Niciun necaz n-aş da deoparte de teamă să nu mă abat de la punctul în care m-a adus acum Dumnezeu

Măicuța mea dragă,
Mi-am urmărit viața pas cu pas, așa cu gândul, și am fost impresionată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De imensa dragoste pe care mi-o poartă. Numai Dumnezeu putea să scoată ceva bun din toate greșelile, prostiile și non-sensurile din viața mea. Și a făcut-o în modul cel mai uimitor. Am suferit, am fost rănită sufletește, am rănit și eu la rândul meu; am păcătuit, m-am pocăit; am eșuat în tot felul de planuri lumești pe care mi le-am făcut, am avut insuccese peste insuccese, am avut și succese (dar de cele mai multe ori nu m-am folosit de ele, sufletește vorbind, cât m-am folosit de insuccese); am avut momente de disperare, am avut însă și momente de fericire; am avut momente în care am fost respinsă sau ignorată de către oameni, am avut însă și momente în care am “strălucit” (și acum mi-e tare rușine de “strălucirea” mea de tinichea); am avut momente în care am dansat după cum cântă această lume fără Dumnezeu și rău am făcut, am avut și momente în care am stat pe margine pentru că nimeni nu mă invita la dans (și doar acum pricep cât de mult m-a protejat Dumnezeu); am plâns mult și cu deznădejde, am și râs mult dar nebunește; am fost extrem de fericită să-mi petrec timpul cu prietenii (fără să conștientizez că de fapt îmi pierdeam timpul lamentabil), și am fost extrem de nefericită când am fost singură; am avut probleme de sănătate pe care nu am priceput că nefericirea mea le genera; am mers pe drumuri șocant de greșite și de depărtate de Cale, etc, etc, etc și totuși Dumnezeu mi-a purtat de grijă ca celui mai iubit copil din lume, mi-a transformat experiențele haotice și lipsite de sens, în trepte (da, în trepte duhovnicești). Sună aiurea ce zic, dar dacă ar fi să îmi iau viața de la capăt, nu aș da la o parte niciun eșec, nicio suferință, niciun necaz nu l-aș da deoparte de teamă să nu mă abat de la punctul în care m-a adus acum Dumnezeu. Să mă ierte Dumnezeu că spun asta, dar niciun păcat (de care mi-e enorm de rușine acum) nu l-aș da deoparte… pentru că tare mult m-au smerit. Nu știam că există Dumnezeu Măicuță, nu conștientizam prezența Sa, și acum privesc șocată la viața mea și realizez că am mers pe un drum așa de periculos, am fost la un pas de prăbușire de mii de ori, și nu aveam cum să străbat singură un astfel de drum. Cât de fără de minte am fost! Cât de nebunește am mers! Cât de periculos (duhovnicește) am trăit!!! Doamne cât de bun ai fost cu mine!!! Câtă bunătate, câtă purtare de grijă! Te iubesc, Doamne, pentru tot ce ai făcut cu mine! Pentru cum ai transformat prostiile mele în instrumente de îndreptare și tămăduire a sufletului meu. Doamne m-ai ținut de mână mereu, m-ai și purtat în brațe când mi-a fost greu, cum am putut să nu simt asta??? Cât de prostuță am fost! Cât de mândră am fost (și încă mai sunt). Dacă îmi dădeai și 1% din succesele la care visam mândria m-ar fi răpus. Mă înverșunam, Doamne, în tot felul de direcții greșite, și astăzi mi se descoperă zi de zi cum fiecare din direcțiile pe care vroiam cu disperare să o iau... m-ar fi dus în fundul iadului. Cât te-o fi durut Doamne deznădejdea și chinul meu. Mă durea și pe mine, dar pe Tine te-au durut de mii de ori mai mult. Cu câtă răbdare și delicatețe ai fost lângă mine. Te respingeam prin tot ceea ce făceam, dar Tu nu m-ai abandonat… ai stat smerit lângă mine și ai așteptat să întind mâna ca să mă prinzi. Nu Te-ai depărtat o clipă de mine, că m-aș fi prăbușit. Mă tot întreb, Doamne, cum poate un om așa urâțel și păcătos să fie atât de iubit! Îmi dăruiești atât de multă iubire și purtare de grijă, și sunt convinsă că nu sunt capabilă să simt cedat o infimă parte. Cred că dacă aș simți toată dragostea Ta, aș muri.
Cu toate că simt ceea ce am scris, Măicuță, totuși credința mea e încă tare firavă. Frica și mândria (și nu numai) încă tronează viața mea și nu vor să mă lase să dansez cu Dumnezeu. Simt dragostea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu și totuși mi-e frică să-mi trăiesc viața. Un lucru s-a schimbat totuși în această frică… știu că Dumnezeu o poate tămădui dacă Îi cer acest lucru. Dacă sunt sinceră cu El. Dacă îmi fac timp să mă opresc din iureșul în care mă arunc în fiecare zi și să îmi fac timp să merg și la “Doctor” (ca să-mi vindece sufletul).
Îmi iubesc viața Măicuță, așa haotică și aparent lipsită de sens. Pentru că am înțeles că există un sens profund în viața mea, de care nu am avut habar. Îmi iubesc și suferințele (cele trecute) că, din nefericire, de cele viitoare încă mă mai tem. Îl iubesc pe Dumnezeu. Îi dau slavă pentru toate!
Astea au fost gândurile mele la sesiunea a șaptea. Mulțumesc, Măicuță, pentru tot.
Cu dragoste,
Aea

*
Copila mea iubită

Mulțumesc mult pentru gândurile pe care le împărtășești cu mine, cu noi acum!
DA, din păcate frica încă mai scoate colți și o va mai face. Dar Iubirea de Care acum ești conștientă o va transforma, încet, încet, în iubire! Numai iubirea ne tămăduiește de frică. Opusul fricii este iubirea!
Când iubești, nu te temi!
Cu drag și binecuvântare te aștept mai departe
Maica Siluana

Comentarii

corina a spus…
Ramona ce scrisoare frumoasa cred ca multi dintre noi simtim aceste trairi.Mi-a placut tare mult scrisoarea....Framantarile noastre....

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului