Treceți la conținutul principal

Cum se înnoieşte sufletul?

Ionuţ Bursuc

Învăţătura creştină despre pocăinţă accentuează latura regeneratoare, vitalizantă şi restauratoare a acesteia. Departe de a fi privită ca simplă părere de rău pentru fapte şi atitudini din trecut, pocăinţa înseamnă schimbare activă, dinamică, a felului de a gândi şi, în consecinţă, a felului de a fi. Căinţa este doar un preambul, o pregătire necesară transformării complexe a modului de viaţă care defineşte esenţa pocăinţei.

Sfântul Siluan Athonitul, monah trăitor în ultima parte a secolului al XIX-lea, îşi fundamentează întreaga sa viaţă duhovnicească pe ideea pocăinţei regeneratoare şi a iubirii divine care iartă, înnoieşte şi hrăneşte sufletul. Nu întâmplător, maxima favorită a monahului devenit sfânt - „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjui!“ - a fost preluată de ucenicii acestuia şi promovată drept îndemn prin excelenţă adresat umanităţii din prezent. Semnificaţia acesteia - susţine Jean-Claude Larchet în fragmentul pe care vi-l recomandăm în continuare - ilustrează în acelaşi timp ideea discernământului necesar oricărui creştin pentru a putea urma o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dar mai ales nădejdea în iubirea atotputernică şi iertătoare a Părintelui ceresc.

O latură cu totul originală a învăţăturii Sfântului Siluan cu privire la pocăinţă este încredinţarea, născută fără îndoială din simţirea în propria viaţă, a milei lui Dumnezeu, că Domnul, în marea Sa bunătate, este întotdeauna gata să-l ierte pe cel care se căieşte de păcatele sale, oricât ar fi ele de mari şi de grele. „Mulţi sunt cei ce gândesc: «Am făcut multe păcate, am ucis, am furat, m-am mâniat, am defăimat, am trăit în desfrâu şi am făcut multe alte lucruri rele», iar ruşinea îi reţine de a intra pe calea pocăinţei. Dar, înaintea lui Dumnezeu, toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare“.

Domnul nu încetează să dorească şi să aştepte pocăinţa celor care păcătuiesc. Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu ştie „cât de mult ne iubeşte şi cu ce dor aşteaptă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să se mântuiască“.

Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de cei care au făcut rele şi s-au depărtat de El, smerenia, răbdarea, grija şi milostivirea pe care le-o arată, sunt pentru Sfântul Siluan prilej de uimire şi minunare: „Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga Ta în păcatul ei“. Amintindu-şi de trecutul său păcătos, el spune: „Era odată un suflet păcătos pe care Domnul l-a chemat la pocăinţă şi acest suflet s-a întors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e atât de milostiv, de smerit şi de blând! Pentru nesfârşita Lui bunătate, El nu Şi-a adus aminte de păcatele lui“.

Pe cel care se căieşte de păcate sale, Dumnezeu nu numai că îl iartă, dar chiar îi dă pe dată harul Său, fără nici o întârziere. „Întoarce sufletul spre Domnul şi spune: «„Doamne iartă-mă!», şi să nu crezi că El nu te va ierta. Bunătatea Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte numaidecât. Iată ce învaţă Duhul Sfânt în Biserica noastră“.

„Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte“

Căinţa celui păcătos Îl bucură pe Domnul: „Domnul Se bucură de sufletul care se pocăieşte întru smerenie“, „Domnul Se bucură de căinţa oamenilor“; „Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului“; „Domnul Se bucură pentru noi când ne învinovăţim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său“. Bunătatea Lui este atât de mare încât El îi dă omului tot ce acesta Îi cere pentru mântuirea sufletului său. „Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pe oameni şi le va da toate.“

E un mare păcat ca omul să nu se căiască, cugetând că Dumnezeu nu-l va ierta, neştiind că bunătatea şi mila Lui sunt nemărginite şi că El este întotdeauna gata să-l primească pe cel care se căieşte, ca să-i dăruiască nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul Său. „Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască. Văd deznădejdea lor şi plâng mult, compătimindu-i. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu. Dacă tot sufletul ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui.“ „Sufletul păcătos, care nu cunoaşte pe Domnul, gândeşte că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Se întâmplă aşa pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi nu ştie cât de mult El ne iubeşte. Dar, dacă oamenii ar şti aceasta, nimeni n-ar mai cădea în deznădejde, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar încă Se şi bucură de întoarcerea păcătosului.“

Sfântul Siluan nu osteneşte să laude binefacerile pocăinţei şi mai ales îndreptarea pe care o aduce ea sufletului păcătos: „Prin pocăinţă totul se repară“.
Ea curăţeşte mintea şi inima: „Omul care a căzut se curăţeşte prin pocăinţă“; „Prin pocăinţă, mintea ta se va curăţi; şi face aceasta mai ales pentru că înlesneşte iertarea păcatelor“. Pentru că iertarea păcatelor îl scapă pe om de povara păcatelor şi de nenorocitele lor urmări - pornirea spre rău şi cugetele rele -, căinţa este izvor al multor bunătăţi duhovniceşti.

Mai întâi, ea face sufletul să-şi afle pacea şi odihna, pierdute din pricina păcatului: „Din pricina păcatului toţi oamenii au pierdut pacea“; „tot sufletul care şi-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască şi Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria şi pacea vor domni din nou în suflet“; „Dacă cineva şi-a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa“; „Pocăieşte-te şi vei vedea pace în sufletul tău“. Lucrul acesta este adevărat nu numai pentru fiecare om în parte, ci şi pentru toate popoarele lumii: „Dacă un popor sau un stat suferă, să se pocăiască şi atunci toate se vor reaşeza de Dumnezeu“. Pacea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu în urma pocăinţei noastre nu este simpla pace firească, ci odihna pe care ne-a făgăduit-o Hristos (Matei 11, 28), „odihna în Duhul Sfânt, pe care sufletul o primeşte prin pocăinţă“, „pacea dumnezeiască“. Sfântul Siluan dă mărturie pentru aceasta din propria sa experienţă: „De îndată ce spun «Iartă-mă, Doamne, căci sunt slab şi neputincios, şi dă-mi pacea Ta, pe care o dai slujitorilor Tăi!», sufletul meu îşi regăseşte numaidecât pacea“.

Pocăinţa - „calea cea mai scurtă de mântuire“

Prin pocăinţă, omul ajunge să-şi afle libertatea cea adevărată: „O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme“; „Cere iertare şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei dobândi iertarea păcatelor tale, vei zice: «Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi vine de la Dumnezeu»“.

Tot prin ea, sufletul câştigă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele: „Voi, toţi, oameni ai pământului, rugaţi-vă şi plângeţi-vă păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte; şi acolo unde e iertare, acolo domnesc libertatea şi iubire“. „Prin pocăinţă vei iubi pe toţi oamenii“, care se pierd din pricina păcatului, a patimilor şi a gândurilor rele.

Ea este pentru om izvor de bucurie duhovnicească, mai cu seamă pentru că face să înceteze suferinţa pricinuită de păcat. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, atunci va fi bucurie şi săltare în sufletul tău.“

Iertarea dobândită prin pocăinţă deschide poarta rugăciunii curate, în care se fac vădite în chip deosebit toate aceste roade ale căinţei despre care am vorbit: „Când Duhul ne iartă păcatele noastre, sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată şi atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne în pace şi bucurie întru El. Aceasta e adevărata libertate. Dar, fără Dumnezeu, nu poate exista libertate, pentru că vrăjmaşii ne tulbură sufletul prin gânduri rele“.

Prin pocăinţă, omul se înalţă la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, cea pe care ne-o dă El Însuşi: „Prin pocăinţă vine harul Duhului Sfânt şi astfel cunoaştem pe Domnul“.

Pocăinţa este cel mai bun mijloc şi calea cea mai scurtă de mântuire şi, în ultimă instanţă, singura condiţie pentru a fi mântuit, însă cu totul indispensabilă. Sfântul Siluan îşi întemeiază pe ea nădejdea mântuirii tuturor oamenilor: „Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fără excepţie. Numai cei care nu vor să se pocăiască nu se vor mântui“. „Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de cel păcătos. Scriu adevărul, înaintea feţei lui Dumnezeu: toţi păcătoşii ne vom mântui şi nici un suflet nu se va pierde dacă face pocăinţă.“

Ca şi smerenia, pocăinţa este mijloc sigur de păstrare a harului Duhului Sfânt, de câştigare sau regăsire a lui. Curăţind mintea şi inima omului, îl pregăteşte astfel să primească harul: „Celui ce se pocăieşte, Domnul îi dă în dar harul Duhului Sfânt“. „Când vei dobândi iertarea păcatelor tale, harul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul tău.“ Dacă ne pocăim, „atunci vom vedea slava Domnului“, căci „cei care se pocăiesc pentru păcatele lor sunt înălţaţi la ceruri, văd pe Domnul nostru Iisus Hristos întru slavă“.

(Texte selectate din Jean Claude Larchet, Dumnezeu este iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.