De Dr. Laura Schlessinger
Editura Curtea Veche
2008
CÂND OAMENII SE ÎNDRĂGOSTESC
In vremurile mai inocente ale culturii noastre, noţiunea de „a te îndrăgosti” era principalul criteriu de selecţie a partenerului.
Această prima fază a iubirii înseamnă entuziasm şi proiectarea propriilor fantezii asupra celuilalt, chiar înainte de a şti cine este şi ce intenţii are.
Cu toate acestea, se credea că accentuarea trăirilor emoţionale şi sexuale despre care vorbim era un motiv suficient pentru ca oamenii să se căsătorească.
Datorită noţiunii de devotament pe care o susţinea societatea, probabil că aceasta teorie a dat rezultate de foarte multe ori, chiar şi daca luam în calcul dezamăgirea previzibila care apare atunci cănd ţi se ia ceaţa de pe ochi (şi de pe bunul-simţ).
Devotamentul este podul construit deasupra multor ape învolburate; le oferă oamenilor baza pe care pot construi o relaţie adevărată.
In vremurile noastre, mai puţin inocente, îndrăgostirea nu mai este necesara pentru intimitatea fizica (pentru unii, este de ajuns să fii prin zonă) şi nici o condiţie rezonabila ca să convieţuieşti cu cineva sau ca să ai copii în afara căsătoriei. Desigur, în condiţiile de astăzi, cănd devotamentul este denigrat, odată fericire stupida ce dispare îndrăgostirea (fericirea sintetică), dispar şi oamenii, unii din viaţa altora.
O alta ascultătoare mi-a povestit despre starea ei de îndrăgostită şi ce are de gănd să-i spună fiicei ei într-o buna zi:
„Mass-media reuşeşte să descrie căsătoria ca fiind o instituţie «fără minte», ceva în care intri numai dacă sunt îndeplinite anumite clişee (de exemplu, dacă ţi se taie genunchii, dacă ai fluturaşi în stomac sau dacă eşti obsedat de celălalt).
Când m-am căsătorit cu soţul meu (acum şase ani), nu am simţit nimic din toate acestea. Nu eram agitată gândindu-mă la iminenta noapte a nuntii, nu îmi zburau fluturaşi prin stomac şi nici nu eram obsedată de el.
În schimb, eram recunoscătoare pentru binecuvăntarea pe care mi-o dădea Dumnezeu şi pentru ocazia pe care o aveam să închei un legământ cu bărbatul despre care ştiam că îmi va fi partener întreaga viată.
Sentimentele mele pentru cel cu care eram logodită erau mai mult decât simplă iubire. Ştiam că va fi un bun soţ şi tată, că îşi va întreţine familia şi îi va garanta siguranţa, li respectam modul de găndire, îi admiram realizările şi îi înţelegeam motivaţiile.
Cănd va veni ziua în care fiica mea va vrea să se căsătorească cu cel pe care crede că îl iubeşte, îi voi spune următorul lucru: căsătoria este începutul iubirii pentru sot, nu rezultatul ei”
Cănd vorbesc cu oameni care se confruntă cu situaţii de abuz sau imoralitate, îi întreb cum au ajuns aici. Inevitabil, primesc răspunsul: „Pentru că îl/o iubesc.” La acest răspuns previzibil, îi provoc cu următoarele fraze: „Nu, nu îl/o iubeşti.
Dragostea înseamnă admiraţie, respect şi apreciere. Simţi vreunul dintre aceste sentimente pentru el/ea?”
„Nu.”
„Atunci înseamnă că nu îl/o iubeşti. Este un caz trist de dependenţa, frica de viaţa şi de autonomie. Foloseşti greşit termenul de iubire pentru a descrie un ataşament şi nişte nevoi nesănătoase.”
„Mda../’, vine următorul răspuns previzibil. „Ştiu, dar…”
Dacă sunteţi în căutarea adevăratei fericiri alături de o persoană, trebuie să fiţi întâi rezonabil de matur, sănătos psihic şi capabil să vă confruntaţi cu adevărul şi realitatea.
Înţelegerea acestor lucruri mă impulsionează să ti rog pe preoţi să nu oficieze nici o căsătorie dacă cei doi nu au beneficiat înainte de evaluare şi consiliere premaritale.
Este în joc soarta prea multor copii, pentru a nu mai vorbi de o instabilitate crescânda a societăţii din cauza numeroaselor divorţuri.
In timpul consilierii premaritale, oamenii trebuie să se confrunte cu diferenţele dintre ei, pentru a hotărî daca sunt compatibili şi daca au capacitatea de a se împăca cu aceste deosebiri; vor depăşi astfel stadiul de entuziasm specific îndrăgostirii şi vor deveni mai pragmatici în ce priveşte calităţile cu adevărat valoroase pentru un viitor partener de viaţa şi părinte.
Aş fi multimilionara daca aş fi primit proverbialul bănuţ pentru fiecare ascultător care m-a sunat să mi se plăngă de partener, şi care ştia dinainte de un anumit defect de caracter sau de comportament al acestuia, însă a spus: „Mda, ştiu, însă am crezut că o să se schimbe”
Să exersezi fericirea înseamnă şi asumarea responsabilităţii pentru alegerile despre care ai ştiut că nu sunt înţelepte sau sănătoase.
Sursa Blogul Despre Taina Căsătoriei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu