marți, 31 mai 2011

Iubeste-Ma asa cum esti tu!

Iubeşte-Mă, asa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situatie te-ai afla, în credincioşie sau trădare, în ravnă sau uscăciune, tu iubeste-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inimă...

Rugăminte

"Nu îmi spune nimic...
Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău. Îţi cunosc şi ştiu şi laşitatea păcatelor şi cu toate acestea îţi spun: Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu. Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi ca să devii un înger ca să Mi te dăruieşti intru iubire, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. Chiar când eşti las, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi în săvârşirea sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti.
Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau trădare, în râvnă sau uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti. Eu vreau să mă poţi iubi din putina şi săraca ta inima. Dacă aştepţi până când ai să fi desăvârşit ca să Mă poţi iubi, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu, oare, să fac din fiecare fir de nisip un Serafim ? Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste ? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, care a creat toate şi pot totul ? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni? Sau ai murit din iubire pentru Mine ? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc ?
Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc, Eu îţi vreau inima, care este locaşul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă, chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă, din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat.
Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria ''virtuţilor'' tale, ci dintr-o inimă smerită pe care Eu o pot curaţi oricând. N-am nevoie de "virtuţile" tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu „virtuţile” tale le doresc; dacă ţi le-as da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât ele ar hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Deci ele să nu fie un motiv pentru care tu nu mă cauţi şi stai departe de Mine. Apropie-te cu dragoste.
Unui fier ruginit flăcările nu numai că i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă şi păcatele se vor arde şi tu vei fi fericit.
Iubeşte-Mă, nu numai ca să fii curat, căci asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să Mă odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngriji de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te crezi că îl ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic, asta mă doare atât de mult la tine... Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive.
Nu mai sta departe de Mine; îţi lipseşte nu sfinţenia - pe care Eu ti-o pot da- ci o inima gata să Mă iubească oricând şi până la capăt.
Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu, singurul, adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie. Nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu, şi acum, să te îndoieşti de Mine, de iubirea ce o am pentru tine. Crede ca Eu pot totul şi tu nu poţi nimica fără Mine, doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci astfel o să fiu nevoit să te las în cădere în măsura în care tu te apreciezi.
Nu te frământa că nu ai virtuţi. Am să îţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu pe care în dar ţi-l dau în Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poţi închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta.
Eu ţi-am dat-o pe Sfânta si Preacurata Mea Măicuţa. Lasă să treacă totul prin inima ei curată încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum ca să devii sfânt, ca pe urma să Mă iubeşti... în acest fel tu nu M-ai iubi niciodată.
Şi acum du-te!
Eu sunt cu tine!"

[edit]
Inregistarea audio pe care o aveam s-a pierdut ori a fost stearsa, nu stiu, insa am gasit alta. Multumesc, Natalia.

luni, 30 mai 2011

Nunta Zamfirei, George Coşbuc

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, fata lui
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag,
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic,
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!

duminică, 29 mai 2011

Fără titlu

Feluri de minciuni

Ierodiacon Serafim Pantea

Auzim uneori de „minciuni gogonate”, de „minciuni nevinovate”, de „minciuni albe” și multe alte soiuri și împărțeli ale minciunii. Nu mi-am propus să scriu un tratat despre minciună și nici să fac împărțeala ei în categorii și subcategorii pentru ca apoi să pot analiza fiecare fragment în parte. Porunca a IX-a ne spune „să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”.

Interpretând Scripturile au spus unii că ai voie să minți atâta vreme cât nu faci rău cuiva, atâta vreme cât ceea ce spui sau nu spui, este spre zidire și nu spre dărâmare.

Pornind de aici unii le spun copiilor când îi duc la vaccinuri și în general la doctor că „n-o să te doară” sau că „n-are gust rău” tocmai profitând de credulitatea celor mici. Și apoi când vede că o dată și de două ori a fost mințit de mama sau de tata sau de alt membru al familiei la care ține foarte mult, ajunge să își piardă încrederea în persoana respectivă sau, mai rău, își pierde încrederea în toată lumea. Apoi nu va crede că „nu doare” nici dacă-i pui termometrul sub braț. Alții încercând să-și educe odraslele spun lucruri de genul „îți taie popa limba” sau altele de felul acesta gândind „dă-i încolo de popi, măcar atâta să facă și ei, să fie baubau pentru copii” sau gândind că nimic rău nu este în a strecura o mică minciună care nu face rău nimănui. Și mai apoi, când copilul vede un preot sau un călugăr, se va feri de el ca de dracul pentru că, nu-i așa, știe el de la mama și de la tata câte rele poate să-i facă părintele.

Spun unii că fiecare are adevărul lui și că adevărul e relativ și nu-i condamn. Așa cum nu poți condamna un orb că nu se minunează văzând ce a făcut Brâncuși, așa cum nu poți găsi pricină unui surd pentru că nu apreciază lucrarea lui Enescu, nici pe cei care nu au aflat ce anume este Adevărul nu poți să-i pui la zid pentru credința lor. Încă mai au timp și când nu vor mai avea, are cine să-i treiere și are cine să aleagă inimi de inimi.

Totuși, a ridica minciuna la rang de virtute și a spune că nu mai este nimic de făcut, că așa e lumea și fie te conformezi fie te calcă toți în picioare mi se pare o greșeală foarte mare.

A nu mărturisi Adevărul este tot o minciună și, pentru noi creștinii, este una dintre cele mai grele minciuni și unul dintre cele mai aprige păcate. Noi știm că Adevărul nu este punct de vedere ci este persoană. Știm că Adevărul este Hristos și nu un ziar care se vinde la colțul străzii. Știm că suntem datori să-L mărturisim prin cuvânt și prin faptă în fiecare zi și în fiecare clipă. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” este o mărturisire de fiecare clipă și de fiecare suflare. Cine are impresia că a fi creștin înseamnă doar faptul că a fost botezat, se înșeală. Lipsa mărturisirii prin faptă și cuvânt este ca o plagă care ajunge să ne mănânce încet, încet până când nu mai rămâne nimic din credința noastră.

Și ajungem la un soi de minciuni mai sofistice decât toate celelalte. Apărarea Adevărului prin minciună. Adevărul nu se poate apăra prin minciună. Minciuna întotdeauna are picioare scurte chiar dacă sunt mulți care s-au învățat să trăiască cu ea și prin ea. Și când vor descoperi minciunile pe care le-ai țesut în jurul Adevărului nu vor spune oare „acesta este un mincinos, mai bine să nu credem nimic din ceea ce ne spune”? Am întâlnit foarte mulți oameni care au impresia că pot să facă servicii Adevărului amestecându-l cu puțină minciună. Apa proaspătă și bună de băut se face rea cu un singur pumn de mizerie. Oricât de puțină minciună am amesteca în mărturisirea noastră, tot ceea ce facem se transformă în răutate. Adevărul se apără prin simpla lui mărturisire și niciodată prin minciună. Simpla mărturisire la nesfârșit a Adevărului este mai mare apărare decât orice fel de stratagemă și orice fel de coțcărie politică. Cât de puternice sunt lucrurile simple... și cât de nebăgate în seamă.

Este posibil să existe feluri de minciuni care să nu facă rău nimănui, nu știu. Iar unde nu știu, prefer să recunosc că nu mă pricep și gata. Ceea ce știu sigur este că mărturisind Adevărul nu voi avea niciodată pricină de căință, oricât ar încerca lumea să mă convingă altminteri.

Vă recomand să citiţi şi: Simplitate

sâmbătă, 28 mai 2011

De unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

Maica Siluana,  interviu din Lumea monahilor (fragment)


Omul bolnav

- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

- Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte.Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu...”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un...

- Un ipocrit!

- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum ... La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.

O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.

Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.



Fragment de aici, o postare mai veche.

joi, 26 mai 2011

Paraclisul Sf. Ioan Rusul- Schitul Darvari



 

Unui suflet cald şi drag

Draga Alina,
Bunul Dumnezeu să-ţi dăruiască multe clipe de bucurie, viaţa frumoasă mereu, sănătate şi multă dragoste.

Te îmbrăţişez cu drag şi îţi mulţumesc pentru prietenia ta delicată şi pentru darul minunat pe care mi l-ai făcut.
Cu adevărat e viaţa în culori vesele. :)

miercuri, 25 mai 2011

Mândra chic

Recomandare blog Mândra chic 

Mândra poate să fie iubita, femeia dichisită. Mândra poate să fie localitatea din Ţara Făgăraşului. Mândra poate să fie, iată, brandul nostru chic!
Un brand-atelier din Ţara Făgăraşului, în care realizăm un fusion old/new. Redescoperim, recondiţionăm, creăm, recreăm. "Reciclăm cu stil" prin dulapuri şi idei. Colecţiile noastre au un aer mândru - chic! Fără pretenţii de absolut. Doar cu poveşti :) Elemente vintage, de inspiraţie din portul popular şi nu numai, în out fit uri moderne, contemporane, cotidiene. Obiecte, clişee, linii de suveniruri autentice, lucruşoare şi poveşti... Atelierul este poziţionat în Mândra, chiar în casa în care a locuit Mama Ruţa, bătrâna căreia i a aparţinut suveica vedetă din România, care face înconjurul lumii. Eşantioane din valurile de pânze ţesute de ea, sunt folosite acum de bunici şi nepoate în poveştile speciale mândra chic. Mândra chic -divizia non food a unui proiect mai larg: tarafagarasului.eu, realizat în parteneriat cu SlowFood Ţara Făgăraşului. Enjoy!


mâinile astea minunate au făcut şurţul ăsta minunat!

O femeie din Ţara Făgăraşului s-a întors într-o zi de la biserică şi a început să dezbrace hainele de duminică. A dat prin casă, întâmplător, peste un Vogue. Il răsfoia fascinată, se minuna de doamnele despuiate de pe acolo, de outfiturile lor şi de cuvintele din revistă. Mătuşa Cornelia avea 70 de ani. Rămăsese numai în ie, cu cîrpa de pluş pe cap şi cizmele în picioare... devenea fashionistă! I-am povestit, cum m-am priceput mai bine, despre trenduri, materiale, campanii de PR, colecţii, defilări, must have uri, festivaluri, accesorii, liste de aşteptări şi preţurile marilor branduri, nebunia cu ţoalele de firmă, customizare, tendinţe, despre cum face haina pe om şi omul pe haină, imagine ori kitsch! La o singură întrebare n-am putut să-i răspund satisfăcător: "Cu ce-s mai buni eştia ca mine, care cresc oi, le torc lâna (mai demult chiar băteam la cânepă pe Olt până-mi săreau ochii din cap), îmi ţes materialul, cos ii, şurţe, trăisti, croşetez, fac ciucuri şi reţe de cînd aveam 10 ani? De ce o rochie, care nu-i cu nimic mai bună ca ia asta pe care o am pe mine, face cât maşina lu fiu mi o?"
A fost începutul "mândrei chic"! Mândra din povestea noastră poate să fie iubita ori femeia dichisită (iubitul sau bărbatul fercheş). Mândra poate să fie localitatea din Ţara Făgăraşului. Mândra poate să fie, iată, brandul nostru uşor fashion, chic... În zonă există, încă, o mulţime de femei care ţes, cos, inventează modele, reinventează şi customizează outfituri in modul cel mai autentic si interesant cu putinţă, cu nimic mai prejos decât "pretenţiile de branduri cu nume". Simple, corecte, insufleţite şi pline de imaginaţie. Peste românescul pur al creaţiei lor au şi inspiraţia fină, săsească... Acum ele citesc şi "literatură de specialitate", se uităm prin reviste la colecţiile marilor designeri, studiază cu nepoţii, pe net, trandurile, se sfătuiesc cu oamenii importanţi de fashion de la noi... practic au demarat o campania de reciclare si reinterpretare"cu stil" a ceea ce se află în jurul lor, prin dulapuri, lăzi de zestre, ateliere, poduri şi geamantane vechi. În curte, în grădină ori pe câmp sau în uliţa mare. Astfel a luat naştere "mândra chic - lucruşoare şi poveşti ". Intenţionăm, fără pretenţii de absolut, să transformăm spaţiul nostru într-unul al creaţiei, în care arta modernă şi designul contemporan să se contopească armonios cu elemente autentice, tradiţionale, punându-se reciproc în valoare, uneori chiar prin contrast...

luni, 23 mai 2011

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Sfântul Nicolae Velimirovici Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

duminică, 15 mai 2011

Scrisoare catre un prieten cazut în ispita

Sarut mana parinte Savatie,
Nu v-am mai scris demult... De fapt am vrut sa va scriu dar emailul a ajuns, din greseala mea, in casuta de email a fostei mele prietena. Astfel a putut afla ca ma masturbez ca mi-e scrba pana si mie de mine, ca vreau sa plec din tara si nu mai stiu cate alte lucruri pe care voiam savi le spun, dar nu voiam sa le afle ea. Mi-a reprosat ca nu am avut incredre in ea si sa-i fi spus despre problemele mele... De parca m-ar fi inteles! Ne-am despartit in ianuarie si nu mai vreau sa fiu cu ea niciodata. Acum sunt chiar singur si vreau sa-mi iau lumea-n cap. Am sa plec cat de curand din tara cu un contract de munca in (localitatea “N”). Vreau sa plec de acasa. Totul si toti au inceput sa ma inerveze din ce in ce mai mult, la scoala sunt un demagog, un profesor (?) demn de toata mila, sunt in continoare un profan care nu mai vrea sa se roage pentru ca i se pare fara rost. Postul in care suntem, daca nu m-as fi abtinut de mancaruri de dulce, nici nu l-as fi simtit. Sunt acelasi dinainte, un mare ratat. Ma intreb cat ma va mai lasa Dumnezeu sa ma suport? Cat ma va suporta El? Sunt patetic, nu? Stiu ca va-ti saturat de mine si de aceea nici nu ma astept sa-mi raspundeti, dar in afara de plans asta imi ramane de facut, sa ma lamentez, prin scris, caci fata in fata nu cred ca as putea, sfintiei voastre.... Mi-a placut foarte mult "Narcis si Gura-de-Aur" a lui Herman Hesse. Ce va fi cu mine? Habar n-am. Cert este ca am pierdut cativa ani (9!) buni din viata si inca am sa mai pierd... Pana la urma nu am sa-mi mor decat moartea... Sau poate nebunia?!
*
Iubite prietene,
eu cred ca ceea ce ti s-a întîmplat este o ispita de la draci. Sa stii ca pacatele la care ne îndeamna demonii au un singur scop, acela de a ne baga în deznadejde. Daca omul nu deznadajduieste dupa savîrsirea pacatului, atunci toata uneltirea diavolului se risipeste si pacatul, în loc de cadere, se preface în izvor de întelepciune si lumina. De asta a si zis apostolul Pavel ca acolo unde se va înmulti pacatul, v-a prisosi harul.
Duhul acesta care te necajeste - ca fiecare om are un duh care îl necajeste, fie de curvie, fie de mînie sau de iubire de avere si stapînire – vazînd ca esti grabnic în a deznadajdui, ti-a facut si aceasta farsa, ca ti-a trimis spovedania la prietena ta. Dar tu nu te mîhni, niciodata sa nu ne mîhnim pentru lucrul trecut. E si aici o lucrare, un prilej de întelepciune. Eu cunosc o fata care, glumind cu prietenul ei, si-a dat seama ca acela pacatuia cu animale. Si baiatul, nemaiputînd ascunde, i s-a destainuit ei. Dar ea nu l-a lasat si nu s-a stramutat în gîndul de a se casatori cu el, pentru ca era baiat bun din fire si îl iubea.
Eu cred ca fiecare om se poate vindeca de patima lui, daca va întelege ca, atîta vreme cît mai traim în aceasta viata, este vreme de lupta. Sa nu ne uitam la pacat ca la ceva în sine, ci ca la nimic. Sa stii ca nu este un pacat mai spurcat ca altul – toate sînt spurcate. Diavolul deseneaza pacatele trupesti ca fiind cele mai rusinoase, dar nu e asa. Cîti sufera de iubire de avere si stapînire si nu deznadajduiesc? Dar acesta este un pacat foarte urît. Nu sufera pentru ca nu si le vad.
Eu cred ca omul, daca va avea nadejde, dobîndeste iertare în timpul cît zice psalmul 50 de la un capat la altul. Sînt o multime de psalmi pe care David îi începe ca pacatos, dar îi temina ca sfînt. Asa sa ne rugam si noi, ca acesti psalmi s-au lasat si noua, ca marturie pentru iubirea lui Dumnezeu.
Cunosc un om care multumeste Domnului si pentru pacate si cînd multumeste plînge.
*
Sarut mana parinte Savatie,
De fiecare data cand imi scrieti ma incurajati, imi spuneti in diferite feluri
cum ca nu as fi cel mai mare pacatos din lume. toate astea si celelalte lucruri pe care mi transmitati ma ridica din lancezeala in care zac cu atata placere.
Sa stiti ca uneori imi face chiar mare pacere sa ascult muzica si sa vegetez
spunandu-mi ca nu mai e nimic de facut pentru mine, ca sunt cu totul pierdut pentru eternitate. Cred ca aceasta stare ma scuteste de zbaterea de zi cu zi de a face ceva bun, ceva folositor, este o stare comoda si cred ca de aceea imi place. Alteori ma plimb singur, in liniste nedorind sa iau contact cu nimeni pentru a nu ma scoate din nostalgia, din melancolia mea.
In prezent nu am un duhovnic, dar sunt in cautarea lui. As vrea sa ma spovedesc si eu in postul acesta... Am ajuns sa nu ma mai rog decat la masa si atunci nu stiu care este motivul pentru care o fac... chiar nu stiu. Seara cand ma pun in pat Il crucific pe Hristos pe perna mea si apoi adorm gandindu-ma ca sunt un parazit. Altul in locul meu ar fi luptat sa iasa din aceasta stare, dar eu nu.
