sâmbătă, 28 mai 2011

De unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

Maica Siluana,  interviu din Lumea monahilor (fragment)


Omul bolnav

- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

- Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte.Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu...”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un...

- Un ipocrit!

- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum ... La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.

O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.

Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.



Fragment de aici, o postare mai veche.

4 comentarii:

Dana spunea...

Chiar daca la un moment dat ai pasit hotarat pe calea a treia, a echilibrului si vindecarii, nu e obligatoriu ca totul sa decurga lin. Esti in permanent pericol de a devia spre calea intai(cel putin eu asa am constatat). Hmmm... oboseala asta... Multumesc ca mi-ai amintit, draga mea Ramona!

Ramona spunea...

Te înţeleg foarte bine, Dana...La asta se referea, cred, Sf. Simeon in cartea ''Sufletul meu, teminţa mea'', când vorbea despre a pune început bun în fiecare zi.

Ramona spunea...

Acum vad ca am scris Sf. în loc de Arhim...Nici nu mi-am dat seama...

Loredana spunea...

foarte frumos si folosito interviul!