luni, 28 februarie 2011

Cum aş putea să mă port cu colegii mei?

Am şi eu o întrebare pentru Maica Siluana, cum aş putea să mă port cu colegii mei? Acum ceva timp dirigintele nostru ne-a dat un chestionar Eu in ochii celorlalţi, iar ei şi-au spus părerea despre fiecare din clasă, numai că la mine au fost numai jigniri, m-au făcut urâtă, proastă, pestriţată, mistreaţă, furicioasă, tocilară.
Mă simt foarte prost când ajung în clasă, mă aşez în banca mea şi nu vorbesc cu nimeni, nimeni nu vorbeşte cu mine.
Ana
*
Draga mea Ana,
Acum ai trei lucruri de făcut:
Primul să te rogi ca Domnul să te ajute să accepţi tot ce e adevărat în cele spuse de colegii tăi. Să înţelegi că noi, fiecare om în parte, avem şi laturi plăcute şi laturi neplăcute şi întunecate. Unii le ascundem mai bine, alţii nu. Unii ne dăm seama de ele, altii nu. Dar puternic şi fericit este omul care îşi cunoaşte laturile neplăcute, le acceptă, le iubeşte ca pe nişte copii bolnavi pe care îi îngrijeşte şi îi duce la medic, adică la Doamne! Când vezi la tine că faci sau simţi ceva care ar putea fi „mistricios” (nu ştiu ce înseamnă asta, dar o fi ceva) să spui Domnului: „Doamne, uite, eu acum sunt cam „mistricioasă” pentru că îmi e frică, sau sunt furioasă şi nu pot să fac nimic ca să-mi împlinesc nevoile care mă fac să mă înfurii. Te rog, ajută-mă Tu să nu mai fiu aşa. Transformă Tu acest fel al meu de a fi în iubire, răbdare sau ce crezi Tu că e bine pentru mine şi pentru colegii mei!” Şi tot aşa. La Spovedanie să spui despre aspectele tale neplăcute şi să ceri har de la Domnul ca să te vindece.
Al doilea lucru este să-ţi dai seama că ce au spus şi cred colegii tăi despre tine este ceea ce neagă la ei. Ei se simt în ascunsul lor aşa cum te văd pe tine, dar nu au curajul să vadă asta la ei şi proiectează pe tine şi unii pe alţii. Da, poate că nu sunt „tocilari” pentru că sunt leneşi sau ahtiaţi după plăceri mai frivole. Dar le-ar plăcea şi lor să aibă drag de studiu şi să fie apreciaţi ca fiind buni la învăţătură. Și, pentru că nu pot, ştii tu: „vulpea când nu ajunge la struguri, spune că sunt acri”. Aşadar, să înţelegi că oricine spune ceva rău despre tine, are acel rău în mod ascuns. E adevărat că proiectează pe tine mai uşor pentru că te nu te poţi apăra şi ei preferă din laşitate pe cineva mai slab emoţional, dar şi pentru că le oferi un „cui” (adica ai şi tu ceva din acele trăsături) în care să-şi pună oglinda în care se văd pe ei înșiși. Dacă te vei ruga pentru ei şi nu te vei mai supăra, ci îţi va fi milă de ei (pentru că e mai dureros să fii rău, decat „urât”, de exemplu) totul se va schimba. O relație este alcătuită din doi oameni şi ceea ce circulă de la unul la celălat. Dacă tu te schimbi, îţi schimbi atitudinea şi de la tine spre fiecare dintre colegii tăi va circula altceva decât judecata, frica, ura, şi anume: rugăciune, binecuvântare şi înţelegere, relaţia nu va mai fi aceeaşi. Încearcă!
În al treilea rând, şi cel mai important, este să-ţi dai seama că cele ce ni se întâmplă în afară, oglindesc cele trăite de noi înăuntru. Pentru ca viaţa noastră să se schimbe în afară, avem nevoie să o schimbăm înăuntru. Să ne rugăm, să iertăm, să ne iubim valorile şi să învăţăm să ne apărăm punctul de vedere, să binecuvântăm pe cei ce ne urăsc spunând din tot sufletul „ Doamne, binecuvintează pe X, Z !”, să ne spovedim des şi să ne împărtăşim. Rugăciunea şi iubirea ne vor face frumoşi pe dinăuntru şi, această frumuseţe, va străluci şi în afară. Desigur, vor mai fi care să ne invidieze, dar majoritatea oamenilor se bucură când sunt iubiţi, când nu sunt judecaţi şi condamnaţi...
Mă rog Domnului şi Măicuţei Sale pentru tine şi aştept să-mi scrii ce rezultate ai obţinut pe această cale.
Cu drag şi rugăciune,
Maica Siluana

duminică, 27 februarie 2011

Problemele legate de putere şi control şi adicţia sexuală

Problemele legate de putere și control și adicția sexuală
Traducere de Călin Drăgan
text preluat de pe http://www.sexaddicthelp.com/Articles/power.htm ©2003;

Adicția sexuală este uneori manifestarea exterioară a unei probleme mai adânci, legată de putere și control. Cu alte cuvinte, o problemă legată de putere și control generează apariția și dezvoltarea adicției sexuale. O problemă legată de putere/control este, la bază, faptul că persoana nu a dezvoltat un echilibru sănătos al puterii și controlului în comportamentul lor, în relaționarea cu alte persoane, precum și în gândirea și viața lor emoțională. Când cineva are o problemă legată de putere/control, este posibil ca acea persoană să aibă dificultăți în a controla anumite aspecte comportamentale, legate de hrană, băutură sau activitatea sexuală, de exemplu. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să fie mult prea stricți cu acestea și/sau cu alte comportamente; (...)

În relațiile interpersonale, o persoană cu o problemă legată de putere/control poate fi vulnerabilă la a fi ușor dominată de către ceilalți, sau ar putea fi ei înșiși prea dominatori față de ceilalți, sau ar putea fi supuși ambelor situații, aceasta depinzând de persoana cu care se află în legătură la un moment dat. În termeni de emoții și gânduri, o persoană care are aceste dificultăți, ar putea să aibă gânduri care scapă de sub control sau emoții care scapă de sub control, sau care sunt prea controlate (ex: ei nu pot permite emoțiilor lor să curgă firesc, respectiv să lase gândirea să se desfășoare în moduri sănătoase și creatoare).

Problemele de putere și control se dezvoltă în mod tipic în copilărie, datorită a ceea ce părinții, îngrijitorii sau rudele mai în vârstă fac sau nu fac în legătură cu noi. De exemplu, dacă un părinte este prea strict, copilul, foarte probabil, va dezvolta o problemă legată de control/putere. Un alt fel de a spune asta este: copilul va avea multe dificultăți în dezvoltarea adecvată a propriei lor puteri și control în anumite aspecte ale comportamentului lor, ale relațiilor cu oamenii și chiar în gândirea și emoțiile lor, pentru că au fost prea strict controlați. Dacă ai fost prea strict controlat când ai fost copil, poate fi dificil pentru tine să ai un nivel de putere și control propriu sănătos. Copiii își încep viața cu o imensă lipsă de control, manifestată în multe aspecte ale vieții lor. Multe lucruri țâșnesc din trupurile, emoțiile și mințile lor la început iar părinții trebuie să depună un efort pentru a-i ajuta să câștige controlul asupra acestor lucruri la momentul potrivit în creșterea lor.

Pe măsură ce copilul crește, el de asemenea își “împinge” comportamentul și manifestările verbale în multe direcții. Este ca și cum copilul face exerciții de ridicat greutăți emoționale când face asta. Și este responsabilitatea părinților să fie ei înșiși cantitatea potrivită de greutate emoțională pentru copiii lor, astfel încât ei să fie în stare să o ridice și să devină mai puternici. Dacă greutatea este prea mare (părinții sunt prea stricți), copilul nu va fi în stare să o ridice și nu va fi deci capabil să dezvolte o putere și un control sănătos. Dacă greutatea este prea ușoară, (părinții nu stabilesc nici o limită puterii și controlului), nu există nici o greutate pentru a fi ridicată, și iarăși, el nu poate să se întărească și va fi foarte greu să dezvolte putere și control sănătos. Astfel, fie că stilul de părinte este prea strict, fie este prea lejer, în general va rezulta un copil care nu va fi capabil să-și dezvolte propria sa putere și control adecvate.
O dată ce copilul a crescut și a ieșit în lume, sunt mari șanse ca această problemă a lui să apară într-un fel sau altul. S-ar putea să aibă probleme în a-și controla cheltuielile, sau s-ar putea să fie prea strict cu cheltuielile lui. Sau s-ar putea să fie prea ușor controlat și dominat de alți oameni. Sau, s-ar putea să fie prea dominator în relațiile cu ceilalți. Unii oameni vor manifesta această problemă doar ca o vulnerabilitate față de pierderea controlului. De exemplu, ar putea pierde controlul asupra altor persoane, asupra sexului, asupra hranei, asupra alcoolului etc. Unii oameni pot manifesta o problemă legată de putere/control fiind prea stricți doar în anumite aspecte ale vieții lor. Iar pentru anumiți oameni care au această problemă, se va manifesta în ambele feluri. Ambele stiluri comportamentale sunt de fapt două fațete ale aceleiași medalii și nici una nu reprezintă soluția la problemă.

Majoritatea oamenilor care vin la terapie pentru adicța sexuală rezultată dintr-o problemă de putere/control, au de obicei dificultăți în a-și controla comportamentul; cu alte cuvinte, ei acționează adesea într-o manieră lipsită de control. Cu alte cuvinte, ei sunt în afara controlului sau își pierd prea ușor controlul asupra comportamentului lor sexual. Și de asemenea, în general, acești oameni sunt prea controlați de către părinți sau rude mai în vârstă. Un control prea strict este foarte distructiv față de autonomia copilului și față de granițele sale personale, în timp ce dacă este prea puțin control din partea părinților, răul este cu mult mai mic și autonomia aceluia și granițele sale personale vor rămâne mult mai intacte și va fi mult mai ușor să se dezvolte un control sănătos între limitele firești și consecințele vieții.
Sarcina terapiei este așadar stăpânirea acestei probleme. Uneori, este o traumă provenită din controlul excesiv care s-a produs în copilărie și care se cere a fi vindecată. Alteori, o persoană doar are nevoie de ajutor pentru a-și dezvolta înlăuntrul ei o capacitate de control sănătoasă, astfel încât, atunci când va suferi, să nu piardă controlul - acesta va fi considerat un aspect ce ține de o traumă de dezvoltare. De obicei, ajută foarte mult dacă terapeutul inițial va ajusta problema astfel încât persoana să știe că este vorba despre o problemă legată de putere/control. Claritatea asupra problemei este esențială ca prim pas.

Apoi, pasul următor, terapeutul poate ajuta ghidând persoana către a-și întări tot mai mult și mai mult puterea și controlul. Această dezvoltare cere timp, deoarece este un întreg proces în dezvoltare. Adesea spun oamenilor că atunci când ai fost copil, părinții ar fi trebuit să-ți stabilească limite sănătoase tot timpul, astfel încât să le poți interioriza. Dacă nu le-ai primit de la părinții tăi sau de la cei care au avut grijă de tine când ai fost copil, acum este datoria ta să ți le oferi ție însuți. Cu alte cuvinte, este ca și cum ai avea un copil interior, sau câțiva copii/adolescenți interiori, iar aceste părți interne ale tale nu au deloc limite, sau limitele sunt foarte slabe. Astfel încât tu însuți ai sarcina dificilă dar solicitantă de a stabili limite potrivite pentru aceste părți ale tale, și de a stabili de asemenea consecințele pentru cazul în care încalci aceste limite. De exemplu, să spunem că am stabilit pentru mine însumi o limită anume că nu este bine să mă masturbez vizionând pornografie, pentru că am ajuns la concluzia că mă face să mă simt mizerabil. Aceasta este o limită, iar acțiunea pe care am stabilit-o drept consecință a ”alunecării” este că voi deconecta calculatorul timp de o săptămână (acesta este doar un exemplu de consecință). Astfel, când aluneci, îți vei aplica singur consecința. Acesta este un bun exemplu de consecință, deoarece când copiii încalcă o limită este foarte eficient să li se aplice o consecință care să reflecte în mod direct rezultatul acelui tip de încălcare. Cu alte cuvinte, deconectarea calculatorului în exemplul de mai sus este o consecință a folosirii neadecvate a calculatorului, iar mesajul de a îndepărta computerul este direct și puternic.

Un alt aspect al muncii terapeutice cu această problemă este mânia și implică efortul de a o integra în puterea sănătoasă, în controlul și granițele personale. Copiii își exprimă adesea furia drept cale de a afla ce este bine și rău în lumea în care trăiesc, precum și ce este permis sau neadecvat în comportamentul lor sau al altora. Copiii au o nevoie naturală de a-și exprima mânia când simt că lucrurile nu sunt corecte, bune, sau când nevoile lor nu sunt împlinite. Când părinții sunt prea stricți, copilul de obicei își va înăbuși furia și se va supune controlului părintelui. Acest aspect cauzează multe probleme deoarece mânia este atât de importantă în dezvoltarea sănătoasă a puterii, controlului, granițelor și autonomiei personale.

Când aceasta s-a întâmplat, adesea multă muncă în terapie este necesară pentru a readuce mânia la suprafață, iar apoi a lucra pentru a o integra astfel încât să nu fie doar furie lipsită de control - ci energie utilă pentru putere, control și granițe personale sănătoase. Unii oameni nu au nevoie de ajutor pentru a-și accesa furia, căci deja ei sunt foarte furioși dar ei au nevoie de ajutor și îndrumare pentru a integra această energie astfel încât să fie valoroasă și pozitivă în viața lor.
În rezumat, o adicție sexuală uneori se dezvoltă datorită supra-controlului îngrijitorilor în timpul copilăriei. Acest supra control afectează abilitatea copilului de a-și dezvolta propriul său control sănătos, propriile sale granițe și puterea sa personală. Când adicția sexuală este manifestarea unei probleme legată de control, poate fi extrem de util să înțelegem problema legată de control care există în adâncime, și cum anume a apărut și s-a dezvoltat. Apoi, în al doilea rând, munca ar trebui centrată acolo, pe acea problemă adâncă legată de putere și control, drept cale de a ajunge la rădăcina adicției sexuale și de a readuce o putere și un control sănătos în viața persoanei.

Preluat de aici.

Al cui rob sunt?

  1. Alcoolismul
  2. Sunt dependent de sex?
  3. Te poţi lăsa de fumat

Conferinta 'Pornografia- Un pericol real pentru prezentul si viitorul Romaniei' (partea I)

Conferinta Marturisitorii. Virgiliu Gheorghe

sâmbătă, 26 februarie 2011

Sfântul glumeţ

Un părinte mi-a povestit următoarea minune, care are puţin umor în ea.

Era o fată care dorea să se căsătorească, dar nu-şi găsea partea. Spunându-i bunicii ei, aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania şi i-a zis: „Ia această icoană şi să te rogi 40 de zile la sfântul acesta, dar să ştii că sfântul acesta este cam glumeţ şi mai face câteodată şi unele minuni hazlii”.

Luând fata icoana, s-a dus acasă, a aprins o candelă în faţa icoanei şi s-a pus pe rugăciune şi post. Când s-au împlinit cele 40 de zile, fata fiind supărată că nu i s-a împlinit dorinţa, a zis supărată către sfânt: „M-am rugat atâta timp şi nu ai vrut să mă asculţi, de acum nu mai am nevoie de tine!”. Zicând acestea, a luat icoana şi a aruncat-o pe fereastră, fără să se uite unde a căzut. După puţin timp, aude pe cineva bătând la uşă. Când a deschis, a văzut un tânăr cu capul spart şi fiind plin de sânge pe faţă. „Mă iertaţi de deranj, a zis el, dar mi-a căzut această icoană în cap şi văzând că a căzut de la geamul dumneavoastră, v-am adus-o înapoi”.

Atunci fata, cerându-şi iertare, l-a rugat să intre să se spele şi să-i bandajeze rana. După ce l-a îngrijit, l-a întrebat cum îl cheamă şi tânărul a zis că Anania. Fata l-a rugat să treacă şi în ziua următoare, ca să-i schimbe bandajul. Şi aşa, trecând tânărul de mai multe ori, s-au împrietenit, iar apoi, după scurt timp, s-au căsătorit.

Sfântul a făcut minunea, dar în felul în care a spus bunica ei.

Povestiri duhovnicesti, Monah Pimen Vlad

vineri, 25 februarie 2011

Deciziile corecte sunt balamalele destinului

O poveste frumoasa, Edwin Markham

Un soldat american, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea, care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile. Aşa că numele şi adresa ei erau scrise pe carte.
Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea şi ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Şi ea i-a scris înapoi. Aşa au început să corespondeze şi, cu cât îşi scriau mai mult, relatia lor devenea din ce în ce mai puternică. Într-una din scrisori, el i-a scris şi a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea şi dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arata. Aşa că nu i-a trimis nici o fotografie.
S-a terminat razboiul şi el s-a întors în SUA; şi-au dat întalnire în New York , în Grand Central Station. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să ţină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir. Aşa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână căuta o femeie cu un trandafir în mână.
Vă daţi seama ce aşteptari avea? Era pe punctul de a-şi găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodată
Asteptând, a văzut o fată superbă, îmbracată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el şi era minunată. Era dincolo de orice imaginaţie. Iar el s-a uitat şi a vazut că ea nu avea niciun trandafir. Lângă el s-a oprit o doamna în varsta. Avea un trandafir în mana. Vă puteti imagina? Tânara superbă şi doamna care nu arăta foarte bine, dar cu un trandafir în mână. Si nu era frumoasa, chiar destul de urâtă si îmbătrânită.
Voi ce ati fi ales? Persoanei cu trandafirul îi stia sufletul de care se îndragostise. Aşa că s-a îndreptat spre doamna urâtă cu trandafirul, în timp ce tânara frumoasă s-a oprit la câţiva paşi de el, l-a privit şi l-a intrebat:
- Vii cu mine, soldat?
Iar inima lui era sfâşiată. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă: şi-a continut drumul către persoana în vârstă care ţinea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea şi i-a zis:
- Buna ziua, şi a invitat-o la cină.
Iar aceasta i-a spus:
- Fiule, nu ştiu ce se întamplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe langa tine m-a rugat să ţin în mână acest trandafir şi mi-a spus că, daca vei veni la mine, să-ti spun că te asteaptă la restaurant.

Sursa internet

Codependenţa, o boală ignorată în România

Dana Alecu, psiholog

Codependenţa, definită pe scurt ca şi comportament prin care cineva depăşeşte limitele normale ale grijei pentru alte persoane, în detrimentul grijei şi stimei faţă de propria persoană, afectează mai ales familiile în care unul dintre membri suferă de alcoolism (în cele mai multe cazuri) sau de alte dependenţe, cum ar fi cea de droguri, de jocuri de noroc, sau chiar de dependenţa de muncă. Termenul a apărut în anii â90, când s-a observat că nu doar persoanele dependente au probleme în cadrul familiei, ci şi cei apropiaţi lor. În România zilelor noastre, aceste aspecte sunt mai degrabă ignorate, ascunse ori negate uneori sub cerinţele unei jertfe pentru aproapele greşit înţelese.

Într-o familie cu un dependent, de regulă, toată atenţia şi energia membrilor familiei se concentrează asupra problemelor acestuia. Nevoile afective şi uneori materiale ale celorlalţi membri sunt neglijate, iar echilibrul emoţional al acestora este afectat.

Astfel, am întâlnit familii în care unul dintre părinţi este dependent de alcool, fapt care afectează în mod grav atât atmosfera şi echilibrul familial, cât şi situaţia materială. Aceste familii se confruntă cu o serie întreagă de probleme precum: lipsa de comunicare, izolarea afectivă, agresivitate, dar şi, de cele mai multe ori, lipsuri materiale acute.

Pentru recâştigarea autonomiei psihologice

După cum lesne se poate deduce, codependenţa se răsfrânge cel mai puternic asupra copiilor şi adolescenţilor aflaţi în aceste situaţii, care preiau multe dintre responsabilităţile părintelui alcoolic, renunţând chiar şi la şcoală în încercarea de a găsi un loc de muncă şi de a-şi sprijini familia. Simţindu-se ignoraţi, neglijaţi, aceştia pot căuta acceptarea şi aprobarea pe care nu au primit-o în familie, în relaţii de dependenţă faţă de persoane sau grupuri cu preocupări distructive. Stima de sine scăzută îi determină să creadă că nimeni altcineva nu îi acceptă, în numele acestei acceptări ajungând să îşi pună în pericol propria persoană. Aceşti copii şi adolescenţi trebuie sprijiniţi pentru a ajunge să devină conştienţi de propria valoare, de nevoile lor afective reale şi să găsească o modalitate de a le îndeplini în acord cu reperele sociale şi morale. Toate aceste demersuri trebuie să aibă în vedere recâştigarea autonomiei psihologice şi a armoniei în relaţiile cu propria persoană, precum şi cu semenii.

Persoanele codependente au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi

Toate persoanele codependente prezintă, în viaţa de zi cu zi, mai multe manifestări, rezultat al suferinţei interioare pe care o trăiesc. Aceste persoane au stimă de sine foarte scăzută, sunt nesigure, dependente de relaţiile cu ceilalţi de la care aşteaptă în permanenţă aprobare, încurajare. Pentru a avea încredere în părerile şi în sentimentele lor, oamenii codependenţi au nevoia de a primi confirmarea de la ceilalţi, ajungând astfel să aibă mai multă încredere în ceilalţi decât în propria persoană. De asemenea, în încercarea de a se feri de suferinţă, de sentimentul de abandon trăit în familie, semenii noştri care suferă de codependenţă au tendinţa de a-i controla pe ceilalţi, de a deţine controlul asupra relaţiilor. Devin, astfel, mult mai preocupaţi de problemele şi nevoile celor din jur cu care intră în relaţie, în detrimentul propriilor nevoi.

Deseori, întâlnim situaţii în care relaţia dintre părinte şi copilul ajuns la vârsta adolescenţei sau chiar la vârsta adultă este extrem de tensionată şi conflictuală, părintele încercând să deţină controlul asupra vieţii copilului, în timp ce acesta din urmă se revoltă permanent. Dincolo de această revoltă, se constată că, în situaţii cotidiene, copiilor dezvoltaţi în astfel de relaţii le lipsesc deprinderile pentru o viaţă independentă, aceştia căutând în permanenţă confirmări din partea celorlalţi.

Aceste manifestări ale suferinţei psihice sunt întâlnite nu numai la pacienţii cabinetelor psihiatrilor şi psihologilor, ci şi, la o privire mai atentă, la mulţi dintre oamenii de lângă noi.

Din caruselul codependenţei

"Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună"

Redăm mai jos mărturia uneia dintre persoanele a cărei viaţă a fost un carusel al codependenţei. Ea a cerut şi a primit consiliere şi sprijin la Centrul de Formare şi Consiliere "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil" din Iaşi, coordonat de monahia Siluana Vlad. Confesiunea este preluată de pe siteul asociaţiei, www.sfintiiarhangheli.ro.

Am fost un copil cu o lume interioară copleşitoare în care mă simţeam ca gălbenuşul într-un ou. Lumea exterioară era tot timpul şocantă, invazivă, agresivă şi mi-a luat mult să mă obişnuiesc cu regulile ei ciudate. Nu reuşeam să mă adaptez, sau cel puţin aşa mi se părea. Aşa a ajuns să îmi placă să fiu apreciată, era un semn că reuşeam să fiu aşa cum trebuie. Aşa mi-am modificat comportamentul şi m-am educat exact pe linia care făcea plăcere adulţilor, care le câştiga lor aprecierea. Am făcut tot timpul ce trebuia, cum trebuia şi nici nu cred că m-am întrebat dacă eu îmi doresc altceva. Mă identificam complet cu tata, cred că asta a fost cauza principală. Prin căutarea adevărului dureros al omului şi zicerea lui în faţă vreau să îl rănesc, să îl subjug. De fapt aplic acelaşi comportament pe care mi l-a aplicat mie mama. Tata era eu, mama era duşmanul. Asta e cheia agresivităţii mele.

Sunt, în schimb, un om aprig

Am realizat că toată viaţa am trăit o minciună, că am rămas cu mâinile goale făcând tot timpul ce au vrut ei, iar acum nici măcar nu ştiu cine sunt. Sunt, în schimb, un om aprig, rău, agresiv. Îmi amintesc nişte clipe de la grădiniţă, când nu eram încă otrăvită cu "să fiu prima" şi eram, simplu, eu, şi câtă bucurie aveam făcând nişte chestiuţe interesante cu mâinile mele... o bucurie autentică pe care nu am mai trăit-o, nu am mai fost eu. Dumnezeu a avut însă grijă de mine şi mi-a dat să cunosc în suferinţa adolescenţei mai mult adevăr decât în orice. Iar apoi la facultate mi S-a descoperit şi am găsit ceva cu care să mă împotrivesc lor.

Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie

Acum sunt măritată, aştept un copil şi astea sunt singurele lucruri pe care le am, care sunt ale mele, binecuvântate de Dumnezeu şi în care inima mea se simte liberă, împlinită şi fericită. Nu ştiu ce a rămas cu viaţa mea, cine sunt eu, dar sunt convinsă că o să îmi găsească El sens. Aş vrea numai să scap de lanţurile din copilărie, de aceste scheme ale răutăţii care mă deformează, mă urâţesc. E un sentiment atât de cumplit când sunt cu oamenii şi încep să mă port aşa cum îmi dictează ele, incapabilă să mă controlez, şi stau şi mă uit la mine de departe cu o tristeţe mare.

Să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre

Poate că noi înşine, adulţi "normali", ne confruntăm cu propria lipsă de raportare sănătoasă la membrii familiei noastre. Suntem chemaţi să nu trecem cu vederea peste istoria vieţii noastre, ci să o primim, să o cercetăm, aducând-o în faţa Vindecătorului şi rugându-L pe El să ne vindece. Mitropolitul Antonie al Surojului spunea că: "Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate. Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu".

Pagină coordonată de Cristina Sturzu

Ziarul Lumina

miercuri, 23 februarie 2011

Lila Rose, tânăra care ar putea lăsa Planned Parenthood fără bani de la bugetul SUA

Camera Reprezentanţilor din Congresul SUA a anulat finanţarea pentru Planned Parenthood, în urma dezvăluirii unor infracţiuni grave patronate de aceste clinici

Lila Rose este o tânără americancă de 22 de ani care şi-a făcut un scop din demascarea ilegalităților comise în clinicile Planned Parenthood, cel mai mare furnizor de servicii aşa-zisă “planificare familială” din SUA.

În ultimii patru ani, de când Lila Rose a fondat organizaţia “Live Action”, în numeroase locaţii ale PP din mai multe state ale SUA au fost filmate cu camera ascunsă negocieri pentru avorturi la fete de 12-14 ani. “Înţelegerile” ieşite la iveală prin postarea pe internet a filmelor sunt nu doar imorale, ci grav ilicite şi criminale. Cei care solicitau aceste servicii se pretindeau fie tinere minore însărcinate, fie proxeneţi de copii care au nevoie ca fetiţele însărcinate să fie “reparate” la clinică pentru a fi trimise din nou pe străzi, fie chiar rude masculine de 30 de ani “intrate în bucluc” după ce au întreţinut relaţii sexuale cu minorele lăsate în grijă. Astfel, pentru bani, dar şi din convingere, funcţionarii clinicilor au acceptat să închidă ochii la mai multe infracţiuni federale: abuz sexual în formă agravată, corupere de minori, proxenetism, pedofilie, întreruperea sarcinii la o minoră fără acordul părinţilor, evaziune fiscală etc.

Iniţial, oficialii Planned Parenthood au negat şi respins totul ca “înscenare”. După ce scandalul a luat amploare, aceştia au concediat funcţionarii vinovaţi, negând totodată că ar fi avut informații despre activitatea ilicită a acestora. Lila Rose afirmă însă că sumedenia de ilegalităţi nu ar fi putut fi comise decât dacă în consiliul de Administraţie al companiei această politică era cel puţin tolerată, dacă nu chiar încurajată.

Lila Rose a fost de curând invitată la o foarte populară emisiune prezentată de Glenn Beck la canalul FoxNews. În introducere, Beck prezintă istoria Planned Parenthood şi a fondatoarei acestei reţele, eugenista Margaret Sanger.

Mai multe aflati aici: Cultura vieţii

Făcutul cu ochiul

Nu ştiu dacă se întâmplă mai des decât acum 100 sau 1000 de ani dar fiind mai aproape de ceea ce pot vedea cu ochii, pare mai presant, pare că acum s-a adunat tot ce nu s-a întâmplat în ultimii 2000 de ani. Ne face cu ochiul la tot pasul şi uneori ne lăsăm prinşi, alteori găsim tăria de a ne păstra demnitatea umană şi a nu lua în seamă ceea ce pare a fi, nefiind.

Dracul ne face cu ochiul peste tot. Probabil ați auzit vorba că banul e ochiul dracului. Despre acest fel de făcut cu ochiul este vorba în cazul în care nu v-ați dat seama până acum. Și mulți, mult prea mulți dintre noi socotim banul ca fiind piatra filozofală a epocii în care trăim, regula de aur fiind că aurul face regula. Și ce este de plâns, e că de multe ori ne comportăm exact ca și cum acesta ar fi crezul nostru în viață. Să strângem mulți, mulți bani, multă avere.

Mântuitorul a fost vândut pe 30 de arginți. Frați s-au înjunghiat sau au ajuns în procese interminabile de la avere. Români au fost vânduți pe câte un vagon de sare căci la atâta era prețuit un fugar peste hotare de către partid și de către cei care îl trimiteau înapoi.

Ioan Slavici povestește un fapt real, ultimul proces la care a participat ca avocat, în articolul Robia modernă publicat în Apărarea Naţională în 1902. O mamă s-a judecat cu fiica ei de la averea rămasă după moartea bărbatului și au ajuns și fără avere și datoare vândute la cei care obișnuiau să profite de pe urma unor astfel de situații. Dar dă-i Doamne românului mintea cea de pe urmă, așa-i?

Dar ce poți cere bietului om care a fost învățat să tot rabde de toate lipsurile atâta vreme cât cei care ar trebui să-i fie pavăză și lumină s-au făcut răpitori și întuneric? Am avut conducători care au sângerat pentru popor și nu au căutat fiece motiv ca să-l jefuiască și mai mult. Am avut oameni învățați care au adus lumină în casele și în mințile oamenilor și nu și-au construit singuri piedestale ca să poată să fie venerați ca niște zei. Am avut sfinți, nu răpitori, iubitori de câștig necinstit și neîndestulați cu laptele turmei.

Totuși nu suntem ca și cartofii, nu tot ce avem mai bun este sub pământ. Ceea ce a fost ne poate fi exemplu. Cel mai important lucru pe care-l avem acum este potențialul imens al fiecăruia dintre noi. Suntem ceea ce putem deveni îi spuneam cuiva acum câteva zile. Pavel, vasul ales al Bisericii din pântecele maicii sale, așa cum singur spune, ar fi putut să nu răspundă chemării. Totuși a vrut să facă ceea ce a fost chemat să lucreze și a devenit apostolul neamurilor. Suntem vase alese pentru că am primit chemarea. Mulți chemați, puțini aleși, are de a face cu voința noastră și nu cu vreun capriciu al sorții.

O ducem greu, da. Cel puțin marea majoritate o ducem greu deși au ajuns și miliardarii să se plângă că nu le mai ajunge de benzină de la o lună la alta pentru flotele de iachturi și pentru elicopterele personale sau cu greu pot să-și mai cumpere câte o casă pe săptămână. O ducem greu. Dar dacă luăm de la cel de lângă noi, și el o duce cam la fel de greu, nu însemnă că-l omorâm pe el ca să putem trăi noi? Dacă noi avem mai mult însemnă că altcuiva îi lipsește. Nu există bani făcuți cu ciocanul decât la nivel de stat și de bănci naționale. Cine crede că economia funcționează după principiul bagi un ban și scoți zece fără prea mult efort, este fie escroc, fie escrocat indiferent de treapta politică sau socială în care se află.

Ce ar trebui să facem? Să nu mai furăm, să nu mai înșelăm, să nu mai răpim ce nu este al nostru. Ăsta pare un lucru cumplit de greu pentru noi, românii, obișnuiți prea adesea cu necinstea, cu mersul pe pile, cunoștințe și relații. Și mai ales dacă am apucat să creștem într-un mediu în care toți sau aproape toți în jurul nostru furau ca să poată supraviețui, această educație a devenit aproape stigmă arhetipală în inima noastră.

Totuși, dacă nu am mai idolatriza banul, dacă nu l-am mai socoti ca o rezolvare supremă a tuturor problemelor, dacă nu am mai lua atât de mult aminte la făcutul lui din ochi, probabil că ne-ar fi mai ușor să ne dezvățăm de cele rele pe care le-am moștenit sau le-am crescut în noi cu voie sau fără voie. De la vlădică până la opincă, cum zice poporul, să mai lăsăm grija pentru dolarul de mâine celui care nu poate vedea tămâie în fața ochilor fără să o ia la sănătoasa și să căutăm la adevărata valoare a vieții. Nu tot ce zboară se mănâncă și nu tot ce e prețuit cu bani mulți are valoare. Mai mult, pe lucrurile cu adevărat valoroase nu se poate pune preț, așa cum nu se poate pune preț pe viața unor copii arși de vii, eveniment care a scandalizat o țară, sau a altora uciși înainte de a vedea lumina zilei, evenimente trecute prea des cu vederea și plătite cu echivalentul a câteva grame de argint.

Orice lucru are atâta putere cât îi acordăm noi. Dacă vom crede că banul e șeful, pe el îl vom avea de stăpân. Dacă însă vom realiza că nu este decât un mijloc facil de a face schimburi între ceea ce pot face eu și au nevoie alții și ceea ce pot face ei și am nevoie eu, scopul vieții noastre nu va mai fi să adunăm grămezile de aur ci să lucrăm atâta cât este nevoie ca să avem ce ne trebuie rupându-ne din postura de consumatori de dragul consumului, oameni fără timp, mereu stresați și mereu în goană după ochiul acela care a sclipit spre noi.

Ierodiacon Serafim Pantea

Randuieli ( Marin Sorescu )



La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineauri – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu îndrăznea să-i zică tu,
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, acolo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?

Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,
Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura ,
După aia îl băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul acesta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice că a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a-mpuţinat lumea.
Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme? – câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul:
„Daţi mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă.”

Dar discută astea cu Maria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viaţa cu fundu’ pe cămaşă degeaba şi nici tabla
Înmulţirii n-o ştie.
- Mărie, cât fac fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala Portugaliei?
- Însoară-te, mă, Târzîule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.
- Păi găseşte-mi tu una, care să-mi placă şi să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
- În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.

Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Maria Bălii îndrăznea să-i spună în faţă,
Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă alt puls, dat cu o sută de ani în urmă,
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor şi după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se-ntoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moşneni domoli şi aşezaţi,
Intra încet în pământ.

marți, 22 februarie 2011

Policarp, sfântul născut în temniţă

Sfantul Policarp este sarbatorit in Biserica Ortodoxa pe 23 februarie. S-a nascut in temnita, in jurul anului 70, la Efes, deoarece parintii sai fusesera inchisi pentru ca nu lepadasera credinta in Hristos. La botez a primit numele Pangratie. Din scrierile Sfantul Irineu aflam ca Sf. Policarp a fost ucenic al Sfantului Apostol Ioan.

Inainte ca parintii lui sa fie martirizati, este dat in grija Calistei, o femeie bogata si credincioasa. Potrivit traditie, Pangratie va da saracilor tot ce va gasi in hambarele acesteia. Ca mama sa adoptiva sa nu fie tulburata de milostenia sa, se va ruga lui Dumnezeu si in urma rugaciunii, hambarele s-au umplut la loc. Datorita acestei minuni, Calista i-a schimbat numele din Pangratie in Policarp, adica "cel cu multe roade“.

Sfantul Policarp a fost hirotonit diacon si preot de Sfantul Vucol. Episcopii prezenti la inmormantarea Sfantului Vucol, l-au hirotonit episcop.

Sfantul Policarp in vizita la papa Anicet (154-168)

Sfantul Policarp, inainte de a fi martirizat, calatoreste la Roma cu scopul de a rezolva problema datei pascale. In vremea aceea,existau diferente legate de sarbatorirea Pastilor: unii serbau Invierea Domnului pe data de 14 Nisan (aprilie), indiferent in ce zi a saptamanii cadea, deci in acelasi timp cu Pastile evreiesc, iar altii in prima duminica, dupa 14 Nisan. Desi cei doi nu au ajuns la un acord, ei au ramas uniti.

Sfantului Policarp i se descopera modul in care va muri

Cu cateva zile inainte de a fi martirizat, a avut o vedenie: a vazut perna pe care dormea arsa in foc. Asa a inteles ca avea sa fie aruncat in foc.

La insistenta proconsulului Quadrat de a blestema pe Hristos, Policarp i-a raspuns: "De 86 de ani ii slujesc si nu mi-a facut nici un rau; cum pot eu sa blestem pe imparatul meu, pe Acela care m-a mantuit?” Pentru ca refuza sa jertfeasca zeilor, primeste pedeapsa de a fi aruncat in foc. Pentru ca focul nu se atingea de el, a fost strapuns cu sabia, insa, atat de mult sange a curs din el incat a stins focul. La rugamintea evreilor, trupul sau lipsit de viata a fost ars.

Osemintele sale cele "mai cinstite decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul“ au fost luate de crestini. Sfintele moaste ale Sfantului Policarp sunt in Franta, pentru ca au fost luate de latini in timpul cruciadelor, iar o particica se pastreaza in Manastirea Zografu din Muntele Athos.

Epistola catre Filipeni a Sfantului Policarp

Sfantul Irineu al Lyonului marturiseste ca Sfantul Policarp a scris mai multe epistole "catre Bisericile vecine, pentru a le intari, si catre unii frati pentru a-i preveni si a-i indemna“. Dintre acestea, doar una a supravietuit, si anume, Scrisoarea sau Epistola catre Filipeni, pastrata doar intr-o traducere latina.

Epistola prezinta invatatura despre intruparea, moartea si invierea Domnului, impotriva celor care sustineau ca Hristos a avut un trup aparent si a filosofilor pagani. Cuprinsul ei indeamna la rugaciune pe conducatorii statului si ofera sfaturi practice pentru pastrarea credintei in Hristos.

Adrian Cocosila

Tot astazi, facem pomenirea:

- Sfintilor Cuviosi Ioan, Moise, Antioh si Antonin;
- Sfintei Cuvioase Gorgonia, sora Sfantului Grigorie Teologul;
- Sfintei Mucenite Tea;
- Sfantului Mucenic Clement;
- Sfantului Cuvios Mucenic Damian;
- Sfintilor Cuviosi Zevina, Polihroniu, Moise si Damian;
- Sfantului Cuvios Damian de la Manastirea Esfigmen (Muntele Athos).

Maine, 24 februarie, Biserica serbeaza Intaia si a doua aflare a capului Sfantului Proroc Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului.

Ajutor

Maică, am o mare problemă!
Acum un an de zile o fată s-a îndrăgostit de "mine". Frecventam un site și ea a crezut că sunt bărbat. M-a amuzat ideea și am continuat "jocul". M-am dat drept bărbat și m-am jucat cu sentimentele ei.
Când era vorba să o sun sau să ne întâlnim, găseam tot felul de pretexte să mă scuz că nu pot.
Acum ea și-a dat seama că am mințit-o și că am manipulat-o. Mi-a zis că am distrus-o în timpul acestui an, că nu mai e omul de dinainte...

Maică, ce să fac? A început de la o glumă și lucrurile au devenit serioase...
Nu știu cum să o fac să nu mai sufere...
Ea încă are impresia că eu sunt bărbat...

N-am vrut să fie așa...

Sărut mâna!

*
Draga mea Copilă
Mulțumesc mult că mi-ai scris despre problema ta. Nădăjduiesc să pornim de la ea și să dăm o mână de ajutor atât victimelor cât și „prădătorilor fără voie” de pe internet.
Mai întâi, tu, copila mea, ca prădător.
Tu ai primit o lecție care, sper, îți va fi de folos ca să înțelegi că e în tine o putere de manipulare și că nu ești conștientă de nocivitatea ei până nu vezi suferința celuilalt. Dacă vei continua vei ajunge să nu mai simți ce simte celălalt și vei deveni dependentă de plăcerea de a manipula. Slavă Domnului că încă nu e cazul. Acum să te spovedești curat și să te rogi mult pentru ca Domnul să te ierte și să o ajute pe victima ta.
Apoi, să cauți ce anume te împinge la astfel de manipulări. Ce frustrări ai? De ce suferințe fugi făcând asta? Nimeni nu se amuză pe pielea cuiva dacă nu are o suferință pe care o neagă, o ascunde pentru că nu are curajul să o înfrunte, să o traiască onest și integral.

Apoi, ea, victima ta. Ea a primit la rândul ei o lecție dură, dar salvatoare. Văzând cât de ușor își poate vinde sufletul în necunoscut, va învăța să și-l prețuiască și să-și trăiască suferințele și neliniștea inerentă vieții fără a se „îmbăta cu apă rece”. Ce a trăit și trăiește ea nu e iubire, ci amăgire și poate folosi această durere ca leac împotriva tendinței de a se amăgi și ca început bun pe calea vieții asumate în toate dimensiunile ei. Durerea de acum poate fi o naștere la o viață mai adevărată dacă o va trăi în Domnul și cu responsabilitate. Dacă nu... va găsi „alt prădător” și se va instala cu plăcere în rolul de victimă perpetuă pentru a scăpa de durerile „Căii celei strâmte” către Bucuria pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi!
Doamne, miluiește-ne pe noi, și pe toată lumea Ta!
Cu drag și nădejde,
Maica Siluana

Semnul iubirii

Ora de religie. Profesorul vorbea despre cruce şi despre moartea lui Iisus pe ea. Un elev se arătă nedumerit: “De ce oamenii după atâta timp ţin atât de mult la un instrument de tortură? Ei îşi aşează pe pereţi în case crucea, o poartă la gât. N-ar fi mai potrivit un semn al Învierii, nu unul al morţii?”
Profesorul le povesti atunci copiilor o întâmplare. Bunicul şi nepotul au ieşit în parc într-o iarnă. Lacul era îngheţat. Băieţelul nu rezistă să se dea pe gheaţa lucioasă. Gheaţa nu era însă atât de groasă şi se sparse. Copilul căzu printre sloiuri.
Bunicul nu avu altă soluţie să-şi salveze nepotul decât întinzându-i bastonul cu care îl trase din apă pe băieţel. Îl înveli în propria haină şi-l duse repede acasă. Copilul îşi reveni repede după o baie caldă. Bătrânul însă nu rezistă sperieturii. Făcu un atac de cord şi muri.
Familia, după obicei, dădu de pomană din obiectele bătrânului. Veni şi rândul bastonului în care omul îşi sprijinise bătrâneţile. Nepotul se opuse ca acel obiect să fie dat de pomană. Le spuse părinţilor: “Cu
acest baston bunicul mi-a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine!”
După această poveste, copiii înţeleseră de ce oamenii ţin atât de mult la acea bucată de lemn numită cruce.

Sursa Blogul Fântâna

luni, 21 februarie 2011

Cuvânt către cei ce în fiecare zi păcătuiesc şi în fiecare zi se pocăiesc (Sf. Efrem Sirul)

Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte. Deci, aceasta să o ai în inima ta şi aleargă la pocăinţă cu osârdie şi roagă-L pe Cel ce te-a zidit pe tine. Fii smerit şi umil, flămând şi în suspine pătimind durerea, pentru cele trecute păzindu-te şi luând aminte la cele de aici înainte ale vieţii tale.

Că aşa, oarecând şi Zaheu vameşul s-a mântuit, aşa iarăşi şi Matei, rob al lui Hristos s-a arătat. La fel şi desfrânata, căzând la picioarele Mântuitorului, şi-a dezlegat împletiturile părului şi i-a şters picioarele cu părul capului şi aşa a ieşit din groapa patimilor. Aşa şi tu, pleacă-ţi grumazul pe genunchi şi te arată umil, şi cu aceasta te vei mântui. Vezi cetatea Sodomei şi a Gomorei, a neamului celui nesupus şi spurcat. Fugi de acel neam necurat, asupra căruia Dumnezeu a plouat cu foc şi pucioasă şi a ars toată cetatea lor. Vezi limpezirea cetăţii Ninive şi înflorirea ei cea frumoasă. Că ea fusese plină de păcate şi de răutăţi, încât poruncise Domnul ca să o piardă, dar după ce a văzut pe niniviteni în saci şi în cenuşă umblând, în foamete şi în sete pedepsindu-se, tremurând şi de frică cuprinzându-se, din toate părţile în plângere, unul pe altul tânguindu-se, cei slobozi, cei robiţi, cei bogaţi, săracii, stăpânii şi dregătorii, bătrânii şi tinerii, împreună cu pruncii, S-a milostivit spre ei, i-a miluit şi i-a mântuit. Judecata, pe care o poruncise Domnul ca să o ia ei, a schimbat-o. Şi aşa, din cei păcătoşi, pe cei nesupuşi îi munceşte, iar pe cei ascultători nu-i lasă să piară fără cruţare.

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide, celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru acela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă. Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te, ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una credinţa, unul este darul, una este Patima, una Moartea, una Învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Fragment extras din Proloagele, vol. I, Ed. Buna-Vestire, Bacău, 1995

sâmbătă, 19 februarie 2011

Recomandare film- The King's Speech (2010)


The King’s Speech (2010). Regia: Tom Hooper. Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham Carter.

*

Cum ar arăta lumea dacă, în locul ambiţioşilor fără scrupule, puterea ar fi deţinută de oameni buni ale căror complexe sunt ştiute? De unii care nu mai încearcă să pară altcineva decât sunt?

Nu putem afla răspunsul, de aceea ne lăsăm în voia poveştii:

A fost odată un fiu de rege care se bâlbâia. Nu era primul născut, nu urma să moştenească tronul şi, poate de aceea, nu fusese la fel de iubit ca fratele său. Crescuse tânjind după mai multă atenţie, după încurajări mai dese. Ajunsese deja bărbat, se însurase, dar continua să se bâlbâie stânjenitor în public, ca şi cum orice vorbă rostită l-ar fi dezbrăcat în faţa mulţimii. Dar asta nu-l făcea mai puţin curajos, nici mai puţin responsabil. Sub icniturile sale clocotea personalitatea unui adevărat rege…

Şi povestea continuă cu o soţie care crede în el şi cu un străin, cum altfel, care-l scoate dintre înecuri şi mânie. Iar istoria îl alege şi nu-i mai lasă loc de poticneli.

*

“The Kings’s Speech” e frumos şi atât de simplu. Puteţi să-l vedeţi împreună cu copiii, să descopere din vreme că nu e nici o ruşine să-ţi fie ruşine. Despre Colin Firth nu vă spun decât că ai vrea să fii acolo, să-l ajuţi, să-l salvezi, să iei asupra ta toate privirile care-l strivesc, să te faci punte peste bucăţile de frază care nu se mai întâlnesc, să treacă mai departe şi să le arate el lor. Că merită.

Mihnea Măruţă

Despre dragostea lui Dumnezeu -din Jurnalul de la Oaşa

Protos. Iustin Miron: Pilda fiului risipitor este numai în Evanghelia de la Luca, ştiţi şi voi, cred, treaba asta. E pilda mea preferată şi Dumnezeu dă după inima omului. În ultimii ani numai o dată nu am predicat la Duminica Fiului Risipitor, în rest, tot mie îmi cădea rândul să predic. Şi iarăşi şi anul acesta. Şi chiar nu mai ştiam ce să zic. Mi-e dragă pilda aceasta, pentru că pilda aceasta este o icoană a dragostei, e ca o icoană în care e zugrăvită dragostea lui Dumnezeu faţă de om.
După cum aţi observat în pilda aceasta, Dumnezeu avea doi fii, şi se poate înţelege prin cel care a stat acasă – poporul lui Israel – şi fiul risipitor – restul popoarelor.(Sunt multe înţelesuri în textele biblice. Sunt niveluri infinite de înţelegere. Nu e ca în înţelesul logic; o realitate materială o explicitezi şi gata, o ai explicitată logic şi atât. În plan duhovnicesc nu e aşa.) Deci, nici unul dintre fii, nu îşi iubea tatăl. Unul merge să se realizeze prin sine, pentru sine, iar celălalt îl închipuie pe credinciosul ateu, credinciosul fără Dumnezeu. Şi să ştiţi că, de multe ori, şi noi suntem atei în rugăciunile noastre; ne rugăm, dar e strict formal, ca şi când nu ar exista Dumnezeu, ca şi când nu e prezent Dumnezeu acolo. Suntem în diferite ipostaze şi noi. Spuneam, fiul cel mic şi-a luat averea şi a plecat ca să se realizeze el singur prin sine şi pentru sine, după voia proprie.(La fel a plecat la drum societatea asta creştină, civilizaţia asta creştina sau neopăgână produsă în ţările creştine, fără Dumnezeu. Realizare prin ea însăşi şi pentru ea însăşi şi, uite acum, că e îngenuncheată. Acum noi putem spune că asta e regizată, că sunt oameni care au pregătit criza asta şi gestionează şi care câştigă din treaba asta şi, poate că aşa şi e, dar dincolo de asta ce ne spune Dumnezeu: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” „Cel ce adună fără Mine risipeşte.”) Tatăl a fost cel care prin iubire l-a întors înapoi; el nu avea putere să se întoarcă. Fiul, prin voia lui, a ajuns într-o împărăţie a morţilor, a demonilor. Iată unde duce voia omului! În iad. Acum, cred că înţelegem cuvântul Sf. Varsanufie, din Filocalia 11, care zice că „Cel care face voia sa, face voia diavolului.” Putem spune: „Păi cum? Că eu nu sunt diavolul.” Chiar aşa? Chiar asa! Prin voia omului lucrează foarte bine diavolul, este un teren al lui. Se zice că omul are o fire căzută. Şi prin firea lui căzută diavolul lucrează foarte bine. Noi nu câştigam decât pe terenul binelui. Pe terenul lui câştiga el.
Deci, până la urma fiul a descoperit dragostea tatălui în el şi în dragostea tatălui s-a descoperit pe el. Vedeţi că zice „S-a întors înspre sine, şi-a venit în sine.” S-a întors înspre sine şi s-a întâlnit cu dragostea tatălui care era imprimată în sine şi prin acea dragoste s-a văzut pe sine şi acea dragoste i-a dat putere. Spuneau unii Părinţi că el s-a întors pentru că a descoperit că e iubit.

Ierom.Pantelimon Şusnea: Deci, el a plecat pentru sine şi era numai el cu sine, iar când s-a întors în sine, s-a descoperit pe el – nu ca un sine izolat – ci ca pe un fiu al tatălui său. Şi-a dat seama că nu este un om la voia întâmplării în lumea aceasta, ci aparţine cuiva, aparţine tatălui său.
Ce înseamnă fiu al tatălui? Înseamnă că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, aşa cum spune Scriptura. Noi nu avem o identitate în sine, avem identitate numai în măsura în care ne raportăm la tatăl nostru, la Dumnezeu. Numai Dumnezeu este cel care ne dă o identitate. Atâta vreme cât ne izolăm de Dumnezeu, ne pierdem orice identitate.
Zice că a ajuns să păstorească porcii. În sensul că porcii simbolizează necurăţia demonilor. Ştiţi că pentru poporul israel, porcii erau animale necurate. Iar prin lumea aceea depărtată de ţara tatălui se înţelege zona de influenţă demonică; iar el a ajuns să slujească unui locuitor din zona respectivă, la păstorirea porcilor, a animalelor necurate. Aceasta se întîmplă cu unul care se rupe de Dumnzeu şi vrea să fie el prin sine. Se rupe de sub identitatea tatălui.

Protos. Iustin Miron: După cum aţi văzut, pe el nu l-a întors un sistem, nu l-au întors nişte idei, nişte principii, nişte realităţi impersonale, ci l-a întors o persoană. O persoană l-a mântuit pe el: tatăl lui. Dacă era să se întoarcă către ideea de bine, către drepturile omnului, către, către, acolo rămânea. Aşa, el a descoperit o persoană. Iar iubirea e relaţională; nu iubeşti idei, iubeşti persoana.
Şi, iată, că s-a întors şi tatăl lui l-a întâmpinat. Asta e ceea ce m-a impresionat cel mai mult în pilda asta: întâmpinarea care a făcut-o tatăl fiului. Citind pilda, mă întrebam de unde a ştiut tatăl lui că vine. Nu avea şi el de lucru pe acolo? Cum de nu a venit şi să dea el peste tatăl său? Şi apoi am găsit răspunsul: tatăl era tot timpul în întâmpinarea lui! Vedeţi dar, dragostea tatălui a rămas.
Dragostea cuprinde totul. Tot ce e valoare şi e bine e cuprins în dragoste. Cuprinde totul şi pătrunde totul. De aici vedem trei caracteristici principale ale dragostei, ele desigur sunt mai multe, putem vedea asta la capitolul 13 din Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, însă prima caracteristică e răbdarea. Tatăl l-a răbdat(1) în prima faza, a văzut că nu-l iubeşte copilul său şi l-a răbdat. Şi că-i trebuie averea şi i-a dat. Şi a răbdat şi plecarea lui şi tot nu a spus nimic. Nu prin idei, prin dragoste. Nu prin sfaturi, prin dragoste. A mers numai pe dragoste. După aceea, când s-a întors, l-a iertat(2). E drept că şi fiul şi-a cerut iertare. Vedeţi, nu e aşa: eu aştept să fiu iertat, dar eu nu-mi cer iertare şi rămân în orgoliul meu. Domnule, eşti creştin, trebuie să mă ierţi. De ce nu mă ierţi? Înseamnă că nu eşti cum trebuie. Dar tu nu-ţi ceri iertare. Tu nu te întorci, nu părăseşti răul pe care l-ai facut. Aştepţi ca celălalt să facă totul, aştepţi ca celalalt să fie ca Dumnezeu şi tu îţi poti permite să fii ca demonul, pentru că ai şi tu slăbiciune, eşti om. Dar celălalt nu e om?
Deci, tatăl l-a iertat şi dupa aceea s-a bucurat(3). Vedem 3 caracteristici mari, care dacă nu sunt, nu e dragoste: răbdare, iertare şi bucurie.
L-am întrebat odată pe părintele Teofil (Părăian). „Părinte, este o pildă în Pateric, când a mers arhiepiscopul Chiril al Alexandriei în muntele Nitriei, unde erau numai călugări şi a mers la bătrânul muntelui, care era de 90 de ani în muntele acela. Deci avea peste o sută de ani, 90 de ani avea de când era călugăr. Şi l-a întrebat: Avvo, ce-ai găsit mai mult în calea asta? Deci cumva: Ce ţi s-a părut ţie mai important? Ce ţi s-a părut ţie esenţial din tot ce ai trăit şi ai văzut tu într-o viaţă de 90 de ani? Şi el a zis: „A se osândi omul pe sine.” M-a mirat foarte mult răspunsul; eram miream când l-am citit şi ţin minte că nu m-am mai putut gândi la altceva după aceea. M-am oprit din citit pentru că nu m-am aşteptat. Nu a spus dragostea, n-a spus smerenia, n-a spus dreapta socoteală, ci osândirea de sine.
Şi când a fost părintele Teofil anul trecut aici l-am întrebat: Ştiţi părinte pilda aceea, – că părintele ştie Patericul pe dinafară – şi acum vă întreb şi eu pe Sfinţia Voastră: După atâţia ani de mănăstire ce aţi găsit mai mult în cale? Ce aţi descoperit ca fiind mai important? Şi părintele mi-a răspuns fără să-mi termin cuvintele, nici secunde între, ci spontan şi direct: „Bucuria!
Vedeţi, ca să putem face lucrurile acestea, în dragostea noastră trebuie să intre şi dragoste lui Dumnezeu. Dragostea noatră nu este naturală, pentru că nu există natural pur – naturalul e alterat de rău, de păcat. Dacă nu există stare naturală a omului, pentru că e alterat de păcat, atunci nu putem vorbi nici de iubire naturală , decât teoretic. Deci, iubire nenaturală, iubire pătimaşă. Ştiţi, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că există 3 feluri de iubire: iubirea pătimaşă, împotriva firii, iubirea naturală, firească şi iubirea suprafirească. 3 niveluri, 3 feluri de iubire. Părintele Stăniloaie îi spunea iubirii naturale „iubire creştină”. Pentru ca iubirea să fie naturală, trebuie să fie supranaturalul prezent în ea, altfel ea nu e naturală prin ea însăşi. Să poţi să ierţi cu iubirea pe care o ai în mod obişnuit, iubirea împotriva firii, nu aparţii. Spunem fiecare: mi-a făcut cineva ceva, nu pot să-l iert. Şi dacă iert, nu pot să uit. Te iert, dar nu te uit. Ştim clar că nu este iertarea aceea deplină. Vedeţi, ca să putem ajunge să iertăm cu adevărat, trebuie să ajungem să iubim cu adevărat. Nu putem vorbi despre iertarea adevărată, fără să vorbim despre iubire adevărată, pentru că din iubire vine iertarea. Sau de răbdare. La fel, nu poţi răbda pe cineva dacă nu-l iubeşti.
Cum se realizează îmbunătăţirea iubirii pe care o avem?
Prin transfigurarea ei. Principalul mijloc prin care noi ne ridicăm în iubire este rugăciunea. Prin rugăciune se realizează cel mai bine unirea omului cu Dumnezeu. Şi zic Părinţii că această unire nu e rugăciunea, ci e mai presus de rugăciune. Această unire a omului cu Dumnezeu e numită dragoste. Dragostea e unire. Şi observaţi, între doi oameni care se iubesc, ce se realizează prin iubire? Unirea lor! Prin nimic nu poţi realiza iubirea aceasta ca prin dragoste.
Şi tot legat de dragoste, aş vrea să vă mai spun un cuvânt de la părintele Stăniloaie, pe care sigur l-aţi mai auzit, cel puţin de la mine, îl mai spun o dată pentru că îmi place: „Dragostea e singura forţă care există care poate să biruiască răul şi poate să-l şi convertească în bine.” Tot ce este lege, tot ce e la nivel uman, nu pot decât să îngrădească răul, să-l limiteze. Dar să-l desfinţeze! Şi nu numai să-l desfinţeze, ci să îl transforme şi în bine, asta numai dragostea o poate face. Deci, o dragoste adevărată are caracteristici adevărate. E clar, noi vrem să avem răbdare adevărată, deplină cu celălalt, vrem să-l iertăm, vrem – cum să nu vrem? -, dar nu putem. Nu putem să iertăm, nu putem să răbdăm, nu ne putem bucura. Am vrea şi noi să ne putem bucura ca părintele Teofil(Părăian), să avem bucuria lui, dar nu putem. Ca să putem ajunge la toate acestea, trebuie să operăm asupra dragostei.
Ce coboară dragostea şi o face împotriva firii?
Păcatul şi patima. Acestea fac să degenereze iubirea. Nu zicem să o anuleze, ci să degenereze. Şi atunci, ce ridică dragostea? Virtutea! Fiecare virtute – bineînţeles practicată, lucrată – contribuie la ridicarea dragostei, la îmbunătăţirea dragostei dintre noi. În felul acesta ajungem noi să iubim mai mult. Prin virtute! Ei, fiinţa virtuţii este Hristos, în El este orice virtute şi din El vin toate virtuţile şi noi ajungem virtuoşi prin participarea la virtuţile Lui, nu prin nu-ştiu-ce nevoinţă. Nevoinţa acesta numai ne aduce în comuniune cu El, realizează comuniunea, dar participarea la virtute, aceea e virtutea. Virtutea care o am eu sau cea pe care pot să o am, e dar! E dar şi participare. Nu e produsul meu. Pentru că nu e de natura mea, e de natură divină, dumnezeiască. Ei, şi atunci, harul care vine în dragostea firească a omului ridică nivelul dragostei. Deci, dragostea e la nivel omului şi la nivelul Domnului. Şi omul iubeşte, şi Domnul iubeşte. Cum am spus, dragostea la nivelul nostru, numai cu noi şi prin noi, cade.
Vedeţi, atâţia oameni care se iubesc, care se căsătoresc, dar care nu sunt credincioşi, care nu participă la dragostea lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu dragostile lor? Ce se întâmplă cu ele? Se iubesc atât de mult, de nu mai ştiu unii de alţii. Şi … ajung să nu se mai iubească. Cum? Cum se ajunge? Păi, e o dragoste la nivelul firii, e o dragoste în care e impusă voia omului, asta înseamnă că deja ai deschis accesul diavolului. Odată ce tu o vrei pe cutare sau cutare te vrea pe tine, e voia ta, e o chestie la nivelul omului. Sunt voile oamenilor acolo şi sunt şi patimile lor. Acolo diavlolul are acces liniştit. Dragostea aceea e sortită morţii şi aceea piere. Nu-i vedeţi? Câţi se mai iubesc? Să-i văd eu pe aceeia care se iubesc cu adevărat fără Dumnezeu! Să-i văd!! E imposibil fără Dumnezeu! Sunt iubiri sortite morţii, iubiri otrăvite de păcat, care sunt ca focul de paie. Sunt o vreme, la început şi după aceea, gata! Pe urmă, suma de reguli: principii de convieţuire, tot felul de mărunţişuri umane care încearcă să înlocuiască dragostea, relaţii fizice care caută să compenseze dragostea. Dar nu e dragoste. Dragostea noastră umană e mai mult o capacitate prin care noi accesăm dragostea divină, adevărata dragoste.
Ce e dragostea lui Dumnezeu?
E energie! Dacă nu ar fi energie necreată – care să izvorască din fiinţa lui Dumnezeu – nu ne-am putea împărtăşi de ea. Noi ne împărtăşim de Dumnezeu, nu participând la fiinţa lui Dumnezeu, ci participând la energiile necreate care izvorăsc din fiinţa lui Dumnezeu. Aşa ne împărtăşim de Dumnezeu, aşa ne unim cu Dumnezeu. Ei, dacă noi ne putem împărtăşi de dragostea lui Dumnezeu rezultă – ca la matematică – că dragostea lui Dumnezeu e energie, energie necreată! Această energie care vine în om şi preschimbă dragostea omului şi îndumnezeuieşte dragostea omului. Când ajungem la o relaţie de dragoste adevărată cu Dumnezeu, abia atunci avem dragostea adevărată faţă de om. Deci, dragostea faţă de om izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu. Vorbesc de dragostea adevărată faţă de om. Celelalte – tentativele nereuşite de dragoste între oameni – pier. Atunci poţi cu adevărat să-l ierţi pe om, atunci poţi să-l rabzi, când ai dragoste pentru el, dragoste care izvorăşte din dragostea pentru Dumnezeu.
Cum am mai zis, prin dragostea lui Dumnezeu ajungem la toate lucrurile bune. Tot binele, toată virtutea nu fac altceva decât să ne scoată din egoism şi să ne unească cu dragostea dumnezeiască. Pe măsură ce ne unim cu dragostea lui Dumnezeu, începem să iubim cu adevărat. Iată cum putem să ajungem la iubirea adevărată pentru celălalt. Numai transfigurându-ne iubirea noastră, întrupând în iubirea noastră, iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
Am spus că dragostea e unire. Prin dragoste îl şi creezi pe celălalt, nu doar te uneşti cu el. Dragostea e şi creaţie, e recreaţie, e şi cunoaştere. Când îl iubeşti pe celălalt, te uneşti cu celălalt, îl aduci în tine şi trăieşti prin el. În lipsa dragostei trăieşti prin tine. În prezenţa dragostei ieşi din tine. Dragostea se jertfeşte, iese în întâmpinare, slujeşte celuilalt, uită de sine. Când iubeşti pe celălalt, tu eşti foarte mic, aproape că nu mai exişti. Şi poate că pentru tine nici nu mai exişti. Şi te miri ce vede celălalt la tine, de te iubeşte atâta, pentru că tu nu vezi nimic. Aţi trecut fiecare prin treaba asta. Ce vezi, că eu nu văd nimic? De ce mă iubeşti? Ajungi la cunoaşterea de sine prin ieşirea din sine, iar prin trăirea sinelui celuilalt ajungi să te cunoşti pe tine. Să te vezi pe tine.
Spuneau Părinţii că „Hristos e oglinda omului”. Că tu numai în Hristos te întâlneşti cu tine cu adevărat. El e oglinda ta şi în El eşti tu restaurat şi în El te întâlneşti cu tine. Iată că şi prin celălalt. Îl iubeşti, îl aduci în tine, trăieşti prin el. Încă o definiţie a dragostei: trăirea prin celălalt. Îl aduci pe celălalt şi îl pui în tine, bineînţeles, fără să te desfinţezi pe tine. Dar trăieşti în el. Până când în relaţia de dragoste nu trăieşti prin celălalt, nu iubeşti. Până nu trăieşti pentru celălalt, nu iubeşti. Deci, trăirea prin el şi pentru el. Asta e dragostea. Mai mult decât atât: tu îi transmiţi putere. E o putere care i-o transimiţi celuilalt cînd îl iubeşti. El simte asta, şi devine mai puternic prin puterea pe care i-o transmiţi tu şi devine mai bun, şi, iată, l-ai ridicat! L-ai ridicat valoric, iubindu-l! Mai mult decât atât: iubindu-l, activezi în celălalt potenţe pe care el le are şi nu ştie că le are. Tu-l descoperi pe celălalt şi celălalt te descoperă pe tine, iar tu te descoperi pe tine prin celălalt. Tu nu te descoperi pe tine prin tine însuţi, tu nu te vezi! Numai descoperindu-l pe celălalt te vezi. Îl descoperi pe celălalt, activezi în el potenţe pe care el nu ştie că le are, şi devine mai mare, şi abia atunci se descoperă pe sine, când vede că e iubit. Iubirea mea îl ajută să se vadă pe sine, îl creşte, îl potenţează şi vede ce e şi ce poate fi, dar numai prin iubirea mea. Dacă nu l-aş iubi, el nu ar creşte şi nu s-ar cunoaşte. Tu nu-ţi dai seama ce poţi, ce potenţialităţi ai, dar celălalt, care te iubeşte, vede. Ei, văzând potenţialităţile din el, activând potenţialităţile din el, iubindu-l, îl şi cunoşti cu adevărat. Dar el nu se cunoaşte pe el, aşa cum îl cunoşti tu pe el iubindu-l. Iată, iubirea ca mod de realizare a cunoaşterii. Iată, funcţia gnoseologică a iubirii. Ajungi să-l cunoţti cu adevărat numai când îl iubeşti, dar nu poţi explica cunoaşterea asta. Dacă nu-l iubeşti, poţi zice despre cutare: îl ştiu, are calităţile astea, are defectele astea, e tipul acesta de om. Poţi spune acestea. Dar asta e în afara iubirii. Dar când îl cunoşti şi îl iubeşti cu adevărat, pătrunzi în adâncurile fiinţei lui prin iubire şi nu mai poţi exprima ce ai găsit acolo, aşa cum ai exprimat când nu îl iubeai, din afară. Din interior, e o cunoaştere care nu poate fi cuprinsă în noţiuni, în concepte. Asta cred că aţi experimentat-o. Te minunezi de ce e celălalt, de ce poate fi, dar nu poţi să-i spui. Celălalt pentru tine e o minune! Dar el nu e o minune pentru el însuşi. El nu se descoperă pe el ca minune, tu îl descoperi pe el ca minune. Dar la fel face şi el faţă de tine, pătrunde în adâncurile tale, îţi aduce energia lui, puterea dragostei lui şi devii mult mai puternic şi mai sigur pe tine. Asta o dată. Plus că-ţi activează potenţe care sunt în tine, şi începi să fii altfel, să gândeşti altfel. Şi asta te-a făcut iubirea lui. Tu priveşti la el şi te vezi pe tine potenţat. El te potenţează şi se imprimă de tine. Şi tu te vezi pe tine în el şi, iată, celălalt devine oglinda ta. La fel se întâmplă şi la tine. Când iubeşti persoana cealaltă, o ridici. Potenţând-o prin iubire, o adânceşti foarte mult înăuntrul tău, adâncire reală. Or el când priveşte pe urmă la tine, te vede pe tine, dar se vede şi pe sine potenţat. Iată cum putem deveni oglinzi unii pentru alţii. Nu numai Hristos e oglinda ta, ci şi celălalt e oglinda ta. Iată cum putem ajunge să ne creăm şi să ne cunoaştem pe noi şi pe ceilalţi şi să ne ridicăm prin iubire.
La iubirea noastră firească, adăugându-se harul lui Dumnezeu – pentru că numai prin harul lui Dumnezeu, prin energia Lui te adânceşti în iubire – vezi şi activezi. Dar dacă nu ar fi iubirea lui Dumnezeu la care să participi, şi totul e la nivel omului, încep patimile cu negura lor, cu ceaţa lor şi nu mai vezi. Şi îl transformi pe celălalt în obiect prin care să satisfaci egoismul propriu, plăcerile proprii. Tu nu mai trăieşti prin celălalt şi pentru celălalt, trăieşti prin tine şi pentru tine, iar celălalt e un obiect de satisfacere proprie. Vedeţi cu omoară? Pe tine nu te vezi, pe celălalt nu-l vezi, pe tine nu te ridici, pe celălalt nu-l ridici, pe tine nu te faci, nici pe celălalt nu-l faci. Vedeţi ce implicaţii sunt aici prin iubire?
Spuneam că fiul risipitor s-a întors pentru că a descoperit că e iubit. Iubirea tatălui l-a ridicat, l-a întors, i-a dat putere. Cu asta trebuie să întoarcem noi pe oameni. Noi suntem o asociaţie misionară şi încercăm să-i aducem şi pe ceilalţi să-i aducem la credinţă, dar dacă nu-i iubim, dacă mergem fără iubire la drum, numai prin idei, prin teorii, cu asta nu e de ajuns. Numai prin iubire.
Vedeţi, şi la nivelul fizic te schimbă iubirea celuilalt. Vedeţi, când te priveşte celălalt şi îi simţi dragostea, te schimbi la faţă. Dragostea lui te schimbă la faţă, te îmbujorezi la faţă când îl vezi. Atunci dacă îţi schimbă faţă trupului, atunci îţi schimbă şi faţa sufletului. Toată fiinţa ţi-o schimbă dragostea celuilalt. Iată, cum ne întrepătrundem, cum ne întâlnim cu noi înşine, cum ne naştem iubind. Şi iubim cu adevărat numai în Dumnezeu, numai participând la iubirea lui Dumnezeu.
Acesta e pasul pe care l-am făcut. Acum să vedem ce paşi mai face şi părintele Pantelimon.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Ar fi fost interesant să vedem cum discutaţi voi între voi.
Protos. Iustin Miron: Cum se iubesc între ei.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Cum discută deocamdată… Prea multă pasivitate am văzut la întâlnirile voastre şi cumva astea sunt datorii din partea voastră.
Protos. Iustin Miron: Păi sunt obişnuiţi în lume ca spectatori. Aţi văzut că ni se împrimă în lume identitate din aceasta de spectator şi telespectator. Te obişnuieşti numai să participi privind la vieţile altora. Să priveşti la meci, dar să nu alergi. Să priveşti la filme, să-i vezi pe alţii cum trăiesc. Şi la biserică tot aşa. Nu sunt obişnuiţi să se jertfească, să se dăruiască. Vor să vadă ce e nou, să vadă cum slujesc călugării. Ia să stăm de vorbă cu ei să vedem cum gândesc, cum iubesc. Noi mergem mai departe, privim la alţii şi tot aşa. Atunci ar trebui să spunem: Iubiţi trecători…
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Acum am ridicat mingea la fileu. Să vedem cum ştiţi să jucaţi.
Protos. Iustin Miron: Sunt aici câteva chestiuni despre iubire. Este ceva extraordinar. Pe urmă mi-am dat seama de ce a insistat şi Apostolul Ioan pe iubire, că Dumnezeu e iubire. Dumnezeu e iubire şi Dumnezeu e Iubirea. Ce înseamnă să iubeşti? Şi cât de puţin investim în a iubi… Vedeţi acum investim că avem nevoie de casă şi tot felul de investiţii exterioare. Şi ne mulţumim să ne iubim copiii, să avem un prieten pe care să-l iubim şi atâta tot. Şi să mă îmbogăţesc cu celălalt, doar iubindu-l. Sau cu doi, sau numai cu câţiva. Vă daţi seama ce înseamnă să te îmbogăţeşti cu toţi? Să-i transferi pe toţi, pe toţi potenţaţi în tine? Ce comori sunt acolo!… Păi, dacă fiecare e o minune când îl descoperi şi să transferi tu atâtea minuni în tine, să adaugi la existenţa ta atâtea minuni şi să trăieşti prin atâtea minuni minunat. Vă daţi seama ce viaţă ar fi? Şi asta se întâmplă în Rai. Şi noi, cât de puţin învestim în direcţia asta a iubirii! Tot timpul căutăm motive să nu iubim. Vedeţi, ieşirea din sine nu o realizezi până nu iubeşti. Aţi văzut cum ieşi din tine şi trăieşti prin celălalt. Şi celălalt devine sinele tău cel mai adânc, fără aţi desfinţa sinele tău. Şi iată, sinele tău cum se schimbă, trăindu-mi-l celălalt, că şi celălalt trăieşte prin mine, trăieşte sinele meu; eu îi trăiesc sinele lui. Iată cum ridici: ies din sinele meu, ies din zona egoistă. Şi adaug la ce sunt eu şi sinele celuilalt, si nu sinele obişnuit, ci cel refăcut, ridicat, potenţat. Intrăm într-o zonă de necrezut! Eşti copleşit cu adevărat! Parcă nu-ţi vine să crezi. Să fie iubirea atât de înaltă? Să ai posibilitatea să o activezi, să intri într-o astfel de lume şi să nu intri. Vedeţi, mergem pe tot felul de realităţi fabricate. Şi preferăm cumva idealizarea lumii într-un film: acolo e totul foarte fain şi actorii foarte frumoşi şi… ? Totul e imaginaţie! Dar uite că se poate trăi într-o lume a minunilor chiar în mod real. În mod real să-l vezi pe celălalt ca pe o minune şi să-l trăieşti ca pe o minune. Real poţi face aceasta! Dar noi tot timpul căutăm artificialul.
Acestea sunt numai nişte gânduri despre dragoste. Merg la infinit dacă ar fi să explicitezi. Nu pot cuvintele să exprime ce înseamnă cu adevărat dragostea. Şi vezi că devenirea e prin celălalt, schimbarea e prin celălalt. Să-l schimbi pe celălalt iubindu-l, nu tot învăţându-l şi dându-i sfaturi, ci iubindu-l să-l schimbi.
Vedeţi cum şi-a schimbat şi cum şi-a recuperat tatăl fiul? Prin iubire! Dacă te gândeşti la Dumnezeu, la ce e Dumnezeu şi să iubească un mărunţiş care e omul, pacă nu-ţi vine să crezi că e posibil. Nu se poate aşa ceva. Ca Dumnezeu şi pe mine să mă aştepte, să stea mereu cu gândul la mine, să mă dorească El cu adevărat, să alerge după mine- în iubirea Lui infinită – să fie tot timpul către mine, să vină în întâmpinarea mea, să-mi sară El în braţe – Dumnezeu mie? Păi, vă daţi seama la ce vrednicie e ridicat omul? Şi la ce suntem chemaţi?
Acum haideţi, că nu aş vrea să vorbesc numai eu. Acuma cred că voi iubiţi mai mult. Sunteţi în perioada asta. Sunteţi mai preocupaţi de asta. Noi am mai îmbătrânit.
„Iubirea te obligă la răspuns”
Horaţiu Văsuică: Părinte, se poate ca iubindu-l pe celălalt, celălalt să nu răspundă?
Protos. Iustin Miron: Nu se poate. Chiar dacă el nu-ţi răspunde, să te iubească şi el pe tine, el simte pulsul de putere, de energie care i se transmite, în mod real. Nu se anulează liberatatea în iubire.
Horaţiu Văsuică: Mă gândeam la fariseii din Noul Testament. Că Domnul Hristos i-a iubit.
Protos. Iustin Miron: Nu s-au mântuit, dar asta nu înseamnă că nu s-au schimbat. Nu s-au schimbat destul, nu au vrut. E clar că trebuie să existe şi o deschidere a ta, pentru că nu intri cu forţa în celălalt. Dar dacă el îţi descoperă iubirea, nu are cum să nu îţi răspundă. Uită-te la pilda cu fiul risipitor, până la urmă…
Ierom. Pantelimon Şuşnea: S-au schimbat şi ei (fariseii), dar în ură. Iubirea te obligă la răspuns. Fie răspunzi tot cu iubire, fie refuzi. Iubirea ta, ce care se deschide în tine prin faptul că nu poţi să o primeşti, o orientezi în ură. Ura nu are rădăcină în om, nu este o energie care să existe în om, ca şi când ar fi un rău care să existe de la sijne. Orice realitate negativă a unui om este o realitate pozitivă deviată. Deci, în om nu există patimă în sine. Orice patimă este un bine deviat. Dacă ar fi în sine, ar însemna că e creat de Dumnezeu. Vedeţi că şi diavolul este un înger deviat. Nu există niciun rău care să aibe o sursă proprie. Orice rău este parazitarea unei realitaţi pozitive.
Tot aş şi iubirea cu care Hristos a venit către farisei i-a obligat pe aceştia la ură. Ei neputând accepta, închizându-se energia aceea, a fost transformată în ură.
Horaţiu Văsuică: Cred că, destul de relevant în sensul acesta, e că iadul e tot în Dumnezeu, dar cei sunt în iad nu iau parte la comuniunea cu Dumnezeu.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Vedeţi la un moment dat, la unii oameni, ura sau cearta este o necesitate. Oamenii prin asta comunică.
Horaţiu Văsuică: Trebuie să dea un răspuns.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Simt nevoia să comunice şi când simt că nu mai pot comunica prin altceva, totuţi simt nevoia să comunice şi atunci comunică prin ceartă.
„Cea mai simplă cale de a ajunge la lepădarea de sine e asumarea suferinţei şi transformarea ei în sacrificiu”
Horaţiu Văsuică: Părinte, care e cea mai simplă cale de a ajunge la lepădare de sine? Cea mai potrivită pentru noi, ca mireni? Mă gândeam că rugăciunea…
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Şi rugăciunea tot pentru tine o poţi face. Din egoism. Păi, e asumarea suferinţei şi tranbsformarea ei în sacrificiu, în jerftă. Adică, să-ţi asumi un greu al vieţii, dându-i un sens. Suferinţa care îl presupune greul respectiv, o transformi în jertfă.
Protos. Iustin Miron: Vedeţi că în lume, şi nu numai în lume, ci şi în mănăstiri, se ajunge la o lepădare de sine până când e foarte bine, toţi au de suferit. Ai suferinţe. Asumarea lor. Pentru că te implică cumva: de exeplu, ai un copil care suferă, te sensibilizează, e legat de tine. pe când, printr-o lucrare duhovnicească; lucrarea duhovnicească nu ţi-e atât de accesibilă ţie aşa cum ţi-e o treabă din aceasta firească. La o suferinţă firească eşti cumva legat, este determinat; n-ai cum, de exeplu, să nu te jerfeşti pentru copilulu tău, pentru soţia ta. Dar în rest poţi să eviţi.
Şi osândirea de sine e cea care ajută la lepădarea de sine. E şi dragostea cre te ajuntă să ieşi din sine. Dar poţi şi fără ele. Dar sunt situaţie de suferinţă pe care vrând, nevrând le accepţi.
Oricum, e bine ca tot ce avem negativ în noi să întoarcem împortiva negativului din noi. Adică, dacă judecăîm pe alţii, dacă osândim pe alţii, dacă avem starea aceasta negativă, aceasta să o întoarcem împotriva noastră. Aşa te foloseşti cel mai bine de a, şi şi scapi de ea. O atitudine critică îndreptată sore tine însuţi, şi apoi ai o atitudine mult mai îngăduitoare faţă de ceilalţi. Asta e: dacă nu te judeci pe tine, îi judeci pe ceilalţi. Dacă te judeci pe tine, nu-i mai judeci pe ceilalţi.
„Toate lucrurile bune şi rele sunt dovada iubirii lui Dumnezeu”
Raluca Ionescu: Aţi spus mai devreme: ce frumos ar fi dacă am simţi iubirea şi dacă ar fi să o multiplicăm şi, mă gândeam că noi nu suntem conştienţi care e iubirea aceea minunată pe care ne-o oferă Dumnezeu. Am realizat lucrul acesta abia când am auzit-o pe maica Siluana spunând odată că: Că fiecare copac, fiecare floarea, tot ce a creat Dumnezeu e o dovadă de iubire pentru tine! De atunci am început să văd cu alţi ochi lucrurile. Şi mă gândeam: şi asta e iubire? Eu crezusem că relaţia dintre oameni e iubire.
Protos. Iustin Miron: Tot e iubire.
Raluca Ionescu: Poate că noi nu am văzut niciodată o frântură din iubirea lui Dumnezeu, ca să o percepem.
Protos. Iustin Miron: Tot ce a făcut Dumnezeu e pentru om şi din dragoste faţă de om. Tot ce îl înconjoară pe om e o întruparea a iubirii lui Dumnezeu. Uitaţi o floare. Floarea e iubire? Da, e iubire! Dumnezeu a făcut-o din dragoste pentru mine.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Paradoxul e că nu numai floarea e iubire, ci şi necazul, durerea, suferinţa. Toate sunt iubire. Nu numai lucrurile pozitive din viaţa noastră sunt iubirea lui Dumnezeu. Totul! Orice lucru rău care Domnul îl îngăduie să se întâmple, îl îngădiue din iubire pentru noi, nu din calcule. Dumnezeu nu-şi face calcule, să vadă ce ar fi mai bine pentru noi. Nu, din iubirea face toate.
Raluca Ionescu: Noi trebuie să interpretăm corect. Trebuie să înţelegem de ce ni se întâmplă acestea. Noi nu înţelegem nici cele bune, nici cele mai grele.
„Pentru omul necredincios totul e închis şi fără sens. Pentru cel credincios totul se deschide.”
Protos. Iustin Miron: Trebuie să devenim. De aceea trebuie să ne angajăm într-o viaţă duhovnicească. Prin angajare devenim. Trebuie să lucrăm la despătimire. Despătimirea o realizează Dumnezeu până la urmă cu contrebuţia noastră. Toată asceza – efort de purificare, de curăţire a omului – e o dovadă de iubire. În felul acesta devenim. Începem să iubim şi să descoperim iubirea. Vedeţi, omul cu cât e mai necredincios, cu atât e mai închis. E totul închis pentru el. Pe măsură ce te adânceşti în relaţia cu Dumnezeu, totul se deschide. Toate îţi deschid cerul. Toate sunt, de fapt, ceruri deschise.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Pentru un om care nu crede în Dumnezeu totul e închis şi în sensul că totul nu are sens, totul e absurd. Pe măsură ce te apropii de Dumnezeu, totul devine luminos, devine sens şi sursă de bucurie.
Avva Pimen zice: „Voia omului e zid de aramă între el şi Dumnezeu.” „Zid de bronz şi piatră care aruncă împotrivă.” Deci, nu e numai zid, ci şi agresiune împotriva lui Dumnezeu. Şi atunci, dacă omul se încăpăţânează să se ţină departe de Dumnezeu, toate se închid pentru el. Cumva asta e şi iadul: incapacitatea de a mai vedem pe cei din jur. Cum zicea şi Horaţiu: că iadul este în Dumnezeu. Nu există un loc care să fie în afară lui Dumnezeu, Dumnezeu este infinit şi cuprinde totul, chiar şi iadul. Dar iadul este incapacitatea omului de a-L percepe pe Dumnezeu. Pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu i se deschide omul, care până atunci ţi-era închis, era opac, vedeai numai un trup. Pe măsură ce ajungi la Dumnezeu, ajungi să te bucuri de toate, nu numai de lucrurile bune şi frumoase. Prin toate lucrurile, bune sau rele, ajungi să vezi că Dumnezeu ţi se adresează. Şi în toate te întâlneşti cu iubirea lui Dumnezeu şi atunci toate au un sens, iar atunci se transcende suferinţa. Suferinţa nu mai e suferinţă, pentru că vezi dincolo de toate, iubirea lui Dumnzeu.
Raluca Ionescu: Mie mi se pare înfricoşător că poţi trece pe lângă iubirea aceasta, fără să şti vreodată ce pierzi. Mă gândesc, oare omului i se dă mereu o şansă, în ciuda opacităţii şi a refuzului? Primeşte şansa aceea?
Protos. Iustin Miron: Ratează şansa aceea până la sfârşit.
Vedeţi cum se ajunge la deschidere? Prin deschidere! Deschiderea mea către Dumnezeu – pentru că de aici se pleacă – îmi deschide totul după aceea. Deschiderea naşte deschidere! Dacă mă deschid eu către Dumnezeu, el îi deschide pe ceilalţi pentru mine. Şi toate devin porţi şi ferestre. Persoanele din jurul meu se deschid, pentru că eu m-am deschis. Creaţia se deschide şi-L văd pe Dumnezeu. Deci, dacă eu nu mă deschid, nu se deschide nimic.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Şi deschiderea se realizează prin lepădarea de sine. Pentru că atâta vreme cât noi suntem preocupaţi de sine, suntem întorşi spre noi, suntem cumva tiranizaţi de sinele acesta. În momentul în care ne eliberăm de a ne mai preocupa de noi, ne putem deschide. Preocupare de noi, de realizarea noastră şi de menirea noastră e cea care ne tiranizează.
Am citit un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur despre prietenie: „ Un prieten adevărat se roagă întâi la sfinţi pentru prietenii săi şi abia după aceea pentru sine, şi poate că uneori uită să se roage pentru sine.” Atâta vreme cât noi suntem preocupaţi de sinele nostru, suntem închişi. Ne putem deschide în momentul în care renunţăm.
Capacitatea de iubirea, în momentul în care e întoarsă spre mine, nu are răspuns, pentru că eu nu-mi pot răspunde mie cu iubirea şi ea se consumă şi apoi dispare. Numai în momentul în care îmi îndrept iubirea spre celălalt, el răspunde iubirii mele şi mă determină la un nou răspuns al iubirii mele. Atâta vreme cât noi suntem preocupaţi de noi, câtă vreme noi suntem în centrul iubirii noastre, suntem închişi la toate realităţile acestea.
Protos. Iustin Miron: Iubirea de sine nu e altceva decât egoism.
Orice abordare, orice demers care Îl exclude pe Dumnezeu, care nu Îl are în vedere, mă închide şi mă robeşte. Eu mă închid prin orice gândesc şi prin orice fac, dacă fac fără Dumnezeu. Şi mă deschid prin toate şi toate mi se deschid mie, iar Dumnezeu mi se comunică prin toate deschise, dacă mă raportez la Dumnezeu în tot ce fac. Dacă tot ce fac, fac pentru mine, devin apoi victima a tot ce fac. Şi toate devin cuşti în care mă închid.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Chiar şi rugăciunea. Şi orice fac pentru sine.
Scopul principal al ascezei e eliberarea iubirii mele de subiectul sinelui meu. Eu trebuie să descătuşez iubirea, de a mă iubi pe mine. Şi aceasta e lucrarea ascezei: refuzul de a urmări binele şi plăcerea proprie.
Protos. Iustin Miron: Numai în relaţia cu celălalt ieşi din tine. Bineînţeles dacă ai o relaţie curată cu celălalt, o relaţie cu Dumnezeu. Celelalte se deschid pentru că le priveşti în relaţie cu Dumnezeu.
„Diferenţa dintre faptele bune făcute din inima şi cele făcute formal”
Raluca Ionescu: Dar gesturile faţă de ceilalţi dacă sunt făcute fără chef, fără o pornire adevărată, dar cu intenţie sunt la fel de valabile ca atunci când le faci spontan? Există o diferenţă valorică între a face binele cu puţină forţare şi a face din inimă?
Protos. Iustin Miron: Există.
Şi în iubire există nivele, şi sunt infinite.
Ierom. Pantelimon Şuşnea: Este o pildă frumoasă care se citeşte la Proloage. Se zice că era un om foarte zgârcit şi, se spune, că la un moment dat au început să vorbească cerşetori despre el. Unul dintre cerşetori spune: „Mă crezi că eu îl fac pe omul asta să-mi dea milostenie?” Iar celălalt a răspuns: „Nu, aşa ceva nu se poate.” Omul cel zgârcit mergea cu măgarii şi avea nişte desagi cu pâine. Iar cerşetorul l-a tot cicălit pe acela, până când acela a aruncat cu o pâine după el. Se spune apoi, că acela a murit de moarte năpraznică. Iar la judecată au venit şi dracii şi îngerii. Dracii spuneau de acum: „Acesta e al nostru.” Iar îngerii nu aveau ce pune pe balanţă şi au pus pâinea aceea. Se spune apoi că Dumnezeu l-a întors după aceea pe om în viaţă, iar acela a devenit apoi foarte milostiv.
Protos. Iustin Miron: Deci când a pus pâinea aceea în balanţă a ridicat toate relele lui. Iar omul acela s-a mirat, spunând: „Atâta valoare a avut pâinea aceea? Păi eu am fost bogat în lume şi aş fi putut să fac atâtea.” Şi a cerut apoi să fie lăsat să se întoarcă ca să poată face milostenie cu semenii săi. Şi a înviat, făcând apoi milostenie cu toată averea lui. Iar în final – şi aici e cel mai impresionant – nu a mai avut ce să mai dea milostenie şi s-a vândut pe sine ca rob, iar banii i-a dat spre milostenie, rămânând rob. E extraordinar!
Vedeţi, gestul acela făcut de ciudă ce valoare a avut! Dar acelea făcute din inimă! Să citiţi în proloage ce a făcut omul acela: a făcut case unde a adunat toţi săracii şi le-a dat să mânânce…
Raluca Ionescu: Eu tot aşa am primit răspuns de la un părinte. Mi-a spus părinte că indiferent dacă nu avem dragoste faţă de oameni, să ne purtăm ca şi cum am avea dragoste, iar în cele din urmă Dumnezeu va vedea nevoinţa noastră şi ne va răsplăti cu dragoste pentru ei.
Protos. Iustin Miron: Ideea lui Steinhardt… Dăruind vei dobândi. Dăruieşti ce nu ai. Dăruieşti ce nu ai, ce să dobândeşti ce nu ai. Dăruieşti dragostea, ca să dobândeşti dragoste, chiar dacă tu nu ai dragoste. Cum o dăruieşti? La nivel formal, ca şi când ai avea-o. Şi asta şi în altele. Spre exeplu: nu am evlavie, dar mă port cu evlavie. Şi astfel ajungi de la exterior la interior, de la formă la conţinut. Primeşti evlavie pentru că te-ai conportat cu evlavia pe care nu ai avut-o. Bineînţeles că tu nu ai făcut numai de dragul formei şi nu te-ai mulţumit cu forma, ci ai făcut-o de dragul conţinutului pe care nu-l aveai. În prima fază nu aveai ce să accesezi decât o formă. Chiar când dăruieşti primeşti ceva.
Eu vă spun din experienţă, chiar şi din experienţa de acum. Spre exemplu la predică. Ce dau? Ce nu am! Nu am ce să dau. Dacă nu-mi dă Dumnezeu acolo, nu am ce da. Aici trebuie să crezi, pentru că nu se poate să mergi numai pe logică.
La început am fost şi aruncat aşa la predică. Eu am fost făcut preot după 3 ani, deşi eu nu voiam. Eu când am văzut ce e preoţia, nu am mai vrut să mă fac preot. Dar a fost de conjunctură. Eram la Poşaga şi era nevoie de un preot în sat pentru că nu mai era preot. Şi era pericol ca ortodocşi de acolo să piardă biserica. Şi acum era preot la parohie, iar acum slujeşte ca la parohie! Eram ocupat şi cu administraţia, nu aveam timp să pregătesc predicile. Mergeam la predică, dar nu aveam absolut niciun gând, nicio idee, nici măcar o frază. Şi ziceam un cuvânt, oricare, unul care îmi venea în cap, primul care îmi venea în cap. Şi de acela începeam o propoziţie, apoi o frază şi tot aşa. Însă pleca aşa: să dau ce nu aveam. Pe urmă m-am învăţat cu compromisul. Acum nu mai pot să îmi pregătesc, vin cu lucruri spontane, însă unul care se pregăteşte vine cu o treabă completă.

vineri, 18 februarie 2011

Întâmplari cutremurătoare cu părintele Paisie Aghioritul

Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:

Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr… din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas… mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc! (Ieromonah Hristodulos, Σκεύος εκλογής - Vasul ales, pp. 29-30)

Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Revista Orthograffiti Nr. 16

joi, 17 februarie 2011

Dumnezeu nu te pedepsește. Nu pedepsește pe nimeni. Acest fel de a ne raporta la El vine din necunoaștere, la sugestia celui viclean care vrea să ne lipsească de iubirea lui Dumnezeu

Din răspunsurile Maicii Siluana

Copila mea iubită,
Dumnezeu nu te pedepsește. Nu pedepsește pe nimeni. Acest fel de a ne raporta la El vine din necunoaștere, la sugestia celui viclean care vrea să ne lipsească de iubirea lui Dumnezeu. Nu El a ales să te naști în familia ta, ci te-a adus la existență ca persoană nouă în clipa zămislirii tale din sămânța părinților tăi. El știa neputința acestora și condițiile în care vei crește și ce vei suferi, dar n-a vrut să te ucidă ca să „scapi de aceste suferințe”. Că altceva decât să te fi ucis nu putea să facă de vreme ce l-a făcut pe om liber și n-a putut să le interzică părinților tăi să se bucure de ce au făcut pentru a veni tu pe lume. Viața e „pe mâna omului”! Dumnezeu doar o ocrotește, o păzește și o conduce spre fericire adâncă dacă cel ce o trăiește vrea.
Dar Dumnezeu a făcut totuși ceva pentru tine: ți-a dat, peste „moștenirea” grea de la părinți, moștenirea Lui prin care poți, în orice condiții, așa cum a făcut-o El când S-a făcut Om, să ajungi la fericire. Dar e fericirea pe care ne-o dă El, fericirea care nu depinde de condițiile exterioare și pe care nu o poate lua nimeni de la noi.
Încearcă, Lina mea, să cauți această fericire. Să o înveți. Se dă și se predă în Biserică și în relație vie cu El. Învață să te rogi și să-I ceri asta. Da, e greu, pentru că lumea aceasta care piere oferă fel de fel de ispite, dar pentru cei ce știu să-și prețuiască suferința și dorul de fericire ieșirea e ușoară.
Cu nădejdea că ajunge la tine gândul și oferta mea, te îmbrățișez și te mai aștept.
Cu drag și rugăciune,
Maica Siluana