duminică, 31 octombrie 2010

Noi ne facem viata frumoasa-Oana Pellea

"Viata e pe zile!"

Interviu cu actrita Oana Pellea realizat de Eugenia Voda pentru emisiunea 'Profesionistii'.
Tvr 1, 2008.
Va recomand sa ascultati intregul interviu pe care il gasiti aici, in 5 parti.
"Trebuie sa traiesti foarte delicat, ca altfel nu ai avea nici un haz."

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Tinere, pe cine alegi?

 
De multe ori am auzit discutându-se despre sfinți ca despre niște supraoameni a căror viață nu poate fi luată ca reper pentru ceilalți, "muritorii de rând". Se creează, uneori, impresia că sfinții au fost niște oameni înzestrați chiar din copilărie cu puteri supranaturale și, ca atare, nouă, "oamenilor simpli", nu ni se poate cere să ne ostenim pe aceleași cărări ale sfințeniei. Prăpastia aceasta este artificial creată, ridicată pentru a ne scuza călduța complacere în păcat. E adevărat că sunt sfinți asupra cărora harul lui Dumnezeu s-a revărsat din belșug încă de când se aflau în pântecele mamei. Nu putem noi ști planurile lui Dumnezeu și de ce El i-a preferat pe aceștia și nu pe alții. Însă nu puține sunt cazurile în care unii au ajuns pe culmile sfințeniei deși mare parte din viața lor a fost una petrecută în păcate din cele mai grele, cum e și cazul Sfintei Maria Egipteanca.
În fapt, nu înzestrarea genetică sau de altă natură ne împarte în sfinți și păcătoși. Acel "ceva" care face diferența dintre sfințenie și păcat este modul în care noi utilizăm libertatea, darul cel mai preț pe care fiecare om, fără excepție, îl are de la Dumnezeu. Din acest punct de vedere toți suntem egali. Inegalitatea (duhovnicească) se naște din modul în care noi facem alegerile în viață.
Acum aproape o mie de ani, în Tracia, o copilă avea să-i uimească pe cei din jur prin modul jertfelnic în care alegea să-și utilizeze libertatea. Deși născută într-o familie bogată, Parascheva era foarte sensibilă la nevoile celor săraci. Auzind cuvântul Evangheliei în care Domnul îl îndeamnă pe tânărul bogat să-și împartă averea la săraci și să-I urmeze, copila de numai zece ani și-a spus: "Pentru mine vorbește". Și de atunci nu a pierdut nici o ocazie de a-și oferi hainele și mâncarea celor mai necăjiți dintre copiii pe care-i întâlnea. Câți dintre tinerii de azi nu aud acest cuvânt evanghelic sau altele asemănătoare? Și câți aleg să-l împlinească? Câți nu merg în biserică și, deși aud cuvintele Evangheliei, se întorc la casele lor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!
Există, spun specialiștii, o criză de modele pentru tinerii de azi. Cei care susțin acest lucru consideră, cel mai adesea, că vinovate sunt chiar "modelele" care ori nu prea există, ori sunt cam timide (sau timid mediatizate). Copila de numai zece ani din Epivata vine să contrazică această idee. E adevărat că Parascheva a fost crescută în evlavie și frică de Dumnezeu de părinții ei. Dar câte cazuri nu cunoaștem (din nefericire) în care copii cu o aleasă educație aleg să nu urmeze povețele părinților? În ultimă instanță a fost alegerea ei să împlinească acel sfat de a ajuta pe cei săraci.
Am avut curiozitatea de a căuta pe net ce "idoli" ai tinerelor generații au murit la vârsta de 27 de ani, vârstă la care Dumnezeu i-a deschis larg Paraschevei porțile raiului. Am găsit chiar un adevărat "club 27" alcătuit din vedete ca Jim Morrison (de la The Doors), Kurt Cobain (de la Nirvana), Janis Joplin, Jimi Hendrix, Brian Jones (de la Rolling Stones) și alții, ale căror morți sunt care mai de care mai ciudate: unii s-au sinucis, alții au murit din exces de droguri și alcool, la alții se bănuie că ar fi fost vorba de crimă. Acesta să fie sfârșitul pe care și-l doresc discipolii acestor vedete? Haideți, prin comparație, să vedem cum și-a încheiat Sfânta Parascheva călătoria pe pământul acesta.
După ce a intrat în monahism, în ultima parte a vieții sale s-a retras în pustiul Iordanului. Aici a fost înștiințată de un înger să se întoarcă în locurile natale. La 25 de ani, Parascheva revine acasă, dar nu este recunoscută de nimeni. Peste doi ani avea să se adauge pământului ca o străină, neștiind nimeni ce comoară a fost îngropată aproape de mare. A fost o moarte dorită de Parascheva, dar nu pentru că nu mai suporta viața, ci pentru că era nerăbdătoare să ajungă lângă Mirele Ceresc. Cei din "club 27" sunt omagiați pentru opera lor, Sfânta Parascheva este căutată pentru ajutorul pe care îl dă închinătorilor la sfintele sale moaște. Ea nu poate fi alăturată celor din "club 27", într-o galerie sui-generis a modelelor pentru tineri, după cum trupul său nu a suferit alăturarea cu acel cadavru al unui marinar ce și-a trăit viața în păcate. Tinere, pe cine alegi?

"Copilele mele dragi, atunci când cineva iubeşte pe cineva care nu numai că nu-i răspunde la sentimente, dar îi şi provoacă suferinţă prin jigniri şi violenţă este semn sigur că sufletul acela e bolnav grav şi că acea iubire nu e decât o patimă prin care vrăjmaşul umileşte şi înjoseşte minunea lui Dumnezeu, care este femeia"-Maica Siluana

„Sărut mâna! Nu ştiu cum să încep... Numele meu este Cătălina. Am un prieten pe nume Adi. Cum să vă spun, simt că nu mai pot sta cu el, dar nici nu pot renunţa la el, pentru că îl iubesc. Şi acum să vă spun de ce nu mai pot sta cu el. Ne cunoaştem de 6 luni. Eu am 25 de ani, el are 38. A fost căsătorit, are un băiat, iar problemele noastre pleacă de aici. Nu ştie să mă facă să mă simt iubită. Tot timpul sunt ceilalţi mai importanţi decât mine. Niciodată nu discută cu mine, ia decizii numai după ce vorbeşte cu mama sa şi tot aşa. Ştiu că asta nu este o problemă în care să mă puteţi ajuta şi ştiu că numai Dumnezeu o poate face. Credeţi-mă că mă rog, mă duc la biserică, ţin post, îmi cer iertare pentru toate greşelile, dar am senzaţia că este rău în continuare. Ce credeţi că aş putea face? Acum el vrea să se ducă acasă de Paşte, chiar dacă ştie că nu avem banii necesari pentru drum, dar cred că o face doar să mă supere. Am senzaţia că mă lupt singură. Când l-am cunoscut nu am ţinut cont că eu am studii superioare şi el nu, sau că are un copil sau că a fost căsătorit, dar văd că nu mă apreciază deloc şi că oricât de rău îmi este nu îl interesează. Marea problemă este că îl iubesc, dar nici aşa nu pot să stau, mai are momente când mă jigneşte, când ţipă, nu mă ascultă. Şi mă întreb ce trebuie să fac, că sunt foarte debusolată. Sper că îmi veţi răspunde şi sper că mă puteţi ajuta cu un sfat.
Mulţumesc din suflet,
Cătălina“

Draga mea Cătălina,
Copilele mele dragi, atunci când cineva iubeşte pe cineva care nu numai că nu-i răspunde la sentimente, dar îi şi provoacă suferinţă prin jigniri şi violenţă este semn sigur că sufletul acela e bolnav grav şi că acea iubire nu e decât o patimă prin care vrăjmaşul umileşte şi înjoseşte minunea lui Dumnezeu, care este femeia. Cauzele acestei decăderi sunt multe şi complexe, dar cauza refuzului vindecării este numai patima persoanei respective.
Tu, Cătălina mea, eşti răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu şi a sufletului tău pentru nefericirea ta. Tu ai ales să răspunzi cu păcat la păcat şi să te laşi robită de nişte dorinţe şi porniri ale sufletului care sunt foarte bolnave.
Dar tot tu plângi şi suferi, şi asta ne arată că eşti vie şi gata să te vindeci. Eu nu dau sfaturi, cum bine aţi văzut, decât foarte rar şi numai celor care chiar au nevoie de acel sfat. Eu nu cunosc nici o metodă ca un iubit nemernic să devină, fără efortul lui, un iubit cumsecade, aşa cum nu cunosc nici o metodă prin care o fată care nu are un iubit să dobândească vreunul.
Nici măcar nu mă rog pentru astfel de nevoi. De ce? Pentru că rugăciunea mea se duce în întregime spre nevoile reale ale voastre. Nevoia voastră, a tuturor fetelor nefericite din dragoste, este aceea de a fi iubite şi de a iubi şi de a fi importante şi de folos pentru cei din jurul vostru. Dacă nu sunteţi astfel, este pentru că sufleţelul vostru e rănit, fie de abuz, fie de răsfăţ, şi nu cunoaşte taina fericirii adevărate: viaţa în Hristos, care înseamnă în primul rând jertfă şi iubire jertfelnică.
Eu, copil drag, plâng împreună cu tine pentru durerea de a fi fost schilodită în creşterea ta, de vreme ce nu ai găsit încă Bucuria sfântă, dar te şi aştept şi te şi provoc să cauţi soluţia care te va duce la o viaţă clădită pe demnitatea ta de chip al lui Dumnezeu. Tu eşti o minune, ca şi prost crescutul tău iubit. Fiecare om e o minune. Dar fiecare dintre noi ne putem lăsa batjocoriţi de păcatul egocentrismului şi să devenim caricaturi nefericite ale minunii care suntem. Domnul nu se scârbeşte de noi, oricât de tare am fi decăzut, ci ne iubeşte şi ne aşteaptă să ne ridicăm iarăşi, cu harul Lui, la demnitatea noastră de împăraţi şi împărătese, de domni şi doamne peste toate pornirile rele ale firii noastre căzute, peste toate impulsurile şi temerile, ca să dobândim fericirea după care ne plânge inima.
Alege, Cătălina mea iubită, să cauţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, în care ai locul tău de împărăteasă după har! Dacă nu vrei, eu plâng deja pentru viaţa de chin şi iad pe care o vei trăi şi, mai ales, plâng pentru nevinovaţii tăi copilaşi, care vor fi "blestemaţi" să trăiască şi ei chinul unei vieţi care nu are nici un sens. Te rog, copila mea, trezeşte-te, spovedeşte-te şi fă curat în viaţa ta şi Domnul nu va întârzia să-ţi arate Calea Bucuriei Sale! Totul e să nu iubeşti mizeria unei vieţi mizerabile!
Cu durere pentru durerea pe care ţi-o produc, dar şi cu respect şi încredere,
M. Siluana
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009

Întunericul şi nebunia vieţii fără Dumnezeu. Între depresie şi sinucidere

Din 1970, de când depresia a fost descoperită ca afecţiune a stării psihice, aceasta nu a încetat să facă noi victime; peste 15 % dintre depresivi aleg varianta extremă pentru a scăpa de aceasta problemă: suicidul.

Boli degenerative / depresie

Refuzul Bisericii de a oficia slujba înmormântării Mădălinei Manole a consternat pe mulţi. Potrivit Pravilei Bisericeşti: "dacă cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul să-l îngroape după rânduială, iar daca s-a sinucis de bunăvoie, să nu se îngroape în cimitirul credincioşilor, ci departe, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu cei nebotezaţi”.
Întrebarea retorică a venit prompt din partea medicilor: cine se sinucide de bunăvoie fără să fie bolnav de minte? De unde atâta rezistenţă din partea Bisericii la problemele oamenilor de azi şi atât conservatorism?
Dacă limbajul secular al pravilelor bisericeşti este uneori greoi şi pare confuz pentru omul modern, nu aşa trebuie înţeles canonul în sine. Principiul pe care vrea să-l ilustreze Biserica aici este acela că trebuie să facem o distincţie între bolile degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale, şi depresie, unde omul se lasă pradă deznădejdii, ajungând în pragul disperării care culminează cu suicidul.

Factori care pot conduce la depresie

Depresia este una dintre tulburările psihologice frecvent întâlnite în ziua de azi. Persoana care suferă de această tulburare este tristă, supărată şi foarte nervoasă, îşi pierde interesul pentru lucrurile cotidiene, plânge foarte des şi se gândeşte obsesiv la anumite lucruri, nu mai are încredere în sine, se devalorizează şi are întotdeauna un sentiment de culpabilitate excesivă.
Cercetările din domeniul medicinii au ajutat la înţelegerea depresiei. Totuşi, specialiştii nu au elucidat mecanismul care provoacă această boală. Experţii au constatat că există mai mulţi factori care pot conduce la depresie. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt factorii genetici (dacă unul sau ambii părinţi sunt predispuşi la depresie, vulnerabilitatea este transmisă şi copiilor), factorii de mediu (numiţi şi factori emoţionali, apar în urma situaţiilor stresante sau solicitante emoţional, precum lipsa dragostei parentale, moartea unuia din părinţi în copilărie, o despărţire dureroasă sau un divorţ) şi factorii biologici (modificările care se produc din punct de vedere chimic în creier).
Studiile realizate până în prezent arată că persoanele depresive prezintă un dezechilibru la nivelul neurotransmiţătorilor – substanţe care permit comunicarea dintre celulele nervoase.
Serotonina, responsabilă de stabilitatea emoţională, toleranţa la durere şi încrederea în sine. Dacă organismul nu produce suficientă serotonină, se instalează o stare de tristeţe, neajutorare, lipsă de speranţă şi chiar gânduri sinucigaşe. Carenţa de serotonină poate duce la tulburări ale somnului, iritabilitate şi anxietate, toate asociate cu depresia.
Dopamina, cu rol în gândire, plăcere, recompensă şi afecţiune. Dacă nivelul dopaminei este scăzut, vom remarca scăderea capacitaţii de concentrare, probleme de memorie şi lipsa bunei dispoziţii.
Noradrenalina, ne ajuta să ne simţim energici şi motivaţi în ce avem de făcut. Dacă nivelul noradrenalinei este scăzut, ne confruntăm cu o stare de letargie, lipsa motivaţiei şi atenţiei, scăderea libidoului.
Cercetătorii nu pot însă să afirme cu certitudine dacă aceste dezechilibre declanşează boala sau boala declanşează dezechilibrele din organism. Cert este faptul că la un om credincios există un echilibru la nivelul neurotransmiţătorilor chimici din cadrul sinapselor neuronale - acest lucru este demonstrat ştiinţific.

Optimismul şi pesimismul se dobândesc

S-a zis nu de puţine ori că optimismul şi pesimismul ţin de firea noastră şi că n-ai ce face dacă te-ai născut cu o astfel de trăsătură temperamentală. Într-o astfel de ecuaţie e uşor să afirmi că Dumnezeu este de vină pentru slăbiciunea firii celor ce-şi iau singuri viaţa.
Un reprezentant de marcă al psihologiei comportamentale cognitive americane, dr. Martin E. P. Seligman, după un studiu de peste 25 de ani, a concluzionat că optimismul şi pesimismul nu sunt înnăscute, ci dobândite.
„Când faci abstracţie de Dumnezeu, spunea Părintele Galeriu, nu ai altă alternativă decât neantul”. Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. Disperarea vine din fuga de Dumnezeu! El însă ne îndemnă la fiecare pas al Evangheliei Sale: “Bucuraţi-vă!” Psalmistul spune: “Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19), iar într-un alt loc: „Că m-ai veselit, Doamne, întru făpturile Tale şi întru lucrurile mâinilor Tale mă voi bucura” (Ps. 91, 4). Credinţa, trăirea autentică şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu umplu inima de bucurie sfântă, pentru că cel ce căută află, cel ce cere, primeşte.


Fără Hristos totul este întuneric şi nebunie

Oare câţi din cei ce şi-au pus capăt zilelor aveau un duhovnic? Câţi au mers şi au cerut sub epitrahil duhovnicului sfat la astfel de încercare, când diavolul şoptea gândul sinuciderii? Câţi ştiau că la Spovedanie te renaşti din nou? Câţi au căutat să primească Sfântul Trup şi Sânge al Domnului? Oare câţi dintre aceştia plecau genunchii la Crucea lui Hristos şi-şi vărsau Lui amărăciunea inimii lor şi ispita întovărăşirii lor cu Iuda, vânzătorul Domnului? Sau oare câţi mergeau regulat la Liturghie să se întâlnească acolo, în sfânta biserică, cu Hristos, Stăpânul vieţii?
Golul acela întunecat din suflet pe care-l simte cel ce are gânduri de suicid nu-l poate umple decât Hristos, Lumina lumii. Tuturor acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau fug de El, Acesta le spune: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Unii îşi poartă singuri poverile, ostenesc şi cad sub greutatea lor, nu caută şi nu-L vor pe Dumnezeu: „nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!” (Ioan 5, 40). De unde dar să iei putere să scapi de gândurile morţii, de unde dar să ai viaţă, dacă nu cauţi pe Stăpânul Vieţii? Hristos e adevărata terapie în lupta pentru viaţă.
O lume care nu se raportează la Hristos e în agonie, în pragul sinuciderii şi în umbra morţii; lumea aceasta nu se poate salva prin ea însăşi. Aşteptarea şi nădejdea noastră nu e la lume, ci la Hristos, Iubitorul de oameni.

De bunăvoie, pe un drum fără întoarcere

Sinuciderea e un păcat foarte greu. Dacă alte păcate lasă totuşi posibilitatea căinţei şi pocăinţei, sinuciderea desfiinţează pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocăinţă. Sinucigaşul se aruncă de bunăvoie în suferinţe veşnice, de aceea Biserica îl lipseşte de rugăciunile ei. Excepţie fac bolnavii cu afecţiuni degenerative ale sistemului nervos central, unde personalitatea omului este alterată, individul nemaifiind responsabil de faptele sale.
Biserica Ortodoxa şi morala creştină nu îngăduie sinuciderea deoarece este un păcat strigător la cer. Sinucigaşul şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, a desconsiderat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fiindcă s-a gândit numai la viaţa pământească, uitând de cea veşnică şi de datoriile sale. Viaţa pământească e bunul principal ca premisă a tuturor bunurilor în aceasta viaţă. Viaţa în trup e premisa fie a vieţii veşnice, fie a osândei veşnice. 

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 45 - octombrie 2010

vineri, 29 octombrie 2010

Vârste-ierodiacon Serafim Pantea

Prunci, copii, tineri, oameni în toată firea, bătrâni. Cam asta ar fi cel puțin împărțirea teoretică a vieții noastre pe pământ. Bineînțeles că se pot pune o mulțime de categorii și subcategorii în așa fel încât să fie făcută clasificarea după vârste pe ani, vârste biologice, vârste emoționale sau de alt fel. Toate acestea însă nu schimbă unele lucruri de bază.
Ne naștem fără să ni se ceară părerea, din părinți pe care nu i-am ales și într-un mediu cu care e posibil să fim de acord sau nu după ce ajungem la maturitate. Unii aleg să plece din lume când vor ei, punându-și singuri capăt zilelor, deși acesta este un lucru condamnat de Biserică, fiind considerată o dezertare. Alții sunt uciși înainte de a apuca să deschidă ochii.
Dar, presupunând că analizăm cursul unei vieți normale – în măsura în care mai putem vorbi de normalitate – omul evoluează și trece prin toate treptele acestea numite vârste. Când anume ne putem considera bătrâni? Unii socotesc că este pasul dinaintea morții și de aceea refuză să-și însușească această etichetă chiar dacă au trecut de multă vreme de vârstele la care se puteau duce pe picioare fără ajutor. Alții, uneori din snobism, sau din dorința de a epata sau poate din alte pricini se declară sau îi declară pe alții bătrâni încă de la vârste la care încă nu s-a uscat bine cașul de la gură – cum zice poporul român – „vai dragă, ce bătrână ești, ai trecut de 20...” sau altele asemenea. Catalogarea unui om într-o anumită vârstă nu are neapărat o semnificație serioasă doar că astfel de etichete, puse și acceptate, fac să fim foarte ușor duși de căpăstru de către societate în orice direcție. Devenim influențabili pentru că încercăm să fim ceea ce nu suntem și să părem ceea ce nici n-am visat că vom fi.
Mi s-a reproșat în diverse ocazii că ceea ce fac „nu este călugărește”. O fi sau n-o fi, nu cred că asta are importanță. Eu știu că este călugăr acela care dobândește inimă curată, așa cum spune Patericul. Ce rost ar avea să încerc să mă încadrez în norme artificial create pentru a mângâia orgolii? Îmi spunea cineva de ce, cu oarecare excepții, nu face metanie atunci când întâlnește un preot sau un călugăr. Nu din lipsă de respect ci pentru că de multe ori preoții nu iau în serios binecuvântarea dată, pentru că o dau pe fugă și fără băgare de seamă, pentru că unii adesea consideră că este un gest de smerenie să refuze să binecuvinteze, alții socotesc că este un gest de superioritate și multe altele asemenea. Îl face pe acel om, lipsa metaniei mai puțin creștin? Nu. Dumnezeu caută la inima omului. Știe și motivațiile pentru lucruri pe care noi, uneori văzându-le, le judecăm aspru. Poate cu timpul va pricepe mai multe despre aceasta și va face altfel. Dar de ce ar face acum un lucru pe care i-l impune societatea și pe care nu simte că ar trebui să-l facă?
Altcineva îmi spunea despre faptul că i s-a imputat că vine în fața sfântului altar fără să aibă o anumită sumă de bani pentru o donație. Dar când ne-a cerut vreodată Dumnezeu bani? Că dacă în bani ar sta mântuirea lista din Forbes ar fi cu cei care ar fi primi candidați la împărăția cerurilor. A cerut mult mai mult, și tocmai că mulți se tem de ceea ce ar trebui să facă așa că ar prefera mai degrabă să fie vorba doar de bani. Ne cere inima. Dacă odată cu asta cineva vrea să facă donații la biserici și mănăstiri, la azile de bătrâni și la orfelinate, la spitale și la cantine publice, să ia aminte ca ceea ce face să facă din toată inima și lucrul va fi bun. Cuvintele „nu de vreo nevoie sau silă” deși le găsim scrise în slujba călugăriei se aplică aidoma pentru orice om care se consideră creștin. Nu din cauză că ne împinge societatea, ci pentru că așa vrem să facem și pentru că vrem să ajutăm, nu să culegem laude și tinichele.
Întâlnim prea adesea infantilismul teologic care se datorează lipsei de alimentație adecvată vârstei. Teolog este cel care se roagă neîncetat spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cum ar putea cineva care nici măcar nu se obosește să zică un „Tatăl nostru” să dea sfaturi de organizare a Bisericii? Sau a micii biserici care este familia? Și totuși prea adesea vedem pleșcari care se aruncă să interpreteze tot ce li se pare că s-a întâmplat sau urmează să se întâmple doar ca să mai câștige câteva puncte de audiență sau să mai prindă câteva procente în jocurile politice.
Dacă e lucru de mirare pentru un copil să aibă înțelepciune bătrânească, e lucru de tot râsul pentru un om în toată firea sau chiar puțin trecut să-și dea lipsa de înțelegere în vileag prin tot soiul de afirmații publice fără cap și fără coadă. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” spune sfântul Pavel Apostolul în prima epistolă către corinteni. Lipsa de maturitate după vârsta la care ar fi trebuit să apară maturitatea este cel mai clar semn de îmbătrânire. I se mai spune în popor că „a dat în mintea copiilor”, arătând astfel că nu ai cu cine te înțelege. La unii apare din diverse boli care afectează gândirea coerentă, la cei mai mulți însă se instalează din lene. Lenea de a căuta, de a ne ruga, lenea de a deveni ceea ce putem fi. Pentru că suntem ceea ce putem fi.
Așadar, să ne trăim pe rând toate vârstele, indiferent la care pas considerăm că am ajuns. Să punem început bun, și să nu ne lenevim nici de la mâncarea cea duhovnicească, nici de la băutura care vine de la Izvorul Vieții, știind că numai așa putem crește.

Preluat de aici: Vârste

Micul dirijor:)

3 year old Jonathan conducting to the 4th movement of Beethoven's 5th Symphony
 

duminică, 24 octombrie 2010

Scrisoare către o fată „care nu mai poate”

Marius Iordachioaia


Vrei să cedezi? Vrei să-ţi… “începi viaţa”? Să fii a lui, să vadă că-l iubeşti cu adevărat?
Dragostea lui te presează delicat… Nu-ţi cere nimic, dar… paradoxal, asta te face să simţi că… plesneşti! Tocmai generozitatea lui stârneşte şi aţâţă generozitatea ta… Tăcerea lui te face să vorbeşti într-una; şi vorbind, te goleşti, încet-încet, de orice rezistenţă… Şi asta, în mod bizar… te înspăimântă!
Privirea lui răbdătoare îţi smulge inima din piept…. Ce mai: îl iubeşti la nebunie!…
Atunci, ce te mai opreşte?!
A… Acea plăpândă şoaptă a conştiinţei, acea fărâmă de frică, acea “fisură”prin care ameninţă să se strecoare cele mai înfricoşătoare scenarii…
Păi, dacă e dragoste, ar trebui să fie totul în regulă, nu-i aşa?
Da, dar… Există, totuşi, un “dar”… care strică totul…
Da, ai putea să treci peste acest “dar”, peste această “frică”… numai că “după”, ea nu dispare, nu se dizolvă în actul iubirii, ci, dimpotrivă: creşte, creşte până umple inima, de parcă, prin “act” ar fi aflat tocmai mijlocul de a-ţi devora iubirea! Ai mai văzut şi auzit întâmplându-se asta, la cei din jurul tău…
Iubirea ta este imperfectă, e limpede… Are o “impuritate” care o face periculoasă, un virus care o poate transforma în vehiculul unei boli mortale pentru prietenia voastră….Şi pentru sufletul tău…
Atunci? Ce-ar fi de făcut?
În primul rând, nu renunţa la iubirea ta… E imperfectă, bolnavă, “vinovată”…. dar, e totuşi, iubire… iubirea ta…
De aceea cred că nu-i cazul să o lepezi, pentru că asta nu rezolvă problema, ci doar o amână…. Cred că trebuie să mergi cu ea la Doctor, la Tămăduitorul de iubiri…
Trebuie să faci asta, pentru că iubirile bolnave sunt izvoarele întregului blestem omenesc, ale tuturor dramelor noastre: avortul, abuzul infantil, divorţurile, toată acra nefericire din cârciumi, toată neagra amăgire de sine din bordeluri, toata artificiala fericire a “carierei” etc., toate sunt consecinţele unei iubiri bolnave…
DAR TREBUIE SĂ IUBIM! PENTRU ASTA NE-AM NĂSCUT! NUMAI AŞA PUTEM FI FERICIŢI! Cine nu ştie asta, cine poate ocoli acest adevăr?
Să nu renunţi niciodată la iubire… Acesta e dreptul fundamental al omului, darul lui Dumnezeu, piatra cea de mare preţ a fiinţei noastre, pentru care se merită să dai totul…
NUMAI CĂ IUBIREA NOASTRĂ ARE CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA NOASTRĂ: ESTE INCOMPLETĂ, BOLNAVĂ…
Priveşte cu atenţie Crucea! Priveşte-o, te rog, cu toată inima: nu-L vezi, acolo, pe Tămăduitorul de iubiri? Nu vezi tu, în cuiele acelea, strivite, sfâşiate, LIMITELE FIINŢEI NOASTRE şi, implicit, ALE IUBIRII NOASTRE?
Iubirea noastră bolnavă este blestemul nostru… Dacă nu vezi pe Cruce pironit TOCMAI ACEST BLESTEM, nu vezi nimic….
Du dragostea ta la Tămăduitorul de iubiri… Sfintele Taine sunt tratamentul Său…. Du-te la Biserică şi caută-ţi un duhovnic care să ţi-l administreze….
Apoi, vindecată de orice spaimă, de orice sămânţă de posibilă nefericire, curăţită până când s-a umplut de Lumină şi nu mai e în ea nici un grăunte de îndoială … las-o să curgă, las-o să fie Stăpâna ta… Fii fericita Ei roabă….
( mai multe texte de acelaşi autor aici: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ )

Revista Orthograffiti, nr. 15

Cine moare, Pablo Neruda

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe „i” în locul unui vârtej de emoţii,
acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile „responsabile”.

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…

Revista Orthograffiti, nr. 15

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Pam Stenzel-Sex has a price (cu subtitrare in limba romana)

1.

2.

Sexul în afara căsătoriei. Oare merită?

(With Romanian Subtitles)
People today are faced with a raging plague of sex related problems. Pregnancy, sexually transmitted diseases - including HIV - and rape statistics are at all time highs. Even so, today's society encourages sexual activity, and young people must have a compelling reason to commit to sexual abstinence.
In "Sex Has A Price Tag" internationally renown communicator, Pam Stenzel, combines her personal story and extensive pregnancy counseling experience into a hard hitting look at the consequences of sexual activity outside of God's design for sex, which is marriage.
In this captivating and inspiring talk, Pam tackles the tough issues of sex with candor, insight, humor, and a challenge for young people to get the "abstinence advantage".

joi, 21 octombrie 2010

Gingasie

Despre blîndețe și asprime-Pr. Savatie Bastovoi

Capitol inclus în noua ediție a cărții ”A iubi înseamnă a ierta”,
în curs de apariție la editura Cathisma


„Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre”, a zis Hristos. Acest îndemn trebuie înțeles alături de alte îndemnuri și porunci date de Mîntuitorul lumii: „Iubiți vă unii pe alții, iertați și vi se va ierta, cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi.” De felul în care înțelegem aceste cuvinte depinde mîntuirea noastră.

Că înțelesul poruncilor poate fi denaturat, a zis o Hristos atunci cînd le a reproșat cărturarilor: „Vă rătăciți, neștiind Scripturile.” Cunoașterea Scripturilor nu înseamnă doar citirea lor, căci cărturarii le citeau, ci pătrunderea adevăratului sens cuprins în ele. Din acest motiv Biserica Ortodoxă cunoaște cea mai bogată tradiție în tîlcuirea Sfintei Scripturi. Îndeobște, tot ce a rămas scris, nu doar lucrările cu caracter exegetic, catehetic sau polemic, ci și toată imnografia, rugăciunile și slujbele noastre reprezintă tîlcuiri uimitoare ale Scripturii Vechiului și Noului Legămînt în Duhul lui Hristos.
Întreg protestantismul cu mîndra lui lozincă sola Scriptura nu a dat lumii nici o lucrare de referință în domeniul tîlcuirii Sfintei Scripturi. Și asta nu doar din pricina înțelesului deviat pe care îl au despre Biserică, dar și pentru că tradiția exegetică a primului mileniu creștin nu a mai lăsat loc pentru descoperiri originale în acest sens. Dimpotrivă, în ultimele decenii, odată cu traducerea în limbile de mare circulație a scrierilor Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și alți dascăli ai Ortodoxiei, protestantismul și a schimbat doctrina în multe puncte esențiale, iar pastorii și predicatorii vorbesc din ce în ce mai des în citate din scrierile Sfinților Părinți.
Avînd, așadar, o tradiție atît de bogată în tîlcuirea Sfintei Scripturi, ar fi nepotrivit ca noi, ortodocșii, să avem înțelesuri greșite despre poruncile și îndemnurile ce se conțin în ele. Acest pericol este de la sine înțeles atunci cînd Biserica, în diferite epoci istorice, a suferit atacuri nemiloase nu doar asupra părții ei văzute, prin distrugerea sfintelor locașuri și prădarea lor, ci poate mai ales prin încercările de sucire a înțelesurilor ei fundamentale impuse de ideologiile politice și culturale.
De această dată mi am propus să discutăm înțelesul cuvintelor „blînd” și „smerit” în contextul toleranței și corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am pășit. Reprezintă oare blîndețea și smerenia creștină o manifestare a toleranței în sensul ei nou și un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică și toleranța de tip globalist o formă a blîndeții sau smereniei în sens creștin? Răspunsul la această întrebare se conține chiar în exemplul lui Hristos.
Din cuvintele „învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima” trebuie să înțelegem că Hristos este măsura blîndeții și a smereniei spre care sîntem chemați să tindem. De asemenea înțelegem că blîndețea și smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau circumstanțe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, și starea omului liber, care este blînd și smerit în virtutea desăvîrșirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înțelegem îndîrjirea Sfinților Mucenici de a înfrunta neadevărul cu prețul vieții, rămînînd totodată smeriți și blînzi, asemenea lui Hristos.
Cel puțin o întîmplare din viața lui Hristos este greu de comentat prin prisma toleranței și corectitudinii moderne. Cel care este blîndețea însăși intră în templu cu un bici în mînă, răstoarnă tarabele și îi lovește pe cei care făceau comerț acolo. Protestanții au văzut în aceasta un argument împotriva vinderii lumînărilor în biserici și împotriva bogăției preoților. Poate fi acesta un motiv suficient pentru explicarea unei reacții atît de radicale din partea lui Hristos? Oare creșterea și vinderea porcilor, interzise iudeilor, nu puteau fi și ele tratate cu o biciuire? Sau vinderea porumbeilor era cel mai mare păcat săvîrșit de slujitorii templului? Sigur că nu! Însuși Hristos îi ceartă pe preoți și farisei că fac jurăminte false pe altar, iar lipsa de dragoste a slujitorilor tempului se vede clar în parabola samarineanului milostiv.
Prin urmare nu cred că simplul fapt de a vinde în templu a fost condamnat de Hristos, ci scopul cu care se făcea această vindere. Iar biciuirea și răsturnarea meselor exprimă un limbaj potrivit epocii, un limbaj propriu tuturor făpturilor, acela că pedeapsa era neapărat însoțită de gesturi exterioare, cum ar fi biciuirea sau lovirea cu bețe, pedepse practicate în Imperiul Roman, dar și peste tot în lume, la acea vreme. A nu aplica acest tratament însemna a diminua gravitatea încălcării comise.
Așadar, de ce a reacționat Hristos atît de dur împotriva vînzătorilor din Templu? Răspunsul Îl dă tot El: „Pentru că ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari!” Este un lucru știut că tîlharii nu cumpără, iar dacă vînd, vînd lucruri furate, prada tîlhăriei lor. Or, vînzătorii din templu vindeau porumbei și cele de trebuință la aducerea jertfelor, o afacere aparent cinstită. Nu cred că vreunul dintre ei fura porumbei pentru a i vinde și din acest motiv să fie numit tîlhar. Tîlhăria slujitorilor templului consta în altceva. Banii făcuți la templu erau folosiți nu în scopul slujirii Domnului, ci întru agonisirea bogăției și influenței politice. Cu acești bani s a săvîrșit cea mai mare tîlhărie, uciderea lui Hristos. Și cred că atunci cînd Hristos a zis: „ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari”, de fapt a prorocit cele legate de vinderea și răstignirea Sa. Pentru că cei 30 de arginți dați lui Iuda au fost luați din vistieria templului, iar sinedrionul și a dat pe față alegerea atunci cînd, în locul lui Hristos, l a preferat pe tîlharul Varava, cel mai cumplit tîlhar al vremii.
Contrazice oare reacția lui Hristos în fața tîrgoveților din templu rugăciunea de pe cruce: „Părinte, iartă le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac!”? Sper ca prin exemplele de mai sus să fi convins că biciuirea din templu nu a vizat fapta comerțului, ci scopul cu care se făcea, acela de agonisire a banilor spre întărirea poziției politice a sinedrionului și a comunității iudaice, în general. Această consolidare politică se făcea în detrimentul poruncilor lui Dumnezeu, așa că banii făcuți la templu au ajuns să servească drept plată pentru vinderea și uciderea lui Hristos, Mesia Cel prorocit, și a Cărui venire trebuia să o pregătească templul. Atît această faptă cumplită, cît și cererea eliberării lui Varava în locul lui Hristos L au făcut pe Mîntuitorul să i acuze pe conducătorii iudaici că au transformat templul în peșteră de tîlhari.
Atunci cînd Hristos îi biciuiește pe iudei în templu, El Își exprimă autoritatea dumnezeiască, demonstrînd gravitatea faptei comise de iudei, gravitate ce constă în devierea scopului slujirii templului spre un scop total contrar, acela de vindere și condamnare la moarte a lui Hristos. Iar cînd Hristos Se roagă pe cruce pentru iertarea ucigașilor Săi, El o face din umanitatea Sa, arătîndu ne că nu se cuvine să ne răzbunăm. Așadar avem de a face cu două judecăți: cea Dumnezeiască și cea omenească, cu privire la două subiecte diferite: cel al denaturării sensului templului, care trebuie văzut ca o reprezentare a iubirii și judecății lui Dumnezeu pe pămînt, și cel al judecății personale față de semenii noștri, judecată care trebuie să se facă numai prin prisma iubirii hristice, după chipul rugăciunii de pe cruce.
Întrebarea care se ridică în fața noastră este următoarea: poate cineva să lovească pe un semen al său cu biciul și totodată să rămînă blînd și smerit cu inima? Nu este nici o îndoială că Hristos chiar asta a făcut în templu.
În nici un caz însă nu am putea motiva gestul lui Hristos din punctul de vedere al toleranței și corectitudinii promovate de politica statelor moderne. În lumea contemporană, pentru fapta Sa, Hristos Şi ar fi atras urmărirea penală sau cel puțin S ar fi ales cu o amendă. În schimb, din punctul de vedere al politicienilor moderni, Hristos ar fi scăpat de orice vină dacă, de pildă, retrăgîndu Se în Grădina Ghetsimani sau în alt loc ferit, S ar fi rugat ca templul să ia foc sau ca toți tîrgoveții să moară de cancer.
Lumea modernă i a iertat pe cei care au inventat și folosit arma atomică și biologică, după cum și pe cei care infectează popoare întregi prin alimentele modificate genetic sau cele fabricate prin folosirea substanțelor toxice. Contemporanii noștri preferă o femeie care își ucide copilul în pîntece unei mame care și a lovit copilul peste fund. Legile moderne favorizează și întrețin această realitate, modificînd însăși concepția morală și juridică despre crimă, dar și despre ceea ce înseamnă relațiile interumane în complexitatea lor.
Fără îndoială, ne aflăm în fața unei civilizații făurite ca o replică la civilizația creștină, nu altfel decît prin inversarea sau răstălmăcirea valorilor fundamentale ale creștinismului: dragostea, blîndețea, smerenia. O civilizație a „nonviolenței” care practică scaunul electric, experimentează arma biologică, diversele vaccinuri sau alimente artificiale și modificate genetic pe popoarele din lumea pe care o numesc „a treia”. În această nouă lume un părinte care i dă o palmă la fund copilului său este un infractor, iar un tată care ucide un cîine vagabond ce tocmai i a sfîșiat copilul este pedepsit de lege. Ce să mai spunem de înțeleptul Solomon, de a cărui judecată se minuna tot Orientul, dar care, fără îndoială, ar fi fost lipsit de drepturile părintești de instanțele europene pentru sfaturile pe care le dădea părinților: „Cine cruţă toiagul, îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24)!
În viziunea biblică așa numita toleranță este mai degrabă asociată nepăsării, iar copilul nepedepsit devine rușinea părinților. Dragostea și grija nu pot fi manifestate în afara certării sau a pedepsei. Însuși cuvîntul pedeapsă, care în limba română a venit din greacă, înseamnă pedagogie, educație.
Pedepsele așa zise „nonviolente”, impuse de pedagogia modernă, aduc frustrări și complexe multiple în comparație cu tradiționala palmă la fund. A izola copilul sau a l pune cu fața la perete este mult mai cumplit pentru personalitatea sa în formare decît o pedeapsă corporală, care însă nu l face să se simtă exclus. Pedepsele psihologice vizează în special personalitatea copilului. Riscul unor astfel de pedepse este dublu. Primul este acela că copilul devine marcat de condiția sa de exclus, și aceasta se întîmplă în cazul copiilor sensibili. Al doilea pericol, care nu este mai mic, este acela că copilul își învinge conștiința și nu mai consideră o rușine excluderea sa, adică își trăiește condiția de pedeapsă ca pe o condiție normală. Acești copii vor deveni acei adulți care, mai mult decît orice, se tem să și piardă locul de muncă.
Eroarea principială a pedagogiei moderne este aceea că îl vede pe copil separat de părinte, adică propune o relație conflictuală dintru început, și tot procesul educației decurge doar prin prisma acestui conflict care este indus artificial. Conflictul dintre părinți și copil, pe care atît de mult și l dorește societatea contemporană, intervine abia în momentul în care copilul a fost infectat cu antivalori și proaste deprinderi prin intermediul desenelor animate, al revistelor sau jocurilor electronice pentru copii. Statul totalitar încurajează acest tip de produse odată cu ideea că orice copil, pentru a și forma o personalitate complexă, trebuie lăsat să se dezvolte liber. În orice caz, societatea contemporană substituie părintele statului, văzînd în părinți simpli reproducători și întreținători ai copilului, deoarece părintelui i se inoculează la toate nivelele ideea că amestecul în viața personală a copilului este o impietate, un atac la personalitatea lui, un abuz.
Într adevăr, copilul este o persoană și are o personalitate, dar care nu poate fi contrapusă personalității și autorității părintelui, pentru că personalitatea copilului este în formare, iar această formare trebuie să depindă în totalitate de părinte. Copilul crește după chipul și asemănarea părinților, și aceasta este o lege dumnezeiască ce asigură trăinicia genetică și sufletească a genului uman. Or, pedagogia modernă nu are alt scop decît dărîmarea autorității părintelui, pregătind tipul de educație pe care statul o impune, adică o educație individualistă care separă pe tată de fiu și pe frate de frate, în favoarea statului. Omul modern este determinat să se considere un nou început, independent de restul lumii și chiar de propriii părinți, și nu observă că prin aceasta își taie rădăcinile, transformîndu se într un experiment nefericit.
Separarea copilului de părinte trebuie să se facă în mod firesc, odată cu maturizarea, după rînduiala firii. Dacă această separare se face din pruncie – așa cum își doresc organizațiile ce trîmbițează drepturi ale copiilor împotriva propriilor părinți –, atunci se aseamănă cu ruperea unui fruct verde. Este adevărat că un fruct verde se păstrează mai mult și poate fi transportat mai ușor, dar este la fel de adevărat că nu are dulceața fructului rupt la bună vreme. La fel este și omul modern, care poate fi mutat oricînd și oriunde, dar care este din ce în ce mai lipsit de adevăratele calități umane. Un astfel de individ, care crește în afara autorității părintești, va recunoaște în schimb autoritatea deplină a statului, în virtutea unor fobii inconștiente, dobîndite în urma pedepselor psihologice la care a fost supus în copilărie. Căci statul ideal, în accepțiunea totalitarismului modern, este acela care își subordonează cetățenii fără ajutorul poliției și al armatei, doar prin tortura psihologică.
Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aș fi putut fi despărțit în copilărie de mama pentru că s a întîmplat să mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpățînam să n o ascult. Și totuși astfel de despărțiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franța. De altfel mă îngrozește în egală măsură gîndul că, dacă nu aș fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu și iubesc părinții, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.

Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenței, deoarece Hristos este Cel care a desființat pedepsele corporale și răzbunările vetero testamentare. Totuși nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenței, în special în relațiile părinte copil.
Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educație copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea și plăcerea. Copilului îi sînt străine noțiuni precum rău sau bine, cunoașterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ți iubi copilul.
Relațiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violență, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca și gesturile de afecțiune sau nemulțumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama își amenință copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu l ușor, nu pentru a și satisface o pornire agresivă, ci pentru a l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase. Același limbaj era normal odinioară și în relația stăpîn rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică și umilirea prin amenințarea cu demiterea practicată de patronii moderni.
Scena izgonirii tîrgoveților din templu trebuie citită în același context al normalității, debarasîndu ne de prejudecățile propagandei corectitudinii politice. Canoanele apostolice prevăd caterisirea preotului care lovește pe cineva la mînie. Este absurd să presupunem că Sfinții Apostoli au stabilit acest canon fără să l raporteze la Hristos. În baza acestui canon i a fost retras Sfîntului Nicolae dreptul slujirii, care, într o polemică sinodală, l a pălmuit pe ereticul Arie. Noaptea, Hristos i a înmînat Sfîntului Nicolae Evanghelia, redîndu i slujirea. Prin urmare există un echilibru între literă și Duh, echilibru pe care îl dictează însăși conștiința umană și pe care îl desăvîrșește dragostea.
Este bine să știm că, de pildă, în obștea Sfîntului Ioan Casian, care a fost și diacon al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, se practica pedeapsa corporală. Ioan Casian a fost nu doar un mare ascet, ci și un mare filozof și diplomat, reprezentîndu l pe Ioan Gură de Aur la Roma, în timpul conflictului cu împărăteasa Eudoxia și Patriarhul Teofil al Alexandriei. Tot la Ioan Casian găsim o primă sistematizare a patimilor cu fantasmele și impulsurile pe care le generează, anticipînd cu 15 secole încercările de sondare a psihicului uman întreprinse, cu exagerările aferente, de Sigmund Freud. Într un cuvînt, Sfîntul Ioan Casian a fost un mare cunoscător al sufletului uman. De ce un astfel de om a stabilit pentru obștea sa pedepse corporale și de unde a luat acest obicei nu putem spune. Știm doar că rînduiala lui Ioan Casian a fost folosită și în ordinul benedictin, numit așa în cinstea Sfîntului Benedict de Nursia.
Un alt fenomen greu de înțeles pentru creștinii contemporani este închisoarea monahală despre care vorbește laudativ Sfîntul Ioan Scărarul. Monahii care săvîrșeau anumite abateri, în funcție de gravitatea lor, erau izolați într un loc special prevăzut, ținuți în gropi fără apă și fără mîncare. După un astfel de tratament, spune Sfîntul Ioan Scărarul, unii dintre călugării pedepsiți ajungeau la măsuri duhovnicești foarte înalte, astfel încît închisoarea a devenit un loc mai binecuvîntat decît mănăstirea însăși.
Unde este locul blîndeței și al smereniei în acest tablou? Cum poate fi numit blînd călugărul care era împuternicit să l bată cu bățul pe fratele său pentru o abatere oarecare? Cum poate fi numit blînd Sfîntul Ioan Casian, care a rînduit astfel de pedepse, sau Sfîntul Ioan Scărarul, care vorbea cu atîta admirație despre închisoarea monahilor? Desigur, aceste practici nu caracterizează întreg creștinismul. Totuși cei doi sfinți pomeniți au fost întemeietorii unor obști numeroase, cu influență asupra întregului monahism de atunci și din toate timpurile. Dacă asprimea lor nu intră în contradicție cu blîndețea și smerenia creștină, atunci ar trebui să ne întrebăm încă o dată ce înțelegeau Sfinții Părinți prin blîndețe și să vedem dacă înțelegerea lor se potrivește cu ceea ce ne am obișnuit noi să considerăm a fi blîndețe.
În nici un caz Sfinții Părinți nu considerau blîndețea un mod de a fi. A fi moale, fără reacție, a intra în voia tuturor nu este totuna cu a fi blînd. Aceste trăsături le poate avea cineva din fire sau și le poate impune. Nu în zadar Hristos i a mustrat pe cei care se smeresc de ochii lumii. Oricine poate să mimeze smerenia și blîndețea exterioară, iar mulți își fac din asta un rol în viață. Chiar și diplomația politică sau economică îi constrînge pe oameni să fie chibzuiți, măsurați în vorbe și gesturi, într un cuvînt să fie amabili și să nu reacționeze nepotrivit la insulte. Altfel spus, în termeni comuni, oricine, cu puțin efort, poate deveni blînd și smerit, dacă are un interes.
În sens creștin, blîndețea este proprie doar celor desăvîrșiți. Ea este o stare, mai bine zis, o măsură a inimii, precum Însuși Hristos a zis: „Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima.” Numai omul care veghează în permanență asupra mișcărilor inimii sale, fără a urmări un efect exterior, poate ajunge la blîndețe.
Examenul blîndeței este dublu și de aceea atît de greu de trecut. A fi blînd, spune Sfîntul Ioan Scărarul, înseamnă a avea o inimă neclintită în fața influențelor din afară, adică a reacționa la fel atît în fața ocărilor, cît și în fața laudelor. Să fii același cînd ți se strigă „Osana!” și cînd ești ridicat pe cruce. Dacă nu te bucuri cînd te laudă și nu te mîhnești cînd ești insultat, ești pe calea blîndeței. Doar un astfel de om poate acționa drept, deoarece nu acționează nici din mînie sau răzbunare, nici din măgulire sau plăcere.
Comportamentul exterior al oamenilor este diferit, în funcție de temperament, vîrstă, educație, obiceiurile și tradiția locului și ne descoperă prea puțin despre inima omului. Nemții sînt într un fel, rușii în alt fel, unele popoare gesticulează cînd vorbesc, altele vorbesc tare, încît ți se pare că se ceartă, dar totul este perfect omenesc și nu trebuie să încercăm să i culcăm pe toți în patul lui Procust. În orice caz, Ortodoxia nu ne cere asta.
Îndemnul lui Hristos de a fi blînd și smerit cu inima asemenea Lui este același cu îndemnul de a fi desăvîrșiți precum Tatăl ceresc este, adică un îndemn pe care îl primim cu bucurie, dar pe care sîntem conștienți că niciodată nu l vom putea atinge.

Preluat de aici

Seminar de Inteligență relațională:„ Viața mea, binecuvântare sau blestem!”

În perioada 8-9 octombrie 2010, la noul sediu al Centrului de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Iași, maica Siluana Vlad a condus discuțiile Seminarului de Inteligență emoțională: „Viața mea, binecuvântare sau blestem!”.

Curs de inteligenta relationala:„ Viața mea, binecuvântare sau blestem!” from HarrDelos on Vimeo.

luni, 11 octombrie 2010

Sprijiniti Revista Orthograffiti


Laurențiu Dumitru
Editor Coordonator OrthoGraffiti

În toamna anului 2008 am creat Revista OrthoGraffiti ( www.orthograffiti.ro ) din dorința sinceră de a construi o punte spre tinerii nostri, de a le vorbi ALTFEL, pe limba lor, despre frumusețea Ortodoxiei și a vieții în Hristos. Ca în orice proiect de suflet, am investit mult timp, muncă, entuziasm și resurse financiare proprii.

De-a lungul timpului scurs de la prima apariție, am găsit susținere printre prieteni, colaboratori, preoți, profesori, care au crezut în necesitatea existenței acestei reviste. Ne-au încurajat, ne-au ajutat să ajungem la cât mai mulți tineri și, după putere, ne-au sprijinit discret chiar și financiar.

Dacă și ție îți place revista noastra, dacă crezi în necesitatea ei, dacă dorești să te alături și tu acestei lucrări de misionariat ortodox în rândul tinerilor, vorbește cunoscuților tăi despre OrthoGraffiti, recomandă-ne preoților și profesorilor de religie inimoși pentru colaborare, dăruiește o revistă unui tânar, și, dacă poți, ajută-ne printr-o donație sau o sponsorizare.

Ajutorul tău va fi folosit pentru ca revista să apară în continuare, să aibă aceeași calitate și același preț accesibil și să ajungă la cât mai mulți tineri, unii dintre ei cu situații materiale defavorizate.

Banii se pot depune în contul S.C. Pridvor Media Press AG S.R.L.
CUI 24588375, J03/2088/10.10.2008

În RON
RO32BRDE030SV86254530300

În Euro (pentru străinatate)
RO32BRDE030SV86254700300
COD SWIFT: BRDEROBU
Conturile sunt deschise la BRD, sucursala Pitești


[ Mai multe informații despre revistă găsiți aici : Ce este OrthoGraffiti ]

Dumnezeu să vă răsplătească înmiit dragostea!

Sprijiniti Revista Orthograffiti 

duminică, 10 octombrie 2010

Pelerini la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul

Pelerini la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva

Pelerinii care au venit să se închine la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul s-au așezat încă de aseară (9 octombrie) la rând îndurând frigul și ploaia.

http://www.doxologia.ro/video/stiri/pelerini-la-moastele-sfintei-cuvioase-parascheva-ale-sfantului-maxim-marturisitorul


Mare e credința lor.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Cuvant de folos duhovnicesc- Cand simtim ca nu mai putem...

Se spune că nu este bine a judeca nevoințele altora după măsurile noastre, fie ele – și unele și altele – mai mari sau mai mici. În conferințele sale, vorbind despre punctele critice ale rezistenței noastre sufletești și duhovnicești, Părintele Rafil Noica pomenește despre catargul de care trebuie să ne ținem până trece vijelia, împotriva căreia oricum nu avem puterea de a mai lupta. Sau, pe marginea prăpastiei fiind mereu, când simțim că nu mai putem, să ne facem un ceai și să ne învelim cu o pătură. Este o mare dovadă de smerire și asta, să acceptăm că suntem depășiți de toate luptele în care ne-am angajat și să căutăm un loc de odihnă, până trece vijelia. Este un cuvânt de folos duhovnicesc primit de la Părintele Sofronie, și confirmat de Sf. Siluan Athonitul, într-o discuție privată între cei doi.
Preluat de aici.

Alina Manole-Luna patrata


Secvente video din cateva din concertele "Folk - jazz sub Luna Patrata" desfasurate in 2009


joi, 7 octombrie 2010

Ernest Bernea- Decalog (Meditatii filosofice)

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevărul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.
(24.I.1984 – Bucureşti)

Meditatii filosofice, Ernest Bernea
Editura Predania

Oamenii nu-mi pot face nici un rău, atâta vreme cât nu am răni - Sfântul Nicolae Velimirovici

Oamenii nu-mi pot face nici un rau, atata vreme cat nu am rani.

Am vazut doua pesteri, una dintre ele avand ecou, iar cealalta nu. Si multi copii curiosi o vizitau pe cea dintai tocmai pentru a-si auzi ecoul strigatelor lor. Dar din cealalta pestera vizitatorii se intorceau degraba, fiindca ea nu oferea nici un ecou.

Daca sufletul meu e ranit, orice rau lumesc va rasuna intr-insul. Iar oamenii vor rade de mine si se vor imbulzi din ce in ce mai mult cu strigatele lor.

Dar, cu adevarat, oamenii graitori de rau nu ma vor vatama, daca limba mea a uitat cum sa graiasca raul.

Nici rautatea dinafara nu ma va intrista, daca nu exista nici o rautate in inima mea ca sa rasune ca o toba din piele de capra.

Nici nu voi raspunde la manie cu manie, daca vizuina urii din mine a fost parasita si nu e nimic care s-o starneasca.

Nici patimile omenesti nu ma vor atata, daca patimile din mine au fost transformate in cenusa.

Nici necredinciosia prietenilor nu ma va intrista, daca am hotarat sa Te am pe Tine drept prieten al meu.

Nici nedreptatea lumii nu poate sa ma zdrobeasca, daca nedreptatea a fost alungata din gandurile mele.

Nici duhurile inselatoare ale placerilor lumesti, cinstea si puterea nu ma ademenesc, daca sufletul meu este ca o mireasa neprihanita care primeste doar pe Duhul Cel Sfant si tanjeste doar dupa El.

Oamenii nu pot impinge pe nimeni in iad, daca nu cumva acea persoana se impinge singura. Nici nu pot oamenii sa ridice pe cineva cu umerii pana la tronul lui Dumnezeu, daca persoana aceea se inalta singura.

Daca sufletul meu nu are ferestre deschise, nici o picatura de noroi nu poate fi aruncata intr-insul.

Fie ca intreaga natura sa se ridice impotriva mea; ea nu-mi poate face nimic in afara de un singur lucru – sa devina mormantul trupului meu mai repede.

Fiecare recolta lumeasca e acoperita cu ingrasaminte, astfel incat ea sa poata incolti cat mai curand cu putinta si sa creasca mai bine. Daca sufletul meu, vai, ar fi sa-si piarda fecioria si sa primeasca samanta acestei lumi intru sine, atunci el ar trebui sa accepte si ingrasamantul pe care lumea il arunca in tarana sa.

Dar eu Te chem zi si noapte: vino si te salasluieste in sufletul meu si inchide toate acele locuri pe unde pot intra vrajmasii mei. Fa camara sufletului meu tacuta si goala, astfel ca nimeni din lume sa voiasca a intra intr-insa.

O, suflete al meu, singura mea preocupare, fii de straja si invata sa distingi glasurile care ajung la urechile tale. Si de indata ce tu Ii auzi glasul Domnului Tau, lasa-ti deoparte tacerea si graieste cu toata puterea ta.

O, suflete al meu, camara a vesniciei, sa nu le ingadui niciodata talharilor vremelnici sa intre in tine si sa-si aprinda focul acolo. Ramai linistit cand ei striga la tine. Stai cuminte cand ei te asurzesc. Si cu rabdare asteapta-Ti Stapanul. Fiindca El va veni cu adevarat.

Sf. Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida si Jicea,
Rugaciuni pe malul lacului,
Ed.Anestis, pg 88-90

Foto Mara Păcurar

Sufletul nostru e mort fara harul lui Dumnezeu!

În interiorul meu se dă o luptă foarte puternică între bine și rău, nu știu cum să fac să câștige binele

Vă rog, maica Siluana, să-mi răspundeți și mie la întrebări, pentru că am mare nevoie de sfaturile dumneavoastră. V-am mai scris, dar acum am alte nelămuriri. În ceea ce mă privește pe mine, necredincioasă fiind mă rog, dar am impresia că niciodată nu mă rog cât trebuie și cum trebuie. V-am explicat data trecută care este motivul pentru care nu mai am credința așa de puternică. Simt că în interiorul meu se dă o luptă foarte puternică între bine și rău, nu știu cum să fac să câștige binele. Deși eu vreau să fac bine, de multe ori fac rău fără să-mi dau seama, poate chiar înainte de a gândi. De ce se întâmplă așa? De ce uneori sunt practic controlată...? Credeți că ar fi bine să citesc Biblia? Și de ce? Numai când văd că e groasă cu filele subțiri mă cam ia lenea, așa că niciodată nu am deschis-o. Parcă ceva din mine mă îndreaptă spre ea să o citesc ca și cum ar fi un manual care te învață cum să trăiești pe acest pământ și cum să te ferești de păcate. Gândurile acestea și dorința de a vedea ce conține această carte sfântă sunt spulberate de acea lene pe care nu o înțeleg. De unde vine acea lene? Cum să scap de ea? Aș putea să vă consider profesoara mea, sau cel puțin o prietenă? Pentru că ceva din mine mă îndreaptă spre dumneavoastră.
Vă mulțumesc!!!!

Cu dragoste, o păcătoasă de neiertat,
Alexandra

*
Fetița mea dragă

Lenea e unul din uriașii vrăjmași ai mântuirii omului, alături de „ignoranță” și „uitare”! Dacă asculți de sugestiile acestei împotriviri, vei continua să suferi uimindu-te că faci răul pe care nu-l dorești în loc de binele pe care îl dorești.
Sufletul nostru e bolnav, Copile drag! E mort, fără harul lui Dumnezeu! Mort! Viața lui e Dumnezeu, e harul Lui, acea energie necreată care vine de la El în noi și ne face vii! Dar vrăjmașul omului, diavolul, oferă plăceri ieftine, amânări, argumente de împotrivire, pentru că ne vrea doar niște ființe biologice, vrea să ne mâne la rău ca pe niște dobitoace!
Când vei deveni conștientă cât de rău îți face tot ce te împiedică să fii cu Dumnezeu, te vei cutremura și vei deveni harnică și hotărâtă cu orice preț! Acum ești ca o somnambulă!
Trezește-te!
Așa ne spune și Apostolul: Treziți-vă, cei ce dormiți și nu fiți morți! Și Hristos vă va lumina pe voi!
Iar Domnul striga la tânărul mort: Ție îți spun, tinere: scoală-te!
Sus, Alexandra! Numai tu poți să te trezești și să alegi să fii cu Cel ce este Viața și ne mântuiește de rău!

Cu drag și încredere,
Maica Siluana

luni, 4 octombrie 2010

Sublimul suferintei - Mărturii de Gheorghe Petreuș



Despre suferință; Despre cum poate aduce la credința în Dumnezeu multa suferință.
"Poți să ai toată lumea la picioare, tot ce dorești, fără Dumnezeu ești doar o fărâmă de țărână."
Mărturii de Gheorghe Petreuș, autorul cărții "Sublimul suferinței"

Blog frumos

Arta este buna doar atunci cand elibereaza omul din fiara 
Blogul actorului Florin Nan


Doamne ajuta! Parintele Dumitru Staniloae spunea ca arta este buna numai atunci cand elibereaza omul din fiara si nu fiara din om. Iar Parintele Arsenie Papacioc spune ca arta ca si credinta inseamna armonie si ele trebuie sa mearga mana in mana. Deci sa ne ingrijim sa pastram arta ca pe o hrana si mangaiere sufleteasca si in nici un caz sa o transformam in otrava pentru suflet ca atunci vom avea plata celui care si-a ingropat talantul. Fereasca Dumnezeu!

De la "de ce eu?" la "de ce nu eu?"

Ne-am învăţat să căutăm vinovaţi pentru eşecurile noastre, în loc să ne uităm la noi. Mereu e de vină celălalt, dar niciodată Eu. În cazul nostru, nu cred că (vorba lui Ivan Karamazov, personajul lui Dostoievski) „există suferinţă şi nu există vinovaţi”. Ci, mai degrabă, noi căutăm vinovaţii acolo unde nu-s.

Căutăm întotdeauna vina la ceilalţi
Ne îndoim mereu de cel de lângă noi, dar nu şi de propria persoană. Umorul nostru proverbial a ajuns în punctul în care nu mai râdem atât de necazul nostru, cât mai ales de necazul celuilalt; iar hotărârea de a schimba ceva în propria viaţă dispare atunci când, în loc să ne întrebăm ”de ce nu eu?”, noi ne întrebăm şi acum: „de ce eu? De ce să mă schimb eu?”.
E semnul resemnării noastre. Până şi cei care se abţin sunt tot nişte resemnaţi, prin incapacitatea lor de a se plasa de o parte sau alta. Încă nu ne-am dat seama că Vreau nu înseamnă neapărat şi că Poţi, iar dacă Poţi nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptul şi dacă Ai dreptul nu înseamnă neapărat şi că Ai dreptate.
Şi cum putem să ne dăm seama de toate astea, câtă vreme noi nici măcar nu ştim cu exactitate ce vrem? Am ajuns să ne întrebăm dacă e mai bine ”să ne rugăm şi apoi să jucăm la Loto?” sau „să jucăm la Loto şi apoi să ne rugăm?”. Probabil şi cel care câştigă la Loto e tot în dilemă: ”Am avut noroc sau mi-a ajutat Dumnezeu?”.

Păcatul cel mai mare e păcatul tău
Am mai spus-o şi o repet: Eu sunt de vină şi nu celălalt (nu Dumnezeu, nu preşedintele, nu guvernul, nu Mitică, nu Georgică)! Eu! Şi eu port o parte din vina răului care se întâmplă. Şi atunci pot să încep schimbarea cu mine însumi. Sfinţii Părinţi ne învaţă că cel mai mare păcat pe lume este trufia, iar cuvintele părintelui Cleopa vin parcă cu o completare de care e bine să ţinem cont: ”Păcatul cel mai mare e păcatul tău!”. Cuvintele acestea nu numai că sunt adevărate, dar pun înaintea noastră o virtute străină nouă, şi anume smerenia. Dacă vedem păcatul nostru ca fiind cel mai mare, atunci înseamnă că suntem pe calea cea bună, înseamnă că pe mine mă văd mai întâi, şi nu pe cel de lângă mine.

Examen în faţa oglinzii
Dacă facem acest lucru, o să începem să vedem în sfârşit adevăratul vinovat. În oglindă ne uităm mai ales ca să vedem defectele noastre şi nu calităţile. Oglinda sufletului (conştiinţa) are în fond acelaşi rol. Şi dacă ne putem uita în oglinda altuia la faţa noastră, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre oglinda sufletească. Nădăjduiesc să ajung zilele în care majoritatea dintre noi n-o să se mai întrebe „de ce eu, de ce sunt eu de vină, de ce să mă schimb eu?”şi o să înceapă să se-ntrebe ”de ce nu eu?”. Şi aceasta trebuie înţeleasă nu ca o lipsă de smerenie, ci ca o îndrăzneală binecuvântată. Hristos ne-a avertizat că o să avem necazuri în lume, dar ne-a îndemnat spre îndrăzneala de a le birui (Ioan 16, 33). Ori prima „îndrăzneală” este să ne vedem pe noi înşine aşa cum suntem.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 44 - septembrie 2010

duminică, 3 octombrie 2010

RUGĂCIUNE PENTRU VRĂJMAŞI

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Marele Mitropolit Sârb Nicolae Velimirovici, un martir al comunismului ateist

sâmbătă, 2 octombrie 2010

„Darul lui Dumnezeu nu e numai ce se vede"

Ramona Bădescu: Măicuţă, toată lumea spune că pruncii sunt un dar de la Dumnezeu. Putem privi şi pe soţul sau pe soţia noastră tot ca pe un dar? E drept că acest dar, cu timpul, se cam învecheşte aşa, cam dispare bucuria de la început. Mai ales nevestele îşi amintesc de acele începuturi, pe care le invocă la infinit. Cum am putea să reactualizăm această stare de început, de paradis iniţial?
Maica Siluana: Eu cred că cine oboseşte, cine se plictiseşte de dar, nici măcar nu l-a scos din „cutia” în care l-a primit! Cred că nu l-a scos din ambalaj! Dacă primeşti un cadou, oricât ar fi de frumos ambalajul, şi-l ţii acolo, să zicem că e o carte, frumos ambalată, şi dac-o tot admiri, „ce frumos, ce frumos…”, sigur că într-o zi te vei plictisi! Atunci poţi s-o scoţi din ambalaj şi poţi să te uiţi la copertă: „Ce frumos!”, o pui în bibliotecă şi te uiţi o zi, două, trei… ce copertă frumoasă are! Şi iarăşi te plictiseşti. De ce?„

Un cuvânt al Maicii Siluana, din cartea Unde-ti este Bucuria, omul lui Dumnezeu

Daniel FaT - E-uri - folk romanesc Protest nutritie funny entertainment romanian Romania OmBun2009

vineri, 1 octombrie 2010

Vine o vreme pentru toate...



Rabdare, rabdare, rabdare...

Noi facem iad şi în noi, şi în jurul nostru

Noi suntem fiinţe dăruite de Dumnezeu, dar nu ştim să trăim cum se cuvine – şi facem iad şi în noi, şi în jurul nostru. Vlădica Nicolae (Velimirovici) istorisea cum un preot cerea mereu să fie mutat într-alt loc. Vlădica a răspuns astfel cererii sale: „Părinte, cu dragă inimă te-aş schimba unde doreşti, dacă nu te-ai strămuta tu singur acolo”; şi a adăugat: „Nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât îşi face el singur.”

Dumnezeu ne-a dăruit totul, de noi depinde să fim buni. Dacă purtăm grija însuşirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pacea şi pocăinţă. De ce Domnul porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ţinem în noi gândul la vătămarea pe care ne-au pricinuit-o vrăjmaşii, prietenii, rudele, apropiaţii noştri, nu avem pace şi linişte, trăim într-o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca şi cum n-ar fi nimic, să iertăm totul.

Stareţul Tadei – Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa

Carte-In cautarea aproapelui pierdut, Ierom. Savatie Bastovoi (online, integrala)

(Savatie Bastovoi) in Cautarea Aproapelui Pierdut