miercuri, 31 august 2011

Realitatea e mai frumoasă decât visul

Ţărm dantelat la Perdika


Mulţumesc, Theodora.

Cea mai interesantă zi



- Cum arata cea mai interesantă zi din ultima săptămână?
- Max?
- Am fost într-o excursie minunată, cu întreaga familie. Ne-am dus la o masina mare, autentic Mercedes Benz! Apoi ne-am dus în vizita la unchiul Petru [1], care este rege sau aşa ceva. El trăieşte într-o casă mare, un veritabil castel [2] . Unchiul Peter are mulţi prieteni care-l vizitează des. Dar are, de asemenea, şi mulţi duşmani. Unii ar dori chiar să-l trimită pe Lună. După aceea ni s-a făcut foarte foame, aşa că am ieşit să luăm masa. Era atâta mâncare încât mama mea a fost nevoită să ia doi saci plini cu mâncare acasă. Seara ne-am dus la mare şi ne-am uitat la nave pe valuri ...
- Mincinosule! Nu se poate să ai o zi atât de bună!

Sărăcia spune multe poveşti

Note:
1. Unchiul Peter - Peter Hartz, cunoscut ca un consilier de cancelarul german Gerhard Schroeder, care a dezvoltat-(germană Hartz) reforma pieţelor forţei de muncă şi agenţiile de afaceri - bunăstarea Germaniei
2. Castel - Job Centre

marți, 30 august 2011

Rugăciune către Sf Moise Arapul pentru vindecare de patima băuturii

Mare este puterea pocăinţei! Nemasurată este puterea lui Dumnezeu! Tu, Cuvioase Moise, dintâi ai fost tâlhar, însă apoi te-ai îngrozit de păcatele tale, ai dobândit frângere de inima pentru ele şi întru pocainţă ai intrat în cinul monahicesc, şi astfel, întru mare plângere pentru fărădelegile tale de mai înainte şi întru ostenicioasele nevoinţe ale postirii şi rugăciunii ai petrecut zilele tale până la sfârşit, şi te-ai învrednicit prin harul lui Hristos de iertare şi de darul facerii de minuni.
O, Cuvioase, care de la păcate grele ai ajuns la fapte bune preaminunate! Ajută şi robilor lui Dumnezeu (numele) care sunt traşi la pierzare, prin vătămarea sufletului nemuritor şi a trupului, care este biserica a Duhului Sfânt, de întrebuinţarea fără de măsura a băuturii, dar care se roaga ţie. Pleacă spre dânşii privirea ta cea milostivă şi nu îi trece cu vederea, ci ia aminte la dânşii, care la tine aleargă.
Roagă, Sfinte Moise, pe Stăpânul Hristos, ca El, Cel Milostiv, să nu îi lepede pe danşii, neputincioşii şi nefericiţii, pe care a pus stăpânire patima băuturii, şi să nu se bucure diavolul de pierzarea lor, fiindcă toţi, ca zidiri ale lui Dumnezeu, am fost răscumpăraţi prin Preacuratul Sânge al Fiului Lui. Auzi deci, Cuvioase Moise, rugăciunea lor şi a noastră. Goneşte de la dânşii pe diavolul, dăruieşte-le putere să-şi biruie patima, adu-i pe calea binelui, slobozeşte-i din robia beţiei, izbăveşte-i din pierzarea băutului fără măsură, ca înnoindu-se întru trezvie duhovnicească şi întru minte luminată sa îndragească toata înfrânarea şi buna credinţă şi veşnic să proslăvească pe Dumnezeu Cel Atotbun, Care pururea mântuieşte zidirea Sa, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sf. Moise Arapul

Pr Sofian Boghiu - Despre puterea rugăciunii

Deştept sau înţelept?

Dragi copii, v-aţi gândit vreodată care este deosebirea dintre a fi deştept şi a fi înţelept? Eu cred că a fi înţelept înseamnă a fi în slujba binelui, atât al tău cât şi al celor din jur, pe când a fi deştept fără a fi înţelept înseamnă că eşti doar în slujba ta.
De exemplu, într-o dimineaţă Clara îşi făcea temele. Dintr-o dată uşa s-a deschis şi fratele ei mai mic, Rareş, a intrat în cameră cu o carte de matematică în mână. Clara l-a întrebat cu ce ocazie a venit în camera ei. Rareş i-a spus că nu poate găsi răspunsul unei probleme. Atunci ea s-a ridicat şi a citit problema, i-a explicat-o şi apoi l-a ajutat să o rezolve. Rareş, bucuros, a îmbrăţişat-o, i-a mulţumit şi a mers să îşi continue temele. Clara, mulţumită, s-a aşezat din nou la birou şi şi-a reluat lecţiile cu mai mult spor.
Însă poţi să fii deştept fără a fi înţelept. Ioana spăla vasele. S-a întors de la festivitate şi, pentru că a luat premiul I, mama i-a promis că, după ce o ajută puţin la treabă, poate să meargă la piscină. Mihai, fratele ei mai mic, s-a dus la ea şi a rugat-o să-l ajute să facă o lucrare la istorie. Fata, înfuriată, a ţipat la el şi i-a spus că nu-l ajută, pentru că se grăbeşte să ajungă la piscină. Mihai a plecat supărat în camera lui, iar ea a plecat îmbufnată la piscină. Dacă ar fi fost înţeleaptă, l-ar fi ajutat, chiar dacă ar fi întârziat puţin. Sau i-ar fi spus frumos că nu poate atunci, dar că îl va ajuta când se întoarce. Dar aşa, l-a necăjit şi pe fratele ei şi şi-a stricat şi ea buna-dispoziţie.
Atunci când eşti înţelept, eşti o bucurie pentru cei din jurul tău. Când eşti doar deştept, pentru că îţi lipsesc bunătatea şi dragostea, inima ta este plină de egoism. Dar bun şi plin de dragoste nu poţi fi fără ajutorul lui Dumnezeu. Deci nu uita să ceri mereu de la El „inimă curată şi minte luminată”.

Giorgia Ganea, clasa a V-a

sâmbătă, 27 august 2011

Dorind să te căsătoreşti, ce înseamnă să laşi lucrurile să decurgă de la sine şi ce înseamnă a forţa lucrurile?

Părintele Nicolae Tănase, Soţul ideal, soţia ideala
(fragmente dintr-o conferinţă)

Casatoria nu trebuie sa fie o preocupare permanenta pentru ca, mai ales la studenţi, lucrul acesta poate sa împiedice studiul. Totuşi, casatoria nu trebuie nici înţeleasa ca ceva pe care sa-l lăsam sa vina, pentru ca Dumnezeu sprijină acţiunea omului, in măsura in care El o vede de perspectiva. Am spus ca putem sa verificam pe prietenul nostru / prietena noastră, mai ales daca nu suntem de la Teologie.

Cum suna telefonul si el / ea întreabă: „Astăzi ne vedem?”, tu poţi spune: „Da - si continui - pe treptele Bisericii Sfântul Nicolae”. O sa vezi, atunci, ca nu mai auzi nimic in receptor, dar după un timp te va întreba: „Unde?” Si tu repeţi: „Pe treptele bisericii sau la poarta bisericii sau poate vrei in biserica? Poate nu-i deschisa la ora aia, mai bine pe trepte”. „Bine, pe trepte”- o sa zică, si imediat ce zice, va începe sa i se învârtă mintea: de ce mi-a dat întâlnire acolo, de ce mi-a zis aşa, de ce mi-a repetat? In cele din urma, de aici vor porni nişte discuţii: «De ce trebuie sa ne întâlnim numai la cofetărie sau numai la statuia nu ştiu cui? De ce sa nu ne întâlnim si la biserica? Nu neapărat in biserica, dar putem face si asta - ne închinam la sfintele icoane si plecam».
Acesta ar fi un mijloc de a verifica, pentru ca cine are frica de Dumnezeu are si respect fata de oameni. Dar noi ce facem? Luam pe soţul nostru sau pe soţia noastră de oriunde, întemeiem o familie, vedem ca nu merge si alergam la biserica cu acatiste, cu rugăciuni, cu intervenţii. De ce sa nu-l studiem / sa n-o studiem de la început, pentru ca nu e nimic mai grav decât sa nu îl ai pe Dumnezeu. Sigur, fiecare in puterea si in forma in care el reuşeşte. Nu toata lumea se poate casatori cu oameni care ştiu îndeajuns cele ale lui Dumnezeu. De aceea, trebuie sa verificam acest lucru din timp. O sa ziceţi: «Bine, dar daca pierd prietenia aceea?». «Daca pierzi prietenia aceea!? Nici o problema, ai pierdut-o mai devreme cu 5-6 ani. Bine ca ai pierdut-o acuma, bine ca n-ai pierdut-o peste 5-6 ani!». «De ce? Pentru ca aşa se verifica?». Omul se verifica. Cu sinceritate îl verificam, pentru ca n-avem voie sa ne periclitam mântuirea, in cazul in care nu putem duce crucea unei casatorii nereuşite.
Poţi sa si câştigi mântuirea, tocmai ducând aceasta cruce, dar e bine sa nu încercam – „ajunge zilei răutatea ei”, ne spune Sfânta Scriptura. Nu putem risca. Daca o fata se căsătoreşte cu un băiat care este beţiv si îl aduce pe calea cea buna, ea va fi „decorata”, „premiata”, „declarata erou”. Dar daca nu reuşeşte, va fi considerata vinovata, pentru ca a ştiut ca este beţiv si a riscat aceasta stare, care in căsătorie este dezastruoasa.
(...)

Dorind sa te căsătoreşti, ce înseamnă sa laşi lucrurile sa decurgă de la sine si ce înseamnă a forţa lucrurile?

A curge de la sine înseamnă a face un acatist pe zi, a forţa înseamnă a face 40 de acatiste pe zi, cu o rugăciune după fiecare condac si icos: „Doamne, in ce ştii ca vreau, eu fiind limitat, Tu care vezi in perspectiva si in folosul meu sufletesc si trupesc, rânduieşte ce e bine”. Asta inseamna a forta, adica a micsora timpul de cunoastere al partenerului cu ajutorul lui Dumnezeu.
Uneori e bine sa si fortam. Am cunoscut cateva fete care au fost curajoase, au fortat lucrurile, s-au casatorit, iar acum casniciile lor merg bine. Adica, au spus negru pe alb ceea ce vor; baietii au prins curaj, au spus si ei ceea ce trebuia sa spuna si s-a rezolvat. Insa altii stateau asa intr-un respect care era deranjant si care se intindea de cativa ani.
(...)
Cineva mai pretenţios in alegerea soţiei nu cumva risca sa-si rateze casatoria, stand prea mult pe gânduri?

E bine sa fii foarte pretentios pentru ca defectele se accentueaza de zece mii de ori in casnicie, iar calitatile se diminueaza de zece mii de ori, si atunci trebuie sa fii foarte pretentios, ca sa ramai cu ceva din idealul tau.
(...)
De ce unii nu-si găsesc niciodată jumătatea, altfel spus, de ce unii nu se pot casatori?

Pentru ca unii n-au jumatate. Dumnezeu a zis si El stie de ce a zis. Nu?
O doamna a povestit ca de la 16 ani pana la 19 ani s-a rugat sa se casatoreasca cu un anumit baiat. La 19 ani, Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si, impotriva vointei parintilor ei si a parintilor lui, s-a casatorit cu el. In noaptea nuntii a constatat ca este epileptic. In urmatoarea luna a constatat ca este schizofrenic. Dumnezeu a randuit ca n-au avut copii si a trebuit sa se desparta de el, dupa mai bine de 20 de ani de convietuire.
O fata se plangea acestei doamne: „Ce sa fac, ca inca nu m-am casatorit”. Doamna i-a spus istoria aceasta si apoi a venit fata la mine si mi-a spus: „Parinte, in viata mea nu mai ma rog sa ma marit. Sa fie cum vrea Dumnezeu, ca El stie mai bine.” Este posibil ca necăsatorindu-te, Dumnezeu să te ferească de cine ştie ce, nici nu ştii. Noi ne rugam: „Doamne, în problema mea, fă ceva în folosul meu, ştii Tu cum!”. Dumnezeu te asculta sau nu te asculta. Daca nu te asculta, stie El de ce nu te asculta. Pentru El filmul este gata. Pentru noi, filmul e in derulare si atunci, El, care stie, te fereste prin aceasta de ceva.
Sigur ca e teoretic ce spun eu, sigur ca e complicat cand trecem la aspectele practice. Tu doresti sa te mariti, timpul trece, faci 24, 32, 36 de ani, intri in panică si spui: ”Vreau sa realizez si eu ceva in viata, sa am si eu copii...”. De acord. Dar trebuie sa faci totul. Daca nu faci totul, nu poti sa verifici vointa lui Dumnezeu. Dupa ce faci totul, atuncea ai verificat. Trebuie sa fii superior ca sa spui asa, sa intelegi asa.

