joi, 30 iunie 2011

Maica Siluana Vlad: În cautarea aproapelui pierdut (I)

Maica Siluana Vlad face parte din tagma călugărilor intelectuali. Deşi e familiarizată cu teologia Sfinţilor Părinţi şi cu operele marilor filosofi, ea a preferat să se dedice oamenilor aflaţi în nevoie. Aşa a ajuns să adaste nu printre somptuoase volume legate în piele, ci printre deznădăjduiţii adolescenţi cu tentative de sinucidere sau cu dependenţă de droguri. „Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”din Iaşi, de care maica se îngrijeşte, funcţionează pe lângă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. În timpurile pe care le trăim, adesea cu accente apocaliptice, el reprezintă o lucrare a bisericii pentru o societate care nu mai vrea să ştie de Dumnezeu. Fără îndoială, pentru asta ai nevoie, pe lângă răbdare, şi de o autentică iubire creştină.

Mi‑am dorit, după ce L‑am cunoscut pe Dumnezeu, să stau în calea tinerilor. Când eram tânără, am avut nevoie de oameni care să‑mi iasă în cale şi să‑mi răspundă la anumite întrebări, să mă ajute să‑mi lămuresc anumite nedumeriri, să‑mi clarific anumite atitudini. Şi mereu am întâlnit pe cineva. Şi fiecare dintre noi, dacă ne întoarcem înapoi, în viaţa noastră, descoperim că în anumite momente am descoperit pe cineva care ne‑a ajutat într‑un anumit moment să înţelegem mai mult, să ne clarificăm mai mult şi să luăm atitudine faţă de noi şi faţă de viaţa noastră.

Cine a fost persoana asta providenţială în tinereţea dumneavoastră?


Ar trebui să fac o listă foarte lungă, şi eu o am, dar asta ia mult prea mult timp. Deci, foarte mulţi oameni şi oameni în carne şi oase – profesori, colegi, prieteni – dar şi oameni care scriseseră cărţi, care făcuseră filme, deci mari artişti, mari creatori, care şi‑au pus sufletul şi întrebările şi neliniştile şi răspunsul în lucrările lor şi, ajungând la mine, mi‑au dat speranţă că nu sunt singură pe lume, că mai sunt şi alţii care mai simt ca mine, mi‑au dat un răspuns, m‑au învăţat să vibrez o dată cu ceilalţi oameni, şi să‑mi dau seama că nu sunt singură şi să nu trăiesc centrată doar pe mine şi pe ce vreau eu şi ce‑mi place mie. Şi sigur că, la timpul cuvenit, a fost un părinte duhovnic, părintele Constantin Galeriu, care m‑a ajutat să mă convertesc dintr‑un intelectual ştiutor de multe şi mult nefericit într‑un creştin care nu ştia nimic despre... Desigur, ştiam din cultură – citisem Biblia, citisem scrieri spirituale – dar personal nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii în relaţie directă cu Dumnezeu. Şi de atunci am mai întâlnit, mereu am întâlnit oameni pe cale, şi acesta este motivul pentru care Dumnezeu m‑a binecuvântat să fiu un om pe cale, un om în calea tinerilor... Deci, pe cale suntem toţi, cei care credem în Dumnezeu şi ne îndreptăm către El – şi un om în calea celor care‑L caută pe Dumnezeu, dar nu ştiu încă pe unde s‑o ia şi, dacă‑L întâlnesc, ce să facă cu El, ce să‑I ceară.

Despre ce ar trebui să vorbească, preoţii, în zilele acestea tinerilor?

Primul pas este să renunţăm la trebuieTrebuie este un cuvânt scornit de mintea nemiloasă a omului, infestată de diavolul care ne sugerează că ar trebui să fim perfecţi, că ar trebui să fim desăvârşiţi, că ar trebui să iubim, că ar trebui să fim buni – şi de aici conflictul cu propria noastră fiinţă, când descoperim că „Da... dar nu pot!”

...că există o limită pe care noi nu putem s-o atingem.

Da, şi faptul că noi pornim de la gândul că ar trebui cineva să facă ceva, trebuie să facă: preoţii ar trebui să vorbească, profesorii ar trebui să..., medicii ar trebui să..., astea sunt lozinci, măicuţă! Şi nu există răspuns la asemenea întrebare. Apoi, a doua parte a întrebării, cu atât mai dureroasă: „Cum să facem? Cum să facă?” – astea sunt instrucţiuni de folosire a unui instrument, a unei maşini, nu? Şi e foarte important să citim instrucţiunile, să vedem cum folosim o maşină de spălat din asta supermodernă, că altfel stăm şi ne uităm la ea, nu ştim ce să facem. Dar nu există răspunsuri la asemenea întrebări, pentru că întrebările sunt – mă iertaţi! – proaste. Nu există un răspuns la întrebarea trebuie şi cum. Poate încercaţi să‑mi puneţi altă întrebare... (râde)

Da... păi, tinerii întâmpină tot mai multe probleme. Şi poate că nu fac primul pas spre Dumnezeu. Şi de asta am spus...


Nu!

... că ar trebui – spuneţi să nu mai folosim verbul acesta. Dar atunci cum să se întâmple, ce să se întâmple, ca tinerii aceştia să‑şi găsească un drum, o cale spre Dumnezeu?


Atenţie: eu n‑am zis că n‑ar trebui să mai folosiţi cuvântul trebuie, ci mentalitatea noastră centrată pe trebuie, nu trebuie, ar trebui aşa şi n‑ar trebui aşa are nevoie să fie schimbată, nu trebuie să fie schimbată. Adică, iată, atâţia oameni nu‑şi schimbă mentalitatea. Ne întoarcem la întrebare. Tinerii au probleme, sunt nefericiţi, sunt deznădăjduiţi – oamenii, în general, şi tinerii mai mult. Tinerii mai mult, pentru că în perioada adolescenţei fiinţa umană explodează din toate punctele de vedere, pe toate dimensiunile vitalităţii şi personalităţii, şi atunci, sigur, eşti şi mai sensibil la durere, mai mult doritor, mai multe dorinţe are şi mai multe nevoi şi suferinţele din neîmplinirea lor vor fi mai multe. Omul învaţă să fie om. Ce avem noi nevoie este să învăţăm să fim oameni. Niciun om nu devine om prin dezvoltare biologică, ca pisica. Pisica poate fi crescută de o doamnă, şi ea se va purta ca o pisică şi nu ca o doamnă. Omul, însă, dacă va fi crescut de capre, se va purta ca o capră şi îşi va satisface nevoile şi va mânca aşa cum am văzut în filmul cu Tarzan, nu? Sau era o poveste cu un copil crescut de animale. Deci omul învaţă să fie om. Şi copilul, tânărul care are probleme a învăţat să aibă probleme, acasă, din familie. Să vă uitaţi, că avem exact problemele pe care le aveau, le au părinţii, le au bunicii, şi zicem: „La noi e un blestem!” Parcă aşa, nu? Şi avem acelaşi tip de probleme chiar dacă un copil, sătul de problemele din casă – tata bea, mama nu ştiu ce mai face, şi asta ne creează probleme: nu ne iubim, nu‑mi dă atenţie, nu‑mi satisface nevoile; sau e foarte ocupat, are două joburi şi jumătate şi, când îi rămâne puţin timp, se mai uită şi el la televizor şi nu are timp pentru mine. Şi atunci, eu învăţ acest model. Sau mă revolt împotriva acestui model şi spun: „Eu n‑am să fac niciodată aşa!” Din cauza asta, nu mai fac ce zice mama, nici dacă‑i bine, ce face tata, nici dacă‑i bine, pentru că nu mai vreau să fiu ca ei. Şi mă revolt şi fac invers. Nu sunt liber. Eu nu am un model de a fi fericit. Eu am un model să fiu nefericit şi scornesc tot felul de modele care să fie împotriva modelului care mă face nefericit. Şi constat cu amărăciune că tot nefericit sunt. Şi apoi, când mă însor sau mă mărit, mă port exact ca tata şi ca mama. Şi deşi am spus că n‑am să beau niciodată, nu mai pot fără băutură să mă simt bine ş.a.m.d. Deci înseamnă că eu am nevoie de modele. Şi singura modalitate de a schimba lumea este să ne formăm viaţa după un model care să mă facă fericit. Singurul model care‑l duce pe om la fericire este...? 


Hristos!


Amin! Aşa e. Hristos e în cer. Stă de‑a dreapta Tatălui. Ce fac eu? Stau cu un gât întins către cer şi zic: „Modelule, ce fac acuma?” Nu? Ce fac acuma? Ne ducem la El şi‑L primim aşa cum Se oferă El, în locurile de întâlnire şi‑n modalitatea în care ajunge la noi. La biserică sunt botezat, mă nasc în El, primesc prin mirungere Duhul Sfânt, mă hrănesc cu El şi cu puterea Lui, inteligenţa Lui, bucuria Lui, fericirea Lui, prin Sfintele Taine...


