Maica Siluana Vlad. În cautarea aproapelui pierdut (II)

Maica Siluana Vlad este „sufletul” Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli”, care funcţionează la Iaşi pe lângă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Aici vin oameni care au nevoie de sprijin din partea semenilor şi de binecuvântare din partea lui Dumnezeu. În numărul trecut am început publicarea unui amplu interviu, din care acum vă prezentăm a doua parte.
Maica Siluana insistă, într-un mod neconvenţional, asupra unor teme pe care nimeni nu se gândeşte să le aşeze în lumina iubirii hristice. De pildă, pentru ea, nu există „cazuri”, ci oameni. O nuanţă aparent nesemnificativă, dar care, în asistenţa socială, poate face diferenţa între viaţă şi moarte.

Niciun „caz” nu apelează la noi. Noi nu avem niciun fel de caz. Nu există cazuri. La noi apelează oameni vii, cu probleme reale, care îi supără. Şi apelează... cei care au probleme, şi noi îi ajutăm să conştientizeze că au o problemă, să conştientizeze ce anume din felul în care îşi trăiesc viaţa îi determină să aibă problema asta şi nu alta, să-şi asume viaţa pe care au trăit-o şi că schimbarea vieţii duce şi la schimbarea comportamentului, iar în situaţiile în care dependenţa este... deja chimică de ceva, chiar îl îndrumăm către specialişti. Ieşirea dintr-o dependenţă nu se face prin educaţie. Intrarea într-o dependenţă se face prin lipsa unei educaţii, dar după ce omul a devenit dependent nu mai este nevoie doar de educaţie, doar să înveţe ceva, ci să facă cineva ceva pentru el. Dependenţele sunt boli. Şi o boală are nevoie de tratament şi tratamentul acum se face de către specialişti. Dacă ţi-ai rupt piciorul, te duci la cardiolog? Nu! Te duci la un ortoped. Dacă eşti alcoolic, te duci la un specialist care ştie ce se face cu această boală. Întâi o dezintoxicare, după aceea o terapie – psihoterapie, deci o terapie a sufletului, a psihismului, care te învaţă să descoperi ce anume din comportamentul tău, din gândirea ta, din felul în care-ţi foloseşti sentimentele te împinge să apelezi la efectul băuturii.

Dependenţa de pornografie


E una dintre cele mai ascunse, deocamdată oamenii se plâng de alcoolism – şi bine fac! Că e aproape o boală naţio­nală şi trebuie s-o privim ca pe o boală şi pe alcoolici ca pe bolnavi şi nu ca pe nişte beţivi nenorociţi, care, dacă ar vrea, s-ar lăsa. Nu!
Dependenţa de pornografie, maică, este şi asta o boală foarte răspândită. Oamenii, copiii n-au cui să spună. Şi e o boală de familie. Ca şi alcoolismul, pornografia este o boală de familie. Niciun om nu devine dependent de pornografie la maturitate. Poate fi consumator, poate să-i placă, poate să fie aşa... dar nu devine dependent. Dacă omul matur se uită la pornografie şi se îndulceşte cu păcatul acesta, când zice: „Nu! Nu mai fac nici mort!”, el poate să nu mai facă. Asta înseamnă că nu-i dependent, ci doar un desfrânat sau un om care nu-şi trăieşte viaţa la cotele spirituale pe care i le cere conştiinţa, şi atunci face asta. Dependent de pornografie este cineva care a dobândit această dependenţă în familie, în faptul că au dormit în aceeaşi cameră cu părinţii. Dacă un băiat îmi povesteşte că până la 14 ani a dormit în aceeaşi cameră cu mama şi cu tata, ce-a văzut şi ce‑a auzit i-a stârnit sentimente de cele mai diferite şi tulburări sufleteşti de cele mai cumplite, care l-au condus aici. Părinţi care s-au uitat la pornografie, au consumat pornografie în prezenţa copiilor, chiar dacă, de multe ori, în altă cameră. Dracii care însoţesc acest consum sunt unii dintre cei cu cel mai mare impact asupra sufletului omenesc. Dacă cineva în apartamentul vecin se uită la aşa ceva, poţi să simţi tulburarea, poţi să te simţi neconfortabil fără să ştii de ce şi de unde, darmite când e copilul tău! Dacă copilul a văzut o casetă – mulţi dintre cei care sunt dependenţi îmi povestesc că au găsit o casetă şi au pus-o; fraţi mai mari le-au pus-o copiilor; jocul de-a mama şi de-a tata, de‑a sexul, între copii, care imită ce-au văzut – unde-au văzut? Apoi, faptul că aceşti copii sunt ţinuţi la televizor de foarte mici. Până la doi ani, toate informaţiile intră întregi, imagini, tot, intră întregi în capul nostru – cum le-ai descărca de pe stick pe hard! – şi toată informaţia vine şi copilul nu ştie ce-i aia, dar când ajunge să aibă primele manifestări hormonale şi primele întrebări despre sexualitate, lui îi vin în cap aceste imagini. Sunt copii care spun, fete care spun: „Maică, pentru mine, dragostea înseamnă sex!” Şi de unde a venit, tatăl ei s-a jucat cu ea sexual, când era mică. Apoi, tot felul de întâmplări nefericite, cu un tată care face gesturi când e beat... până la incest; cu un unchi care a venit pe la noi şi... cu un bunic care s-a jucat cu nepoţelul sau cu nepoţica cum nu trebuie – lucruri pe care copilul nu le spune, sau pe care le spune şi mama nu le aude, părinţii nu le aud. O fetiţă, într-un seminar, a spus că mama ei o urăşte. Întrebată fiind când a început acest comportament, a spus: „De când a aflat că bunicul meu e pedofil!” Şi a început să plângă, n-a vorbit încă mai departe. De unde credeţi că ştie fetiţa că bunicul e pedofil? Şi de ce mama, fiica acestui bunic, în loc să-şi ocrotească fetiţa, se supără pe ea şi o prigoneşte, pentru că spune pe nume unui lucru pe care probabil şi ea l-a negat. Pentru că un bunic nu devine pedofil doar la bătrâneţe. Deci aceste imagini care năpădesc în mintea copilului sunt modele.

