vineri, 30 septembrie 2011

Ascultă-ţi copilul!

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi în comuniune. De aceea, nimic nu doare mai mult decât sentimentul că oamenii la care ţinem nu ne ascultă cu adevărat. Ascultatul (sau lipsa lui) ne modelează (sau ne deformează) încă din primele zile de viaţă – despre acest lucru ne vorbeşte Michael P. Nichols, profesor de psihologie şi terapeut:

Nu mai ascultăm cu adevărat


Lipsa disponibilităţii de a asculta este foarte răspândită şi ea este cauza unei mari părţi din conflictele şi problemele din viaţa noastră. Am câştigat un acces nemaipomenit la informaţie, dar am pierdut ceva foarte important: obiceiul de a ne concentra atenţia. De la muzica ascultată pe autobuz la televizorul care ne însoţeşte permanent în timpul petrecut acasă, suntem atacaţi de atât de mult zgomot, încât am devenit experţi în ignorarea acestuia. Dacă o emisiune nu ne atrage atenţia în primele două minute, schimbăm programul; dacă auzim o persoană vorbind despre ceva ce nu ne interesează, o ignorăm. În timpul scurt pe care îl petrecem cu familia sau cu prietenii, conversaţia este adesea înlocuită cu distracţii pasive şi liniştitoare. Prea obosiţi pentru a vorbi şi a asculta, ne mulţumim cu acalmia oferită de aparatele electronice care proiectează imagini, fac muzică sau scot zgomote şi nu mai comunicăm între noi, nu mai împărtăşim sentimente, idei, dorinţe.

Ascultarea = nevoie de bază


Să fim ascultaţi înseamnă că suntem luaţi în serios, că sentimentele şi ideile ne sunt recunoscute. În plus, în prezenţa unui ascultător receptiv suntem capabili să clarificăm ceea ce gândim şi să descoperim ceea ce simţim. De aceea, pentru a dezvolta o personalitate sănătoasă, oamenii au nevoie să fie ascultaţi. Ascultatul este esenţial pentru formarea unui sine puternic şi sănătos şi pentru formarea unor relaţii puternice şi sănătoase.
Seminţele ascultatului sunt înrădăcinate în copilărie, în calitatea relaţiei dintre părinţi şi copii. Părinţii care ascultă îşi fac copiii să se simtă valoroşi şi apreciaţi. A fi ascultat ajută la clădirea unui sine solid, înzestrând copilul cu suficient respect de sine pentru a-şi dezvolta propriile talente şi idealuri şi a aborda relaţiile cu încredere. Copilul care este ascultat creşte cu un sentiment de împlinire şi siguranţă. Copilului care nu este ascultat îi lipseşte înţelegerea care consolidează acceptarea de sine şi este deformat de dorinţele şi neliniştea celorlalţi.
Ascultatul este atât de important în dezvoltarea copilului pentru că el împlineşte una din nevoile de bază. Pe locul doi, după nevoia de mâncare şi adăpost, se află nevoia de înţelegere, pe care o au chiar şi pruncii. Nevoia nou-născutului de a fi ascultat este simplă, dar imperioasă, de aceea comunicarea cu el este foarte importantă, chiar dacă celui mic îi lipseşte limbajul vorbit. Şi atmosfera din jurul lui este un factor de comunicare. Pentru că cei mici sunt absolut dependenţi de părinţi, atunci când aceştia lipsesc, se ceartă sau nu reacţionează, copilul este singur şi terifiat. Pentru un copil, să fie ascultat înseamnă să primească o confirmare că există.

A fi ascultat = a fi înţeles şi luat în serios


Pe măsură ce copilul creşte, devine sociabil, apare zâmbetul social, începe să articuleze şi să stabilească contactul vizual. Din păcate, unii părinţi sunt atât de preocupaţi, de deprimaţi sau de zăpăciţi, încât îşi ignoră copiii. Atunci când vezi un părinte insensibil ignorând veselia unui copil, eşti martor la începutul unui proces lung şi trist prin care părinţii apatici veştejesc entuziasmul copiilor ca pe nişte flori lipsite de apă.
Însă nici entuziasmul excesiv nu este recomandat. El poate fi mai puţin deprimant, dar nu înseamnă că dacă foloseşti dulcegăria în voce, cuvintele de alint şi nesfârşita admiraţie şi uimire – eşti un ascultător mai bun. Copilul ai cărui părinţi îl gâdilă, îl înghiontesc şi îl zguduie atunci când nu este cazul se simte la fel de singur ca şi cel ignorat de părinţi.
Nu exuberanţa sau altă emoţie transmite aprecierea plină de iubire, ci a fi înţeles şi luat în serios. Ascultarea copilului înseamnă armonizare, adică capacitatea părintelui de a împărtăşi starea afectivă a copilului. Un exemplu: copilul se întinde entuziasmat şi apucă o jucărie. Atunci când o prinde, scoate un „aah!” fericit şi se uită spre mamă. Mama îi răspunde binevoitoare, împărtăşindu-i fericirea şi arătându-i acest fapt zâmbind şi spunându-i „Da!”. Mama a înţeles şi a împărtăşit starea copilului, iar aceasta înseamnă armonizare. Pe de altă parte, lipsa răspunsului emoţional duce la închiderea copilului. Un copil ale cărui spuse nu sunt apreciate şi nu li se răspunde, în final va renunţa şi se va întoarce în sine însuşi.

Copiii ascultaţi sunt, la rândul lor, mai buni ascultători


Până să ajungă la vârsta de 4-5 ani, ascultarea sau lipsa ei a modelat deja în mod evident personalitatea unui copil. Copilul înţeles creşte aşteptându-se ca şi ceilalţi să fie disponibili şi receptivi. De exemplu, atunci când el se îmbolnăveşte sau se loveşte la grădiniţă, va căuta sprijin în educatoare. În schimb, exact în astfel de momente, copilul neascultat eşuează în a cere ajutor.
Câteva exemple: un băiat este dezamăgit, îşi încrucişează braţele şi se îmbufnează; o fată se loveşte cu capul de masă şi se retrage să plângă singură; un copil este trist în ultima zi de şcoală şi stă îngheţat pe canapea, fără nicio expresie pe faţă – acest gen de reacţii sunt tipice şi nu se schimbă prea mult pe măsură ce acest copil creşte.
Preşcolarii care sunt ascultaţi de părinţii lor sunt mai implicaţi în social şi se simt mai confortabil cu colegii lor. Se aşteaptă ca relaţiile cu ceilalţi să fie plăcute şi de aceea sunt nerăbdători să le aibă. De aceea, sunt mai capabili să îşi facă prieteni şi sunt mai fericiţi. Sunt, de asemenea, şi mai buni ascultători. Până la vârsta de 4-5 ani, lipsa ascultării (nu abuzul sau cruzimea, ci simpla lipsă de înţelegere) creează un copil izolat şi nesigur, vulnerabil în faţa respingerilor.