... şi când intri în biserică, dai de‑o babă care spune: „Nu pune geanta aici! Coliva pune‑o în dreapta! Nu lăsa hârtia asta aici! Dă‑te‑n dreapta, dă‑te‑n stânga! Voi, ăştia, veniţi...

”În primul rând, bisericile nu‑s pline doar cu asemenea babe, dar văd că dumneavoastră le vedeţi în primul rând pe astea. Niciun tânăr care intră în biserică nu este obligat să‑şi ia model această babă, şi cred că poate să treacă prin ispită şi să zică: „Cred că baba asta are în cap alt model acum”. Pentru că ispititorul şade şi ne strică modelele umane.

Dar pentru început, atunci când păşeşti prima dată în biserică e un impediment...

Este un impediment! Dar dacă preocuparea educatorului ar fi să scoată din calea ucenicului piedicile, ar însemna ca în loc de ucenic să ne uităm numai la piedici. Acum, Sfânta Biserică, Sfântul Sinod şi toţi preoţii şi toţi teologii să se ocupe de extirparea babelor care tulbură tineretul în biserică? Nu? Pornim la vânătoare de piedici (râde)... vânătoare de babe. Iertaţi‑mă, dar de aia nu reuşim. „Babele ar trebui să fie ca nişte bunici iubitoare care să iubească – iar trebuie, nu? –, aşa cum sunt, ne îndepărtează de...” Avem nevoie de cineva care să‑i implementeze copilului, în familie, şi la biserică, modelul celui care nu numai că nu se lasă tulburat de mătuşica care foşneşte punga, să pună prinoasele pe masă, sau strigă la o fată care vine îmbrăcată nu ştiu cum, ci putem chiar să intervenim, să zicem: „Mamaie, lasă copilul în pace! Mătuşă, lasă copilul în pace!” La predică, vorbesc cu credincioşii: „Când apare unul cu părul verde, cu inel în nas, cu pantalonii sfâşiaţi şi cu buricul expus în ciuda gerului de minus douăsprezece grade, vă rog, rugaţi‑vă pentru el, priviţi‑l cu duioşie, gândiţi‑vă la nevoile lui, că are nevoie de Dumnezeu! Şi haideţi să‑i facem loc să‑L vadă pe Dumnezeu!” Că dacă‑i atrag atenţia asupra mea, n‑are ce vedea, maică! N‑ai ce vedea. Dacă ochiul tău nu este curăţit, nu vei vedea decât partea rea ... poţi să vezi şi un sfânt, un ochi murdar vede tot lucruri murdare. Şi atunci avem nevoie de modele de oameni care să‑L primească pe Hristos în biserică. Tânărul nu poate. Dar poate părintele. Pot zece credincioşi din biserică şi pot şapte babe din cele nouă prezente. Ei, aceste persoane care s‑au împărtăşit şi‑L primesc pe Dumnezeu ca model al vieţii se modifică pe ele şi devin modele vii în lume. Şi‑n felul acesta se împânzeşte modelul. Şi atunci tânărul când intră, va fi atent la nevoia lui. Are nevoie de iubire, are nevoie de pace, are nevoie de Dumnezeu şi a auzit de la cineva că acolo e Dumnezeu. Că dacă n‑a auzit, nu va căuta. Şi apoi, auzind de la cineva să nu se lase speriat nici de câinii comunitari din curtea bisericii, nici de babele de la uşă, nici de doamna de la lumânări, ci să treacă pe acolo şi să zică: „Doamne, unde eşti Tu acum? Vreau să Te cunosc şi să devii modelul meu. Vreau să Te cunosc şi să mă înveţi să fiu fericit.” Aţi văzut că era să fac o greşeală grosolană: „... să mă faci fericit” – aici este iar o nenorocire. Copiii noştri sunt crescuţi cu mentalitatea aceasta, că cineva le dă şi cineva le face. Dacă nu le dă, ei n‑au şi sunt nefericiţi.

...şi imediat, dacă se poate!

Da, imediat! Dar asta, cine i‑a învăţat pe copii?

Părinţii...

Părinţii, maică! Şi pe părinţi cine i‑a învăţat?

Cam de când a apărut mentalitatea aceasta? Pentru că structura românului nu era în felul acesta. Cam din ce perioadă s‑a „infectat”, ca să zic aşa?

Aşa... ia spune: cam de când?


O dată cu instalarea comunismului... sau...

Ateismului! Şi o dată cu renunţarea omului la Dumnezeu. Pentru că, în timpul comunismului, nu toţi oamenii s‑au lepădat de Dumnezeu. Cei care au continuat să fie cu Dumnezeu ce au făcut? S‑au spovedit, şi‑au arătat neputinţele lui Dumnezeu, şi‑au cerut iertare pentru răul pe care‑l fac, au cerut mereu ajutor pentru ca Dumnezeu să‑i ajute să biruiască răutatea – pentru că noi suntem răi, maică! Numai Dumnezeu e bun. Şi Dumnezeu de aia S‑a făcut om: să ne dea putere să ne facem buni. Fără puterea Lui, niciun om nu poate fi bun. Poate să fie cumsecade... adică, aşa, dacă nu‑l stârneşti. Ia, stârneşte un om bun, să vezi ce poate să facă! Nu? Ei, Dumnezeu ne vindecă de răutate, ne vindecă de vulnerabilitatea la sugestiile celui rău şi de firea noastră care, fiind slabă şi având nevoi şi slăbiciuni, aceste nevoi şi slăbiciuni ne împing să fim răi, ca să ne împlinim nevoile. Nu mai stăm să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Deci, în momentul în care oamenii nu mai sunt în legătură vie cu Dumnezeu, nu‑şi dau păcatele să le ridice Dumnezeu – a venit Fiul lui Dumnezeu să ridice păcatul lumii. Păcatul meu este otrava vieţii mele, care se revarsă, în primul rând, asupra copiilor mei, în familia mea, apoi la vecini şi în jurul meu! Când eu Îi dau păcatul lui Dumnezeu, El îl ridică de la mine şi‑mi dă harul Lui. Atmosfera se schimbă. În momentul în care omul n‑a mai dat măcar de patru ori pe an, măcar o dată pe an, nu şi‑a spălat sufletul de aceste păcate, ele au devenit răni. Păcatul e rană, maică! Păcatul este o rană a sufletului. Şi aşa cum rana trupului se infectează cu microbi şi viruşi, sau ce se întâmplă acolo, bacterii... aşa rănile sufletului se infectează cu draci care se cuibăresc în rănile noastre sufleteşti. Şi acei draci sunt mai activi decât microbii. Pentru că în trupul nostru există anticorpi, care mai omoară microbii. În sufletul nostru, singurul anticorp împotriva dracilor este Dumnezeu. Şi dacă nu‑L băgăm efectiv în sângele nostru, în mintea noastră, în trupul nostru, suntem vulnerabili şi nu ne putem apăra. Deci, generaţii de generaţii nu s‑au mai spovedit, omul a acumulat păcate, şi‑a otrăvit viaţa cu aceste făpturi care ne chinuie, şi viaţa noastră a devenit un iad şi am vrea să ne simţim ca‑n rai... Omul a devenit tot mai dependent de plăcerea care te face să uiţi durerea. Şi fără această întâlnire cu Dumnezeu, noi rămânem sclavii plăcerii, că asta e esenţa căderii omului. Şi plăcerea, dacă nu e imediat, produce durere.

Adică, eşti în căutarea unui bine care să‑ţi anestezieze cumva durerea.

Nici nu mai eşti în căutarea unui bine, pentru că ai pierdut noţiunea de bine şi rău. Deci, binele şi răul sunt valori morale pe care le înveţi de la oamenii care au valori morale. Şi dacă binele a ajuns de s‑a degradat, în capul meu, noţiunea de bine s‑a degradat, eu nu mai pot să‑l caut. „Ce e bine? Ce‑mi place! Ce e rău? Ce nu‑mi place!” Atunci e limpede că binele meu e diferit de al tău, mie‑mi place varza, ţie‑ţi plac castraveţii, şi nu ne înţelegem, putem să ne şi războim pe asta. Şi atunci, dacă binele este ce‑I place lui Dumnezeu şi răul este ce nu‑I place lui Dumnezeu, şi înţeleg de ce – că, ce‑I place lui Dumnezeu, de fapt, îmi face bine mie, şi ce nu‑I place lui Dumnezeu îmi face rău mie, – dacă eu nu mai am această dimensiune morală, eu nu mai pot să aleg binele. Şi faptul că mă simt rău – că sunt rău, că sunt prost, că sunt obraznic, că sunt cum mi s‑a spus – atunci eu nu pot să suport această suferinţă, pentru că ştiu: „Mama are pretenţii de la mine să iau zece, când ea a rămas corigentă an de an! Taică‑meu, repetent de trei ori! Şi eu trebuie să fiu premiant!” Şi nu vezi chestia asta, şi atunci ajungi la concluzia că: „Eu sunt defect! Eu nu sunt bun!” Asta îmi produce suferinţă. Şi, ca să scap de suferinţă, mă întâlnesc cu Ionel şi cu Gigel în spatele blocului, care‑mi spun: „Părinţii noştri îs proşti! Îţi spun eu: eşti deştept atunci când sari de pe garajul ăla jos, când îl baţi pe Gheorghe, când scrii cuvinte urâte pe perete, când fumezi, când guşti dintr‑un drog!” Şi atunci, se simte valoros... Plus că plăcerea aceea pe care o simte în asemenea situaţii îi amortizează durerea că nu e iubit, că nu e preţuit, că n‑are părinţi demni de admiraţie, de exemplu...

Se păcăleşte.

Da. Se anesteziază. Îşi anesteziază simţul moral. Noi toţi avem în noi nevoia de a fi sfinţi. Şi noi, când nu ascultăm de această nevoie, ne trădăm pe noi, ne batjocorim pe noi şi suferinţa e atât de mare, încât ce facem? Ce faci când descoperi că te‑ai trădat şi nu ţi‑ai onorat nevoia de a fi bună şi sfântă? Îţi spun ce fac eu!Te învinovăţeşti...Te învinovăţeşti? Aaa... sau îi învinovăţim pe alţii. Păi aşa, din cauza asta, pentru că... din cauza partidului comunist, din cauza lui Ceauşescu, din cauza tatei, care a băut, din cauza mamei care nu ştiu ce a făcut... din cauza ta, că... aşa... şi din cauza mea! Deci, eu învinovăţesc, mă scuz, scuz, dar în niciun caz nu caut soluţia! Pentru că, atunci când mă învinovăţesc sau învinovăţesc, devin şi mai rău, şi mai dependent de o substanţă, ca să iau o dată, să‑mi treacă. Mănânc o prăjitură, mă simt mai bine. Sau mănânc cozonac, pâine, numai să bag ceva pe gură, numai să nu mai pot să duc gândul ăsta că eu nu sunt bun şi pe mine nu mă iubeşte nimeni şi nu mă vede nimeni. Aşa, dacă mă îngraş tare, poate mă bagă cineva în seamă.


Dar cineva îmi spunea chiar zilele acestea: „Sfinţii s‑au retras din lume, au plecat din lume, au renunţat la tot şi au devenit persoane normale. Noi, în realitatea zilei de astăzi, putem duce o viaţă normală?”


Maică, nici sfinţii nu sunt încă normali. Normal de tot este Hristos. Deci, normal de tot un om ajunge la înviere. Singurul om normal e Maica Domnului, care a înviat cu trupul. E la cer cu trupul. Noi aşteptăm să devenim normali. Până atunci, ne pregătim, având ca normă normalul, care e viaţa lui Iisus, viaţa lui Dumnezeu. Sfântul care s‑a retras din lume ca să se apropie de normal a făcut‑o ca să mă ajute pe mine să pornesc la drum către normal. Şi aceşti sfinţi sunt în continuare în biserică. Deci sfântul Antonie cel Mare e viu şi lucrează în biserică. Eu nu mai am nevoie să mă bag într‑un mormânt, să mă bat cu dracii din mormânt, că‑mi ajunge să mă bat cu dracii care‑mi spun: „Mai mănâncă o prăjitură, că a fost dulce!” Deci, fiecare are câmpul lui de bătălie, şi suntem pe categorii de vârste diferite. Noi, dacă suntem uniţi între noi, ne vom bucura că l‑am avut pe sfântul Siluan, ne vom bucura că un anumit călugăr s‑a retras în pădure şi se roagă pentru mine şi inima mea se potoleşte când mă duc şi mă spovedesc la el, când mă duc şi‑i dau un pomelnic şi simt ajutorul. Între timp, eu îmi schimb viaţa aici, trăind cât mai aproape de norma adusă de Dumnezeu, care... care e? Iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi. Iubeşte‑te şi pe tine cum te iubesc eu, şi... mă apropii de normal.

Ce înseamnă să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi?

Acesta este un lucru care se gustă, nu se explică. Şi am să spun ceva ca să te ajut. Deci eu, când întreb, când cer o explicaţie, mă droghez. Pentru sufletul meu, explicaţia este ca un drog. Îmi dă sentimentul că sunt valoros, că ştiu. Dar uitaţi‑vă la drama oricărui drogat: când nu mai este sub influenţa drogului, e nefericit. Uitaţi‑vă la drama noastră: când ne explică cineva, avem impresia că ştim şi că facem, şi noi am putea să facem chestia asta şi că suntem grozavi. Or, părinţii şi sfinţii noştri nu ne explicau. Şi strădania aceasta de a explica prin predică anumite lucruri şi a zice: „Ce frumos a vorbit maica la conferinţă! Ce frumos a vorbit părintele în predică!” Şi întreabă cine n‑a fost: „Ce a zis?” „Ei, nu‑mi aduc aminte... şi‑n orice caz, nu‑s lucruri pe care să le pun în practică!” De ce, maică? Pentru că, dând o explicaţie, eu îţi dau o satisfacţie cognitivă, intelectuală, şi nu‑ţi dau posibilitatea să te întâlneşti cu Dumnezeu şi să înţelegi din relaţia cu El. Singurul care te învaţă asta este Dumnezeu. Şi te învaţă intrând în capul tău, prin „tehnicile” pe care El le‑a zis: postiţi, privegheaţi, iertaţi, rugaţi‑vă... Ce ştiu eu este ce simt eu, ce trăiesc eu – nu ce gândesc eu! Că ce gândesc se schimbă... Eu gândesc că cea mai mare valoare a mea este iubirea de aproapele. Când aproapele miroase urât, sare gardul şi vrea să‑mi fure furtunul de udat grădina, dragostea mea nu se micşorează, ci se prăbuşeşte total şi trece în reversul ei.

În deznădejde: te‑ai dezamăgit pe tine. Dar mai era exemplul Mariei Skopskova, care a iubit aproapele...

Şi sunt mulţi oameni care au realizat asta! Dar, ia să ne uităm: ce a făcut ea, înainte de a putea să facă asta? L‑a iubit pe Dumnezeu. Cine ne învaţă să‑L iubim pe Dumnezeu? Cine e pentru mine un model care să... cine‑mi spune mie că... omul de astăzi e cu eficienţa: „Şi mie ce‑mi iese la afacerea asta?” Nu? Avem nevoie de modele la care să ne uităm şi să spunem: „Mă, uite, ăsta‑L iubeşte pe Dumnezeu! Uite, i‑a ieşit: e bucuros, nu‑i e frică de teze...” Deci, iată, îi iese ceva de la chestia asta! Deci noi avem nişte câştiguri pe care le experimentăm şi le mărturisim cu viaţa noastră. Asta este, aşa se transmite învăţătura: prin pilda vieţii noastre. Dar nu prin exemplul că ce buni suntem noi. Pentru că eu, dacă sunt un om iute la mânie şi cred în Dumnezeu şi mă împărtăşesc şi sunt la fel de iute, şi oamenii mă văd când mă duc duminică de duminică la biserică, o să zică: „Mă, degeaba te duci la biserică! Nu vezi că eşti la fel de rea?” Şi eu le spun: „Nu‑i degeaba! Uite, două ore n‑am bătut pe nimeni, cât am stat în biserică, n‑am bătut pe nimeni, n‑am tras pe nimeni de păr. Apoi, am ajuns să nu mai consider că‑l bat pe celălalt pentru că‑i vina lui, ci‑mi dau seama că este păcatul meu, că‑i furie. Şi mărturisesc că asta e păcat şi lupt să mă vindec de el.” Iată diferenţa! Deci, ăsta‑i modelul. Şi omul când vede: „Uite, când greşeşte, îşi cere iertare! Uite, se roagă! Uite, plânge pentru păcatul lui! Uite, îi pare rău că a făcut un lucru rău!” Aceasta e prima lucrare a harului, prima lucrare a pocăinţei. Dacă părintele s‑a enervat, e clar că degeaba.... nu ne mai ducem nici noi!Dumnezeu nu lucrează magic. O nevoie a omului de astăzi – că de aia ne şi drogăm, de aia şi devenim dependenţi de multe lucruri...

... ne şi sinucidem...


... ne şi sinucidem, da, pentru că nu mai avem acest contact cu viaţa noastră. Nu ne trăim viaţa. Nu ştim ce trăim. Şi vrem să nu trăim, să nu simţim. Diavolul ne aduce în noi ura de viaţă. Cât timp omenirea a suferit de molime, de epidemii grave, de războaie, de torturi – uite, secolul trecut, nu? Câtă tortură, câtă... – deci, asta era un simptom, faptul că se omorau mii de oameni era un simptom al urii omului faţă de viaţă. Acuma, pace...

... bunăstare...

... rezolvarea conflictelor, totul se schimbă, nu?


Tot ce visezi devine realizabil...

Da, şi totuşi numărul de oameni morţi e acelaşi sau creşte. Oamenii nu mai sunt ucişi; se sinucid – apăsând pe pedală mai mult decât este în siguranţă, mâncând ce‑i face rău, bând ce‑i face rău, punându‑şi ştreangul de gât – deci, urăşte viaţa. Pentru că nimeni nu l‑a învăţat, nimeni nu a fost un model de viaţă trăită cu bucurie. Şi toate modelele actuale sunt: „Distrugeţi viaţa!” Modelul familial este meşteşugul nefericirii. Majoritatea familiilor de pe pământ au învăţat cum să se facă nefericiţi unul pe altul. Nimeni nu face un mic efort să se gândească: „Ce‑l supără pe bărbatul meu? să nu mai fac să‑l supere!” „Ce‑o supără pe femeia mea? ca să fac ceva şi să n‑o mai supere!” „Ce‑l supără pe copilul meu? Ca să‑l ajut!” Nu! Toată lumea face exact acelaşi lucru sau mai rău şi avem o mulţime de deprinderi, ştiinţa asta de a face nefericit. Şi mai zicem şi că iubim! Până acolo, încât la mine acasă era o vorbă pe care o urăsc, era: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Asta nu se poate! Răul e rău şi noi trebuie să urâm răul, să nu‑l confundăm cu noi, cu persoana noastră sau cu persoana aproapelui. Să ştim că răul este fapta făcută sub inspiraţia diavolului, care profită de neputinţa mea de a‑mi trăi stările de frică, de supărare, de nelinişte. Or, aceste stări mă pot ajuta să fiu viu, să rezolv problema, să fac faţă vieţii, pentru că nu m‑am născut în rai. Din păcate, suntem în altă parte.

(va urma)


Autor:Isabela Aivăncesei

marți, 28 iunie 2011

Schimb de carte ortodoxă (capitolul 6)

Dragi prieteni, ne întâlnim din nou, cu ajutorul Domnului, la Schimb de carte ortodoxă. Întâlnirea va avea loc la Biserica de lemn, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Baia Mare, în sala de mese a Aşezământului social din curtea bisericii, în data de 9 iulie, ora 16.00.
 Vă aşteptăm cu drag să veniţi şi să vorbim despre cărţile care v-au impresionat sau pur şi simplu v-au atras atenţia, v-au rămas la inimă. La întâlnirea din 9 iulie, va veni şi domnul Gheorghe Petreuş, autorul cărţii ''Sublimul suferinţei'', despre care v-am vorbit şi cu altă ocazie cu bucurie şi uimire.

Cum se înnoieşte sufletul?

Ionuţ Bursuc

Învăţătura creştină despre pocăinţă accentuează latura regeneratoare, vitalizantă şi restauratoare a acesteia. Departe de a fi privită ca simplă părere de rău pentru fapte şi atitudini din trecut, pocăinţa înseamnă schimbare activă, dinamică, a felului de a gândi şi, în consecinţă, a felului de a fi. Căinţa este doar un preambul, o pregătire necesară transformării complexe a modului de viaţă care defineşte esenţa pocăinţei.

Sfântul Siluan Athonitul, monah trăitor în ultima parte a secolului al XIX-lea, îşi fundamentează întreaga sa viaţă duhovnicească pe ideea pocăinţei regeneratoare şi a iubirii divine care iartă, înnoieşte şi hrăneşte sufletul. Nu întâmplător, maxima favorită a monahului devenit sfânt - „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjui!“ - a fost preluată de ucenicii acestuia şi promovată drept îndemn prin excelenţă adresat umanităţii din prezent. Semnificaţia acesteia - susţine Jean-Claude Larchet în fragmentul pe care vi-l recomandăm în continuare - ilustrează în acelaşi timp ideea discernământului necesar oricărui creştin pentru a putea urma o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dar mai ales nădejdea în iubirea atotputernică şi iertătoare a Părintelui ceresc.

O latură cu totul originală a învăţăturii Sfântului Siluan cu privire la pocăinţă este încredinţarea, născută fără îndoială din simţirea în propria viaţă, a milei lui Dumnezeu, că Domnul, în marea Sa bunătate, este întotdeauna gata să-l ierte pe cel care se căieşte de păcatele sale, oricât ar fi ele de mari şi de grele. „Mulţi sunt cei ce gândesc: «Am făcut multe păcate, am ucis, am furat, m-am mâniat, am defăimat, am trăit în desfrâu şi am făcut multe alte lucruri rele», iar ruşinea îi reţine de a intra pe calea pocăinţei. Dar, înaintea lui Dumnezeu, toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare“.

Domnul nu încetează să dorească şi să aştepte pocăinţa celor care păcătuiesc. Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu ştie „cât de mult ne iubeşte şi cu ce dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască“.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de cei care au făcut rele şi s-au depărtat de El, smerenia, răbdarea, grija şi milostivirea pe care le-o arată, sunt pentru Sfântul Siluan prilej de uimire şi minunare: „Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga Ta în păcatul ei“. Amintindu-şi de trecutul său păcătos, el spune: „Era odată un suflet păcătos pe care Domnul l-a chemat la pocăinţă şi acest suflet s-a întors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e atât de milostiv, de smerit şi de blând! Pentru nesfârşita Lui bunătate, El nu Şi-a adus aminte de păcatele lui“.

Pe cel care se căieşte de păcate sale, Dumnezeu nu numai că îl iartă, dar chiar îi dă pe dată harul Său, fără nici o întârziere. „Întoarce sufletul spre Domnul şi spune: «„Doamne iartă-mă!», şi să nu crezi că El nu te va ierta. Bunătatea Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte numaidecât. Iată ce învaţă Duhul Sfânt în Biserica noastră“.

„Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte“

Căinţa celui păcătos Îl bucură pe Domnul: „Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte întru smerenie“, „Domnul Se bucură de căinţa oamenilor“; „Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului“; „Domnul Se bucură pentru noi când ne învinovăţim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său“. Bunătatea Lui este atât de mare încât El îi dă omului tot ce acesta Îi cere pentru mântuirea sufletului său. „Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pe oameni şi le va da toate.“

E un mare păcat ca omul să nu se căiască, cugetând că Dumnezeu nu-l va ierta, neştiind că bunătatea şi mila Lui sunt nemărginite şi că El este întotdeauna gata să-l primească pe cel care se căieşte, ca să-i dăruiască nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul Său. „Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască. Văd deznădejdea lor şi plâng mult, compătimindu-i. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu. Dacă tot sufletul ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui.“ „Sufletul păcătos, care nu cunoaşte pe Domnul, gândeşte că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult El ne iubeşte. Dar, dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului.“

Sfântul Siluan nu osteneşte să laude binefacerile pocăinţei şi mai ales îndreptarea pe care o aduce ea sufletului păcătos: „Prin pocăinţă totul se repară“.
Ea curăţeşte mintea şi inima: „Omul care a căzut se curăţeşte prin pocăinţă“; „Prin pocăinţă, mintea ta se va curăţi; şi face aceasta mai ales pentru că înlesneşte iertarea păcatelor“. Pentru că iertarea păcatelor îl scapă pe om de povara păcatelor şi de nenorocitele lor urmări - pornirea spre rău şi cugetele rele -, căinţa este izvor al multor bunătăţi duhovniceşti.

Mai întâi, ea face sufletul să-şi afle pacea şi odihna, pierdute din pricina păcatului: „Din pricina păcatului toţi oamenii au pierdut pacea“; „tot sufletul care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria şi pacea vor domni din nou în suflet“; „Dacă cineva şi-a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa“; „Pocăieşte-te şi vei vedea pace în sufletul tău“. Lucrul acesta este adevărat nu numai pentru fiecare om în parte, ci şi pentru toate popoarele lumii: „Dacă un popor sau un stat suferă, să se pocăiască şi atunci toate se vor reaşeza de Dumnezeu“. Pacea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu în urma pocăinţei noastre nu este simpla pace firească, ci odihna pe care ne-a făgăduit-o Hristos (Matei 11, 28), „odihna în Duhul Sfânt, pe care sufletul o primeşte prin pocăinţă“, „pacea dumnezeiască“. Sfântul Siluan dă mărturie pentru aceasta din propria sa experienţă: „De îndată ce spun «Iartă-mă, Doamne, căci sunt slab şi neputincios, şi dă-mi pacea Ta, pe care o dai slujitorilor Tăi!», sufletul meu îşi regăseşte numaidecât pacea“.

Pocăinţa - „calea cea mai scurtă de mântuire“

Prin pocăinţă, omul ajunge să-şi afle libertatea cea adevărată: „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme“; „Cere iertare şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei dobândi iertarea păcatelor tale, vei zice: «Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi vine de la Dumnezeu»“.

Tot prin ea, sufletul câştigă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: „Voi, toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte; şi acolo unde e iertare, acolo domnesc libertatea şi iubire“. „Prin pocăinţă vei iubi pe toţi oamenii“, care se pierd din pricina păcatului, a patimilor şi a gândurilor rele.

Ea este pentru om izvor de bucurie duhovnicească, mai cu seamă pentru că face să înceteze suferinţa pricinuită de păcat. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, atunci va fi bucurie şi săltare în sufletul tău.“

Iertarea dobândită prin pocăinţă deschide poarta rugăciunii curate, în care se fac vădite în chip deosebit toate aceste roade ale căinţei despre care am vorbit: „Când Duhul ne iartă păcatele noastre, sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată şi atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne în pace şi bucurie întru El. Aceasta e adevărata libertate. Dar, fără Dumnezeu, nu poate exista libertate, pentru că vrăjmaşii ne tulbură sufletul prin gânduri rele“.

Prin pocăinţă, omul se înalţă la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, cea pe care ne-o dă El Însuşi: „Prin pocăinţă vine harul Duhului Sfânt şi astfel cunoaştem pe Domnul“.

Pocăinţa este cel mai bun mijloc şi calea cea mai scurtă de mântuire şi, în ultimă instanţă, singura condiţie pentru a fi mântuit, însă cu totul indispensabilă. Sfântul Siluan îşi întemeiază pe ea nădejdea mântuirii tuturor oamenilor: „Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fără excepţie. Numai cei care nu vor să se pocăiască nu se vor mântui“. „Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de cel păcătos. Scriu adevărul, înaintea feţei lui Dumnezeu: toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu se va pierde dacă face pocăinţă.“

Ca şi smerenia, pocăinţa este mijloc sigur de păstrare a harului Duhului Sfânt, de câştigare sau regăsire a lui. Curăţind mintea şi inima omului, îl pregăteşte astfel să primească harul: „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă în dar harul Duhului Sfânt“. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, harul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul tău.“ Dacă ne pocăim, „atunci vom vedea slava Domnului“, căci „cei care se pocăiesc pentru păcatele lor sunt înălţaţi la ceruri, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă“.

(Texte selectate din Jean Claude Larchet, Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003)

luni, 27 iunie 2011

„Portretul luptătorului la tinereţe”- între rigoare şi regie (II)

„Faptul că în film nu se menţionează aproape nimic privitor la credinţa şi viaţa religioasă a tinerilor partizani este regretabil”

La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. Pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu. În numărul acesta, partea a doua.

Filmul nu menţionează aproape nimic despre credinţa partizanilor în Dumnezeu. Cum stăteau lucrurile?
Fără îndoială că partizanii reprezentaţi în film credeau în Dumnezeu. Ei aveau o educaţie religioasă primită în familie, în şcoală, în „Frăţiile de Cruce” şi, mai ales, în Biserică şi de la Biserică. Faptul că în film nu se menţionează aproape nimic privitor la credinţa şi viaţa religioasă a tinerilor partizani este regretabil. Nu e de conceput ca acei tineri, educaţi religios începând din copilărie şi ajunşi luptători împotriva comunismului ateist, să nu-şi fi manifestat zilnic, în mod vizibil, credinţa lor în Dumnezeu prin semnul Sfintei Cruci, îngenunchieri şi rugăciuni în care să preamărească pe Dumnezeu, să invoce binecuvântarea, ajutorul şi ocrotirea Lui, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor făcute de ei şi mai ales iertarea uciderilor săvârşite de ei, chiar daca acestea au fost făcute în rândul duşmanilor lui Dumnezeu, înrăiţi peste măsură, şi în scopul salvării neamului românesc şi a credinţei creştine. De viaţa religioasă a acestor tineri luptători sunt convins cu atât mai mult cu cât ei au trăit o bună parte a timpului în fiecare an pe crestele munţilor, despre care Ana Blandiana spunea, chiar în timpul regimului comunist: „Munţii Făgăraş sunt pământul românesc cel mai aproape de cer!”. Trăind la această înălţime fizică, la această apropiere de Cer şi având un orizont atât de larg, frumos şi impresionant, e de crezut că toate le-au trezit fiori, simţiri înălţătoare, stări mistice, euforie, gânduri de preamărire a lui Dumnezeu sau, cum spune Virgil Mateiaş, „conştiinţa păcatului, dar şi a Harului şi nostalgia salvării în transcendent”.

Sunt mulţi care nu ştiu nimic despre lupta împotriva comunismului. Cât de important e pentru un român din anul 2010 să cunoască istoria rezistenţei împotriva comunismului din România, la ce ne foloseşte să aflăm toate astea?
Rezistenţa împotriva comunismului în România, exercitată de către români fie sub forma confruntărilor războinice, aşa cum a fost cea a tinerilor partizani înarmaţi din Munţii Făgăraşului şi din alţi munţi ai ţării noastre, fie sub forma intransigenţei faţă de reeducarea impusă prin mijloace sălbatice de către regimul comunist deţinuţilor politici sau religioşi din temniţele ţării, în lagărele de muncă şi deportări, fie într-o formă sau alta în domeniul culturii, politicii etc., face parte din istoria ţării noastre. Iar asupra importanţei cunoaşterii istoriei ţării proprii se pot spune multe. În cazul de faţă aş spune doar două lucruri: în primul rând, cunoaşterea rezistenţei şi luptei împotriva atrocităţilor săvârşite de către regimul comunist, impus ţării noastre de către bolşevicii din Rusia, ar putea determina pe mulţi români să nu mai trăiască nostalgia comunistă şi, în al doilea rând, să evite cu înţelepciune comportamentul social, politic, anticultural şi antireligios al comuniştilor, iar pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care au suferit chinuri şi moarte din partea forţelor malefice comuniste.

De ce credeţi că în 20 de ani de libertate şi după condamnarea oficială a comunismului din România s-a scris totuşi atât de puţin şi deloc organizat despre acest episod din istoria ţării?
S-a scris puţin şi neorganizat pentru că intelectualii, scriitorii şi istoricii, care n-au avut de trăit pe de-a-ntregul atrocităţile comuniste sau care în ultimii 20 de ani n-au avut posibilitatea de a cerceta documentele din arhivă privitoare la acest episod tragic, n-au dispus nici de informaţiile necesare pentru a le putea prezenta în mod autentic şi convingător.
Iar dintre intelectualii care au trăit din plin acele atrocităţi, sunt mulţi care consideră popularizarea suferinţelor lor ca o laudă de sine, ca o încălcare a „discreţiei suferinţei, a decenţei tăcerii,...ca o impietate, o profanare a jertfei”. Alţi intelectuali care ar putea scrie pe o bază sau alta evită să scrie şi, poate, chiar să vorbească despre rezistenţa şi lupta anticomunistă din anii 1948 – 1957, vizată în film, sau cea ulterioară, spre a nu atrage atenţia masonilor şi a altora de teapa acestora asupra lor şi, deci, spre a evita acuzaţii nedrepte de tangenţă legionară, fascistă, rasistă şi, mai ales, antisemită. Aceasta ezitare pare îndreptăţită de criticile aduse deja filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”, critici potrivit cărora filmul propagă asemenea concepţii politice, deşi regizorul filmului i-a prevenit pe spectatori şi a declarat că n-a urmărit să facă neapărat un film despre o ideologie, ci să prezinte nişte tineri, situaţii, acţiuni şi evenimente istorice din anii 1948 – 1957.

În foarte multe cazuri, lupta statului comunist s-a îndreptat împotriva reprezentanţilor Bisericii şi împotriva oamenilor credincioşi practicanţi. Cum s-ar putea implica Biserica pentru ca modelul lor să fie cunoscut? În Rusia, de pildă, dar şi în alte ţări în care a existat rezistenţa împotriva comunismului, unii partizani au fost canonizaţi...
În decursul celor patru decenii şi jumătate de regim comunist în ţara noastră, au fost arestaţi şi prigoniţi, unii chiar omorâţi, câţiva episcopi, mai mulţi profesori universitari de teologie şi monahi, nenumăraţi preoţi şi câteva mii de credincioşi ortodocşi practicanţi, (din rândul acestora din urmă) mai ales intelectuali şi încă intelectuali de seamă. Despre aceşti fii ai Bisericii noastre s-au scris şi editat până acum câteva cărţi, s-au publicat mai multe studii în reviste şi s-au scris biografii incluse în dicţionare teologice, religioase de largă circulaţie. Biserica noastră ar putea lua iniţiativa alcătuirii unui grup de profesori de teologie şi să includă oficial în norma lor ştiinţifică obligatorie, anual, cercetări şi studii privind acest domeniu, inclusiv evaluarea credinţei, vieţii religioase şi suferinţelor îndurate pentru credinţă, Biserică şi neam din partea regimului comunist de către anumiţi clerici şi fii ai Bisericii Ortodoxe în vederea unei eventuale canonizări. La ora actuală, în lumea largă a credincioşilor Bisericii noastre, se vorbeşte deja de „Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” şi de „Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului”.


Văzând filmul, unii oameni au fost de părere că jertfa celor care au luptat şi au murit a fost în zadar, că nu a meritat, pentru că a fost încercare înăbuşită. Care e valoarea ei?
Nu se poate spune astfel. Se poate spune doar că a fost o luptă nereuşită politic, adică n-a dus la răsturnarea regimului comunist, nici la o schimbare a acestuia spre mai binele cetăţenilor. Dar aceasta nu înseamnă că a fost zadarnică. Dovedind că sunt capabili de jertfă pentru ţară, neam şi Biserică, partizanii s-au înălţat la rangul de eroi, pe care noi şi urmaşii noştri suntem obligaţi să-i cinstim ca atare în decursul istoriei şi să-i păstrăm în sufletul nostru ca exemple de credinţă creştină şi spirit de jertfă vrednice de urmat.

Filmul se termină cu prinderea partizanilor – iar singurul care a scăpat s-a ascuns în următorii 20 de ani. Mişcarea de rezistenţă a fost un eşec sau o victorie?
Singurul partizan care a scăpat nearestat în perioada aceea a fost conducătorul grupului: Ioan Gavrilă Ogoranu, numit de securitate „banditul Ogoranu”, iar grupul carpatin condus de el „banda Ogoranu”. În speranţa că ar putea determina o trădare a lui din partea cuiva, securitatea s-a străduit zadarnic să-l compromită în faţa camarazilor săi din ţară şi a familiilor acestora, ca şi în faţa camarazilor din străinătate, prin acuze inventate şi neconvingătoare.
Cât priveşte calificarea globală a mişcării de rezistenţă din ţara noastră, putem spune că aceasta a fost un eşec politic, dar o victorie morală şi religioasă, o izbândă a credinţei creştine şi a conştiinţei naţionale, patriotice, care nu s-au lăsat răpuse. Amândouă, împreună, au alcătuit în decursul istoriei un glob de energie spirituală concentrată, care, atât în anii 1948 – 1957 (la care ne-am referit până acum), cât şi în decembrie 1989, explodând, a spulberat insulta adusă ţării noastre prin emblema: „România, mămăliga care nu explodează”! Adevărul era şi rămâne că, în nicio ţară europeană invadată de comunismul masonic, bolşevic şi malefic, n-au avut loc în decursul anilor de după al doilea război mondial atâtea confruntări armate între autoritatea comunistă şi tinerii patrioţi.
Interviu realizat de Natalia Corlean

„Noi nu admirăm neamul nostru. Noi îl iubim. Aşa cum e.”


„Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.”
„În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi, dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.”
Fragmente din Testamentul luptătorilor anticomunişti făgărăşeni, alcătuit de Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011

„Portretul luptătorului la tinereţe”- între rigoare şi regie (I)

„Anumite trăsături nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti”

La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. De aceea, pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu.

Părinte profesor, aţi participat la proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe” la Făgăraş. Cum vi s-a părut această primă ecranizare despre grupul de luptători anticomunişti din zona noastră?
Surprinzătoare, impresionantă, instructivă, necesară şi binevenită.
În ce măsură credeţi că spune cu adevărat povestea reală a grupului de rezistenţă din Munţii Făgăraş?
Consider filmul ca fiind un film istoric obiectiv, chiar dacă nu cu rigurozitate. În această privinţă, regizorul filmului, Domnul Constantin Popescu Jr., spune că „întâmplările prezentate în film sunt în proporţie de peste 90% autentice”.

Ce ar mai fi de spus şi nu s-a spus?
Dat fiind faptul că proiecţia a durat vreo 2 ore şi jumătate, cred că s-a spus destul într-un singur film. Comentând el însuşi filmul, regizorul a spus că „multe lucruri de amănunt nu le-a putut sesiza” şi că, din motive obiective (timpul, posibilităţile financiare, alte obligaţii ale artiştilor), n-a putut filma tot ce şi-a propus. În orice caz, dacă specialiştii în istorie pot afla, din documente de arhivă, mai multe lucruri despre rezistenţa armată anticomunistă a partizanilor şi despre evenimentele acelor timpuri, ceilalţi care vizionează filmul îşi pot face în această privinţă o imagine corectă şi îndeajuns de bogată. În orice caz, dat fiind faptul că grupul de rezistenţă era un cerc închis, ar fi greu de aflat cu exactitate toate amănuntele vieţii lor.

Pare un film dur, cu sânge, arme, bătăi... Cât de crudă era realitatea de atunci?
Da, filmul e „dur, cu sânge, arme şi bătăi”, dar cei ce am trăit în acele vremuri şi am mai fost şi arestaţi suntem în măsură să apreciem, să confirmăm că aceasta era realitatea, că regizorul şi actorii nu exagerează în prezentarea ei.

Filmul e intitulat „Portretul luptătorului la tinereţe”. În ce măsură reuşeşte el să contureze acest portret? Mie mi-au atras atenţia, de exemplu, câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam; am văzut pe ecran chipul luptătorului ca fiind fumător înrăit, cu un vocabular bogat în înjurături, manifestând uşurinţă şi chiar plăcere în a-i ucide pe cei care îi căutau. Este un portret realist?
„Trăsăturile nepotrivite”, de care vorbiţi, nu sunt reale, nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti nici fiinţial şi nici din cauza unei educaţii greşite; nu defineau caracterul lor, portretul lor, cel puţin aşa cum i-am cunoscut, în acei ani, pe cei care mi-au fost colegi de liceu sau de clasă la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. Cât priveşte calificativul „fumător înrăit”, ne lămureşte regizorul însuşi, care, într-o emisiune televizată (Emisiunea „Cinemas”, B1 TV), spunea că dânsul este cel care a cerut actorilor să fumeze intens în anumite scene filmate. E de presupus că şi „vocabularul bogat în înjurături” are aceeaşi explicaţie, adică era propus de către regizor. S-a voit probabil ca, prin fumatul intens şi vocabularul bogat în înjurături, să se exprime o stare de spirit încordată a tinerilor din grupul de rezistenţă, urmărit asiduu şi asaltat armat de inamici puternici şi răi, iar regizorul nu a găsit altă modalitate de a o reda.
În ceea ce priveşte „uşurinţa şi chiar plăcerea în a-i ucide pe cei care îi căutau”, lucrurile sunt mai complexe. Tinerii luptători nu ucideau „cu uşurinţă şi chiar cu plăcere pe cei care îi căutau”, ci în primul rând dintr-o necesitate: din datoria de a-şi salva propria viaţă primită de la Dumnezeu şi pusă în slujba lui Dumnezeu şi a neamului. Nu trebuie să scăpăm din vedere sau să uităm că nu tinerii din rezistenţa anticomunistă au declanşat confruntarea armată cu regimul comunist din ţara noastră şi cu securiştii acestuia, ci comuniştii şi securiştii lor au făcut acest lucru. Deci, tinerii din grupurile de rezistenţă anticomunistă s-au văzut, de la un moment dat, urmăriţi şi atacaţi armat, împuşcaţi şi omorâţi fără milă de către securiştii comunişti şi chiar de către jandarmi şi militari.
Datoria de a-şi apăra propria viaţă dată de Dumnezeu, ca şi datoria de a apăra credinţa neamului românesc atacată de către atei, precum şi datoria de a lupta pentru binele, libertatea şi demnitatea neamului românesc i-au determinat pe tinerii din grupul de rezistenţă anticomunistă să răspundă tiranilor în acelaşi mod, cu aceleaşi arme. Despre o asemenea datorie, iată ce spune Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” (Editura Mănăstirii Rohia, 2005, pag. 286-287): „Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect [...] A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (André Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi, Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.”
Dar să nu scăpăm din vedere că tinerii din rezistenţa anticomunistă, care au acceptat să pună mâna pe arme şi să curme vieţi în rândurile celor care îi urmăreau şi îi atacau cu arme, au acceptat şi să fie răpuşi ei înşişi prin arme pentru reuşita acţiunilor lor şi ale altor grupuri de respingere a comunismului adus în România de către bolşevicii ruşi.
De asemenea, se cuvine să observăm că întrebarea este mai subtilă, are o nuanţă mai greu observabilă. Ea se referă la o situaţie anume, adică la cazul în care partizanii ucideau „pe cei care îi căutau”, subînţelegându-se că securiştii erau doar în momentele de căutare, iar partizanii, neobservaţi şi neatacaţi de data aceea de către securişti, declanşau ei atacul armat şi îi ucideau pe securişti. De ce? Ucideau doar de dragul de a ucide? Fără îndoială că nu! Ştiindu-se urmăriţi aproape fără contenire şi în primejdie de a-şi pierde viaţa în orice clipă sub tirurile securiştilor, partizanii foloseau strategia războiului: surprinderea duşmanului pe neaşteptate şi anihilarea lui. Procedând astfel, considerau că slăbesc forţa de atac a duşmanului, îşi dovedesc hotărârea de a rezista în faţa oricăror forţe şi primejdii, îşi manifestă spiritul de neaplecare, întreţin o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe care aud de fapta lor, îşi împlinesc, cum am mai spus, datoria de a-şi apăra propria viaţă primită de la Dumnezeu, credinţa, libertatea, binele şi demnitatea neamului românesc. Deci, nu erau hotărâţi să reziste şi să lupte doar din interese personale sau de grup, ci mai ales în temeiul conştiinţei creştine şi naţionale, ce i-a însufleţit dinainte de a păşi pe drumul opoziţiei, rezistenţei şi luptei anticomuniste şi antiateiste.
De subtilitatea întrebării menţionate, ţine şi exprimarea nedumeririi prin cuvintele: „Mie mi-au atras atenţia câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam”... Ce ştiam? Ştiam, aproape toţi, că majoritatea tinerilor luptători reprezentanţi în film făceau parte din „Frăţia de Cruce”, organizaţie legionară pentru tineret. Mai ştiam (oare câţi?) că Mişcarea Legionară nu era (cel puţin aşa pretindea şi mai ales la începuturile ei) un partid politic, ci o şcoală de educaţie naţională şi creştină, menită prin adepţii ei să îndrepte multe rele şi păcate din viaţa neamului nostru. Nu e cazul să dezbatem aici această pretenţie, pe care unii dintre noi o admitem. Vreau doar să spun, de fapt să repet într-o formă mai nuanţată, ceea ce am mai spus şi anume că ceea ce se interpretează ca „trăsături nepotrivite” pentru un tânăr din „Frăţia de Cruce” nu sunt trăsături specifice portretului unui tânăr membru al „Frăţiei de Cruce”, ci idei, gesturi şi acţiuni ale unui tânăr luptător anticomunist, dictate de strategia unei confruntări armate, războinice. Am putea spune că specific unui tânăr membru autentic al „Frăţiei de Cruce” este spiritul de jertfă pentru credinţa, binele, libertatea şi demnitatea neamului nostru românesc.
Aşa numitele „trăsături nepotrivite”, oricare ar fi ele, nu pot fi puse nici pe seama Bisericii, a educaţiei religioase creştine. În această privinţă, citez sintagma lansată de un teolog (rus, dacă nu mă înşel): „vrednicia creştinismului şi nevrednicia creştinilor”. Nevrednicia creştinilor nu trebuie pusă pe seama creştinismului. Aceasta e o chestiune personală, o abatere de la principiile evanghelice. În acelaşi fel a gândit şi vorbit şi Corneliu Zelea Codreanu, Comandantul Mişcării Legionare, deci şi al „Frăţiilor de Cruce”. Iată mărturisirea lui: „Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţiunea şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gândurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atât cât ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămâne de văzut cât am putut, prin sforţările noastre pământeşti, a ne înălţa către această linie.” Cu alte cuvinte, „cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24). Cred, Doamne, ajută necredinţei mele să devină credinţă şi astfel să am credinţă deplină, rezistentă în faţa păcatului, salvatoare la judecata Ta cea dreaptă, o credinţă atât de vie şi puternică încât, impresionat de ea, să schimbi judecata Ta bazată pe dreptate într-o judecată bazată pe iubirea Ta de oameni, într-o judecată mântuitoare de suflet, mântuitoare şi a sufletului meu.
(va urma)
Interviu realizat de Natalia Corlean

„Tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară”
„În lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” „Niciunul dintre ei nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi au fost, dar morţi, nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare. N-am fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia din regiune, care ne-a ajutat şi ocrotit. Peste 1.000 de familii au avut de suferit în urma răzbunării Securităţii.” „Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („…pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi locotenentul Alexandru Moritz.)” „Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire.”
Ion Gavrilă-Ogoranu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

Portretul luptatorului la tinerete


Sâmbătă am vazut filmul, cu ocazia celei de-a doua ediţii a proiectului national "Zilele filmului românesc". Văzusem până atunci doar câteva secvente pe net.
Voi pune câteva articole de pe Apostolat în Tara Făgăraşului pe blog, va recomand din suflet sa le citiţi.
Spun si eu acum ce spunea prietena mea văzând filmul: "Când ajung în Făgăraş îmi fac o multime de cruci".
Da, oamenii aceia au avut curajul nebun pe care ti-l da credinţa, de a lupta pentru libertate. Cu pretul vietii. Curajul de a nu trada. Cu pretul vietii.

Lansarea proiectului ''Fenomenul Piteşti''

Fundaţia Sfinţii Închisorilor şi www.fenomenulpitesti.ro organizează două evenimente speciale de promovare a proiectului „fenomenul Piteşti” - cel mai documentat proiect focalizat pe una dintre cele mai inumane acţiuni represive din istoria modernităţi - în judeţul Argeş, după ce în lunile care au trecut am ajuns la publicul din Bucureşti, Timişoara, Cluj Napoca, Oradea, Braşov şi Constanţa. Astfel, miercuri, 29 iunie 2011, de la ora 18.00 filmul „Demascarea” va fi proiectat în sala mare a Primăriei Câmpulung Muscel, iar doritorii vor putea intra în dialog cu scenaristul şi producătorul filmului, istoricul Alin Mureşan. Evenimentul va fi transmis in direct de postul local de televiziune Muscel Tv (Muscel TV emite și online la adresa http://musceltv.ro/ ).
A doua zi, întreg proiectul (carte, film şi site) va fi lansat oficial la Piteşti, tot de la ora 18, în Sala Ferdinand din incinta Complexului Hotelier Victoria (Strada Egalității, Nr 21). La eveniment va participa şi unul dintre protagoniştii filmului „Demascarea”, Gheorghe Stănică - supraviețuitor al groaznicului experiment Pitești -, alături de părintele Cornel Dragoş, Ionuţ Trandafirescu (Fundaţia Sfinţii Închisorilor) şi istoricul Alin Mureşan - coordonatorul și inițiatorul proiectului.

Menționăm că în ambele orașe intrarea este liberă.

Ionuţ Trandafirescu

duminică, 26 iunie 2011

Bârfa, golirea aproapelui

Ierodiacon Hrisostom Filipescu

Avizaţi sau nu, discret sau ostentativ, astăzi, mai mult ca ieri, toată lumea vorbeşte despre toată lumea. Dacă nu apari la gazetă sau prin tabloide, la televizor sau pe buzele de la „radio şanţ” parcă „nu exişti”. Cei ce se bălăcesc în plăcerea de „a fi puşi la curent” cu tot ce mişcă-n lung şi-n lat, pricinuiesc multe neajunsuri atât lor cât şi celor pe care îi discută: îşi pierd pacea, liniştea, duhul, inteligenţa, demnitatea, se rănesc cu unele cuvinte aruncate ce se întorc, mai devreme sau mai târziu, împotriva lor, tulbură, strică prietenii, întreţin dispute şi polemici, etc.
Izvorâtă poate dintr-o plictiseală inspirată ori dintr-un suflet mic, bârfa stimulează mereu curiozitatea celor ce o ascultă. Cel care trece drept „bine informat” este întotdeauna sigur că va găsi ascultători ce vor dori să fie la curent cu ultimele ecouri. Bârfitorul, la nevoie, amplifică puţin subiectul pentru ca discursul să fie mai condimentat. Din păcate aşa este alcătuită firea omenească, aplecată spre rău. Într-o lume a marketing-ului, faptele simple şi armonioase astăzi parcă nu mai au putere să atragă atenţia. În schimb, scandalurile, intrigile, murdăriile, captivează, înlănţuie, subjugă, încântă urechea şi adapă inimi golite şi rănite. Lacomi la indiscreţii şi trăncăneli, bârfitorii sunt solicitaţi şi ascultaţi de suflete gemene. Bârfa nu este doar un păcat la modă care vinde astăzi și are lipici la public, o haină plină de găuri îmbrăcată de toţi şi peticită de mulţi, ci porneşte din invidie, din limbi care mestecă mult pelin.
Amănuntele sunt cele care colorează tabloul întâmplărilor. Interesul nu se trezeşte niciodată atunci când este vorba de oameni cărora nu li se întâmplă nimic. Curiozitatea excesivă este acoperământul oamenilor nefericiţi. Cei cu adevărat fericiţi îşi poartă fericirea, ca o comoară, ascunsă în adâncul lor. Ei nu au viaţa presărată cu evenimente de seamă şi nu se lasă pradă curiozităţii. Fericirea nu este alcătuită din petreceri, evenimente mondene, apariţii impunătoare sau alte materiale din care se croiesc bârfele, ci fericirea este alcătuită din mici împrejurări cotidiene care, adunate, întrunesc o anumită seninătate, prefăcându-le în clipe dulci.
Succesul celor antrenați în astfel de acțiuni în care limba este pionul principal se bazează pe curiozități nedemne. Plouă peste noi cu cuvinte, dorite sau nu şi puțini sunt cei ce au puterea să schimbe subiectul, sau dacă obrazul e gros, să întoarcă spatele lăsând gura „să latre”, „să trăncăne” singură. În valul de cuvinte cu care îşi copleşeşte ascultătorii, cel ce duce vorba, chiar dacă este înconjurat de mulţi curioşi, totuşi el este singur şi joacă un rol prost şi trist. Căci de obicei nu are scrupule, iar din fierăstrăul dinţilor lui nu scapă nici prietenii, nici amicii, dacă îi are.
Ne place, poate, câteodată, să ne îndulcim cu bârfe care îi privesc pe alţii, dar ne temem să nu ne pomenim şi noi într-o zi încolţiţi şi bârfiţi la fel. Cele mai simple gesturi, în ochii bârfitorilor sunt răstălmăcite şi criticate dur, făcând ancheta unor investigaţii indiscrete.

