Viaţa ca un parc de copii

pr. Ioan Valentin Istrati

Eram într-o duminică într-un parc.

O hărmălaie de nedescris. Zeci de copii de la un an, abia împingându-se prin aer pentru a-și face loc, semnalizând ca la portavioane, până la copii mari, de 13-14 ani, preocupați de felul cum arată, încercând să mai prindă câteva zile din copilăria care stătea să plece.

În jurul unui tobogan imens, cu mai multe piste de coborâre, se învârteau haotic copiii aceștia, întrecându-se să găsească primii scările. Unii mai ariviști se băgau în față, își dădeau coate, îmbrânceau „carnea de tun” dimprejur. Alții, mai încăpățânați, nu voiau cu niciun chip să se alinieze la coada generală. Voiau să suie pe tobogan invers, prin albia alunecoasă pe unde ceilalți coborau în viteză. Și cădeau invariabil sau erau loviți în plin de grupul de copii care cobora.

Privind această învălmășeală, am avut o clipă senzația că parcul cu pricina e o icoană a universului creat sau a umanității. Toți se învârt în jurul a ceva, fie părinți, prieteni, profesori, soare. Toți urcă anevoie pe calea vieții cu dorința de a avea senzația tare a înălțimii și aerul căderii. Viața e un alpinism al sufletului, în care contează urcușul și privirea suverană peste creste înainte de a coborî în valea plângerii.

Dar să vă spun de ce eram eu acolo. Eram supraveghetorul copiilor mei, care intraseră în șuvoiul viu de hărmăieli ca într-o apă multicoloră. Era din ce în ce mai greu să-i urmăresc. Unul era sus, mascat de câțiva copiii mari, altul era la baza tunelului, iar hainele lor aveau multe în comun cu hainele altor copii, așa că doar o clipă puteam să ghicesc prin ce loc mai adastă. Ochii mei se învârteau continuu, ca la rotisor, încercând să calculeze distanțele unui ciclu de tobogan și să se mențină distributivi. Gata de a interveni dacă cel mic cade prin ochiurile mari ale scării, atent la pietrele stricate din caldarâm, circumspect la personajele din jur, îngrijorat de copiii mai mari, ale căror gesturi pot fi fatale unui țânc. Ceea ce m-a impresionat în gesturile copiilor mei a fost faptul că ei știau că eu sunt acolo, pe bancă, se raportau la mine, priveau din când în când la punctul de reper, aveau încredere că nu-i voi lăsa să se lovească.

Și am înțeles ceva din providența lui Dumnezeu. Cu o atenție distributivă la fiecare dintre noi, cunoscând în mod infinit viețile, suișurile și căderile noastre, pedagogic în a ne lăsa să ne consumăm libertatea, tacticos în observație dar gata oricând să ne ajute, cu inima largă cât cerurile, compătimitor la suferința noastră, zâmbind înțelegător la lipsa de folos a dorințelor noastre ardente, înlăcrimat la vederea căderilor noastre, atent la nesfârșit și iubitor de oameni, Tatăl nostru cel din ceruri supraveghează grijuliu viața noastră pe orbita terestră a timpului și gravitația noastră epectatică în jurului veșniciei.

Providența nu înseamnă nicidecum dădăceală necontenită, interferență brutală, limitare a libertății, urlete: „Nu-i voie acolo”, determinism volițional, isterie ipohondră, robotizare spirituală, hățuri ideatice. Dar ea nu e nici deism relaxat, retragere dezinteresată, ascundere de sine, renunțare la legea iubirii părintești, abandon lăuntric sau avort spontan. Providența e ochiul scrutător și iubitor al lui Dumnezeu, prezența Lui stăruitoare dar discretă în interioritatea vieții noastre, simțirea iubirii Lui sensibile și duioase, fără a deveni insistent sau vocal, însă mereu acolo, așteptând activ creșterea noastră în simțirea Lui.

Și mai este ceva. Băiatul meu de doi ani alerga împreună cu ceilalți pe scările care duceau spre vârf. Ajuns acolo, de unde poți privi de sus toată lumea, copilul nu se mai arunca pe albie, ci rămânea acolo nemișcat, minute în șir. Copiii treceau pe lângă el, iar el, rupt parcă de realitate, contempla lumea de sus, se hrănea din perspectiva înălțimii cu o poftă greu de cuprins în cuvinte.

După vreo oră și ceva de pronie la puterea minus infinit, mă durea capul de țipetele haotice din parc. Așa că am hotărât să plec. Am luat copiii cu chiu cu vai de la tobogan. Ce urlete și plânsete au fost atunci, nu vă pot spune. Cei doi se tăvăleau pe jos, plângeau îngrozitor, suspinau sacadat îngăimând silabe din care deduceam că mai vor să stea. Atunci le-am spus: de acum vă promit că nu vă mai aduc aici niciodată. Dar apoi mi-am zis: Și noi oamenii mari urlăm, zbierăm și plângem când pierdem ceva care oricum ne-a fost dăruit fără să merităm. Ce-ar fi dacă Dumnezeu ne-ar zice același lucru? Suntem în parcul vieții pentru că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât ne aduce aici, deși știe că vom plânge când vom pleca. Ne dă darurile doar din iubirea Sa infinită. Știe cât de urât vom face când le vom pierde din nepăsarea noastră. Dar bucuria Lui de a ne vedea fericiți e mai mare decât orice suferință de-a noastră trecătoare și imatură.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

Paraclisul Maicii Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...