Michael P. Nichols, în volumul „Ascultă-mă ca să te ascult

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 55 – august 2011

joi, 29 septembrie 2011

Te-ai căsători cu tine?

Un articol ce mi-a mers la suflet, scris de părintele Victor (Blogul Nihil sine Deo) din experienţa pastorală. M-am bucurat să citesc un cuvânt sincer, original, la subiect, aşa cum e mai bine şi merge direct la inima omului.

Nu cu mult timp în urmă am abordat o temă din două unghiuri diferite şi spre bucuria mea, citind şi alte bloguri, am constatat că şi alţii au avut această dorinţă de a înţelege cât mai bine rostul căsătoriei, mai ales din punct de vedere creştinesc, într-o societate în care individul(căci nu se pune problema de persoană) doreşte să-şi trăiască viaţa după bunul plac în compania unui(unei) fiinţe de care să se folosească uneori pentru căratul sacoşelor, bătutul covoarelor, mâncare caldă ori…ştiţi voi.
La prima vedere ai spune că de fapt asta e viaţa normală, că aşa se întâmplă peste tot. Jumătate din afirmaţie este corectă, aşa se întâmplă peste tot, dar nu este normal. Pentru care motiv azi vreau să vă provoc, dacă aveţi demnitatea să comentaţi chiar şi anonim, la o discuţie pe următoarea temă speculativă: te-ai căsători cu tine?
E simplu. Trebuie să fii sincer şi să te gândeşti că ar exista persoana de sex opus care să-ţi semne 100% la caracter, gândire, sentimente, la tabieturi, la pofte şi dorinţe şi la tot ce se poate numi şi gândi mergând până la asemănarea fizică în limitele acceptate. Bun. Dacă ar exista o astfel de persoană te-ai căsători cu ea. Adică te-ai căsători cu tine în varianta sexului opus?
Mă îndepărtez un pic şi trec în partea teologică pentru o frază şi vă reamintesc că Dumnezeu după ce l-a creat pe Adam a zis că nu e bine să fie singur şi a creat-o pe Eva să-i fie spre ajutor şi i-a binecuvântat spre naşterea de fii. Apoi se cunoaşte bine că Dumnezeu a binevoit ca dragostea să poată fi împărtăşită cu altcineva, ca în sânul Sfintei Treimi. Un solitar nu poate iubi, ori dacă iubeşte se iubeşte doar pe sine devenind un narcisist opac în primirea şi dăruirea dragostei.
Taman de aceea am purces la această temă ştiind că unii sunt pretenţioşi rău când e vorba de celălalt mergând chiar până la a gândi că e posibil ca nici pe sine să nu se fi putut suporta dacă s-ar fi căsătorit cu dublura sa.
Evident că au existat filme de tot felul cu universuri paralele, cu întâlnirea dublurilor, filme cu bărbaţi schimbaţi în femei şi invers, dar cred că a te căsători cu cineva care să-ţi semene până la ultimul gând ar fi o pedeapsă/binecuvântare care merită un moment de reflecţie ştiut fiind faptul că totdeauna găsim câte ceva de reproşat celor de lângă noi şi să ni se reproşeze cu aceeaşi măsură. Se întâmplă peste tot şi nu putem nega asta.
Aşadar, ca să nu mă lungesc cu vorbă lungă, aş îndrăzni să fiu curios dacă v-aţi înţelege cu cineva care să vă dubleze la perfecţie, dacă puteţi împărţi totul gândind la fel, dacă aţi cunoaşte că ştie tot ce gândiţi, dacă aţi reuşi să nu vă certaţi de loc dacă aţi conştientiza că aveţi în faţă o oglindă ce vă arată toate calităţile şi cele mai fine defecte.

''În primul rand inspiratia pentru postare a venit din experienta pastorala. De foarte multe ori se întampla ca unele cupluri cu mai multi sau mai putini ani de convietuire sa vină la spovedit cu diverse probleme, cu neintelegeri. Si poate nu toti cunosc Scriptura si poate nu toti sunt prezenti des la biserica pentru a se înţelepţi în cele duhovniceşti. E destul de greu să sfatuieşti două persoane, soţ şi soţie, când fiecare îşi ţine parte, când niciunul nu cedeaza. E de prisos sa-i dai exemplul altei familii, poate chiar daunator. Daca îi spui despre voia lui Dumnezeu de însotire a barbatului cu femeia pe unii " îi bagi in ceata". Cel mai edificator lucru s-a dovedit taman întrebarea postarii. Il întreb pe cel care se marturiseste: ti-ar conveni sa ai partener pe cineva ca tine?" "Crezi ca esti perfect(ă)? Din punctul acela discuţia se poartă pe alte coordonate. Nimeni nu a spus până acum că e perfect.''


Pr. Victor

miercuri, 28 septembrie 2011

Nu e de ajuns să iubeşti

Jacques Salomé

Nu e de ajuns să îi spun te iubesc daca nu pot primi toata aceasta dragoste în mine,
Nu e de ajuns să vreau sa fiu iubit daca relatia mea nu este în acord cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns să îmi exprim dorintele, trebuie de asemenea sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea să-mi spuna dorintele ei, daca nu stiu să le primesc sau să le amplific.
Nu e de ajuns să o las sa creadă ca vreau o relaţie de cuplu când eu îmi doresc doar sa ne întâlnim.
Nu e de ajuns să raspund asteptarilor ei daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns să o las să creadă că mă poate iubi, dacă mie mi-e teama de iubire sau mi-e frică să devin dependent.
Nu e de ajuns să mă las iubit dacă nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns să fiu pasional dacă nu disting nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns să mă arăt cu ea dacă nu o văd când suntem împreună.
Nu e de ajuns să îi promit ziua de mâine dacă nu sunt capabil să traiesc în prezent.
Nu e de ajuns să îi spun: vreau sa traiesc cu tine dacă nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns să îi spun: poti conta pe mine dacă eu sunt încă dependent.
Nu e de ajuns să îi fiu fidel dacă simt ca nu îmi sunt fidel mie însumi.
Dar uneori e de ajuns să-mi asum riscul de a spune toate acestea şi mai multe pentru a începe să construim împreuna dincolo de întâlnire, o relatie plină de viaţă.

Shift feat. Kamara & Do-Re-Mi - Pe Cuvant


Pentru Ancuţa! :)

Dumnezeu nu pedepseşte aşa cum am face-o noi, dacă am fi în locul Lui

Dacă omul are în sufletul său „binele“, de ce să se teamă de Dumnezeu? Să se teamă de Dumnezeu cel care păcătuieşte cu intenţie, cel care greşeşte ştiind că greşeşte şi nu se poate abţine la ispita diavolului. Mie nu mi-e frică de Dumnezeu. Mi-e frică de oameni, dintre care unii îţi bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte. Dumnezeu este Bun şi Mare. Te apără şi El cât poate. Nu te poate însă apăra de trimişii diavolului pe pământ, care te înjunghie fără nici o remuşcare. Dacă pe ei nu-i pedepseşte de 2.000 de ani, de ce m-ar pedepsi pe mine Dumnezeu? Cu diavolul risc să am probleme, diavolul coborât printre noi. Chiar Pitagora ne-a spus acum 2.500 de ani: „Nu te teme de zei, teme-te de oameni“. Şi bine a zis.

***

Omule drag,

Mult adevăr este în ceea ce spui, dar încă şi multă confuzie şi neştiinţă.

În primul rând, este adevărat că tu şi toţi cei care au „binele“ în suflet nu aveţi de ce să vă temeţi de Dumnezeu ca de oamenii care-ţi „bagă în inimă cuţitul de trei ori cât ai zice peşte“. Frica de Dumnezeu înseamnă cu totul şi cu totul altceva. Ea este începutul înţelepciunii şi aceasta se dobândeşte ca dar de la Dumnezeu dacă o cerem şi facem cele de cuviinţă ca s-o păstrăm şi s-o cultivăm.

Apoi, este adevărat că Dumnezeu nu pedepseşte aşa cum am face-o noi, dacă am fi în locul Lui. Şi este la fel de adevărat că acest lucru dă mult curaj celor care au „răul“ în inima lor şi, de multe ori, îi aruncă în deznădejde pe cei care aleg să facă „binele“. Şi acest lucru ar trebui să ne dea de gândit cu privire la sensul vieţii noastre pe pământ. Că doar Dumnezeu nu ne-a adus la existenţă, deşi ştia că vom cădea în neascultare, ca să ne pedepsească sau să ne lase să ne „facem de cap“ fără să ne pedepsească! Nu la pedeapsă s-a gândit şi se gândeşte Dumnezeu, ci la noi, la noi, toţi oamenii şi la fiecare în parte, şi la bucuria noastră de a fi cu El şi ca El.

El a făcut şi face mereu, şi mereu totul ca fiecare dintre noi să-L primească pe Fiul Său făcut Om şi pe Duhul Său cel Sfânt dăruit nouă în Biserică, şi aşa să primim puterea să ne facem, şi noi, fii în Fiul. Restul e ceea ce face omul care se leapădă, sau se îndepărtează, de Dumnezeu, momit de diavolul vrăjmaş, şi duce la durere şi scrâşnire a dinţilor.

Când descoperim asta, nu mai pierdem vremea temându-ne de oamenii care ne pot înjunghia, pentru că El e cu noi şi ne păzeşte sau îndură cu noi cele pe care le pătimim, şi prezenţa Lui simţită e mai dulce decât viaţa şi plăcerile ei trecătoare. Cu El, ce numeam înainte moarte nu e moarte, ci trecere la viaţa mai adevărată, pentru a aştepta împreună cu El şi cu sfinţii Lui învierea de obşte la Viaţa cea fără de sfârşit în bucuria şi desfătarea pentru care am fost creaţi de Dumnezeu.

Abia când ajunge omul să „guste şi să vadă că bun este Dumnezeu“ va descoperi ce este frica de Dumnezeu şi va învăţa înţelepciunea, care pentru înţelepciunea lumii acesteia este nebunie.

Până atunci, om drag, bine faci că te temi de vrăjmaşul diavol şi bine vei face dacă nu vei lupta de unul singur cu el, ci împreună cu Dumnezeu, şi cu sfinţii Lui, şi după rânduiala de două mii de ani a Sfintei Sale Biserici. Iată, Sfântul şi Marele Post te face ostaş de veghe la propria ta fericire de acum şi din veci. Învaţă să urăşti păcatul şi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, aşa cum ne porunceşte El, refuzând să confunzi diavolul cu vreun om, oricât de „rău“ ar fi. Învaţă să urăşti păcatul şi să-i iubeşti pe păcătoşi, şi Domnul te va învăţa frica cea bună. Această frică e frica de a-L întrista pe Dumnezeu, frica de a nu-L cunoaşte aşa cum ni se descoperă El în Biserică, frica de a nu auzi de la El în ceasul Judecăţii: „pe tine nu te cunosc“!

Domnul să ne ajute, şi pe noi, şi toţi oamenii, să ne pregătim cu responsabilitate pentru ceasul acela şi, cu mila Lui, să intrăm în bucuria cea veşnică.

Cu dragoste în Domnul,

Maica Siluana

luni, 26 septembrie 2011

Psalm, Mircea Lacatus

sufletul meu
o ulcică de lut
uitată pe un gard
oarecare
Doamne
întoarce-o cu gura
în sus
şi pune-i
o floare.

Eu sunt eu, necunoscuta lor

Eu sunt eu, necunoscuta lor!

Măicuța mea,

A trecut ceva timp. Și acum, abia acum învăț (asta era sesiunea a patra parcă) să identific tiparele din mintea mea. Nu pot spune că am lucrat ca la carte. Am încercat să fac sesiunea a opta în fiecare săptămână – cu mici excepții am făcut-o- dar mai ales am exersat binecuvântarea în viața de zi cu zi: în tramvai, la facultate, în vacanță, în familie. Era ciudat, uneori simțeam atâta furie încât îmi zicea câte un gând: poți să binecuvântezi până mâine, că tot ai să-l/o urăști. Și de fiecare dată binecuvântarea funcționa. Au fost multe situații…
Odată am ajuns la disperare că mi se părea că nu pot să nu apelez la schemele mele și am zis: Doamne, dacă nu mă ajuți să iert, am să mă răzbun subtil și eficient. S-a întâmplat primăvara trecută și rugându-mă am văzut pentru ce nimicuri mă lăsam măcinată de ură.
În acest timp, multe din tiparele mele au devenit evidente, m-am trezit adesea exact în situațiile în care obișnuiam să cad înainte, comportându-mă pe atunci ca o victimă care nu are de ales.
Și acum când am trăit aceleași situații am simțit că e o șansă pentru mine, o șansă de pocăință. O șansă de a-L întâlni pe Domnul în neputința mea. Am întâlnit un băiat - avea prietenă. Nu s-a întâmplat nimic. Dar am avut ocazia să mă „analizez” stând în fața aceleiași oferte de iubire imposibilă, ofertă la care în trecut n-aș fi rezistat. Domnul a fost cu mine. Și am înțeles că singur n-ai nicio șansă, că tot ce simți atunci când simți e mult mai puternic decât orice moralitate și autocenzură și că numai Domnul dacă-L chemi, te poate salva de tine însuți, de voia ta. Mi-a trebuit doar un strop de sinceritate ca să recunosc care e voia mea.
O altă experiență a fost, faza iubirii posibile. Un altcineva a încercat să se apropie de mine. Cât de teamă mi s-a făcut! Am încercat sentimente de vinovăție, frică, rușine. Din sociabilă și amabilă, am devenit brusc distantă, cu dorința de a-l determina și pe celălalt să devină așa. Și aici am identificat tiparul născut din abuz, cu frica de bărbați, suspiciunea, rușinea și am devenit iar furioasă că am avut o asemenea experiență (și așa am aflat că încă nu am iertat).
Am binecuvântat, I-am spus Domnului ce mă doare… căci am descoperit că mă durea în special felul egoist în care acel cineva se apropia de mine. Un mod de altfel firesc pentru veacul acesta dar neplăcut sufletului meu. Și Domnul a lucrat și acum. Și nu m-am mai simțit vinovată că mă distanțez atunci când simt că ceva nu-i în regulă. Dar adesea îmi este rușine că sunt așa. Mă privesc cu ochii lumii și-mi este rușine și frică de singurătate. „Ochii lumii” numesc eu teroarea celorlalți, teroare pe care am moștenit-o de la ai mei. De mică m-am simțit încredințată cumva acestei instanțe supreme (pentru ai mei) care era „lumea”.
Azi s-a manifestat din nou teama aceasta, la gândul că mă voi întâlni curând cu o persoană „din trecut”. Întâlnirile cu oamenii îmi amintesc de senzația de dinainte de examene. Întâlnirile cu oamenii îmi amintesc de examenele pe care le-am dat în fața alor mei zi de zi, fără să fi luat vreodată mai mult de 5. Iertați-mă, Maică, dacă inclusiv „întâlnirii” cu Sfinția voastră îi aplic acest tipar. În vara asta m-am gândit că mi-ar plăcea să vă văd într-o zi, și brusc mi s-a făcut teamă.
Mi-am amintit copilăria mea, în care nu știu să fi trecut o zi fără să fi fost criticată, judecată. Toate le greșeam. Oricât m-aș fi străduit, 90% era greșit. Am fost o sursă de nefericire din clipa în care m-am născut și ai mei au aflat că nu au un copil perfect. Cred că i-a marcat tare mult că n-am luat 10 la naștere. Mă trezesc răzbunându-mă pe ai mei prin afirmații răutăcioase. Iartă-mă, Doamne! Nu știu de ce mă simt atât de vinovată de nefericirea lor. Atât de mult le-am greșit? Le-am cerut iertare și au râs, au zis că n-au ce să-mi ierte. Oare așa sunt ei?
Când tata s-a legat batjocoritor de credința mea, i-am spus că dacă va mai face asemenea afirmații n-am să-i mai vorbesc. Am impresia că nu suportă că mă desprind de el. Căci înțeleg pe zi ce trece că pot trăi fără ei. Iar ei, mereu au afirmat că sensul vieții lor sunt copiii. Ceea ce mie îmi declanșează o culpabilitate incredibilă.
Și cu toate astea „sensul vieții lor” n-a primit niciodată cu adevărat atenție. Și cât m-am străduit! Accept azi că nu îmi vor da atenție și că nu pot schimba asta. Nu ține de mine.
M-am alăturat lor și m-am urât, m-am criticat zi de zi, m-am respins, m-am chinuit să fiu altcineva, încă mă străduiesc zadarnic să fiu altcineva, am crezut mereu că eu nu pot fi iubită, că-s cel mai groaznic om. (Încă mi-e greu să cred că Domnul mă iubește așa cum sunt). M-am simțit mereu vinovată că nu sunt cum mă vor ei. Dar vreau să renunț azi. Binecuvintează, Doamne, și iartă-le lipsa de iertare, neputința de a mă iubi pe mine și nu imaginea de copil ideal pe care și-au făcut-o despre mine și ajută-mă să-i iert și eu.
Nu voi fi niciodată și nu vreau să mă mai chinuiesc să fiu ce mă visează ei, sau să le întrețin iluziile. E atât de obositor să întreții iluziile celorlalți despre tine. Eu sunt eu, necunoscuta lor. Căci chiar de mi-au repetat întruna să nu le ascund niciodată nimic, multe le-am ascuns și pot spune azi că ei nu știu mai nimic despre mine, chiar dacă știu atâtea amănunte.
Ce-i „mai imposibil” în lucrarea asta e că ei se străduiesc să-mi întrețină tiparele într-un mod atât de evident, profitând de „supușenia” mea și mai ales crezând că-mi fac bine. Dar părintele Rafail Noica spunea că Dumnezeu numai în cele cu neputință lucrează, că cele cu putință le facem și noi. Așa că am nădejde. Cel puțin acum, în momentul în care vă scriu.

Sărut mâna, Maica mea
AB
**

Sărut fruntea, Copila mea!
Mulțumesc mult, mult, pentru felul în care lucrezi. Ce minune să-ți dai seama că instanța ta superioară a fost lumea și să ai curajul să te lepezi de ea, dându-i Domnului toate tiparele ei din mintea ta ca să le șteargă și să te facă liberă.
Dumnezeul nostru, așa cum Îl cunoști tu acum și încă Îl vei cunoaște mai îndeaproape, este Singurul Vindecător al omului. Cine nu crede în lucrarea Domnului de vindecător și nu se încredințează în primul rând acesteia, nu va putea să se bucure de celelalte lucrări ale Sale.
Mulțumesc, de asemenea, pentru responsabilitatea cu care-ți privești părinții așezându-te mereu în fața Domnului prin rugăciunea de iertare. Nu ești departe de a înțelege cât de neștiutori au fost și sunt încă în responsabilitatea lor de părinți. N-au știut și nu știu ce fac, de aceea rugăciunea ta de iertare îi va ajuta mult. Te-au întărâtat și chinuit crezând că te iubesc și că ești sensul vieții lor. Iertarea și rugăciunea vor fi pentru ei ca o apă vie în ceasul judecății, fie că acesta va fi o trezire aici, cu mila Domnului, fie în ceasul plecării din această viață. Să nu renunți Copila mea, nici la vindecarea ta, și nici la rugăciunea pentru ei.
Da, da, tu ești necunoscuta lor și nu mai ai nevoie să te identifici cu tiparele în care te-ai înghemuit de frică. Alungă gândul bolnav de vinovăție că nu ești cum te vor ei. Modelul tău e Domnul! Nu te teme! Nu ești responsabilă de sentimentele lor. Datoria ta este să-i cinstești și, felul în care ieși din relațiile pătimașe cu ei și te rogi pentru ei este cinstire în fața Domnului.
Să fii mereu harnică și onestă cu tine și încă multe minuni vom mai trăi!
Cu drag mult și rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana

vineri, 23 septembrie 2011

Chipul celui ce crede în Hristos

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic.

Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale. El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe către El.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului şi cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă şi să acţioneze dincolo de sinele său, s-a scuturat şi s-a eliberat de tirania jugului şi a robiei generate de egoism. El a tăiat, prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea faţă de aproapele. Nimic deja nu-l mai poate împiedica şi nimic nu-l mai poate influenţa. Nici plăcerile lumeşti care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracţia către bunurile pământeşti. Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau iniţial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubeşte şi Îl adoră. Dedicat întreg, cu inima şi cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumeşti iar pe cele trupeşti le micşorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoaşterii operei Sale creatoare iar sufletul său îşi găseşte odihna în pronia divină a Creatorului.

Tot ceea ce îl înconjoară pe omul credincios dăruieşte inimii sale noi sentimente şi noi înţelesuri. Întreaga creaţie vorbeşte cu un glas tainic sufletului său despre înţelepciunea şi bunătatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie şi încântare cercetează opera lui Dumnezeu şi contemplă frumuseţea creaţiei. Frumosul, binele, adevărul şi dreptatea, aceste virtuţi dăruite lumii văzute, care îşi au originea în însuşirea divină, devin obiectul cunoaşterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevărată şi întărită şi are ca izvor comunitatea permanentă a acestuia cu dumnezeiescul Creator.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea în gura sa. Pe acestea le cercetează ziua şi noaptea. Inima lui este înfierbântată de dragostea lui Dumnezeu. Se încordează către Acesta şi Îl caută prin cercetarea lucrărilor Sale. Lucrarea sa neîncetată este aceea de a ajunge la o cât mai mare desăvârşire, iar dorinţa lui este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Iubirea şi adorarea lui Dumnezeu inundă inima sa însetată de prezenţa Domnului, iar imnele şi doxologia, mulţumirea şi lauda neîncetată se înalţă spre El. Buzele sale grăiesc înţelepciunea iar inima sa îndeamnă la cumpătare.
Viaţa lui este un imn şi o armonie. Trăieşte, gândindu-se şi la binecuvântatul sfârşit, când se va îndulci de bunătatea lui Dumnezeu şi de bogatul Său har. Trăieşte pe pământ, dar ştie că cetatea sa stătătoare se află în ceruri.

Fără să stăruie în cele zilnice, este atent sa nu audă şi el cuvântul “de multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti” (Luca 10,41). De aceea se străduie neîncetat să aleagă “partea cea bună” (Luca 10,42). Toată grija sa se îndreaptă spre a împlini legea divină şi spre a săvârşi binele. Îi consideră pe oameni, indiferent de rasă sau naţiune, ca fiind cu toţii fraţi ce provin din aceiaşi protopărinţi şi de aceea îşi îndreaptă către toţi la fel, faptele sale bune.

Se bucură pentru fericirea lor şi se întristează împreună cu ei la necaz. În toată ziua este milostiv şi darnic, iar dreptatea sa va rămâne în veac. Inima sa nădăjduieşte în Domnul, iar sufletul său este gata să se prezinte înaintea Creatorului său. Plin de speranţă şi de curaj grăieşte asemenea psalmistului: “Domnul mă va ajuta, de cine mă voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”.

Sf Nectarie de Eghina

„Omul mai trebuie şi învăţat să ştie ce să facă cu libertatea”

„Părintele, duhovnicul nu se pot dezinteresa de viaţa celui încredinţat lui cu scuza libertăţii ce o are acela.”


„Există oameni care au primit de la Dumnezeu o răspundere pentru alţii ca pentru ei înşişi. E stareţul unei mănăstiri, sunt părinţii, e duhovnicul, e preotul. Dar aceasta înseamnă că ei trebuie să se şi pregătească pentru a conduce pe calea dreaptă pe cei încredinţaţi conducerii lor. Dacă dau sfaturi rele, vor suferi pentru greşelile acelora, ca pentru ale lor. Cel încredinţat de Dumnezeu unui îndrumător sufletesc trebuie să-şi facă însă şi el din voia aceluia voia sa. Prin el se împlineşte atunci voia aceluia. Dar, în acest caz, acela va plăti pentru greşelile făcute prin împlinirea voii lui. Părintele, duhovnicul nu se pot dezinteresa de viaţa celui încredinţat lui cu scuza libertăţii ce o are acela. Omul mai trebuie şi învăţat să ştie ce să facă cu libertatea. Şi unii sunt mai înaintaţi în această cunoaştere decât alţii. Răspunderea unora pentru alţii împleteşte destinele noastre până a ne bucura şi suferi împreună de urmările unei vieţuiri care nu se împlineşte numai prin unul. Nu ne mântuim singuri în mod egoist şi ambiţios; şi nu ne pierdem singuri. Ci ne mântuim cu cei pentru care am avut o răspundere şi cu cei pe care i-am ascultat; şi ne pierdem cu cei faţă de care nu ne-am exercitat răspunderea. Nici un om nu-şi poartă sau nu trebuie să-şi poarte numai sarcina sa, ci şi pe a altora. Dar să nu le dăm altora sfaturi din mândrie, ca să-i smintim şi mai mult, ci ca să-i slujim cu smerenie. Deci sfatul trebuie să fie unit cu pilda vieții, ca să nu-i pierdem prin sfătuire nici pe ei şi să nu ne pierdem nici pe noi.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 506 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 286-287)
Notele părintelui Stăniloae

miercuri, 21 septembrie 2011

Soţul creştin

Pe siteul Ortodoxia tinerilor am găsit un articol foarte bun de citit. Vi-l recomand.

În urma publicării pe blogul "Între viaţă şi carte" a unor articole despre „Familia creştin㔺i „Unde să ne căutăm viitoarele preotese?” , dar mai precis în urma unei discuţii serioase pe messenger, cu privire la cele două articole am constatat că peste tot se vorbeşte despre cum trebuie să fie soţia perfectă, „Miss nevasta”, (aşa îmi place mie să-i zic) că există o groază de îndreptare pentru fetele care vor să devină soţii. Vai săracele fete câte sfaturi, câte poveţe unele folositoare, altele mai puţin folositoare, dar să nu judecăm că ştie mai bine Dumnezeu să judece.

Dar despre viitorul soţ mai nimic, sau foarte puţin. Ori soţia trebuie să fie sfântă, fecioară, supusă soţului, în schimb soţul mai îşi permite câte o mică greşeală, un micuţ păcat, că doar soţia trebuie să fie supusă bărbatului, replica preferată a soţilor cu care rămân în urma slujbei Sfintei Taine a Căsătoriei.
Mă întreb oare cum trebuie să fie soţul care tinde spre perfecţiune? Dacă avem pretenţii ca viitoarea soţie să fie aşa şi aşa, eu cred că şi viitorul soţ trebuie să fie şi mai şi decât soţia. Voi încerca să vorbesc despre „soţul ideal” aşa cum voi putea, pentru că nu am aşa o cultură încât să tratez foarte bine acest subiect, la modul serios vorbind un subiect delicat.
Oare cum trebuie să soţul? Viitorul soţ? Ce model trebuie să urmeze? Clar la aceste întrebări răspunsul îl ştim cu toţi, are model de urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos! A iubit Hristos Biserica? Da a iubit-o, aşa şi soţul să-şi iubească soţia şi Sfântul Ioan Gură de Aur spune ca soţul să se îngrijească de soţia sa cum se îngrijeşte Hristos de Biserică. Chiar dacă ar trebui să-şi dea viaţa pentru soţie, chiar dacă ar trebui să îndure o mulţime de pierderi, să răzbată încercări grele, nu trebuie să se dea în lături, deoarece chiar răbdând toate acestea tot nu ar face nimic care să se asemene cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică.
Într-o conferinţă Părintele Constantin Necula într-o conferinţă punea aşa o întrebare cum poate o fată să iubească un băiat care o face pururi să plângă, că-i mitocan, că-i pute sufletul de îngâmfare şi de egoism?! Aaa, facem pe martirele…. Cică: Îl iubesc din milă! Hai, să fim serioşi! Mi-e milă de porc, că-l taie de Crăciun, nu? Păi compari mila aia cu mila pentru ăstalalt?! „E beţiv, săracul, dar e aşa băiat bun când e treaz!” „Şi când e treaz? Când a fost ultima dată treaz?” Şi stă şi calculează şi ridică trei degete şi zice „Trei”. Şi tu zici: „Zile”? Ea: „Luni!” „Acum trei luni?” Cică! „Nu! Acum trei luni avea trei ani de când a fost treaz ultima dată” Şi, totuşi, ea continuă relaţia…. Examenul la care prietenul a picat şi asta este un examen la vieţii care nu ar trebui să lase coringenţi.
Să nu uităm că în paginile Sfintei Scripturi aflăm cuvinte care ar trebui să ne dea de gândit la rolul nostru în viaţa familie, să ne gândim serios că soţia nu este ceea căruia i se porunceşte şi ea să execute: „Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.”(1 Petru 3,7) ci trebuie să dea dovadă de adevărata bărbăţie şi nu de posesor, aşa cum remarca şi părintele Alexander Schmemann că bărbatul poate să devină bărbat adevărat, împărat al zidirii, doar dacă nu pretinde să fie proprietar al zidirii, stăpân cu puteri nelimitate asupra ei, ci primeşte cu iubire şi ascultare voia lui Dumnezeu în ce îl priveşte.
De asemenea, şi femeia încetează să fie numai femeie atunci când, dându-se celuilalt pe de-a-ntregul, devine la rândul său întrupare a bucuriei şi plinătăţii vieţii, devine cea pe care în Cântarea Cântărilor împăratul o aduce în cămara de nuntă zicând: „cât de frumoasă eşti tu, iubita mea. Şi fără nici o pată!” (Cântarea Cântărilor 4,7).
Mergând tot în paginile Bibliei unde aflăm răspuns la orice întrebare mai găsim: „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.”(Efeseni 5, 28) şi cum ar trebui să poarte prietenul sau soţul cu prietena sau soţia? Decât aşa cum îi sfătuia odată Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei pe apropiaţii săi, că în dragoste este nevoie de o delicateţe deosebită. Poţi fi sincer şi devotat, şi totuşi în cuvintele şi în faptele tale să nu fie destul din acea tandreţe care cucereşte inimile.
Iată un sfat: nu-ţi afişa proasta dispoziţie şi sentimentele ofensate, nu vorbi cu mânie, nu te purta urât. Nici o femeie din lume nu va suferi atât de mult ca propria ta soţie din pricina cuvintelor tăioase ori necugetate care ţi-au scăpat de pe buze. Dintre toate lucrurile din lume, cel mai de temut să îţi fie tocmai s-o amărăşti. Dragostea nu-ţi dă dreptul să te porţi grosolan cu cel pe care-l iubeşti. Cu atât sunt mai strânse relaţiile dintre voi, cu atât mai rău doare inima de la orice privire, ton, gest sau vorbă care arată iritat ori sunt pur şi simplu necugetate.
Trebuie ca mâinile soţului, însuflate de dragoste, să fie în stare să facă orice. Trebuie ca fiecare soţ iubitor să aibă inimă mare. Fiecare soţ creştin trebuie să se unească cu soţia sa în dragostea de Hristos. Din dragoste de ea, el va trece prin încercările pe care le presupune calea credinţei. Luând parte la viaţa ei plină de credinţă şi rugăciuni, el va lega cu Cerul şi viaţa sa. Cei uniţi pe pământ prin credinţa comună în Hristos, transfigurând dragostea lor reciprocă în dragoste de Dumnezeu, vor fi veşnic uniţi şi în Cer.
Soţul trebuie să se sfătuiască cu soţia sa în privinţa treburilor sale, a planurilor sale, să aibă încredere în ea. Poate că ea nu se pricepe atât de bine ca el la aceste treburi, însă poate că va propune multe lucruri de valoare, întrucât intuiţia feminină funcţionează adeseori mai repede decât logica masculină. Dar şi dacă soţia nu-şi poate ajuta soţul în treburile lui, dragostea pentru el o face să poarte un interes profund pentru grijile lui, şi este fericită atunci când el îi cere sfatul. Şi în felul acesta cei doi se apropie şi mai mult.
Datoriile şi obligaţiile relaţiei conjugale sunt reciproce şi întru totul egale. Soţul şi soţia exercită funcţiuni diferite în sânul familiei, la fel cum preotul şi laicul o fac în „familia” comunităţii parohiale. Totuşi, aceste funcţiuni sunt complementare, fiind eficace doar atât timp cât se bazează pe egalitatea deplină şi necondiţionată a fiecărei părţi implicate, în ce priveşte statutul ontologic şi valoarea spirituală, care astăzi se cam uită din păcate.
Protoiereul Artemeie Vladimirov remarcă pe bună dreptate că soţilor contemporani le lipseşte în primul rând cavalerismul, mărinimia, tandreţea, bunăvoinţa, gentileţea –tocmai acele trăsături care alcătuiesc pentru o femeie atmosfera de cămin, de cuib. Foarte des uităm că este de datoria noastră să ne purtăm atent cu jumătatea noastră, măcar în lucrurile mărunte. După cum recunosc chiar femeile, lor ne le trebuie mult. Soţia iubitoare se bucură de orice mărturie, cât ar fi ea de microscopică, a faptului că ocupă un anumit loc în gândurile şi inima soţului. Pe cine iubim, la acela ne şi gândim; pe cine îndrăgim, pentru acela ne rugăm. Mă întreb câţi dinte soţi se mai roagă pentru soţiile lor?
Ar fi cazul ca soţilor să li se spună să mai lase bancurile cu supremaţia în căsnicie pentru că aşa cum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos dă legi care privesc şi pe bărbat şi pe femei, deşi pare că se adresează numai bărbaţilor. Vorbeşte capului, dar poruncile Sale sunt adresate deopotrivă întregului trup. Vede în femeie şi în bărbat o singură fiinţă şi nu face deosebire între sexe. Şi continuă tot Sfântul Ioan Gură de Aur, soţul nu ar trebui să uite cuvintele iubirii pentru soţie: eu dintre toate prefer iubirea ta! Şi nimic nu-mi este mai amar decât să mă cert cu tine. Şi dacă trebuie să pierd toate, să devin sărac lipit pământului, să ajung chiar în gura morţii, să pătimesc orice, şi primesc pe toate, îmi este de ajuns ca tu să fii bine! Niciodată să nu-i vorbeşti vulgar, ci cu cumpătare, cu preţuire, cu iubire multă, s-o cinsteşti. Arată-i că-ţi place tovărăşia ei, că preferi să rămâi cu ea acasă decât să te învârţi prin piaţă. S-o preferi dintre toate şi pentru toate şi s-o lauzi pentru frumuseţea, pentru înţelepciunea ei. Pe ea s-o preferi dintre toţi prietenii, chiar mai mult decât pe copiii tăi pe care ţi i-a dăruit. Şi pe aceştia să-i iubeşti datorită ei.
Dacă azi am respecta aceste cuvinte spuse sunt sigur că nu ar mai exista divorţuri sau alte probleme în familie, pentru că şi bărbatul dacă ar primi avansuri de la alte femei, ar avea puterea să spună: stop! stai domne! Păi eu am acasă o soţie, m-am căsătorit cu ea în faţa lui Dumnezeu, mă aşteaptă, am iubit-o, nu o voi înşela, a fost alături de mine la greu. Da o iubesc doar pe ea!
Şi până la urmă cum ar trebui să se poarte bărbatul cu soţia sa, că tot am scris mai sus dar poate fără nici un înţeles, dar ce este cel mai important că iubirea celor doi soţi este conştientă de faptul că aparţine unei iubiri mai mari, pe care ei sunt hotărâţi, o dată pentru totdeauna, să nu o mai părăsească pentru nici un motiv, nici chiar dacă ar fi ca iubirea să devină o cale de a experimenta suferinţa, din vina amândurora sau unuia dintre ei.
Soţul să nu uite că femeia este preţioasă şi de neînlocuit, că este o fiinţă unică şi irepetabilă. Să nu uite că este maximul bine, că este parte din el şi un singur lucru cu el. Să nu uite s-o ţină de mână când este cu ea, că fie fericit că o are aproape. Să nu ridice vocea la ea, să-i facă mici atenţii, un mic cadou, o floare, o îngheţată, ceva dulce. Soţul să nu uite să-i spună că o iubeşte, în orice ocazie, că este unică şi atrăgătoare, importantă şi de neînlocuit. Făcând toate acestea ajungem la o căsnicie trainică pe care doar moartea o va destrăma. Să nu aşteptăm ca doar soţia să facă primul pas şi să se schimbe, ci schimbarea să înceapă cu noi.
(Hrab Alexandru)

Pentru acest articol am folosit următoarele surse:
  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. EIBMBOR, Bucureşti, 2006;
  2. David C. Ford, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. Sophia, Bucureşti, 2004;
  3. D. Novello Pederzini, A te căsători este frumos! Ed. Serafica, Roman, 2009;
  4. John Breck, Darul sacru al vieţii, ed. Patmos, Cluj Napoca 2007;
  5. Preot Constantin Necula, Creştinism de vacanţă, ed. Agnos, Sibiu, 2011;
  6. Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Căsătoria, ed. Tabor, Bucureşti, 2010;
  7. Cum să întemeiem o familie ortodoxă, ed. Sophia, Bucureşti, 2011;
  8. Familia creştină icoana a legământului de iubire dintre Dumnezeu şi om, ed. Viaţă Creştină, 2011;

duminică, 18 septembrie 2011

Sa nu ucizi - Florin Chilian

N-ai drept să te minţi
Să te păcăleşti
Că tot e-n zadar,
Să nu reuşeşti
În tot ce visezi.
N-ai drept să renunţi,
N-ai dreptul să mori,
Cât încă trăieşti.
N-ai dreptul s-o minti
Să te amagesti
Cât alta iubeşti
Şi viaţa din ea
Vie-n viata ta.
Ucide acum
În inima ta
Tot ce ar urma.