Vă recomad să citiţi şi:
Ce rugăciuni să citesc pentru a dobândi un prieten?
Să nu cerşeşti iubirea, că o ai, şi încă ce minunat o ai!
Rugăciuni puternice pentru căsătorie
Ajutorul venit prin rugăciunea către Maica Domnului

vineri, 26 august 2011

Ce rugăciuni să citesc pentru a dobândi un prieten?

Maria întreabă:
Doamne ajută! Numele meu este Maria, sunt o tânără cu credinţă în Dumnezeu, care întotdeauna am respectat principiile creştine, participând mereu la Sfintele Slujbe. Ce doresc să vă împărtăşesc- nu reuşesc să cunosc un tânăr care să se apropie de mine, pentru a forma o frumoasă şi sinceră legătură de prietenie, care să aibe ca scop căsătoria. Ce acatiste sau rugăciuni ar trebui să citesc, pentru a mă ruga Lui Dumnezeu să-mi împlinească dorinţa?(părintele meu duhovnic mi-a spus să citesc Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului). Va mulţumesc!

Răspunsuri
13 Iulie 2011
ioanistrati a răspuns
:

În primul rând, cel mai în măsură să vă dea sfaturi specifice, în funcţie de felul dumneavoastră de a fi, este părintele duhovnic. Aşadar respectaţi sfatul lui. Apoi, eu vă sfătuiesc să citiţi în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului, în care să-i cereţi cu multă râvnă şi credinţă să vă trimită un tânăr cu care să vă mântuiţi. Dincolo de rugăciunea fierbinte, trebuie să frecventaţi locuri în care să vorbiţi cu oamenii. Un băiat bun şi credincios nu-l veţi găsi însă într-o discotecă, ci poate la o conferinţă, curs, bibliotecă, lucrare a Bisericii. Şi pentru a vă apropia de oameni, trebuie să fiţi sinceră, volubilă, zâmbitoare, fără mândrie sau prejudecăţi, deschisă comunicării. Multe fete îşi pun o armură de sobrietate excesivă, plină de mândrie, şi apoi se plâng că nu au găsit prieten. Succes. Pr. Ioan Valentin Istrati

Consiliere online

Nimic nu merge!

Laurenţiu Dumitru

Un amic, care lucreaza printr-o tara araba, in Emirate, imi povestea o situatie vis a vis de faptul ca avem tendinta de a spune ca nimic nu merge. Un coleg de-al sau, inginer, sef de lucrari la o fabrica ii spunea ca la o sedinta operativa, vine inginerul dispecer de exploatare si se vaita aluia de la reparatii ca nimic nu merge. La care tipul de la reparatii ii cere: fii mai explicit, ce anume nu merge, nu pot sa cred ca nu merge chiar nimic. La care dispecerul insista: Nimic, dom’le, nimic, nu intelegi? La care tipul de la reparatii se duce in instalatie, apuca maneta (anclansatorul principal) si decupleaza de la retea toata fabrica. Instantaneu, moare tot, tot. Bineinteles ca sar toti ca disperatii, ceea ce s-a oprit in cateva secunde se pornea, cu punerea in sincronizare a tuturor parametrilor, in… doua saptamani. Atunci tipul de la reparatii se intoarce catre dispecer si-i spune: Uite, asta inseamna nimic. Acum poti sa-mi spui si mie EXACT ce nu mergea?.
Ei bine, EXACTUL asta ne da noua bataie de cap, ne e mai la indemana sa zicem ca nimic nu e bun…
Pentru ca nu identificam problemele si generalizam la nesfarsit, ne lamentam, ne scandalizam si nu rezolvam nimic.
Spre exemplu, multi parinti spun despre copiii lor adolescenti ca nu-s buni de nimic…, ca-s niste haimanale…. Nu vad cele bune ale lor, desi, spune inspirat parintele Savatie Bastovoi intr-o carticica: Orice om tanjeste sa fie inteles, dar se simte inteles numai de cel care ii remarca si ii vorbeste de calitatile sale ascunse, pe care altii nu i le observa. Ma intreb si eu… cum sa te intelegi cu un tanar cand crezi, simti si spui ca e total dereglat!? Cand spui ca nu-i bun de nimic, cum sa mai ai ochi pentru calitatile lui ascunse?! Ar fi bine si de dorit sa cautam ceea ce e bun in fiecare, nu poate fi cineva 100% rau… Sa cautam cele bune… Spune in slujba inmormantarii: Chipul slavei tale celei negraite sunt, desi port ranile pacatelor.
Dumnezeu care stie toate are timp si rabdare si va arata fiecaruia cum sa separe cele bune de cele rele. Vai noua, sa nu inchidem noi portile raiului altora si sa nu intram nici noi… Sa-L rugam pe Domnul sa ne invete sa privim cu inima buna, sa vedem pe fiecare om cu ochii lui Dumnezeu!

joi, 25 august 2011

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit-Dinu Olarasu


N-ai nevoie de foarte multe

Dinu Olarasu

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit

Chiar daca lumea-i un pic anormala
chiar daca anii sunt grei
sau cine stie ce razboinica yala
nu mai suporta chei

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit.

Atata ispita stralucitoare
atatea planuri, atata chin
iar ai uitat ca lume-ai facuta
din foarte putin.

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns o mana de prieteni in asfintit
n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit
e de-ajuns un cantec de-ajuns si putin infinit.

Viaţa ca un parc de copii

pr. Ioan Valentin Istrati

Eram într-o duminică într-un parc.

O hărmălaie de nedescris. Zeci de copii de la un an, abia împingându-se prin aer pentru a-și face loc, semnalizând ca la portavioane, până la copii mari, de 13-14 ani, preocupați de felul cum arată, încercând să mai prindă câteva zile din copilăria care stătea să plece.

În jurul unui tobogan imens, cu mai multe piste de coborâre, se învârteau haotic copiii aceștia, întrecându-se să găsească primii scările. Unii mai ariviști se băgau în față, își dădeau coate, îmbrânceau „carnea de tun” dimprejur. Alții, mai încăpățânați, nu voiau cu niciun chip să se alinieze la coada generală. Voiau să suie pe tobogan invers, prin albia alunecoasă pe unde ceilalți coborau în viteză. Și cădeau invariabil sau erau loviți în plin de grupul de copii care cobora.

Privind această învălmășeală, am avut o clipă senzația că parcul cu pricina e o icoană a universului creat sau a umanității. Toți se învârt în jurul a ceva, fie părinți, prieteni, profesori, soare. Toți urcă anevoie pe calea vieții cu dorința de a avea senzația tare a înălțimii și aerul căderii. Viața e un alpinism al sufletului, în care contează urcușul și privirea suverană peste creste înainte de a coborî în valea plângerii.

Dar să vă spun de ce eram eu acolo. Eram supraveghetorul copiilor mei, care intraseră în șuvoiul viu de hărmăieli ca într-o apă multicoloră. Era din ce în ce mai greu să-i urmăresc. Unul era sus, mascat de câțiva copiii mari, altul era la baza tunelului, iar hainele lor aveau multe în comun cu hainele altor copii, așa că doar o clipă puteam să ghicesc prin ce loc mai adastă. Ochii mei se învârteau continuu, ca la rotisor, încercând să calculeze distanțele unui ciclu de tobogan și să se mențină distributivi. Gata de a interveni dacă cel mic cade prin ochiurile mari ale scării, atent la pietrele stricate din caldarâm, circumspect la personajele din jur, îngrijorat de copiii mai mari, ale căror gesturi pot fi fatale unui țânc. Ceea ce m-a impresionat în gesturile copiilor mei a fost faptul că ei știau că eu sunt acolo, pe bancă, se raportau la mine, priveau din când în când la punctul de reper, aveau încredere că nu-i voi lăsa să se lovească.

Și am înțeles ceva din providența lui Dumnezeu. Cu o atenție distributivă la fiecare dintre noi, cunoscând în mod infinit viețile, suișurile și căderile noastre, pedagogic în a ne lăsa să ne consumăm libertatea, tacticos în observație dar gata oricând să ne ajute, cu inima largă cât cerurile, compătimitor la suferința noastră, zâmbind înțelegător la lipsa de folos a dorințelor noastre ardente, înlăcrimat la vederea căderilor noastre, atent la nesfârșit și iubitor de oameni, Tatăl nostru cel din ceruri supraveghează grijuliu viața noastră pe orbita terestră a timpului și gravitația noastră epectatică în jurului veșniciei.

Providența nu înseamnă nicidecum dădăceală necontenită, interferență brutală, limitare a libertății, urlete: „Nu-i voie acolo”, determinism volițional, isterie ipohondră, robotizare spirituală, hățuri ideatice. Dar ea nu e nici deism relaxat, retragere dezinteresată, ascundere de sine, renunțare la legea iubirii părintești, abandon lăuntric sau avort spontan. Providența e ochiul scrutător și iubitor al lui Dumnezeu, prezența Lui stăruitoare dar discretă în interioritatea vieții noastre, simțirea iubirii Lui sensibile și duioase, fără a deveni insistent sau vocal, însă mereu acolo, așteptând activ creșterea noastră în simțirea Lui.

Și mai este ceva. Băiatul meu de doi ani alerga împreună cu ceilalți pe scările care duceau spre vârf. Ajuns acolo, de unde poți privi de sus toată lumea, copilul nu se mai arunca pe albie, ci rămânea acolo nemișcat, minute în șir. Copiii treceau pe lângă el, iar el, rupt parcă de realitate, contempla lumea de sus, se hrănea din perspectiva înălțimii cu o poftă greu de cuprins în cuvinte.

După vreo oră și ceva de pronie la puterea minus infinit, mă durea capul de țipetele haotice din parc. Așa că am hotărât să plec. Am luat copiii cu chiu cu vai de la tobogan. Ce urlete și plânsete au fost atunci, nu vă pot spune. Cei doi se tăvăleau pe jos, plângeau îngrozitor, suspinau sacadat îngăimând silabe din care deduceam că mai vor să stea. Atunci le-am spus: de acum vă promit că nu vă mai aduc aici niciodată. Dar apoi mi-am zis: Și noi oamenii mari urlăm, zbierăm și plângem când pierdem ceva care oricum ne-a fost dăruit fără să merităm. Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne-ar zice același lucru? Suntem în parcul vieții pentru că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne aduce aici, deși știe că vom plânge când vom pleca. Ne dă darurile doar din iubirea Sa infinită. Știe cât de urât vom face când le vom pierde din nepăsarea noastră. Dar bucuria Lui de a ne vedea fericiți e mai mare decât orice suferință de-a noastră trecătoare și imatură.

Neiertarea = cancerul sufletului

Iertarea nu are nimic de a face cu meritul cuiva de a fi iertat – este un act de dragoste, nu de dreptate.
Daca alegem să nu-i iertăm pe cei ce ne-au rănit, ne punem sub controlul lor.
Iertarea celorlalţi reprezintă primul pas uriaş, ducând la eliberarea noastră completă din lanţurile care înconjoară o inimă îndurerată. Dacă reacţionăm cu amărăciune în inimă faţă de cei ce ni se opun şi chiar ne fac rău, am fi sclavii acelor oameni pentru tot restul vieţii iar reacţia noastră faţă de ceea ce ne-au făcut alţii ar putea să dăuneze la fel de mult ca şi ofensa iniţială.
Indiferent dacă ceea ce ni s-a făcut reprezintă ceva foarte grav sau mai puţin grav, rezultatul final al neiertării este acelaşi. Când alegem să nu iertăm pe cineva, amărăciunea, resentimentul şi mânia se adună şi apoi prind rădăcini în interiorul nostru. Acţionează ca şi cancerul asupra emoţiilor noastre şi ajungem să fim plini de noduli în interior – indiferent cât de îndreptăţiţi am crede că suntem şi indiferent cât ar fi greşit persoana în cauza.
Ne putem compara cu ei, ne putem înălţa pe noi înşine într-o poziţie superioară şi ne putem justifica lipsa de iertare faţă de ceilalţi pe motivul că suntem mult mai buni decât ei dar, în realitate, această nu ne ajută deloc.
S-ar putea să fie adevărat că cei ce ne-au rănit au greşit împotriva noastră la un nivel mult mai profund decât am fi putut noi greşi faţă de ei. Dar aceasta nu diminuează efectul pe care neiertarea îl are asupra noastră în interior.
Ofensa pe care deja am suferit-o se multiplică, zi după zi, ca rezultat al propriei noastre neiertări. În cele din urmă, devine epuizantă, iar propria noastră persoană ajunge să se piardă într-o mare de resentimente, care pot duce la ani de probleme emoţionale, psihologice şi chiar fizice.
Iertarea este o opţiune. Este o alegere. Este o decizie pe care o iei în mod volitiv, cu voinţa ta, pentru că aşa vrei tu. Nu are legătură cu emoţiile, dar beneficiile ei nu întârzie să apară la nivelul emoţiilor tale. Şi trebuie să faci asta în fiecare zi, în fiecare situaţie, oricât ar fi ea de dramatică. De câte ori trebuie să ierţi? De fiecare dată.

Peter Horrobin, „Cea mai puternică rugăciune de pe pământ”

Sursa: Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

miercuri, 24 august 2011

Dragostea adevărată


via Fii fericit

''Pe mine nu ma intereseaza, dragul meu, ca ai citit multe acatiste, paraclise, în genunchi. Să aveţi prezenţa inimii la Dumnezeu, nu doar să ziceti; că la urma urmei o rugăciune adancă înseamna o tăcere adâncă. Nu: "Am zis multe!" Ştii ce faci dupa ce zici multe: "Doamne, am zis de... Am depăşit pe mulţi!" Orice am face, suntem datori la Dumnezeu. Mergeţi pe credinţa că ne iubeşte enorm. Dacă ştii că te iubeste, ai numai datoria să fii prezent, căci rugaciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins''.

Astă seară dansăm în familie (film,1972)


Comedie 1972
Cu actorii:
Dem Radulescu
Sebastian Papaiani
Vasilica Tastaman
Ioana Bulca
Stela Popescu
Margareta Krauss-Silvestrini
Mariella Petrescu
Violeta Andrei
Emilia Dobrin
Draga Olteanu Matei
Tamara Cretulescu
Nineta Gusti
Stefan Mihailescu-Braila
Maria Voluntaru
Fory Etterle
Un film de Geo Saizescu

De o calitate mai bună pe youtube (filmul e genial:)



Dem Radulescu -Milogul,SA (cersetor independent)



Rugăciuni puternice pentru căsătorie


(Aşa se numeşte noua categorie adăugată azi pe blog. Pentru început, sper să fie de ajutor următorul articol. Vor urma şi altele. Doamne, ajută!  Ramona)

Cât mă poate împlini aproapele meu?
Cristina STURZU

Ajung uneori în situaţia de a discuta cu fete necăsătorite, "aşteptând" un soţ, cu gândul că acesta, copiii pe care-i vor avea vor fi antidotul singurătăţii, împlinitorul golului din inimă. Fiecare astfel de conversaţie mă face să meditez asupra propriei căsnicii. Şi de fiecare dată îmi vine gândul că "a găsi un soţ" nu e de fapt marea problemă, aşa cum "a reuşi la facultate" nu e scopul în sine, atunci când vrei să-ţi alegi orice profesie.


Privit din partea de dincoace de nuntă, pentru unele fete găsirea soţului potrivit poate părea a fi "totul". A-l întâlni pe "ales" poate echivala cu găsirea fericirii, a împlinirii şi a siguranţei.
Şi totuşi... a aştepta pe cineva care să te facă să te simţi fericit, împlinit şi în siguranţă înseamnă a aştepta mult şi bine. Asta poate spune oricine e căsătorit. Mihaela, o femeie de 30 de ani, are un soţ extraordinar. Cu lacrimi în ochi, mi-a spus ultimele cuvinte pe care le-a rostit soţul ei înainte de a ieşi din casă, pentru a pleca în delegaţie: "Când îţi vei da seama ce pot face eu ca să te simţi împlinită, să-mi spui şi mie". Aceste cuvinte au lovit-o profund, rămânând cu un soi de deznădejde.

Poate că mulţi aţi trecut prin situaţii similare, chiar dacă nu aţi folosit aceste cuvinte. Şi poate că nu soţul ori soţia erau cei faţă de care aţi simţit această neîmplinire, pentru că nu sunteţi căsătoriţi, dar aveţi gândul că, odată căsătorit, aceasta va dispărea.

E bine de ştiut că atâta vreme cât aştept ca să mă simt împlinit pe deplin printr-o relaţie cu o persoană, voi fi dezamăgit. Toţi suntem umani. Toţi suntem muritori. Şi toţi păcătuim. Şi oricine ar fi, oricât de moral, de iubitor, de deschis, tot nu ne poate împlini pe deplin, încât, de la un punct, ajungem la cuvântul psalmistului: "Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?" (ps. 72, 24).

El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune

Deşi la un moment dat l-am vrea pe celălalt ca să ne împlinească, orice încercare de a aduce întreaga lume, ca să ne susţină, să ne mângâie, să ne ajute e total fără efectul dorit, dimpotrivă, parcă ne afundă mai tare în propria stare solitară; cu cât vedem că celălalt nu poate ajunge la durerea aceea să ne-o aline, cu atât ne simţim mai singuri. Numai Duhul poate mângâia cu adevărat. Doar pe Domnul Îl putem chema cu adevărat să trăim asta, pentru că numai şi numai El ne poate scoate de fapt de pe traiectoria asta a neîmplinirii, care e iadul propriu, numai El e Cel care ne poate aduce înapoi în comuniune. El e singurul care ne poate împlini cu adevărat nevoia noastră profundă, acel gol interior, acel dor. Şi a privi la Dumnezeu astfel, nu e doar un lucru concret, ci e esenţial pentru supravieţuire în lumea asta în care lăsăm emoţiile să ne dicteze stările, atitudinile şi fericirea. Doar Dumnezeu este perfect, incapabil să ne dezamăgească, şi doar El ne poate cunoaşte cel mai profund.

Nu vom fi niciodată înţeleşi total de soţ, copil ori cel mai bun prieten. Dar Domnul ne ştie. Acest dor, pe care El Însuşi l-a sădit în noi, ne creşte dorinţa de a fi cu El aici şi în viaţa veşnică. Şi cu cât ajungem să-L cunoaştem mai profund şi devenim mai intimi cu El, prin participare la slujbe, prin Împărtăşire, devenim din ce în ce mai conştienţi că, într-adevăr, El chiar ne umple acel dor inconsolabil din inimă, aşa cum citim şi în rugăciunile de la Sfânta Împărtăşanie: "Că Tu eşti dorirea cea adevărată şi veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc."

Domnul e cea mai importantă Persoană din viaţa noastră

Nu putem spune că ne apropiem de Dumnezeu doar pentru că mergem duminica la Sfânta Liturghie. O relaţie apropiată cu cineva îl aduce pe celălalt în permanenţă în inima şi sufletul meu. Cum nu va fi aşa şi cu Domnul? Voi vedea că devine prezenţă permanentă, luându-L martor la tot ce spun, tot ce fac. Tot ce am în gând, în inimă, Îi voi spune Lui mai întâi. Bineînţeles, El deja ştie, orice ar fi. Dar spunându-i Lui mai întâi, eu devin conştient că El e cea mai importantă Persoană din viaţa mea. Şi fiind mereu conştient de prezenţa Lui, încep să mă rog neîncetat.

Apoi, am nevoie să-L iau cu adevărat în serios. Uneori avem o teamă de Dumnezeu, pentru că aşa am învăţat, că ne bate dacă păcătuim. Dar nu-L luăm în serios. Într-o relaţie cu cineva, încercăm să aflăm ce preferinţe are, ce-i displace, dar când e vorba de relaţia cu Domnul, nu ştim ce-I place, ce iubeşte El, ca să facem aşa (şi găsim asta dacă citim în Sfânta Scriptură) şi nu ştim ce nu-I place, ca să evităm (şi putem afla, dacă citim, de asemenea). Avem nevoie să-I luăm în serios cuvintele: "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele" (In 14, 15).

"Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg"

Mai există ceva ce ne întăreşte relaţia cu El, aşa cum întăreşte orice relaţie: încrederea. Nădejdea în El, în iubirea Lui şi în faptul că, orice ar fi, oricâtă suferinţă, asta e cu adevărat o premisă pentru mai binele meu. Arhim. Simeon Kraiopoulos spune, referindu-se la suferinţă: "Să mai ştiţi şi acest lucru: după ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: "Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc." Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine." Orice relaţie se bazează pe încredere. Câtă încredere aveţi în Dumnezeu?

Dacă vom începe să medităm mai adânc asupra acestor aspecte şi vom lucra la ele, vom vedea că Domnul, Mirele nostru Cel ceresc, a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna cu noi, să ne împlinească şi să ne iubească. Şi orice persoană ar intra în viaţa noastră va deveni un dar de la Dumnezeu pentru noi, cu care ne vom putea bucura împreună pe Calea, care este Hristos.

Mici secrete cu mari efecte relaţionale

Cristina STURZU

Una din provocările cele mai importante ale părinţilor de adolescenţi este puţina sau lipsa totală de comunicare cu copilul lor. Poate vă regăsiţi în postura părintelui care spune: „Am încercat să vorbesc cu copilul meu, dar pur şi simplu mă dezarmează. Am încercat orice să-i arăt că-l iubesc, că-mi pasă de el, dar nu mai merge nimic“. Sau primiţi frecvent acea expresie: „tu nu înţelegi!“

Familiile au nevoie să se adapteze la trecerea copilului spre adolescenţă, ajutându-l să se exprime, responsabilizându-l şi încurajându-l frecvent. Dar cum să faci asta, când copilul te vede aproape doar ca pe un ghimpe în coastă?

Idei de supravieţuire pentru părinţi

Informaţi-vă: Preadolescentul trece prin nişte schimbări rapide şi profunde ale creierului şi întregului organism. Citiţi cât mai multe articole referitoare la această perioadă, căutaţi să participaţi la programe speciale pentru părinţi, din care puteţi culege informaţii care privesc atât dezvoltarea tânărului, cât şi maniera în ce îl puteţi aborda în aşa fel încât această perioadă să fie una cât mai constructivă.

Fiţi flexibil: Stabiliţi reguli şi sarcini, dar discutându-le, negociindu-le cu acesta. Dacă doriţ i ca preadolescentul să devină un tânăr capabil de a lua decizii cât mai bune, creaţi-i oportunităţi în care să decidă cu adevărat. Uneori veţi ajunge poate în situaţia de a reveni asupra unor decizii deja stabilite.

Fiţi ferm: Cu toate că doriţi să-i încurajaţi capacitatea decizională, independenţa şi responsabilitatea, asiguraţi-vă că acestea se vor dezvolta între nişte limite stabilite, bazate pe valorile familiei.

Nu-i acordaţi deplină libertate: deşi preadolescentul/adolescentul îşi va dori mai multă libertate şi mai puţin control din partea adulţilor, totuşi, nu-şi doreşte libertate totală. Adolescenţii se dezvoltă mai bine atunci când cresc într-un mediu care-i susţine, care-i protejează, atât la şcoală, cât şi acasă.

Această tranziţie este normală

Fiţi înţelegător: copilul trece prin nişte schimbări uimitoare şi bulversante pentru el: hormonii intră în funcţiune, se vede crescând „ca din apă“, creierul se maturizează, corpul se dezvoltă şi creşte în ei o nevoie puternică de independenţă.