Eu nu pot sa lupt, NU VREAU SA LUPT. Patima asta ma are pe vecie. Stiu ca suna lamentabil, dar ce ma mai poate salva daca nu rugaciunea (dar eu nu mai rog) sau cine, daca nu eu (iar eu nu vreau)... Sunt sigur ca Dumnezeu nu face minuni cu profanii, cu proscrisii, cu apostatii.
*
Te îmbratisez în Domnul. Pace si putina nadejde
Eu cred ca a face cruce pernei înainte de somn nu este chiar atît de putin. Batrînul nostru Selafiil îmi repeta de multe ori ca daca vei ierta pe tot omul, asa încît sa poti zice „Doamne, eu i-am iertat, amu si Tu iarta-ma, ca Tu ai zis”, si facînd cruce la perna cu cuvintele „În mîinile Tale îmi dau sufletul meu, Tu ma miluieste, Tu ma blagosloveste, Tu viata vesnica îmi daruieste”, Dumnezeu, zicea Batrînul saltînd putin pe scaun, iaca, te iarta! Parintele repeta ca cel ce zice aceste cuvinte, daca va muri în noaptea aceea, se mîntuieste, ca s-a încredintat lui Dumnezeu. Crede-ma, eu am ramas la aceste cuvinte, pentru rugaciunile Batrînului, si în afara de aceasta nu socotesc nimic ca m-am rugat sau am facut, dar am nadejde.
Rugaciunea nu este “cît”, rugaciunea este “cum”. Cînd te pui înaintea Domnului sa te rogi, începe viata de la început. Rugaciunea înseamna sa începi viata de la început, sa uiti totul, sa ierti totul, ca Domnul uita. Ce crezi ca altceva înseamna cuvintele lui David “inima curata zideste întru mine”? Nu înnoieste, ci zideste! Adica acum, Doamne, acum Mîntuitorule, Bunule, acum începem de la început, Tu esti puternic sa faci asta, tu poti sa ma zidesti din nou, acum, aici, fara întîrziere, fara amînare, ca vremea-I buna!
Cel ce va crede ca Dumnezeu este puternic sa zideasca pe om din nou, acela se mîntuieste într-o clipeala, ca noua dupa credinta ni se da. A nu crede astfel înseamna a nesocoti pe Dumnezeu. Zicea un parinte la pateric ca toti credem ca Dumnezeu face minuni, dar noi trebuie sa credem ca El face minuni si cu noi, cu noi pacatosii, asa cum sîntem, si nu cîndva, ci acum, acum si aici, ca nu-i alta vreme decît cea pe care o avem si cea pe care o avem e cea mai buna. Du-te în camera ta si zi: “Iata, Bunule, am venit. Tu stii cine sînt. Tu m-ai zidit, Tu mîntuieste-ma. Stiu ca poti, stiu ca vrei. Ajuta-ma”. Si mai multe cuvinte nu mai spune, asteapta pîna va veni nadejdea peste tine. Eu stiu ca daca omul se va pune jos în camera Sa si va zice Domnului: “Nu ma ridic pîna nu ma ierti”, Dumnezeu îl cerceteaza si Îl iarta, numai sa creada.
Sa ai obicei sa nu zici cuvintele sfinte numai ca sa fie zise, ca asa pierd crestinii de azi rugaciunea si credinta, ca repeta cuvintele vietii vesnice fara sa le cerce pe inima. Cuvintele acestea, daca sînt zise cu simplitate si nadejde, încalzesc inima si racoresc mintea, cufundînd omul în mare pace. Daca vei citi cîte vreun psalm doi înainte a de a iesi din casa si tot asa înainte de culcare, cred ca te vei linisti în doua zile, dar sa nu prea vorbesti lucrurile lumii acesteia. Zic doua zile pentru ca înca nu te-ai întarit, dar daca ai cunoaste mai îndeaproape iubirea lui Dumnezeu, te-ai linisti dupa ce termini de zis “Împarate ceresc”, chiar daca ai fi omorît pe cineva cu 5 minute mai devreme.
Ce crezi ca este pacea inimii, oare curatarea de pacate? Dar sa stii ca si un gînd poate arunca în deznadejde mai mare decît cea în care te afli acum. Nu lipsa pacatelor aduce pacea inimii, nu lipsa pacatelor aduce sfintenia, ci inima smerita, adica inima care primeste toate cîte i se întîmpla, chiar si pacatele, si în toate vede lucrarea lui Dumnezeu. Pacea inimii înseamna sa stii sa nu te clatini atunci cînd vin pacatele asupra ta. Ca zice David “de sapte ori va cadea dreptul si se va ridica” si “fericit barbatul caruia nu-i va socoti Domnul pacatul”. Auzi, fericit nu cel ce nu pacatuieste, ci cel caruia Domnul nu-i va socoti pacatul! Dar cui nu-i socoteste Domnul pacatul, oare sînt privilegiati din astia? Celui ce se spovedeste Domnului cu nadejde, zice mai departe David, de aceea va veni catre Dînsul tot cuviosul (vezi aceastea în psalmul 31).
Asa ca, sa ne ridicam acum înaintea Domnului, ca pîna acum am fost pacatosi, dar de acum este vreme pentru o viata noua. Pe urma iara vom cadea si iara ne vom ridica. Si poate ca vom cadea mai tare decît sîntem cazuti acum, dar asta n-are nici o importanta, ca atunci cînd se ridica omul cu nadejde si cu dragoste catre Cel ce ne-a iubit pe noi, toate se spulbera. Sa ne minunam vazînd zadarnicita toata uneltirea diavolului care a facut-o cu noi de la începutul vietii noastre, ca pe toate acestea le putem risipi printr-o vorba zisa cu îndrazneala copilareasca: “Doamne, Tu m-ai zidit, Tu mîntuieste-ma”. Sa fim precum copiii, ca aceea primesc bataie si pe urma, zbenguindu-se uita, si vin si se arunca rîzînd în bratele parintelui, si se îmbratiseaza, si se saruta, si uita.
Pomeneste-ma, ca si eu te pomenesc.
*

Rugaciune de milostivire si de multumire catre Dumnezeu a celui de curând cazut în pacat


Hristoase, Bunule, Care atâtea ai facut pentru mine, Care, necautând la pacatele mele, de multe ori ai mângaiat inima mea cu caldura Duhului Tau celui Sfânt si ai dat mintii mele sa simta venirea Ta si tot trupul meu de multe ori s-a aprins de bucuria venirii Tale, adu-ti aminte de mine, Bunule, si vino iara, adu-ti aminte câta bucurie mi-ai facut cu venirea Ta, ca eu din alta parte nu am sa astept nici bucurie, nici mângâiere, nici întelegere, decât numai de la Tine; vino la mine, desi sunt atât de murdar, atât de ranit, atât de nepotrivit pentru un oaspete ca Tine. Cel Care stiai de la începutul lumii ca voi cadea în acest pacat, si totusi m-ai facut, Care stiind de caderea si de racirea mea, totusi m-ai cercetat în trecut si mi-ai dat sa Te simt si sa ma bucur cu nebunie sfânta de unirea cu Tine, parându-mi atunci ca niciodata nu ma voi mai desparti de dragostea Ta, oare Tu, dupa ce ai facut atâtea mile cu mine, n-ai putea sa vii iarasi, Bunule, sa ma mângâi si sa-mi redai nadejdea? Iata, eu stau înaintea Ta, precum stii fa cu mine. De vrei sa ma ai în lumina, fii binecuvântat; de vrei sa ma ai în întuneric, iarasi fii binecuvântat, ca eu atâta am meritat si nici macar atâta. Îti multumesc însa ca în aceasta viata trecatoare mi-ai dat sa Te cunosc, pe cât mi-a fost cu putinta mie, orbului. Îti multumesc pentru aceasta zi pe care mi-ai dat-o si pentru toate zilele pe care eu nu le-am pretuit. Îti multumesc pentru orice om pe care l-ai trimis în viata mea, pentru orice cuvânt bun. Îti multumesc, Doamne, chiar si pentru acest pacat în care am cazut, ca el s-a facut pricina a tânguirii mele. Pentru toate Îti multumesc, Bunule, desi n-am cu ce sa-ti multumesc. Numai pe Tine te am si pe Tine acum Te-am pierdut, pentru pacatele mele. Sunt sarac si sarman, lepadat si aruncat ca un câine mort de la fata Ta. Nu mai pot nici sa suspin, nici sa cer si ma gândesc cu rusine la faptul ca Tu iarasi vei veni, si stiu ca vei veni, aceasta ma umple de o mare rusine, dar si de dragoste, Bunule. Si ma vei încalzi cu caldura Ta si ma vei ridica si ma vei strânge la pieptul Tau, ca nu-i nimeni mai singur ca mine si ca Tine, Doamne, ca Tu numai în Mine Îti gasesti odihna si bucurie si alinare a dumnezeiestii Tale tristeti, pe care eu nu o înteleg, ca Tu pentru aceasta m-ai zidit, ca sa-ti fiu Tie salas sfânt si casa de odihna, unde sa-ti pleci fericitul Tau cap, pe care nicaieri în alta parte nu ai unde sa-l pleci. Cu dor ma vei ridica si ma vei îmbratisa, Bunule, iar eu, ca întotdeauna, nu voi putea sa raspund iubirii Tale. De aceea nici nu mai îndraznesc sa deschid gura mea si nici macar sa gândesc; stau gol de orice gând si de orice dorinta si numai inima mea o pun înaintea Ta, aceasta inima de care eu însumi ma îngretosez, Tie ti-o dau, Doamne. Zideste-o din nou, Bunule, Milostivule, Atotputernice, ca stiu ca poti si stiu ca vrei, ca nimic n-ai voit mai mult decât mântuirea mea, ca pe mine m-ai iubit de la începutul lumii, si pe mine ai venit sa ma cauti, si pentru mine ai murit, si catre mine cauti acum cu dragostea Ta pe care eu nu o înteleg, nu o simt si nu o pretuiesc. O, Bunule, chiar împotriva voii mele, mântuieste-ma, ca sufletul meu aceasta a voit, desi faptele mele arata altceva! Cele bune, pe care le-ai rânduit pentru mine înca de la începutul veacurilor, grabeste a le împlini acum. Ca Tie îti multumesc si pe Tine te laud, pe Tine Te mâhnesc si la Tine iarasi ma întorc, la Dumnezeul meu, înafara de care nu mai am pe nimeni, Tatal, Fiul si Duhul Sfânt. Amin.

Preluat de aici

vineri, 13 mai 2011

„Întâlnire cu Joe Black”

Ştiu că ţi-e greu! E limpede că nimic din tot ceea ce simţi acum nu seamănă cu ceea ce ţi-ai fi dorit cu adevărat. Văd, cum altfel să nu văd, că inima ţi-e împietrită de griji, de spaime, de îndoieli. Dar am pentru tine certitudinea că nu poate fi atât de simplu să te pierzi în deznădejde fără măcar să fi încercat contrariul. Şi totuşi nu-i cazul să forţezi atât de mult limitele. Primeşte totul aşa cum este şi doar fă efortul de a înţelege ce ţi se întâmplă.
A fi fericit nu e tot una cu iscusinţa de a confecţiona aparenţe. Chiar poţi să-ţi imaginezi că toţi cei care zâmbesc jovial fac asta cu toată inima?! Nu! E doar jocul unor complezenţe cărora vor a le face faţă. De fapt, fiecare are singurătatea lui, fricile lui. Lumea însăşi este un puzzle imens, construit din frânturile unor vieţi ce vor să pară altfel decât sunt cu adevărat. Dar tu… nu ai cum să vrei să fii astfel !
Primul pas ca să te salvezi este chiar acesta: să înveţi să te izbăveşti din hăţişul aparenţelor. Şi acum, fiindcă ai devenit tu însuţi, te rog să-ţi pui cele mai serioase întrebări pe care ţi le cere persoana pe care o târăşti zi de zi în propriul trup. Ce vrei cu adevărat de la tine însuţi?! Ce aştepţi de la ceilalţi?! Ce-ţi spune ţie relaţia cu Dumnezeu?! Ai o relaţie cu Dumnezeu?! Sau nu?!
Se pare că chiar ai avut răbdare, dacă ai ajuns să citeşti până aici! Asta înseamnă că te preocupă persoana ta. Dar mai înseamnă ceva! Înseamnă că-ţi pasă că exişti şi nu îţi este indiferentă percepţia celorlalţi despre tine. Cel mai greu lucru de pe lume este să recunoşti despre tine anumite lucruri. Dacă faci un astfel de exerciţiu de recunoaştere, nu ai cum să nu descoperi cât îţi eşti de străin, cât eşti de singur cu tine şi cât poţi fi de rău, abominabil chiar, în unele situaţii pe care viaţa ţi le-a scos în cale.
Vrei să ştii ce-ţi lipseşte?! Am să-ţi spun, pentru că bănuiesc! Îţi lipseşte …
Dar mai bine spune tu! Şoptit! Să nu te audă nimeni altcineva decât omul tău de suflet, duhovnicul, sfetnicul tău de taină pe care îl ai sau pe care nici nu ştii că se cuvine să-l cauţi chiar azi! Nu mai ai timp! Nu mai amâna atât de mult! Vei regreta să afli că poimâine ar fi prea târziu! Deja, poate un „mâine” nici nu mai există! Şansa ta este ziua de azi. Nu mai poţi miza pe ziua de mâine!
Ai văzut filmul „Întâlnire cu Joe Black”?! Ce-ai simţi dacă peste câteva clipe ţi s-ar arăta un înger şi ţi-ar spune: „Pregăteşte-te de drum! Mai ai la îndemână doar o singură zi pentru viaţa ta cea de aici! Mâine plecăm spre ceruri!?”.
Hm! Prea multe întrebări! Crezi că sensul pentru care ai venit pe lume ar fi acela de a fi abandonat în seama morţii? Te simţi frustrat de limita asta, te simţi condamnat?! Nu! N-ar trebui!
Am pentru tine cea mai neobişnuită veste: a venit Paştele! Iar noi mergem de acum cu chipul înţelegerii către Ierusalimul cel de Sus. Acolo nu poate fi nici moarte, nici frică, nici suspin! Acolo va fi Viaţă şi Înviere! Ridică-te în Lumină!