Maică, pe vremea mea – iertaţi-mă, că detest această imagine – efectiv eu nu puteam să-mi imaginez cum se sărută un bărbat şi o femeie, că n-au loc de nas; sau cum pot să facă altceva, că n-au loc de burtică. Ştiam cum se fac copiii, că aveam 17-18 ani, ştiam ce fac oamenii, dar nu aveam niciun fel de imagine, de reprezentare.

Păi, acum străzile sunt pline...


Lasă străzile, că dacă te uiţi doar când te faci mare, pentru că un copil poate să se uite, aşa, dar nu are experienţa pe care o are de-acasă. Dar să vă spun un caz care vă va pune pe gânduri. O fetiţă, o tânără, fecioară, n-a îndrăznit niciodată să se uite la aşa ceva; când era ceva, întorcea capul; deci, n-a îndrăznit să vadă niciun fel de imagine desfrânată. Când vezi o imagine, nu ştii ce se întâmplă. Vezi şi, ca să ştii ce se întâmplă, experimentezi, că altfel nu ştii ce se întâmplă. Deci e un drac care te împinge să faci ceva, ca să experimentezi cât de cât ce se poate întâmpla într-o asemenea poziţie. Ei, această copilă mi-a scris că are vise erotice, în care se întâmplă ceea ce se întâmplă între un bărbat şi o femeie în realitate. Şi mă întreba pe mine de unde ştie ea asta. N-a văzut, nu i s-a întâmplat, n-a făcut niciodată. De unde crezi că i se întâmplă? De la relaţia dintre mamă şi tată din ultimele luni de sarcină. Copilul din burtică simte fiorul, emoţiile, excitaţiile părinţilor şi poate să trăiască ce trăieşte mama. Poate să trăiască ce trăieşte tata. Aude tot, simte tot, nu? Şi primele imagini pe care le zăreşte după aceea, le leagă de acele simţăminte, şi gata: ştie tot!
Dar este impropriu spus ştie tot, pentru că între timp simte tot felul de lucruri şi astea îl fac nefericit şi dependenţa vine din încercarea de a scăpa de nefericire, din încercarea aceea de a scăpa de starea asta de disconfort în faţa unei realităţi terifiante, pe care nu pot să mi‑o explic, nu pot s-o înţeleg, şi care m-a împiedicat să mă bucur, să mă joc şi să fiu şi eu un copil ca toţi copiii, să fiu şi eu un om... Toţi copiii care se masturbează, în ciuda reclamelor şi a „instrucţiunilor” favorabile, se simt vinovaţi, se detestă şi le este silă de ei, fără să le pese că dependenţii de această practică spun că vine din cauza creştinismului, care a speriat pe bieţii copii. Nu e adevărat! Face parte din simţirea mea lăuntrică, conştiinţa mea simte asta! Şi simte disconfortul prezenţei dracului care însoţeşte această stare, pentru că nu e doar plăcere. Se face foarte uşor deosebirea între un copil care-şi explorează trupul ca să-l cunoască – pune mâna la nas, la guriţă şi-n altă parte, ca să vadă ce e, şi vrea neapărat să vadă, să tragă, să întindă, să contemple, pentru că vrea să se cunoască, şi acesta nu este un exhibiţionist şi nici nu face păcate, ci pur şi simplu îşi cercetează trupul. Şi ai să vezi că altfel e un copil care face gesturi ca să obţină plăcere, care deja are un disconfort lăuntric, care vine de la prezenţa diavolului, care a venit în casă şi în relaţie prin cei din preajma lui.
Va urma

Autor: Isabela Aivăncesei

Partea întâi

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

Paraclisul Maicii Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...