare nimic, lacrimile de durere s-au risipit, au rămas doar cele de recunoștință, mă simt învăluită de El într-un fel cum nu pot spune. Citisem despre folosul suferinței de sute de ori, mă săturasem de făcut Seminarul iertării, chiar mi se părea inutil și impracticabil, mă descurajasem de „n” ori, ca să înțeleg și să simt în cele din urmă că iubirea e de fapt iertarea. Nu știu dacă e o stare temporară, dar îi strâng în brațe pe toți cei ce mă disprețuiesc, abia aștept să o văd mâine pe cea care m-a supărat azi, aș vrea să urlu în gura mare cât de fericită sunt. Asta vrea El de la noi, să iubim, nu-i așa? În clipa asta nu mai simt nicio teamă, nu-mi pasă de clipa următoare, acum știu că iubesc. După această plimbare mă simt atât de odihnită, nici nu știu cât a durat, 2-3 ore. Doamne, Maică, cât de mult a durat să pricep această conlucrare, această abandonare conștientă în mâinile Lui!
Acum înțeleg că, de fapt, creșterea duhovnicească este această dăruire continuă a iertării, a dragostei pentru cel rănit de lângă mine și e cel mai odihnitor lucru.
Știu că sunt multe altele de aflat, abia aștept să mi Le descopere Domnul. Tare aș vrea să păstrez mereu această pace.
Mulțumesc Doamne pentru dragostea Ta!
Mulțumesc măicuță Siluana pentru răbdare, rugăciuni și dragostea pe care mi-o arăți. Domnul să vă binecuvânteze!
Dacă credeți că ajută cuiva publicați mesajul, am vrut să vă împărtășesc acest moment uluitor trăit astăzi.
Cu dragoste,
Ionela

***

Eu îți mulțumesc Ție, Ionela mea!
Nu, nu vei mai pierde această pace nici când durerile circumstanțiale te vor copleși. Atunci, vei ști cum să pleci cu Domnul la plimbare în acel ascuns în care voi Doi sunteți împreună și El te umple de bucuria Lui. Să ții minte atunci că repetarea cuvintelor de iertare și de iubire nu va fi vorbire în vânt, ci grăire vie în Duhul Său Care pe toate le aude și le umple cu prezența Sa!
Știu că acum știi ce spun!
Cu bucurie și dragoste, și rugăciune,
Maica Siluana

vineri, 13 august 2010

Mâinile sunt ochii mei

Fetiţa are vreo trei anişori. Merge seară de seară cu bunica la biserică, la Paraclisul Maicii Domnului. Prima dată am vazut-o duminică la biserică, în braţele bunicii. Greu trecea neobservată o fetită aşa de mică în haine de sărbătoare, cu chip frumos, curat, luminos, dar...fără lumina ochilor.
Mai târziu am vâzut-o mergând spre casă ţinută de mâini de bunica şi de o fetiţă mai mărişoară. Bucuroasă, senină. Unii oameni se opreau din drumul lor, o mângâiau pe cap şi îi spuneau că e frumoasă.
*
Tocmai începuse Paraclisul. Tinerii cântau în strană cu dragoste, trăiau toţi ceea ce cântau sau citeau. Trăiau rugăciunea.
Soseşte şi bunica însoţită de cele două fetiţe. Lasă poşetuţa roşie pe un scaunel şi merg să se închine.
Pe o masă mare e o cruce şi alături e icoana Maicii Domnului. Bunica se închină, se apleacă şi sărută crucea apoi o ia în mână şi o apropie de buzele fetiţei. Dar fetiţa îi ia din mâini crucea în manuţele ei, vrea să ţină crucea în mână şi să o sărute singură.
Apoi bunica se închină şi sărută icoana mare de alături. O ridică pe fetiţă să sărute icoana, apoi o aşează langă ea, dorind să se întoarcă la locul său din biserică. Fetiţa nu vrea să plece, se smulge din mâinile ei şi întinde braţele spre icoană. Bunica o ridică iar. Fetiţa întinde mâinile peste icoană, le mişcă peste icoană, peste veşmantul şi mâinile Maicii Domnului, peste chipurile sfinte din icoană, până la aureolă. Acolo nu mai ajung mânuţele ei mici. Bunica o lasă jos şi merg împreună în faţă. Fetiţa îi spusese să o ducă acolo unde se cântă.

Ramona Pop

luni, 2 august 2010