Preot Lucian Grigore
Revista Orthograffiti, nr. 20

duminică, 8 mai 2011

Terapie pentru suflet: Lumina care stă în durere este leacul acesteia

Andreea Hefco
(medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie)

Suntem unici în felul în care ne trăim atât bucuria, cât şi durerea. Suntem unici în faţa suferinţei şi pierderilor care ne ating viaţa şi care lasă uneori tatuaje pe suflet, parte din ceea ce suntem şi care se transformă doar odată cu noi. Şi totuşi, dacă privim în urmă cu atenţie, înţelegem că urmăm inconştient etape, ca un drum al pierderii şi al renaşterii către un nou început.
Drumul începe cu şocul şi negarea. O perioadă variabilă pentru fiecare în parte, în care trăim intens, cu o nervozitate făţişă sau îngheţată, această etapă învolburată de emoţii, uneori contradictorii, în care ne ridicăm pumnii spre cerul din noi şi din afara noastră, spunând, de fapt, că nu putem crede şi accepta că nouă ni s-a putut întâmpla o asemenea pierdere. Nu putem înţelege ce am greşit ca să aducem sau să merităm aşa durere, care ne-a zguduit viaţa din temelii. Aparent, nimic nu poate să ne pregătească pentru etapa de şoc şi negare, iar cei trecuţi deja de câteva ori pe acest drum cu atâtea meandre sufleteşti ştiu că de fiecare dată şocul e altfel, şi asta nu pentru că se schimbă mult ceea ce îl provoacă, ci pentru că ne schimbăm noi înşine.

Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din coşmar

Trecând prin valuri de mânie exteriorizată, ajungem la depresie, adică la mânia către noi înşine, trăită în însingurarea în care parcă şi minutele dor, timpul se dilată, iar universul nu ne conţine decât pe noi şi durerea noastră care, aparent, ar vrea să ne cuprindă fiecare celulă şi care ne topeşte dorinţa să mergem mai departe. Această tristeţe, "rana sufletului", cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, se poate ascunde în sentimentul de vină, în faptul că poate nu am făcut destul, totul sau ce trebuia, în speranţa că, dacă am avea "mintea cea de pe urmă", viaţa noastră ar fi, poate, ca un cer senin. Deşi pare o etapă din care nu se naşte speranţă, acest lucru nu este adevărat. Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din acest coşmar din care dorim doar să ne trezim ca dintr-un vis urât.

Drumul pierderilor trece numai prin poarta în care acceptăm ceea ce trăim

Problema constă tocmai în această speranţă de care ne legăm cu disperare, speranţă care seamănă cu un târg cu Dumnezeu, în care noi doar vrem şi cerem altceva decât ceea ce trăim. Evităm cu toate forţele să facem ce ar părea cel mai evident, să ne lăsăm în durerea care ne este superioară ca forţă, ca un înotător care renunţă să mai lupte cu valurile ce vor să-l înece şi decide să plutească moale, pe apele învolburate. Nu o facem pentru că ceva din noi crede că asta ne va ucide, şi o parte a creierul instinctual trimite miliarde de impulsuri de fugă şi luptă, fără să privească "mai sus", la liniştea altei părţi, care face parte, în mod aproape de necrezut, tot din noi înşine. Acea parte cere plutirea şi calmul celui care încetează să mai lupte cu durerea, o priveşte direct în faţă şi o străbate, căci drumul pierderilor trece numai prin această poartă în care noi acceptăm ceea ce trăim. Şi, paradoxal, trecând prin această pârjolire interioară nu ieşim arşi, ci mângâiaţi de ceva căutat cu ardoare în tot şi toate, de ceva în care dorul nostru îşi găseşte răspuns, unicul Răspuns.

O poartă din care ieşim schimbaţi

Surprinderea pe care o trăim nu îşi găseşte alt corespondent în viaţa noastră. Nu e un moment în care uităm ce am trăit, în care trecutul se schimbă, ci e o poartă din care noi ieşim schimbaţi şi privim aceleaşi evenimente într-o altă lumină, care modifică mult modul în care ne raportăm şi simţim, şi nu pierderea în sine. Acesta e darul ce vine cu acceptarea şi care ne împinge natural către hotărârea de a merge mai departe, fără a uita vreodată Lumina care stă în durere şi care este exact leacul acesteia.
Aceste etape sunt un adevărat travaliu al pierderilor din viaţa noastră, pierderi de oameni iubiţi, de relaţii, de lucruri pe care le-am dorit şi chiar de vise.
Etapele acestea, de doliu, implică jelirea pierderilor care nu înseamnă numai un plâns din inimă, ci înseamnă un drum pe care îl începem în negare şi şoc şi-l terminăm cu acceptarea şi dorinţa de a merge înainte şi care are o durată variabilă pentru fiecare, în parte, de la ore la zile, la ani, după cât de mult ne luptăm cu valurile şi nu ne lăsăm doar să plutim în clipa prezentă, cu o credinţă fără cuvinte care totuşi ne spune: "Nu eşti singur... Eu sunt cu tine". Iar acest adevăr devine trăitor în noi şi vindecător prin darul adus de Sfânta Împărtăşanie.