Fiţi realist: această perioadă a venit în viaţa dumneavoastră într-un moment în care şi aşa vă este destul de greu cu celelalte solicitări ale vieţii. Acceptând această tranziţie a copilului ca fiind normală, veţi reuşi să vă păstraţi cât de cât echilibrul.

Fiţi adult: dacă preadolescentul vă testează autoritatea ţipând şi trântind uşa, e nevoie să răspundeţi ca un adult, chiar şi atunci când sunteţi furios şI exasperat. Dacă vă pierdeţi controlul, cereţi-vă iertare după aceea pentru toate cuvintele grele pe care poate că le-aţI scăpat. Explicaţi-i copilului că această perioadă nu e grea doar pentru el, ci şi pentru dumneavoastră şi vă e foarte greu să-i faceţi faţă. Totuşi, încercaţI să nu faceţi un obicei din a ţipa, ci demonstraţi abilitatea de a rezolva conflicte calm şi raţional. Copilul însuşi va învăţa din asta. De asemenea, învăţaţi-l să-şi ceară iertare la rândul său pentru „ieşirile“ neplăcute.

Fiţi implicat: interesaţi-vă de copil la şcoală, vorbiţi cu dirigintele, cu alţi profesori despre evoluţia lui şcolară, despre posibile probleme. Nu uitaţi nici o clipă să fiţi unit cu el, să vă simtă alături, nu vă separaţi de el, făcând corp comun cu profesorii sau alte autorităţI într-un juriu al acuzării. Chiar dacă greşeşte, nu-l judecaţi, ci încercaţi să faceţi diferenţa între greşeala făcută şi el; condamnaţi greşeala, nu copilul.

Arătaţi-i în permanenţă că-i sunteţi alături

Fiţi apropiat de el: ascultaţi-i opiniile şi problemele, dar nu-i ţineţi prelegeri. În loc să-i faceţI observaţii, lipiţi bileţele care să-i atragă atenţia asupra sarcinilor de rezolvat şi a diferitelor programări de care nu vreţI să uite. Încercaţi să potriviţI momentele îndeplinirii diferitelor sarcini casnice cu momentele de energie maximă de pe parcursul zilei. Dacă e necăjit sau preocupat, un simplu: „ai păţit ceva?“ poate invita la discuţ ie. Fiţi atent însă totuşi să nu exageraţi. Uneori, părintelui i se pare mai mereu că preadolescentul „are ceva“, chiar şI când acesta e doar obosit şi încearcă să stoarcă ceva cu orice preţ de la el.

Dacă începe să vorbească, lăsaţi-l să explice cu propriile cuvinte ce s-a întâmplat, nu-i faceţi observaţii atrăgându-i mereu atenţia asupra exprimării sau reacţionând dezaprobator sau în alt fel în care să-l oprească din povestit. Arătaţi-i că aţi trecut prin probleme similare şi recunoaşteţi cât de greu v-a fost atunci. Ajutaţi-l să-şi clarifice motivele unui anume comportament şi discutaţi apoi despre cum puteţi privi situaţia din perspectivă creştină. Opriţi-vă asupra consecinţelor acelor acte. Copilul are nevoie să vă simtă apropiat ca părinte, dar are nevoie şi să-l orientaţi spre Hristos. De asemeni, arătaţi-i în permanenţă că-i sunteţi alături şi-l veţi iubi indiferent ce va face.

Fiţi iubitor: Copilul dumneavoastră poate că nu-şi doreşte să fie îmbrăţişat în public, dar are mare nevoie de tandreţea şi afecţiunea dumneavoastră. Fiţi alături de el în perioade critice, reale sau imaginare. Evitaţi sarcasmul şi ironia.

Acestea sunt doar câteva sugestii, dar punându-le în practică, vă vor ajuta să păstraţi legă tura cu fiul ori cu fiica dumneavoastră şi să menţineţi o relaţie care în timp va devein din ce în ce mai calitativă.

Nunta la români

sau Nunta la unii români...

Am stat pe gânduri dacă să postez sau nu ceea ce am scris cu ceva timp în urmă, cu durere în suflet. Şi totuşi...

N-am fost demult la o nuntă, cred că de anul trecut sau de vreo doi ani, nici nu-mi mai amintesc. Merg părinţii mei de multe vreme la nunţi, fără mine. Când e vorba de prieteni apropiaţi sau rude, merg cu dragă inimă, când e vorba de oameni pe care nu-i cunosc, dar îi cunosc părinţii mei, mă simt ciudat...mai ales că abia m-am vindecat de un complex...Da...dezvoltasem un complex cu vreo 10 ani în urmă- cum să mergi la nuntă singură, fără prieten? După lupte seculare m-am vindecat de el, de complex, şi ce bine e:)

În fine, despre ce vreau să vorbesc acum?
Din copilărie am învăţat câteva obiceiuri de nuntă completate pe parcurs şi de cursurile de folclor din anii facultăţii. Mireasa îşi ia rămas bun de la fraţi, de la surori, de la grădina cu flori şi de la bunii ei părinţi, mirele- la fel, ''iertăciunile'', altfel spus. Merg însoţiţi de naşi şi de nuntaşi la biserică, în maşini separate, se cunună, şi de acolo merg împreună la căminul cultural, şură frumos împodobită, restaurant, local de lux, după caz şi după posibilităţi. Se spune Tatăl nostru şi se aşază lumea la masă. Începe valsul miresei-mai demult era si dansul miresei, cine dorea să joace mireasa punea banii jos. Încep naşii şi nuntaşii să danseze. În unele părţi există un staroste care poate înveseli sau, dimpotrivă, frustra nuntaşii, socrii şi naşii prin glumele nereuşite sau ironii grosolane. A, să nu uit, mai era obiceiul de a fura pantoful miresei şi chiar mireasa. De furtul pantofului se ocupau copiii naşilor sau fraţii mai mici ai miresei sau ai mirelui, răscumpărarea fiind făcută de naşi cu bani sau suc sau vin, şampanie, bere, după învoială. De furtul miresei nu ştiu cine se ocupa dar ştiu că un mire n-a mai vrut să-şi ia mireasa înapoi şi a rămas fără...De obicei mireasa e dusă prin parcuri, noaptea, sau prin discotecile din jur, ori la benzinarie sa bea o cafea....

Exista un obicei frumos la care am participat şi eu o dată. Mireasa e aşezată în mijloc şi i se ia voalul de pe cap înlocuindu-i-se cu o basma, că acum a intrat în rândul nevestelor, a femeilor măritate, iar voalul era dat unei fete nemăritate...da, voalul a ajuns la mine. Am avut o senzaţie ciudată...frică amestecată cu nuştiuce, nu m-am gândit demult la asta...în fine.

Cam aşa ştiu eu. Între timp am mai aflat că mai sunt şi alte obiceiuri răsărite după ploaie, cum ar fi: mirele e pus să bea şampanie din pantoful miresei ( nu consolidează căsătoria, vă spun sigur), tot mirele e pus să dea jos cu dinţii jartiera (neapărat albastră) miresei...a, şi tot mirele e pus să danseze pe nuş'cemuzică un fel de streaptise (sau cum se scrie). Hm...deja am ameţit, mă doare capul, acum termin de scris şi dacă nu v-a luat durerea de cap, mergem mai departe.

Îmi povestea un părinte că a după ce îi cunună pe miri e invitat la masă de multe ori. A mers de câteva ori în urma atâtor invitaţii... dar nu stătea mult...când vedea că oamenii îşi urcă mireasa pe masă sau fac ceva de genu' celor scrise mai sus, ieşea de acolo ameţit de cap...nici nu ştia unde a ajuns, credea că a venit la nuntă şi când colo...
No, cam asta e cu nunta la români...Desigur, mai sunt şi excepţii, în ziua de azi normalitatea poartă numele de excepţie!
Doamne, ai milă de noi!

P.S. Să vorbim şi despre muzică- profit de faptul că duminică (frumoasă zi, duminica, pentru o nuntă, firească de altfel) au fost ai mei la o nuntă şi mi-au reamintit că, din nefericire, se pare că şi aici scopul principal a fost asurzirea participanţilor. Scop atins din plin.:(

Totuşi se poate şi altfel şi chiar am găsit dovezi că se poate şi altfel. Depinde mult de cei doi miri şi de familiile lor păstrarea nunţii la adevărata ei valoare, spunând cu demnitate ceea ce doresc sau nu doresc să se desfăşoare la nunta lor, începând cu claxonul de dimineaţă...sau mai bine fără, că e nuntă, nu circ. Nădăjduiesc.

Ramona

Simplitatea minţii

conf. univ. Dan Chiţoiu

A accede la înţelepciune era identic pentru bizantin cu a dobândi simplitatea minţii.

Atât scriitura, cât şi actul de trăire, filosofia ca şi teologia, se supun în spaţiul bizantin unei instanţe comune. Atunci când bizantinul scrie filosofie nu poate să o facă decât re-luând ceea ce e cu neputinţă de repetat.

Atunci când se face în acest spaţiu cultural filosofie, rosturile acestui demers se găsesc în tatonarea „topos-ului” interior, a „locului” în care se poate iniţia starea lui „acum”. Este, în fundalul acestei tendinţe spirituale, un ideal ce străbate cultura Bizanţului: cel al simplităţii minţii. Starea pe care Adam a avut-o în Paradis şi a pierdut-o, dar pe care, o dată cu Întruparea Logos-ului, este cu putinţă de redobândit. Simplitatea minţii, acea goliciune pentru simplitate, este descrisă de Maxim Mărturisitorul şi de alţi autori ca fiind acea situaţie în care intelectul surprinde în mod simplu şi nediferenţiat, nediscursiv, întreaga realitate cu care este confruntat, dintr-o dată. Nu este nevoie de construcţii raţionale, căci mintea surprinde direct şi simplu, adevărul despre cele ce sunt. Acest ideal, afirmat explicit ca scop în practica isihaștilor, a produs un efect surprinzător asupra manierei de a scrie filosofie. A accede la înţelepciune era identic pentru bizantin cu a dobândi simplitatea minţii, dar a minţii tale, cu caracterele ei unice şi personale. Şi atunci a scrie este în fapt o exersare pe temele pe care filosofia predecesorilor le-a dovedit ca fiind de folos în această tentativă de dobândire a simplităţii, însă o exersare întoarsă spre înlăuntru.

luni, 22 august 2011

Să nu cerşeşti iubirea, că o ai, şi încă ce minunat o ai!

- Câtă răbdare poate avea o fată cu un băiat care nu este hotărât în a lua o decizie în ceea ce îi priveşte?


- A venit la părintele Paisie în Sfântul Munte un tânăr şi i-a zis: Părinte, m-am hotărât să mă fac mohan! Şi părintele a spus: Asta mi-o spui din inimă sau din minte? Şi el n-a ştiut ce să spună. Şi-a spus: Dacă nu ştii ce să-mi spui, clar că zici din minte, asta înseamnă că tu nu ştii ce înseamnă a fi monah- du-te înapoi în lume.
În primul rând, tu, fată, iubeşte-l din toată inima pe cel ce aştepţi să se hotărască, îmbracă-l în dragoste, dar nu într-o dragoste insistentă şi în priviri, în scrisori, în atenţii, nu în asta, (ci) într-o dragoste înţeleaptă, feciorelnică, cuviincioasă, evlavioasă. Respectă-i libertatea lui, dar, dacă el doreşte apropiere de tine şi mereu vrea să fi cu tine, tu-i spui: Frate, ia o hotărâre în ceea ce ne priveşte. Vrei să fim împreună? Da, mă bucur să fim împreună. Bun. Ai un gând serios cu mine? Nu ştiu. Atunci să ne comportăm cum a fost şi cu Gelu şi cu Ioan şi cu Vasile, ne purtăm ca atare, ca simplu creştin la simplu creştin. A, ai un gând cu mine? Dacă-ţi va spune că da, şi că te iubeşte, bun! Când vrei să concretizăm gândul acesta? În primul rând să-mi spui într-un viitor oarecare şi cât se poate de apropiat, ai un gând serios cu mine, adică vrei să te căsătoreşti cu mine, adică vrei să împlinim dragostea? Da! Şi în momentul în care mi-ai spus că ai un gând serios cu mine, spune-mi şi când vrei să facem, n-aştepta la nesfârşit lasă, că poate-poate, şi nu fi cerşetoare! Nu fi cerşetoare! Să ştiţi că Hristos nu e cerşetor, Hristos nu ne cerşeşte iubirea, nici tu să nu cerşeşti iubirea, că o ai, şi încă ce minunat o ai! Dacă-i omul tău de la Dumnezeu, va veni cu siguranţă, iar dacă nu, totul cade.

Pr. Ştefan Negreanu
(Fragment dintr-o conferinţă)

Rabdă, iubeşte...

- Cum să mă rog pentru colegul meu, adică şeful, care este de altă confesiune şi care de multe ori mă umileşte?


- Cu toată dragostea! Să ştiţi că pe oameni care ne fac rău şi care ne fac rău în chip evident, nu trebuie să-i judecăm, nu trebuie să ne revoltăm. Dacă un om…dacă vezi un om nebun că face tot felul de prostii, de nebunii, chiar te loveşte, te superi pe el? Nu te superi pentru că ştii că el e bolnav mintal, ştii că n-are toate minţile, îl ierţi, îl rabzi. Pe un copil care poate de multe ori face prostioare, face prostii, o să-l ierţi cu uşurinţă pentru că ştii că nu e încă matur, nu le înţelege pe toate. Aşa să facem şi noi cu cei care ne fac probleme mari, poate foarte mari, să-i înţelegem ca nişte oameni care încă sunt bolnavi sufleteşte, dacă vedem răul concret făcut, sunt bolnavi sufleteşte, şi să ştiţi că prin oamenii care nu au credinţă deplină, adevărată şi curată, diavolul poate lucra cu uşurinţă şi atunci le aruncă un gând în minte şi nu ştiu că gândul acela e de la diavol şi nici nu fac deosebirea între gânduri şi nici nu se gândesc la treaba asta şi nici nu le pasă de treaba asta şi atunci dracul face ce vrea cu ei. Şi dacă tu te-ai pus să fi creştin, ţi-l pune duşman pe şef ca să-ţi facă viaţa amară, ca să te facă pe tine, că, dacă tu te-ai lăsat de desfrânare, tu te-ai lăsat de rele, ai început să ţii o viaţă creştină, ai început să ţii posturile, ai început să te împărtăşeşti, respecţi poruncile, te sileşti să-L iubeşti pe Dumnezeu, diavolul nu te mai poate înşela, nu-ţi mai poate spune: ’’du-te şi fă desfrânare acolo, du-te înşala-l pe ăla’’, nu mai vrei s-asculţi, atunci ce face diavolul? Pune în mintea unui om care nu-şi dă seama de lucrul ăsta, că-i lucrare drăcească asta, ură împotriva ta, îl pune să-ţi facă şicane, îl pune să-ţi facă probleme foarte mari, poate. De ce? Ca să te facă să-l urăşti! Ca să te facă să răspunzi cu rău la răul lui, şi atunci a rezolvat problema: te-a făcut să păcătuieşti, te-a făcut să cazi în mânie, te-a făcut să cazi în ură, în condamnare. Ce trebuie să facem noi? Să-i răbdăm. Să răbdăm şi să considerăm că-s nişte oameni- dacă vedem răul evident- că-s nişte oameni bolnavi, nişte oameni care nu-şi dau seama de ce fac. Treci peste el, rabdă-l, iubeşte-l. Nu-l urăsc pe cel care face un lucru din nebunie, îl iubesc şi încerc să-l ajut. Încerc să-l fac să înţeleagă. Aşa şi noi: roagă-te pentru el, roagă-te din toată inima, cu toată dragostea şi Dumnezeu va lucra.

Pr. Ştefan Negreanu
(fragment dintr-o conferinţă)

Povestea bagajelor pierdute în noi

Andreea Hefco 


O cauză a persistenţei suferinţelor sufleteşti se bazează pe faptul că oamenii se identifică cu traumele trăite. Identificarea cu trecutul şi readucerea acestuia în prezent are greutatea unui blestem, unul de care, din păcate, ne facem vinovaţi. Retrăim durerea trecutului prin faptul că nu ne eliberăm de acesta.


Este adevărat că cele întâmplate atunci au fost extrem de dureroase şi ne-au marcat profund, dar avem în noi capacitatea de a lăsa în urmă bagajele de durere, alegând să dăm o şansă noului şi vindecării care stă în clipa prezentă. Este greu de acceptat că tocmai unirea noastră cu evenimentul trăit, care poate merge până la identificarea totală, ne permanentizează rănile şi ne îndepărtează de pacea pe care o dorim. Că acum noi, prin aceste întoarceri ce se hrănesc din imposibilitatea de a ierta şi accepta, suntem proprii noştri agresori. Gândim obsesiv că totul se leagă de ce am trăit atunci şi că doar faptele şi oamenii implicaţi sunt cauzele durerii noastre din prezent. Dar adevărul este altul. Durerea mea, cea de acum şi aici, nu mai este generată de trecut, ci de mine, cel care aleg să o retrăiesc, aproape ca un mod de a fi. Iar vindecarea îmi este cu adevărat accesibilă şi vital de necesară. Pentru că această permanentizare a traumelor trecute ne îmbolnăveşte. În afara faptului că poate genera somatizări concretizate în orice tip de suferinţă fizică, pentru creier durerea noastră este neurono-toxică, adică ne distruge celulele nervoase şi favorizează modificări uneori greu reversibile la nivelul substanţei cerebrale. De asemenea, ne modifică felul în care privim viaţa, ca şi cum am vedea permanent prin ochelari care deformează şi îngustează câmpul vizual, căci obişnuinţa de a suferi este întreţinută de creier, prin modificările date de durere.

Când nu credem că spovedania vindecă

Metoda de bază a desprinderii de ceea ce ne-a rănit este iertarea faptelor, a celor implicaţi atunci, iertarea mea. Cum? Prin spovedanie, în care noi chiar trăim o despovărare a greului din noi, o eliberare binecuvântată, făcută tocmai spre iertare. Problema care face ca lucrurile să nu se încheie mereu prin această mare taină stă în faptul că noi nu credem cu adevărat că această oferire prin spovedire sufletească chiar este o eliberare. Este o desprindere de rău, una care o depăşeşte cu mult pe cea în care doar ne confesăm în faţa unui bun ascultător sau a unui posibil sfătuitor. Această necredinţă ne costă prin aceea că plecăm tot cu bagajele mărturisite şi le cărăm apoi în viaţă ca pe lanţuri grele, cu care ne legăm de durerea din noi.

Un ajutor pentru iertare constă şi în a face o diferenţă între fapta cuiva şi cel care a comis-o. Noi ne referim la fapte, dar cel mai adesea nu înţelegem diferenţa „eu nu sunt fapta mea“. Pentru a avea o reprezentare mai concretă, putem simboliza durerea trăită atunci sau fapta în sine cu un obiect, care poate să fie orice şi faţă de care putem alege să ne manifestăm furia, să-i vorbim, să-l îngropăm, să-l dăm altcuiva să-l păstreze pentru noi, dar mai ales să-l privim cu atenţie, ca pe un ghem de energie dureroasă care a luat o formă fizică şi care este în afara noastră.

De asemenea, putem să scriem o scrisoare către cel care ne-a rănit. În scrisoare descriem ce s-a întâmplat, cum le-am trăit noi, ce efect au avut în sufletul nostru şi pentru alegerile pe care le-am făcut apoi, influenţaţi de cele trăite. Este foarte important ca scrisoarea să verse în cuvinte tot ce nu am putut să spunem şi să facem în trecut. Nu este necesar şi de multe ori poate să aibă chiar efecte contrare, ca noi să dăm scrisoarea celui căruia i se adresează. Dar este bine ca ea să fie citită de cineva apropiat, poate de duhovnic, pentru că în felul acesta, al cuvintelor scrise, scoatem din noi cele trăite. Să privim durerea de pe hârtie ca pe ceva concret şi din afara noastră. Putem să folosim şi o tehnică creativă, ca artterapia, adică să desenăm ce simţim în momentele grele, să conştientizăm, acceptăm şi să binecuvântăm cele ce se ridică din labirintul sufletesc, prin desenele noastre.

De cele mai multe ori ne opunem binelui propriu


Acesta constituie şi un ritual de despărţire, în care conştientizez şi accept că nu sunt durerea mea, că eu sunt eu şi nu cele trăite de mine. Este o şansă în care pot să restitui violenţa care mi-a fost dată şi să aleg să trăiesc mai departe liber de acea poveste care mă otrăvea prin faptul că eu o ţineam în viaţă. Este o datorie către mine şi către dorinţa mea de libertate, de a-mi câştiga clipa prezentă renunţând conştient la iluzia unei vieţi, trăită din trecut.

Există o mare greutate în a accepta că, de cele mai multe ori, ne opunem binelui propriu, iar această stare de negare se trăieşte pe un fond în care aparent căutăm cu toate forţele vindecarea şi tratăm efectele bolii. Să îndrăznim să ne ascuţim simţurile şi să încercăm cu voinţa să rămânem în clipa de acum şi, trăind asta, trăindu-ne pe noi şi poveştile noastre, să simţim cum bagajele trecutului sunt aduse acum şi aici, doar de noi înşine.

duminică, 21 august 2011

UCRAINA Sfintelor Pesteri

UCRAINA Sfintelor Pesteri
Kiev, Kitaev, Cernigov, 160 euro (4 zile/ 3 nopti)

Va invitam intr-un scurt program in UCRAINA, 4 zile / 3 nopti, pornind de la locul in care Sf Ap Andrei a infipt prima cruce, acum 2000 de ani, proorocind ca acolo va fi ridicata o mare manastire, concentrare de har spre luminarea mintii si a sufletelor noastre. Lavra Pecerska / Lavra Pesterilor avea sa fie ridicata peste inca o mie de ani, devenind model de vietuire si organizare monahala pentru intreg spatilu rusesc. Acum adaposteste peste 120 de sfinte moaste in cele doua pesteri din adancul colinei din Kiev.

Continuand traditia nevointei pentru Hristos in pesteri, Sf Antonie - intemeietorul Lavrei Pecerska - a mai sapat inca un asemenea locas la Cernigov. Iar in secolul al XVIII-lea, Sf Dositeea cea de neam nobil avea sa fuga de lume si sa vietuiasca pe dealurile Kitaevului, in pestera in care a vizitat-o viitorul Sf Serafim de Sarov, pentru a cere indrumare la intrarea sa in viata monahala.

Altare de chirpici, vase de lemn, credinta de aur... Viata ascetica, nevointa ascunsa, lupta duhovniceasca apriga, rugaciune firbinte, nadejde de mantuire. Iar pentru noi, cei atat de slabiti duhovniceste in framantata viata din vremurile din urma: locuri de alinare si tamaduire trupeasca si sufleteasca...

Programul se organizeaza in luna septembrie 2011, se reia lunar sau la cerere.
Durata: 4 zile / 3 nopti, cazare la hotel 2* in Kiev, pret: 700 lei ( sau 160 euro).

Veniti si veti vedea!
Detaliile programului:
http://miriamturism.wordpress.com/2011/08/20/ucraina-sfintelor-pesteri/

Toate cele bune,
Maria Chirculescu, Miriam Turism

via mail

sâmbătă, 20 august 2011

Arcadă, Marin Sorescu

Azi am văzut un ochi
Care mă iubea.
Vedeam bine că m-ar fi primit
Sub sprânceana lui.

Dar a venit un nor
Şi ochiul s-a-nchis,
Ori s-a speriat
Şi-a fugit în chipul tău
Lângă celălalt ochi,
Lângă fruntea şi lângă gura
Care nu mă iubesc.

vineri, 19 august 2011

Toanele copiilor


Sunt părinte
Toanele copiilor

E normal ca fiecare din noi, copil sau adult, sa aiba toane din cand in cand. Multi parinti nu stiu insa cum sa reactioneze la toanele copiilor, in acele momente in care cei mici parca nu se mai inteleg cu nimeni si nu le mai convine nimic. Psihologul Diana Stanculeanu ne ajuta sa intelegem toanele copiilor si sa invatam sa le facem fata.

Adriana Titieni: Explica-ne, te rog, cum e cu toanele copiilor?

Diana Stanculeanu: Toanele copiilor au, in primul rand, o explicatie genetica, aici fiind vorba de temperament. Studiile ne arata ca 60% dintre copii au un anumit tip de sistem nervos care genereaza un tip de temperament: usor, echilibrat, stabil; acesti copii au o putere foarte mare de adaptare, cu o buna rezistenta la sarcini mai degraba plictisitoare.acesti copii fac fata bine si la elementele de noutate, si la provocare.

Ceilalti 40% sunt copiii cu temperament dificil, care pot fi colerici sau “greu de urnit” (“slow to warm up”). Cei colerici sunt extrem de reactivi, cu reactii emotionale extrem de intense, rapide, acute, pe principiul “foc de paie” (pot face o scriza de furie sau de isterie din ori), nu tolereaza situatiile plictisitoare, nu fac fata bine la rutina si la regula.

Copiii greu de urnit nu sunt neaparat lenesi, ci sunt asa dintr-un soi de inhibitie comportamentala, asa zisii copii timizi. Copiii cu un temperament dificil sunt predispusi la toane, capricii si rasfaturi.

Dincolo de premisele temperamentale, care genereaza o cantitate mai mare sau mai mica de toane la copii, exista si premisele de disciplina din partea parintilor, in sensul ca o rutina de disciplinare relaxata, impredictibila, in schimbare, in functie de propria emotionalitate a parintelui, favorizeaza aparitia si inmultirea toanelor la copii. In momentul cand copiii inteleg in cele din urma, dupa testari nenumarate (la care trebuie sa ne asteptam), ca regula e regula si se aplica orice ar fi, o parte dintre toane se vor duce. Trebuie sa intelegem ca disciplina trebuie sa fie cat mai riguroasa si sa lase cat mai putin loc pentru negocieri.

Pe langa temperament si disciplina, toanele mai tin si de contextul de viata al copilului, in sensul ca el poate traversa o etapa care prin natura ei il solicita mai mult decat este cazul. In privinta educatiei, aceste contexte pot fi reprezentate de intrarea la gradinita, clasa intai si clasele prag – a cincea, a noua, a douasprezecea.

Ne putem astepta ca in aceste perioade din viata copilului sa avem mici “furtuni”, mici dificultati de adaptare, pentru ca contextul educational se schimba, cererile pe care adultii le fac copiilor sunt altele, creste numarul persoanelor cu care copiii trebuie sa interactioneze (trecem de la doamna invatatoare la mai mult de 10 profesori), iar la astea se adauga si cantitatea noua de informatie pe care copilul trebuie sa o proceseze, plus diverse programe extrascolare.

Mai adaugam la acestea si stresorii de viata, care nu trebuie sa fie neaparat negativi. Un stresor de viata poate sa insemne aparitia unui nou membru in familie, schimbarea locului de munca al unuia dintre parinti (poate fi un loc de munca mai bun, dar care sa-l solicite mai mult pe parinte, iar acesta, in cosecinta, ii va acorda copilului mai putin timp), o relatie de cuplu tensionata, schimbarea locuintei, a scolii, pierderea unui prieten, boala unui membru al familiei sau a copilului, bioritmul copilului (in functie de temperament, reactiile la foame sau oboseala pot fi diferite).

Cand avem tot acest tablou in fata, putem privi si gestiona altfel toanele copiilor, iar daca parintele respecta niste reguli minimale il poate invata pe copil sa-si gestioneze singur toanele si dificultatile, sa accepte (atat copilul cat si parintele) ca uneori avem cu totii zile proaste in care nimic pare sa nu ne iasa.

De asemenea, mi se pare important sa invatam sa avem uneori o perspectiva usor detasata de ce se intampla, un pic umoristica, care sa ne ajute sa trecem peste zilele in care toanele copilului par sa nu aiba nicio explicatie.

Adriana Titieni: Ce are de facut un parintele unui copil cu toane, pentru a-l ajuta si a-l sustine sa treaca peste toane si sa se adapteze?

Diana Stanculeanu: Parintele trebuie sa accepte (si acceptand ii modeleaza si copilului acceptarea) ca e posibil sa nu performezi perfect, simultan si mereu la toate provocarile din viata lui. E important ca parintele sa accepte (fara frustrare, fara dezamagire) ca fiecare copil e diferit si e posibil ca unul sa performeze tot timpul, in timp ce alt copil se nu poata face asta. Ar fi bine ca parintele sa-i dea copilului o lectie despre diferentele dintre oameni, sa-i arate cum el poate performa minunat si natural din alte puncte de vedere.

Le recomand parintilor care se confrunta cu toanele copiilor sa isi centreze demersul de educatie pe rezolvarea problemelor, sa se concentreze pe gasirea de solutii, fara a cauta vinovatii. Nu conteaza cine a gresit, hai sa vedem ce putem face acum, cu resursele de acum, pentru a rezvolva cat se poate de bine aceasta problema - aceasta este perspectiva pe care parintele ar trebui sa o aiba in minte tot timpul, fie ca e vorba de toane precum “nu vreau sa-mi fac tema la mate” sau “nu vreau sa mai mananc pentru ca cerealele s-au muiat prea tare in lapte”..

Nu in ultimul rand, sa nu uitam ca un copil cu toane reprezinta o dificultate nu numai pentru parintele sau, dar si pentru el insusi. Nici pentru copil nu este usor sa isi asume acest demers de dezvoltare cu atatea “povarnisuri”, de aceea au nevoie sa fie sprijiniti de parinti.

Sursa: Itsy Bitsy- Radio pentru copii cu părinţi isteţi
Citiţi şi: Televizorul şi întârzierile de limbaj

“Degetul” din 2011

Ierodiacon Serafim Pantea

A avut loc și în acest an adunarea tinerilor din ATOR la Nemțișor. Tema întâlnirii a fost “Vocația creștină și vocația profesională”. Prin urmare am avut motiv din 28 iulie până în data de 31 iulie să fim împreună pe lângă corturile din poiana de la Nemțișor. A durat puțin mai mult decât anul trecut întâlnirea. Patru zile în loc de trei. Și s-au adunat ceva mai mulți tineri. În loc de 400, acum au fost vreo 650. În prima zi, joi, participanții s-au înscris și au fost repartizați pe grupe. La fel și moderatorii. Așa se face că am ajuns moderator la grupul “Sfântul Gheorghe”. Ceea ce a urmat este greu de spus în cuvinte dar mă voi strădui după putere și pricepere.

După ce s-au lămurit detaliile organizatorice, ne-am adunat pe grupe de lucru și, cel mai important lucru la munte, cina. Mâncare la cazan de care s-a ocupat o echipă considerabil de mare, supravegheată de părintele Lucian Butnaru. Dar mâncarea a fost cel mai important lucru numai până când a început filmul, evident. Dacă n-ați văzut până acum film în aer liber împreună cu încă peste șase sute de oameni, probabil e cazul să vă înscrieți în ATOR sau ASCOR și să vă implicați în activitățile parohiei și nu numai. În felul acesta veți ajunge să vedeți filmul de la următoarea ediție. V-am convins? Filmul prezentat a fost 3 Idioți (2009), un film făcut la Bollywood despre talent, vocație, profesie, excelență și succes, care dintre ele este cu adevărat importantă și care este cea care trebuiește urmărită pentru a le primi pe celelalte.

Seara, evident, rugăciunea de seară și stingerea. Lumea nu era obosită încă dar acesta e doar începutul. A doua zi programul a început cu Sfânta Liturghie la care a participat IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale. După slujbă, micul dejun și două sesiuni de lucru. Cei din tabără au început să se obișnuiască cu strigătul de luptă al grupului “Sfântul Gheorghe”. Unii au aflat că rugăciune nu este doar cea de taină sau cu glas, ci rugăciune este și atunci când strigi sau scandezi numele unui sfânt a cărui ocrotire o ceri. Alții poate au socotit că este doar o joacă de copii. Dar nu toți oamenii pricep deodată aceleași lucruri, de aceea e bine să se adune înțelepciunea cu răbdare și cu trecerea vremii iar nu prin turnarea cu polonicul.

La sfârșitul celei de a doua sesiuni fiecare grup a compus câte un cântec sau câteva poezii în care au încercat să surprindă activitățile taberei. Dupămasă au prezentat aceste creații și celorlalte grupuri.

Și cum ar putea oare să poarte cu adevărat numele de tabără la munte o adunare unde nu s-ar juca fotbal, volei sau măcar șah? Ca să nu rămânem mai prejos, le-am avut pe toate. Părintele Cornel Elisei a fost coordonatorul programului sportiv. Cine are de făcut plângeri în legătură cu scorurile sau cu clasamentul, cu el trebuie să vorbească.

Și au început încercările... Cam în timpul cinei a început ploaia. După cină a venit din nou IPS Iosif ca invitat special dar a trebuit să așteptăm până când s-a mai rărit puțin ploaia. A plouat în rafale aproape toată noaptea. Unele corturi mai aveau câte o gaură pe ici pe colo așa că noaptea a fost o încercare grea pentru mulți. E drept însă că, așa cum a spus IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a doua zi dimineață în cuvântul de la liturghie, astfel de încercări unesc mai mult oamenii. Viața nu e doar roz și plină de distracții. Unii (destul de puțini) au plecat acasă. Cei mai mulți însă s-au supărat că s-a pus problema să plece mai devreme din tabără. Nici nu concepeau să plece doar pentru că a plouat. Așa cum spuneam, fiecare om e diferit și unic.

Programul a fost modificat și în loc de încă două sesiuni de lucru, am plecat în pelerinaj la Mănăstirea Neamțului și spre schitul Vovidenia. Pentru că vremea era instabilă, după ce ne-am închinat la Mănăstirea Neamț, am mers la Biserica Sfântului Ioan Iacob care se află la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț și apoi ne-am întors în tabără. Probabil nu vedeți des un drum plin de oameni care cântă. Când sunt 650 de oameni pe un drum, nu se vede capătul coloanei în nici o parte. Ai senzația de mare de oameni.

Invitatul special din această zi a fost părintele Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Șaguna” din Sibiu. Ca de obicei, părintele Contantin a știut să spună multe lururi interesante și folositoare fără să plictisească audiența. Întrebările au curs una după alta încât la un moment dat părintele probabil că a avut impresia că nu mai scapă. Printre altele, a spus că această tabără și acest fel de acțiuni sunt “degetul cu care Biserica bate obrazul Ministerului Educației arătând că se poate face educație fără camere de luat vederi și fără teroare”.

Spectacol... Au fost destui cei care s-au urcat pentru prima dată pe o scenă și au cântat sau au participat la o scenetă. Au văzut ce înseamnă să îți bucuri prietenii și să-i faci să râdă, o activitate cu care se îndeletniceau împărații și regii înainte vreme. Ca o trecere naturală, de pe scenă toți am ajuns să întindem Hora Unirii mai întâi în jurul taberei iar apoi în jurul focului de tabără care a fost încununarea serii. Și pentru că a fost o tabără cu tineri ortodocși, evident, în fiecare seară, programul s-a încheiat cu rugăciunile de seară. În acest moment toți erau atât de obosiți încât în mai puțin de 5 minute toată lumea era în corturi și fie adormise deja, fie se pregătea de culcare.

La Sfânta Liturghie de Duminică au participat doar părinții și tinerii din tabără. După slujbă fiecare grup a încercat să gândească o temă pentru tabăra de anul viitor. Apoi, am făcut un cerc mare și reprezentantul fiecărui grup a prezentat concluziile la care a ajuns împreună cu colegii lui iar apoi a urmat un schimb liber de păreri despre ce a fost bun, ce nu a fost tocmai la nivelul așteptărilor și ce am putea face mai bine anul viitor.

Ș'am încălecat pe-o șa, iar la anul mai ceva.

Sursa aici  (o să găsiţi şi poze faine:)

Recomandare film: Oscar et la dame Rose



Film regizat de Eric-Emmanuel Schmitt, autorul cărţii cu acelaşi nume pe care o găsiţi şi aici: Oscar si tanti Roz.

joi, 18 august 2011

Viaţa, de la blestem la binecuvântare

Andreea Hefco

Privim zilnic cum durerea din noi este trăită de multe ori ca un blestem, unul care se lipeşte de sufletele noastre şi care are concretul şi greutatea tonelor de betoane, de sub care ridicarea este practic imposibilă. În această aparentă situaţie fără ieşire, sunt mulţi cei care îşi trăiesc dramele ca pe ceva legat de un destin greu, potrivnic lor, în care doar ultima speranţă e la Dumnezeu.

Noi înţelegem că Domnul e nădejdea noastră, poate nu mereu dintr-o credinţă vie, ci din faptul ca dramele din noi sunt atât de puternice şi limitatoare, adevărate închisori în care ne murim zilele, încât numai o minune ne mai poate salva.

Fiecare om îşi scrie în copilărie scenariul vieţii

Situaţia devine cu atât mai greu de îndurat cu cât vedem în jurul nostru şi oameni cărora pare că le merge mai bine. Fără ca ei să se remarce prin virtuţi trăitoare superioare nouă, adică fără să fie vizibil mai buni decât noi, viaţa lor curge parcă mai uşor, succesele în profesie, în famile, în felul în care dorinţele li se îndeplinesc ne fac să ne întrebăm: de ce lui şi nu mie? Întrebarea are partea ei de firesc şi e bine să apară, mai ales că de multe ori nu ne dorim ca acest "noroc" poposit asupra casei vecinului să plece de acolo, ci doar să se extindă generos şi asupra casei noastre. Dacă încercăm să ne desprindem măcar pentru câteva minute de ideea falsă că "Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe el decât pe mine" (pentru falsitatea căreia se depune mărturie vie, atât în Sfânta Evanghelie, cât şi prin toţi cei care, prin viaţa lor, au reuşit să-L cunoască pe Dumnezeu), o să vă propun o altă realitate. Această teorie a fost formulată şi recunoscută de psihologi, psihoterapeuţi şi psihiatri de renume, care au descoperit că "fiecare om îşi scrie în copilărie, sub puternica influenţă a părinţilor, scenariul care îi va guverna cursul general al vieţii, care hotărăşte dacă vei fi un învingător sau un învins" (Eric Berne). Mai explicit de atât, e vorba de scenarii de viaţă "urzite din suferinţa nemântuită a părinţilor şi bunicilor şi strămoşilor noştri" şi care se bazează pe credinţe pe care noi le adoptăm în perioada cea mai vulnerabilă a vieţii noastre, adică în primii ani. Atunci, creierul are alt fel de a integra informaţiile, ritmurile cerebrale sunt asemănătoare cu cele din hipnoză şi ne impregnăm efectiv cu experienţe de viaţă, cu mari dureri sufleteşti, fără a le putea integra într-un mod funcţional pentru noi.

"Fie ţie după credinţa ta!"

Credinţa este o concluzie pe care noi o avem în urma unui eveniment şi care în mod paradoxal, atunci, la momentul naşterii ei, are rolul de a ne ajuta să putem accepta, într-un anume fel, ceea ce trăim.
Un exemplu foarte puternic şi cu mari implicaţii vine din credinţa "eu nu merit să fiu iubit". Copilul poate înţelege asta după un anume eveniment, nu neapărat unul încărcat de o violenţă extremă. Chiar şi în urma unui aparent abandon la bunici, fără ca părintele să-i spună că pleacă la serviciu şi că se va întoarce la el şi-l iubeşte, din tonuri răstite sau din respingeri de feluri diferite, din critici sau cuvinte aspre spuse la oboseală, care, deşi au poate cele mai bune intenţii, sunt percepute de copil ca lovituri şi pedepse. Această concluzie din copilărie va putea genera în viaţa adultului relaţii de prietenie şi de iubire în care acesta va fi părăsit, momente dureroase care vor confirma implacabil credinţa: "da, eu nu merit să fiu iubit". Relaţiile pot fi diverse, dar ele sunt susţinute de un anume tip de comportament, relativ asemănător, născut pe baza scenariului din copilărie, cu alţi actori care se vor purta nefiresc de asemănator, scenariu care va repeta scena abandonului şi va confirma credinţa limitatoare. Poate să afecteze şi viaţa profesională şi să se traducă prin insuccese, concedieri, lipsa unui loc de muncă stabil sau a unor relaţii colegiale funcţionale, a unei cariere în care să ne regăsim, prin lipsa banilor şi implicit a unui trai decent. Chiar dacă banii uneori există, ei pot fi folosiţi tot pe baza acestei puternice "formatări mentale", la cumpărarea celor pe care îi dorim în viaţa noastră, cu cadouri, favoruri nesfârşite şi, mai acut, prin anularea noastră cu toate nevoile şi dorinţele personale, cu tot ceea ce suntem, pentru a ne transforma în ceea ce aparent celălalt pare că vrea. Motivul este că, poate în acest fel, voi fi iubit şi voi avea un răspuns hrănitor la această nevoie imensă din mine. Nevoia de iubire. Care vine cu cea de a fi acceptat, recunoscut ca ceea ce sunt şi, implicit, cu nevoia de a nu mai fi abandonat, de a găsi o siguranţă, o persoană, un loc, unde să mă simt acasă. Cu nevoia de a mă iubi pe mine şi, cum aceasta pare imposibil, într-un climat arctic al unei stime de sine foarte reduse, chiar până la ura de sine, caut în jur pe cineva sau ceva să-mi umple golul din suflet.
În general, credinţele noastre profunde acţionează după acest tipar, fie că se numesc: "femeile/ bărbaţii din viaţa mea mă rănesc mereu", "relaţiile de iubire sfârşesc în durere", "reuşesc numai dacă fac toate eforturile posibile şi imposibile", "toţi mă trădează", "viaţa este grea, o cruce de suportat", "nu o să reuşeşti niciodată", "eşti un nimic" etc.

Experienţele vieţii ne-au adus la ce suntem astăzi

Ce putem face? În primul rând să îndrăznim să acceptăm că toţi avem în noi formatări mentale limitatoare, bolnave, care ne sabotează constant. Să privim în urmă şi să vedem ce se repetă în poveştile noastre, ce ne doare şi am vrea cu tot sufletul ca, o dată pentru totdeauna, să nu se mai întâmple. Apoi, să mergem intuitiv, cu rugăciune, în sufletul nostru şi să găsim care e credinţa din spatele scenariului de care vrem să scăpam. După ce o găsim şi după ce o recunoaştem uşor, ca o veche cunoştinţă la care rezonăm dureros, să o privim cu atenţie, onest, faţă către faţă. Să ne dăm seama cât rău ne-a adus, dar să-i recunoaştem şi binele pe care ni l-a făcut, căci întotdeauna aceste credinţe au şi un dar pentru noi. Ne-au ajutat, ne-au protejat, ne-au făcut poate mai ambiţioşi, mai puternici, ne-au călit şi, pe undeva, experienţele aduse contribuie la cine suntem azi. Sunt culori din noi. Mulţumim pentru ceea ce ne-au dat, căci numai astfel, prin acceptare, asumare, iertare, putem să le integrăm pe ele şi ceea ce le-a generat la timpul lor. Apoi, alegem altceva, o altă credinţă. Trăim o "lepădarea de de sine, adică o lepădare a setului de convingeri şi credinţe lăuntrice după care ne trăim viaţa". Ce alegem nu se va instaura ca la mişcarea unei baghete magice sau prin mult supradimensionata gândire pozitivă. E nevoie de ceva timp, dar mult mai puţin decât cel în care am suferit, şi de perseverenţă, în a o alege pe ea, în detrimentul celei vechi. Astfel, căi neuronale vechi se destramă prin nefolosire şi altele noi şi satisfăcătoare acum nevoilor noastre se creează. Dar rănile lăsate în urmă sunt uneori imune la cuvinte. Pot fi scoase la iveală prin tehnici creative, cum e artterapia, dramaterapia. Vindecarea rănilor adânci, a cicatricilor inflamate şi care încă mai sângerează, e în sarcina şi sub puterea Sfintei Împărtăşanii, a Cinei pe care chiar o mâncăm la fiecare Liturghie la care suntem invitaţi cu iubire şi generozitate şi la care acceptăm să participăm.

Recomandări:
Dana Alecu, Să-mi cer iertare de la copilul meu?
Cristina Sturzu, Cum putem ajunge la sufletul celuilalt?
Irina Rusu, Ezitarea părinţilor duce la tirania copiilor ,
Dragi părinţi, dăruiţi-le cuvinte copiilor voştri!

miercuri, 17 august 2011

Lucrul făcut bine stârnește invidie

„Oamenilor nu le place să fie lăsați în umbră, câtă vreme alții strălucesc. De aceea au poate o vină și cei lăudați că nu dau destulă atenție și celor mai puțin înzestrați.”


„Este o experiență curentă că, de câte ori face cineva un lucru bun, trezește invidie, bârfă, poate chiar piedică. Cu atât mai mult faptele deosebite prin valoarea lor sau oamenii care s-au dedicat mai deosebit binelui. Dar toate aceastea aduc și laude. Și ciuda e stârnită de aceste laude. Dar pricina mai stă poate și în faptul că oamenilor nu le place să fie lăsați în umbră, câtă vreme alții strălucesc. De aceea au poate o vină și cei lăudați că nu dau destulă atenție și celor mai puțin înzestrați. De aceea se cere smerenie din partea celor lăudați. Li se cere un fel de acoperire a faptelor bune, unite cu ocolirea slavei deșarte, ceea ce le este și spre folosul lor. Dar li se cere mai multă atenție și față de ceilalți. Aceasta ar dovedi o și mai mare calitate a lor. La urma urmelor, toți oamenii au o valoare. Toți sunt frați. Pizma e pusă și ea în slujba unui echilibru, când cei ce se deosebesc prin faptele lor nu se feresc de slava deșartă. Aceasta nu înseamnă că nu există și cazuri de pizmă ce nu se lasă vindecată nici chiar de smerenia sinceră a celor ce au făcut anumite fapte bune, sau că nu există subiecte rele nevăzute de care pizma s-a lipit pentru veci și în care ea nu are motivația de mai sus. Sunt ființe care stârnesc și ele pe oameni la pizmă.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 608 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 351)

Deschiderea Evangheliei, practică necreştină

Pr. Florian IONESCU

Parohia Dobrotinet, com. Curtişoara

Mi s-a întâmplat foarte des să fiu întrebat de unii credincioşi dacă eu ştiu să „deschid Evanghelia”. Am răspuns: „Da, o deschid la fiecare slujbă, care are în rânduiala ei citirea unui text din Sfânta Evanghelie”. Mi s-a spus: „Nu, nu aşa, ci dacă ştiţi să ghiciţi în Sfânta Evanghelie!?”

Trebuie să ştim că Evanghelia este vestea cea bună a mântuirii, adusă lumii de către Domnul Iisus Hristos. Dar ce doresc aceşti creştini? Doresc să-şi cunoască viitorul.

Unii rămân dezamăgiţi când le spun că „deschiderea Evangheliei”, pentru a ghici, este o practică greşită, care nu ţine de rânduiala Bisericii noastre Ortodoxe şi, deci, un mare păcat. La această practică s-a ajuns din cauza unor inşi dornici de câştig, fără frică de Dumnezeu, care nu se gândesc CE MARE RĂU fac celor ce apelează la ei şi le cred aberaţiile. Profită de necazurile şi de dorinţa unora de a-şi cunoaşte viitorul.

Gestul de a deschide Evanghelia este doar un pretext. Ghicitorul, fără a interpreta de fapt textul evanghelic, îi spune bietului om ceea ce îi trece prin cap, căutând să intuiască necazul celui ce-i stă în faţă. De la ghicitorul în Sfânta Evanghelie, ca la oricare înşelător, bietul om pleacă năucit, cu ideea că este duşmănit de toţi, că este sub blestem, că i-a făcut cineva farmece şi că are cununiile „legate”. Este avertizat că aceşti duşmani sunt prin apropiere, că-i intră în casă şi că-i sunt chiar rude; atunci, sărmanul om începe să-i suspecteze pe toţi cei din jurul său. Faptul acesta poate deveni şi comic, dacă nu ar avea partea sa tragică. Cel ce practică ghicirea în Sfânta Evanghelie este un escroc, iar cel ce cere să i se deschidă Sfânta Evanghelie este un înşelat. Înşelătorul are grijă să-şi asigure clienţii şi începe cu programarea, spunându-le să vină peste trei – şase săptămâni, practică specifică oricărui vânzător de iluzii.

Trebuie să fie clar pentru toţi creştinii că în Sfânta Evanghelie nu scrie cine ne-a furat lemnele, nici dacă Marioara se mărită şi nici dacă bolnavul din familia noastră se face sănătos. Pentru necazuri de tot felul avem învăţătura Bisericii Ortodoxe, care ne spune clar ce avem de făcut. Trebuie să ştim că nu există nevoie sau necaz omenesc pentru care Biserica Ortodoxă să nu aibă rugăciuni, pe care credinciosul le poate solicita preotului din parohia sa. De la noi se cere credinţă şi fapte bune.

De aceea, facem apel la cei care au neclarităţi în această privinţă: Deschideţi Biblia şi citiţi Sfintele Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca şi Ioan şi lămuriţi-vă şi singuri că acolo este cuvântul lui Dumnezeu, iar nu iluziile vândute de cei care vă înşeală, pur şi simplu, durerea şi curiozitatea dumneavoastră.

Siteul Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor, via Doxologia.ro

sâmbătă, 13 august 2011

Number one reason to stop smoking!



The black is lung cancer and the other is a healthy lung!

Remember! millions of people die a year from lung cancer and even if you don't care what you die from everyone around you (including your children) will take in the same stuff that turns lungs black like this. They will actually take in more because while you are taking your cigarette with a filter- they are taking in everything including what that filter is meant to clean out. Just because you are outside or have the windows down in your car DOESN'T mean that no one else is taking the same smoke.

Dacă nu-l cerţi, sufletul i se va înmuia

Să nu vorbim despre alţii și să nu încercăm să-i controlăm. Îmi amintesc vorbele Părintelui Porfirie: „Măi, dacă cerţi pe cineva vinovat, ce va face? Nu doar că nu te va asculta, dar se va și apăra și va încerca să-ţi demonstreze contrariul, iar sufletul lui se va închide încă și mai mult; în schimb, dacă îl lași în pace, nu-l mustri și nu-l controlezi, sufletul i se înmoaie și deveniţi prieteni. încet – încet, va ajunge și el să-ţi spună ce i-ai fi spus tu”. De aceea, să-I lăsăm lui Dumnezeu cele pe care vrem să le spunem oamenilor. Vrem ca aproapele nostru să se schimbe, să se transforme, să se pocăiască? Atunci să lăsăm asta în seama lui Dumnezeu, iar noi să îl iubim.

Părintele Porfirie

Să preţuim timpul - Pr Arsenie Papacioc




miercuri, 10 august 2011

Sărăcie

Un articol deodebit. De pus la suflet!

De puțin timp am descoperit care este cea mai mare sărăcie. Să nu mai avem o viață locuită de noi. Viața noastră a devenit o garsonieră – sau poate un apartament, sau o casă – de închiriat. O închiriază mereu cunoscuții și necunoscuții, prietenii noștri pe care îi salvăm non-stop. Ne rămâne timp doar de dormit, nicidecum de visat. Suntem epuizați și frustrați. Suntem atât de ocupați de mobilarea și înfrumusețarea vieților altora că a noastră face igrasie, se umple de lipitori și de mucegai. Rănile noastre uităm să le oblojim. Nu ne mai jelim durerile, suntem prea ocupați cu rolul de superman. Eu să jelesc? bine, dar eu n-am dureri, eu sunt perfectă și sunt un sprijin pentru ceilalți. Trecem din când în când să plătim întreținerea – somn și mâncare.

Treptat, se strecoară frica. Am acumulat atâtea răni și frustrări că nu mai știu cine sunt. Am râs în hohote atunci când îmi venea să plâng, am stat în picioare și în căldură atunci când mi-ar fi prins bine un ceas de odihnă și o carte bună. Mi-e frică să mă întorc spre mine, sunt de mult un străin, așa că fug după ceilalți. Caut probleme, chiar și când nu le au. Timpul petrecut cu mine, redus la zero, îmi arată că nu merit să petreacă nimeni timp cu mine. Că sunt urâtă. Caut comunicare, sunt fericită când mi se spune ceva, orice. Dacă sunt supărată (și un bolnav cronic de sărăcie n-o să fie vesel vreodată), bucuria celui de lângă mine mă irită, pentru că îmi arată că eu am o durere. Și eu nu mai am dureri de mult, corect?

Trăiesc în rolul principal de mama omida. Știu eu foarte bine ce gândește celălalt. Sunt doctor în citirea gândurilor. Dezvolt mania persecuției, aka judecarea și osândirea aproapelui, paranoia și alte racile. Viețuiesc exclusiv în capul și sufletul celuilalt. Eu nu mai sunt demult. Fac salturi mortale la capătul celălalt al relației, și o anulez. Nu mai am relații, nu mai am nevoie de ce spune celălalt, de ce crede și simte el, pentru că știu eu mai bine. Dar nici eu nu mai simt nimic. M-am educat să nu mai simt, să nu mai cred și să nu-mi mai placă. Să nu mai fiu eu. Nu mă mai am pe mine. Există sărăcie mai mare?

Și totuși, o sărăcie asumată îmbogățește. Îmbogățește pe cel care și-o asumă cu curaj. O neputință recunoscută lărgește limitele, numai să nu-i dau drumul, să o fac să aducă rod. Rodul care sunt. A mă întoarce spre mine însămi înseamnă să recunosc că am o rană, poate o mie; când voi începe să le tratez n-o să mai fiu atât de plină de puroi, mereu gata să-l împroșc pe cel din fața mea. După bisturie, antibiotice și dureri de tot felul (asumate, nu băgate sub preș) o să mă văd așa cum sunt. Întreagă, nu o jumătate, nu un sfert, nu cineva care are nevoie neapărat să se agațe de altcineva sau de altceva ca să simtă că e viu. Voi putea alege să iubesc, nu voi mai iubi din dorința de a mă întregi. Nu voi mai fi o lipitoare pe alt suflet. A, da. Viața mea va începe să fie locuită de mine, nu de chiriași care îmi strică lucrurile prin casă. Atunci va începe să capete sens, sensul pe care Dumnezeu l-a gândit și dorit și iubit pentru mine. Pentru mine cea de-nepus în statistici, cutiuțe și alte dispozitive mecanizante, pentru mine cea unică, irepetabilă, frumoasă și minunată.

De ceva ani m-am concentrat pe iubirea jertfelnică. Nu trebuie să te gândești la tine, trebuie să dăruiești. Nu contează nevoile tale, durerile și lipsurile tale, amputează-le. Nu mi-am dat seama că, amputându-le mă evaporam. Tăiam și din mine o halcă sănătoasă, și tăietura se împuțea și năștea imediat o patimă. Patimile sunt puroiul de pe rănile noastre negate și netratate. Și totuși, cum să te rogi pentru un copil nevinovat dacă ești tu plin de ură și vină? Cum să cumperi o bucată de pâine unui sărac dacă n-ai bani? Cum să dai sfaturi pentru o viață împlinită și fericită când tu n-ai avut-o niciodată? Jertfești și ajuți, dar în timpul pe care îl ai, nu pe cel care e deja dat. Așa, ajungi la un final, și faci și câte ceva din ce te definește. Nu ești autist, dar nici superman. Pentru că nu am fost creați să fim supermeni. Am fost creați să fim noi, e o minune suficientă, nu mai are nevoie de oferte speciale.

Dacă vrei să faci pe cineva fericit azi, spune-i că este o minune. Garantat nu se va mândri, pentru că vei fi descoperit un secret atât de adânc îngropat în el, și care totuși îl definește atât de profund, că se va recunoaște și va plânge. Mereu auzim că suntem grași, nu avem carieră, nu avem succes, suntem balcanici, nu avem 90-60-90, nu suntem academicieni, avem nasul strâmb, nu avem cel mai bun servici posibil, nu suntem perfecționiști. Și totuși, toate defectele noastre alcătuiesc o ființă minunată, care a fost creată nu pentru a face o statistică de defecte, ci pentru a fi întreagă și împlinită. O minune din cap până în picioare, numai să creadă că e așa.

Trăim într-o lume care ne încurajează să fim mai mult decât ceea ce suntem, dar așa cum zice ea că suntem, nu așa cum suntem noi de fapt. E prea mare viteza ca să te autoanalizezi, și să recunoști că ești slab, limitat și ai nevoie de ajutor. Că nu ești imbatabil. Totuși, când le recunoști coșmarul se termină, fisura se sudează și nu mai trebuie să minți și să te ascunzi. Poți cere oricând, oricâtă putere de la Atotputernicul. Poți cere să fii ținut în brațe. Nimic rău în asta. Din îmbrățișare s-ar putea să primești și o doză bună de bucurie, dar astea sunt doar efecte secundare. Nesiguranța, dacă nu va dispărea, măcar va fi suspendată pe durata îmbrățișării. Și Dumnezeu îmbrățișează doar veșnic.

Sursa: Am cu ce

În gura presei: dependenţa

Blogul Sarei -Iubirea provoacă dependenţă


Acesta este unul dintre rarele cazuri în care o tragedie ajunge să fie căptuşită cu speranţa unor consecinţe pozitive: discuţiile despre adicţii, consecinţele şi tratamentul acestora au avut ocazia să iasă la suprafaţă în discursul public după moartea cântereţei britanice Amy Winehouse.
Una dintre cele mai influente şi elitiste publicaţii româneşti, Dilema Veche, a dedicat un întreg număr temei “Dependent? Depinde…“. Deşi a fost tratată mai superficial decât ar fi meritat, tema a beneficiat de contribuţia consistentă a doi specialişti în domeniu, care au adus în discuţie inclusiv problema codependenţei, a dependenţei de alte persoane.
Înainte de a vorbi despre dezbaterea românească, vreau să vă citez dintr-unarticol - de asemenea generat de moartea cântăreţei britanice – publicat pe site-ul CNN.
Cu tonul ei totodată autoritar şi rugător, [Amy Winehouse] a devenit o emblemă pentru natura contradictorie a adicţiei: aparenţa exterioară a succesului, frământările şi disperarea interioare; ispitoarea stăpânire a unei arte şi stima de sine scăzută de desebutul acestia; presiunea de a te trata şi nevoia internă de autonomie personală cu orice preţ. Aceste contradicţii sunt familiare oricărui care s-a luptat vreodată cu dependenţa sau a trăit în apropierea ei. Adicţia pare un act voluntar. O băutură, o pastilă, o linie. Şi totuşi, indiferent de consecinţele devastatoare, de sclipirea, inteligenţa sau capacitatea de judecată a dependentului, data viitoare este de neoprit.” (puteţi citi articolul în întregime aici)
Articolul suprinde foarte bine unul dintre cele mai dăunătoare mituri ale dependenţei: “mie nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că eu ştiu când să mă opresc, eu am voinţă suficient de puternică şi sunt o persoană inteligentă, nu ca ceilalţi.” Majoritatea dependenţilor pe care îi cunosc sunt persoane extrem de deştepte şi am ajuns să cred că, pe cât eşti de deştept, pe atât îţi vine mai greu să îţi înfrângi partea dependentă din tine care apelează cu precădere la justificări, motivaţii şi raţionamente care par logice.
În Dilema Veche am găsit unul dintre primele texte de circulaţie largă care menţionează codependenţa. Miruna Ţecheră, psiholog psihoterapeut, atrage atenţia că în dependenţă:
Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. (Puteţi citi articolul în întregime aici.)
Într-un alt articol din aceeaşi revistă, Alfred Dumitrescu (psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză), atrage atenţia asupra unui alt pericol, ce poate apărea în fuga oarbă de orice fel de depndenţă: însingurarea, retragerea, ridicarea independenţei la rang de valoare de necontestat.
există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale?
Din acelaşi interviu cu Alfred Dumitrescu mai recomand două fragmente:
De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac?
Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.
Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 
Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.
Îmi pare rău că este nevoie de întâmplări atât de nefericite pentru ca o problemă atât de spinoasă precum dependenţa să poată fi dezbătută în mod deschis. Liniştea şi lipsa de reacţii din jurul subiectului adicţiei nu face decât să încurajeze societatea să îşi îngroape adânc capul în pământ şi să îi delegitimizeze  pe cei câţiva care fac eforturi să abordeze problema dependenţei.