Astăzi bârfa vinde. Scandalul face rating. La fel ca şi josnicia, imoralitatea, răutăţile, jignirile şi alte acţiuni demne de „senzaţional” ce guvernează o bună parte din mass-media care, din păcate, a coborât mult ştacheta pentru a putea rămâne pe piaţă. Încurajată, accentuată, manevrată prin diferite tactici, bârfa rămâne un şarpe care nu oboseşte să-şi lovească zilnic coada de lucruri din care îi este cu neputinţă să muşte.
Bârfa nimeni nu pretinde că o iubeşte, dar place multora. Călătoreşte pe la mulţi oameni şi se răspândeşte cu repeziciune. Ustură mult cuvintele acestei metehne omeneşti, dar ca orice boală are şi remedii: înfrânarea prin rugăciune, vederea propriilor păcate şi greşeli, ocolirea prilejurilor de defăimare, spovedania deasă şi curată ce curăţă şi vindecă leziunile inimii.
A bârfi, a duce vorba de colo-dincolo, a vorbi de rău, a calomnia, a cleveti, a blama, a huli, a ponegri, a defăima, a vorbi mult și fără rost, a pălăvrăgi, a trăncăni, a flecări, toate sunt verigi ale acestui lanţ murdar şi rece. Bârfa, judecata, osândirea aproapelui, sugrumă sufletul ce nu mai poate respira aerul vital al Duhului Sfânt.
Să urmăm așadar îndemnurile Evangheliei care zice: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău"(Matei 7, 3-5) . "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2).

vineri, 24 iunie 2011

Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

"Fara Dumnezeu, orice iubire moare"

- Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata -

"Iubirea e fundamentul fiintei noastre"

- Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?

- As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.

- De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?

- Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.

- Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?

- Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.

- Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?

- Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.

- Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea...

- Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.

- Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?

- Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.

Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.

- Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel...

- Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.

"Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire"

- Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

- Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.


- Iubirea adevarata e intotdeauna libera?

- Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

- Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

- In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.

"Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie"

- Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?

- Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.

- Asa se nasc gelozia si posesivitatea?

- Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.

- Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?

- Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubire in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.

- Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine...

- Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (rade) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.

"Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii"

- De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.

- Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.

- De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase?

- Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.

- Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?

- Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.

"Fericirea se munceste in fiecare zi"

- Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata...

- Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.

- Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?

- Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Dia Radu , Formula As

miercuri, 22 iunie 2011

Preoteasa Olga

Preoteasa Olga a fost moaşă şi este posibil să fi cunoscut din experienţa sa personală traumele abuzurilor din copilărie. Poate că tocmai în acest rol de apărătoare a celor care au fost abuzaţi, mai ales sexual, Dumnezeu va continua să o folosească pe preoteasa Olga pentru a transforma blestemul în binecuvântare, în lucrarea Lui de „a crea frumuseţe dintr-o profundă nefericire şi nimicnicie”.
Dacă va binevoi Dumnezeu, fie ca să putem striga într-o zi: „Binecuvântată Maică Olga, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Preoteasa Olga Michael Tămăduitoarea

Dacă omul ar avea minte cât o gâscă...

1.Gâştele zboară în stoluri în forma de V.

2.Fiecare gâscă, dând din aripi, creează un curent ascendent ce susţine gâsca din spatele ei. Astfel stolul înaintează cu 71% mai repede decât dacă fiecare gâscă ar zbura singură.

3.Când o gâscă iese accidental din formaţie, ea simte imediat rezistenţa curentului de aer şi de aceea revine imediat în stol.

4.Când gâsca din fruntea stolului oboseşte, ea nebeneficiind deloc de curentul ascendent, se retrage în mijlocul formaţiei pentru a se odihni şi o altă gâscă îi ia locul din faţă.

5.Gâştele din stol gâgâie pentru a o încuraja pe cea din faţă să menţină viteza.

6.Când o gâscă se îmbolnăveşte sau este rănită, două gâşte din stol ies din formaţie şi zboară în jos după ea pentru a o ajuta şi proteja. Ele rămân cu gâsca bolnavă până când aceasta îşi revine sau moare şi îşi continuă apoi drumul cu un alt stol.

MORALA:
Dacă omul ar avea minte măcar cât o gâscă, ar învăţa câte ceva din obiceiurile lor.

duminică, 19 iunie 2011

În numele Meu- film de scurt metraj despre un preot şi un copil



“In numele Meu”
Un film de Maria Mojar. Premiu pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun operator la a 25-a editie a Festivalului organizat de Institutul Panrusesc de Stat de Cinematografie.

1. Satul era doar de femei si copii deoarece barbatii au murit in razboi.
2. Fetita era a sorei mamei copiilor si era rezultatul unui viol din partea soldatilor germani, de aceea fetitei i se spunea ”Fascista”, pina cind parintele a botezat-o Ana.
3. Parintele a fost arestat de NKVD. Femeilor revoltate le-a zis ca il iau sa-i dea un ordin (in rusa ordin si rasplata, ”nagrada”, sint exprimate prin acelasi cuvint). Desigur, se referea la rasplata viitoare pentru mucenicie, dar femeile au inteles ca au venit sa-l ia pentru a-l decora cu vreun ordin sovietic.
(pr. Savatie Baştovoi)
*
În seara asta am văzut şi eu filmul. E sfâşietor...
Despre film nu doresc acum să vorbesc, vă recomand din suflet să-l urmăriţi, e un film frumos, inspirat, genial, chiar dacă e un scurt metraj.
Am vibrat puternic la durerea fetiţei din scena finală când aleargă în urma părintelui arestat strigând: ''mama''.
Da...sfinţii sunt şi ''maici''! În acatistul Sfântului ierarh Nicolae, sfântul este numit maica:
''Bucură-te maica mulţimii popoarelor pământeşti'' ( icosul 11).
Da, preotul era ''mama'' pentru copila Ana.
Ramona P.

Iubirea

Cel ce iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe aproapele său.Sfantul Ioan Scararul

Dragostea este lepadarea oricarui gand potrivnic fata de aproapele nostru. – Sfantul Ioan Scararul

Pe toti suntem datori, noi cei credinciosi, sa-i privim ca pe unul si in fiecare sa socotim ca este Hristos. – Sfantul Simeon Noul Teolog

Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia dupa parerile oamenilor, de pilda pe unul iubindu-l, iar pe altul urandu-l, pentru pricina aceasta sau aceea, sau pe acelasi o data iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini – Sfantul Maxim Marturisitorul

Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura, sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul, in nici un chip si pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii! – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sa iubim pe tot omul din suflet, dar sa ne punem nadejdea numai in Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul

Oamenii, lasand grija de a-si plange pacatele lor, au luat judecata de la Fiul si se judeca si se osandesc unii pe altii, de pare ca ar fi fara pacat. “Cerul s-a uimit de aceasta si pamantul s-a cutrenurat”. Ei insa nu se rusineaza, ca niste nesimtiti – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca iti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare. Devenind iubitor de oameni vei sterge cu totul patima din suflet – Sfantul Maxim Marturisitorul

Ia aminte la tine, de nu cumva rautatea care te desparte de fratele tau nu se afla in fratele ci in tine. Si grabeste de te impaca cu el, ca sa nu cazi din porunca dragostei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce mai vede in inima sa o umbra de ura fata de vreun om oarecare, pentru stie ce greseala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu. Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om – Sfantul Maxim Marturisitorul

Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar pe cel rau milostivindu-l si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric – Sfantul Maxim Marturisitorul
*
O mama nu are atata afectiune fata de pruncul caruia ii da pieptul ei sa-l suga, pe cat are pururea fiul dragostei fata de Domnul sau – Sfantul Ioan Scararul

Fericit este cel ce are o asa dragoste de Dumnezeu, precum are cel nebun indragostit de iubita sa – Sfantul Ioan Scararul

Inca nu a dobandit dragostea desavarsita cel ce nu dispretuieste slava si ocara, bogatia si saracia, placerea si intristarea. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea e din rugaciune – Sfantul Isaac Sirul

Toate virtutile ajuta mintii sa ajunga la dragostea de Dumnezeu, dar, mai mult decat toate, rugaciunea curata. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce a dobandit dragostea, a dobandit pe Dumnezeu insusi, intrucat, “Dumnezeu iubire este”; a Lui este slava in veci. Amin. – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sursa: Apologetica familiei crestine

Foto Mara Păcurar