Din noianul durerilor împărtăşite

Majoritatea am trecut, de-a lungul vieţii, prin momentul tragic al morţii cuiva drag. Acea durere nu se poate consola, poate fi doar ascultată. Nu putem trăi durerea celui de lângă noi, să-i dăm reţete de gestionare a acesteia, dar putem fi lângă el, chiar şi nimic zicând. Un gând de rugăciune este, uneori, tot ce putem face pentru cel care trece prin asta. Vă prezentăm mai jos două mărturii primite la redacţie, referitoare la pierdere şi durere.
"M-am considerat întotdeauna o persoană empatică: prietenii plângeau constant pe umărul meu, colegii îmi faceau destăinuiri cu deplină încredere, chiar şi necunoscuţii îmi spuneau povestea vieţii lor fără mari reţineri.
În culmea glorioasei mele cariere de burete specializat în a absorbi lacrimile, secretele şi suferinţa altora, tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, gradul IV. Evident că eu, fiind o fiică responsabilă, am mers la diverşi medici, am căutat soluţii pentru a-l salva. Drumuri, telefoane, morfină, bani, ceai, coridoare, reţete, scări, spitale. Plecam dimineaţa, tata era în pat şi privea absent, iar seara, când reveneam, îi aruncam o privire precaută şi răsuflam uşurată pentru că el dormea ghemuit, întors cu faţa spre perete.
A murit. Eram la serviciu când s-a întâmplat. Am venit repede acasă, mi-am şters o lacrimă incomodă şi m-am mobilizat: sicriu, calmat mătuşi, cimitir, batiste, încurajat mamă şi frate, colaci, borş (să fie de pui? aşa se cere, nu?), cruce, capac, pământ. Gata, l-am îngropat. Şi s-a făcut linişte…
Sunt doi ani de atunci. L-am visat o singură dată. Mi-a spus în vis că se roagă pentru mine şi că el, la rândul lui, are nevoie de rugăciunea mea. Mă uit acum la lumânarea pe care o aprind de sufletul tatălui meu, Gheorghe, şi îmi spun, ca de fiecare dată: "Pentru ziua când ne vom revedea." (C.C.)
***
"Când am fost mică nu înţelegeam ce este moartea, pierderea şi tot aşteptam ca cel mort să se trezească. Pentru mine era nefiresc să nu se mai trezească. De curând a murit bunica mea, iar ceea ce m-a impresionat a fost că ea, atunci când avea momente de conştienţă, voia să se spovedească şi a dorit Împărtăşania, postind chiar, deşi era bolnavă.
În schimb, despărţirea de cineva am trăit-o ca pe ceva definitiv, fără întoarcere şi de neînlocuit, iar cea mai cumplită stare pe care am putut să o trăiesc după terminarea unei relaţii a fost una de răceală cumplită, echivalentă cu moartea. Cel mai greu este să învii din acea stare. Dar învierea este şi vine atunci când te cureţi prin Spovedanie şi Împărtăşanie, la fel ca bunica mea." (M.M.)

Sursa: Ziarul Lumina

luni, 2 mai 2011

Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea

Fragment preluat de aici: Trei episcopi şi un făcător de minuni

Preot DAN POPOVICI
"Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el"

Nascut la Orastie, in 1970, parintele Dan este inca un exemplu de convertire miraculoasa a unui tanar dupa revolutie. Initial, a urmat Facultatea de Calculatoare si Automatica din Timisoara si a fost un "ateu fervent", dupa cum marturiseste.
Trei episcopi si un facator de minuni
Dar dorinta sa de a afla tainele lumii, curiozitatea scormonitoare si dragostea de carte l-au impins in pridvorul Bisericii. Intai a intrat intr-un cerc de parapsihologie, apoi a citit istoria tuturor marilor religii si asa a ajuns la "Tratatul de mistica" al parintelui Dumitru Staniloae. "Acolo e un pasaj despre rugaciunea duhovniceasca, aceea cand nu te mai rogi tu, ci intra in tine Duhul Sfant si face toata lucrarea. Mi-am dat seama ca aceasta nu e filosofie, ci viata, si am vrut sa ma apropii mai mult. Apoi am cunoscut o serie de mari preoti, ca parintele Staniloae, parintele Sofian Boghiu, parintele Ghelasie de la Frasinei, parintele Teofil de la Sambata sau parintele Gheorghe Donu de la Cugir - mai putin cunoscut, dar de o nemarginita finete duhovniceasca. Si cu ajutorul lor am crescut duhovniceste, am urmat teologia si am devenit preot. Niciodata nu ma gandisem la asta inainte si nu mi-am dorit aceasta".
Parintele Dan este la randul sau un duhovnic cunoscut si pretuit in inima Ardealului. Aflandu-ne in plin post al Pastilor, am gasit de cuviinta sa zabovim cu sfintia sa asupra relatiei duhovnic-ucenic si a primelor trepte din urcusul duhovnicesc.

- Este timpul Postului Mare, in care de obicei vin mai multi crestini sa se spovedeasca si sa se impartaseasca. Relatia cu duhovnicul este esentiala in evolutia spirituala a crestinului. Care credeti ca este cea mai buna cale de a-l ajuta ca duhovnic pe un crestin? 

- Relatia dintre duhovnic si ucenic trebuie sa fie relaxata. Calea este una de mijloc, nici foarte aspra, dar nici foarte laxa.
Trei episcopi si un facator de minuni
Eu nu sunt pedepsitorul celui pe care il spovedesc, dar nici nu pot sa-l ajut daca nu vrea. Stradania mea este sa-l fac sa constientizeze ce inseamna o viata crestina autentica si, eventual, sa-l vindec de unele traume. Este fundamental ca omul sa constientizeze pacatul si sa simta nevoia de a iesi din el. Desigur, nu poti astazi sa aplici canoanele in litera lor, fara nici un fel de grija pentru spiritul lor, pentru contextul social si, mai ales, avand in vedere persoana din fata ta, pentru ca atunci risti sa-l indepartezi pe cel care vine la scaunul de spovedanie. Dar nici nu poti trece in cealalta extrema, sa-l absolvi imediat de orice pacat si sa-l impartasesti fara sa faca nimic pentru a se indrepta. Pentru ca, daca a facut pacate mari si nu s-a pocait, nu a facut un canon, nu s-a rugat cu zdrobirea inimii pentru iertare, iar eu ii dau sfânta împărtăşanie, nu se va schimba. Va spune: "Pai, totul e in regula, orice am facut, am primit sfanta impartasanie". Si nu va face nici cel mai mic efort sa se schimbe in bine viata lui. Insa, daca reusesc sa-l fac constient de consecintele faptelor sale si ii sadesc in inima dorinta de a se imbunatati sufleteste, pe urma e lucrarea lui si nu mai am de facut prea multe.

- Acest echilibru pe care il cultivati in relatia cu credinciosii da roade?

Trei episcopi si un facator de minuni
O bijuterie la marginea Alba Iuliei
- Sigur ca da. Numai ca nu exista o reteta universala, iar ce este echilibru intr-un caz poate fi exces in altul. Duhovnicia presupune o buna cunoastere a ucenicului (credinciosului n. red.), pentru a gasi solutia cea mai buna pentru el. Fiecare dintre noi ne aflam pe o alta treapta de dezvoltare sufleteasca. Din punct de vedere biologic avem o varsta, din punct de vedere psihologic avem o alta varsta si din punct de vedere duhovnicesc, o alta varsta. Pot sa am 60 de ani de viata, dar numai 20 de ani psihologic vorbind si 7 ani - duhovniceste. Anii mai multi de viata nu inseamna neaparat si cunostinte mai bogate sau experiente formatoare mai multe si mai fecunde, nici vreo imbunatatire duhovniceasca mai mare. Trebuie sa vezi cam care e nivelul duhovnicesc al fiecarui om, si atunci sa-i vorbesti pe acel nivel, nu ca unui om de 60 de ani, chiar daca atatia are dupa buletin. E fundamental sa-l accepti pe om cu limitele lui, dar la fel de important este ca omul sa vrea sa se schimbe.
Piatra de temelie a vietii duhovnicesti este spovedania. Daca omul face o spovedanie completa, scotand la lumina tot ce il apasa, tot ce ii ingradeste constiinta, e un pas urias. Apoi, daca participa la slujbe, in principal la Sfanta Liturghie, in mod constant, se roaga dimineata si seara si tine posturile, nu se poate sa nu se schimbe viata lui. Daca, intr-adevar, vrea sa mearga pe aceasta cale... Pentru ca, de multe ori, spunem cu gura ca vrem, dar in inima noastra nu vrem.

"Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea"

- E suficienta experienta de duhovnic, pentru a putea "citi" bine un credincios, sau e necesara si o pregatire speciala in psihologie?

- Din pacate, noi am pierdut inaltimea duhovniceasca a parintilor de demult. Aceia nu aveau nevoie nici de cunostinte teologice, nici de alt fel.
Trei episcopi si un facator de minuni
Traiau in rugaciune continua, si harul Duhului Sfant ii lumina si le dadea puterea de a discerne si de a gasi solutii la orice. Noi incercam sa compensam cumva lipsa acelei inaltimi duhovnicesti, prin cunostinte teoretice, inclusiv cele de psihologie. Ne insusim o suma de lucruri care provin dintr-o cunoastere mai mult omeneasca si mai putin dumnezeiasca. Acestea sunt niste cârje, de care ne folosim pentru a merge pe drumul drept. Ele ne sprijina in neputintele noastre, insa idealul este viata duhovniceasca desavarsita, caci aceea ne face autentici si ne da forta de a vedea pana departe, pentru noi si pentru credinciosii nostri. Imi amintesc, de pilda, de viata sfanta a staretului Iosif, de la manastirea Optina, la care veneau nenumarati crestini, de la sute de kilometri, din pravoslavnica Rusie, sa-i ceara sfatul. La un moment dat, a venit la avva o fata care voia sa se marite si avea trei pretendenti si nu stia pe care sa-l aleaga. Ea i-a spus parintelui ca l-ar prefera pe unul dintre aceia, dar nu stia daca e cel mai bun. Iar parintele a povatuit-o sa-l ia pe un altul, daca vrea sa-i fie viata buna. Fata l-a ascultat si a trait fericita cu acel barbat, pana la adanci batraneti, in vreme ce acela pe care l-ar fi preferat initial a murit napraznic, in mai putin de un an. Iata, asadar, ca parintele avea darul de a vedea pana in zarile vietii, fara sa fie psiholog. Apropo de casnicie, sa retineti ca una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea. Ni se inoculeaza aceasta minciuna, prin literatura, presa, filme, inca de cand suntem copii. Ni se spune ca nu putem fi fericiti decat daca ne gasim jumatatea. Este o minciuna care dateaza cam din perioada romanticilor, cand omul s-a indepartat de Dumnezeu si cauta sa puna pe piedestalul pe care statuse Dumnezeu un alt om, persoana iubita.
Trei episcopi si un facator de minuni
Invierea Domnului - in biserica schitului

- De ce spuneti ca e o minciuna? 

- Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: "Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru". Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru. Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine. Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine. De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg. Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala... Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai daca vrea. Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe "jumatatea". Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe. Cand iubesti pe cineva, nu te căzni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi. Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau. Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cât râvna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita. Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti. Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru.
Trei episcopi si un facator de minuni

- Care ar fi cea mai buna motivatie pentru un om, ca sa duca o viata crestineasca in adevaratul sens al cuvantului?

- Sa vada in noi, preotii, modele de viata crestina. Daca ar vedea in noi bucurie, lumina, pace si liniste, poate ca si-ar dori sa devina asemeni noua. Va amintiti dialogul Sfantului Serafim de Sarov cu Nikolai Motovilov, caruia i-a spus ca scopul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh. Iar Motovilov l-a intrebat ce e Duhul Sfant. Atunci, Sf. Serafim i-a luat fata in palme si l-a privit in ochi, iar lumina Duhului Sfant, care era ascunsa in Sf. Serafim sub haina smereniei, a navalit in afara si, in ciuda aprigei ierni rusesti, Motovilov marturiseste ca a simtit o caldura in tot trupul si ca in jurul lor era numai soare. Asta e, daca noi duhovnicii avem o viata duhovniceasca adevarata, pacea si linistea li se transmit si credinciosilor. Cum tot sfantul Serafim spune: "Fa pace in sufletul tau si multi isi vor gasi linistea langa tine". Cand are exemplul viu, crestinul nu mai are nevoie de argumente. Pe de alta parte, crestinul trebuie sa fie constient de ce traieste. De aceea, eu ii sfatuiesc pe cei care vin la mine: analizeaza starea ta de dinainte de rugaciune, roaga-te cu daruire si atentie un sfert de ora si apoi observa iarasi starea ta. E clar ca e mult mai buna. Daca vrei ca mereu sa ai acea stare de bine, trebuie sa te rogi mai mult si sa traiesti potrivit unor reguli. Pe urma, fii atent la ce ti se intampla dupa ce te spovedesti.
Trei episcopi si un facator de minuni
Daca te marturisesti din toata inima, fara sa ascunzi mizeria sub covor si caindu-te cu adevarat, te vei simti usurat, luminat, bucuros. Pastreaza curatenia in sufletul tau, chiar daca nu te poti abtine de la unele pacate, vino si te spovedeste, fa-ti canonul si vei avea o viata mult mai senina si mai usoara. Sfanta impartasanie e punctul culminant al acestei apropieri de Dumnezeu. Straduieste-te sa te faci vrednic de ea si vei vedea cat de bine iti va fi. Noi putem gusta Imparatia lui Dumnezeu inca de aici, nu trebuie sa asteptam sa murim. E suficient sa ne ingrijim sufletele pentru a ne putea impartasi. Dar revin mereu la principalul obstacol pe care il intampinam pentru o viata duhovniceasca imbunatatita: propria noastra vrere. Sunt multi oameni care nu vor sa se schimbe, care nu cred ca au ceva de schimbat in viata lor, care nu constientizeaza pacatul. Imi spun: "Parinte, nu am facut nici un rau, nu am furat, n-am dat foc, n-am omorat pe nimeni". Si atunci, nu au cum sa mearga mai departe.

Fotografiile autorul
Claudiu Tarziu