Trebuie să stii că ştiu. E scut!
Trebuie să stii ca mâine e-n trecut
Trebuie să stii de oamenii ce-ţi fură viaţa
Cu-n zâmbet nenăscut.
Trebuie să ştii că ştiu. E scut!
Trebuie să stii că ieri încă nu a început
Trebuie să stii că nu eşti singur
E un drum deja facut.

Ai dreptul să ştii
Că un cuvant
Poate să deschida un mormant
N-ai drept să te ierti
Prea uşor.
N-ai drept să omori
Visele din zori
Ce alt om zidesc,
Ce-n alt om trăiesc.
N-ai drept să ucizi.
N-ai drept să decizi,
Ce-i bun pentru el
Chiar dacă el vrea
Chiar daca-i aşa
Nu e viaţa ta.

Exista bine, exista rău
Sunt amândouă în drumul tău
Exista viaţă în viaţa ta
Există ură şi dragostea doar alegerea-i a ta.

Food Inc


 Un film documentar despre hrană. După 30 de minute de vizionare, mă gândesc serios că cel mai sănătos e să cumpăr mâncare direct de la ţărani.
Pe lângă nebunia creşterii animalelor în condiţii de neconceput, mi se opreşte pur şi simplu mintea în loc când văd că oamenii nu pot să-şi cultive pământul cu propriile seminţe din anii trecuţi! Sufocant! 
 Doamne fereşte! 

Nevoia de curăţire lăuntrică, Părintele Sofian Boghiu

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (film, 1972)

Sinopsis


Ipu (Amza Pellea), nebunul satului, traieste ultimele zile ale ocupatiei germane in satul sau transilvan. El e apropiat sufleteste de un baiat (Cristian Sofron), traumatizat de moartea fratelui sau, cu care isi gaseste refugiul intr-o lume imaginara. Dupa ce un militar neamt a fost ucis, localnicii sunt amenintati cu executia daca nu-l predau pe cel ce a savarsit crima. Ipu accepta sa-si asume crima in schimbul unei parcele de teren pentru familie si unei inmormantari de lux la a carei repetitie tine mortis sa asiste. Aranjamentul se dovedeste inutil, nemtii, presati de evenimente, il ignora. Ramane doar condamnarea morala "la moarte" pronuntata de copil.
Ecranizare dupa nuvela lui Titus Popovici, "Moartea lui Ipu".



Regizor- Sergiu Nicolaescu
Scenarist -Titus Popovici
Producător -Sergiu Nicolaescu
Distribuţie:
Amza Pellea
Octavian Cotescu
Iurie Darie
Ion Besoiu
Gheorghe Dinică
Ioana Bulcă
Ştefan Mihăilescu-Brăila
Sergiu Nicolaescu
Ernest Maftei
Octavian Cotescu
Cristian Şofron

De aici aflăm că în luna august 2011 au început filmările la o noua ecranizare a nuvelei lui Titus Popovici. Filmul îl va avea în rolul principal pe Gérard Depardieu şi va fi regizat de Bogdan Dumitrescu Dreyer. Filmările vor avea loc la Sighişoara.

vineri, 16 septembrie 2011

IPS Kallistos Ware: „Dumnezeu vrea să ne ajute, dar şi noi trebuie să facem partea noastră”

diac. Nicolae Hulpoi

„Tendinţa de secularizare este ceva relativ şi superficial, căci în adâncul inimii oamenilor se păstrează o puternică «sete» după Dumnezeu“. „Să le prezentăm tinerilor o Ortodoxie caldă, generoasă, nu una a regulilor şi restricţiilor de tot felul“. Înaltpreasfințitul Kallistos Ware împlinește astăzi, 11 septembrie 2011, 77 ani. Vă prezentăm cu acest prilej un interviu realizat în vara anului 2006 și publicat pentru prima dată în Lumina de Duminică.

„Retragerea din lume într-un cerc strâmt, protector şi plin de siguranţă, un microcosmos liturgic în care totul este armonios şi frumos, ar fi o trădare a plenitudinii Ortodoxiei. Căci adevărata Ortodoxie respinge separarea dintre sacru şi secular. Dumnezeu poate fi găsit peste tot, în fiecare persoană.(…) Să devii ceea ce eşti: mai exact, să revii la tine însuţi; descoperă-L pe cel care deja este în tine; ascultă-L pe cel care niciodată n-a încetat să vorbească în tine; posedă-L pe cel ce chiar acum te posedă.“ (Kallistos Ware)

- Cum caracterizaţi lumea în care trăim?

- Lumea în care trăim… Văd două tendinţe, două direcţii. Prima, în special în vestul Europei şi în America de Nord, este tendinţa de secularizare. Foarte mulţi oameni par să-şi piardă credinţa, iar Biserica instituţională pare a fi în declin. Dar dacă privesc mai îndeaproape pot vedea şi o altă tendinţă, care contrazice pe cei care consideră că a murit credinţa. Chiar mai mult, în multe părţi ale lumii, se manifestă un fenomen de revigorare a credinţei. Nu fac referire la lumea musulmană, unde sentimentul credinţei este foarte puternic, ci la situaţia unor ţări precum România şi la alte ţări ex-comuniste. Căderea comunismului a coincis cu o „renaştere“ a Bisericii: mănăstiri noi, biserici noi de parohie, o creştere a numărului credincioşilor practicanţi.

Nu cred că lumea de astăzi este neduhovnicească. Experienţa mea din Marea Britanie mi-a arătat că foarte mulţi tineri nu se dovedesc deloc sensibili faţă de Biserica instituţională, însă manifestă în inimile lor o sete profundă de tot ceea ce înseamnă spiritual.

Mi se pare că tendinţa de secularizare este ceva relativ şi superficial, căci în adâncul inimii oamenilor se păstrează o puternică „sete“ după Dumnezeu.

- Unde trebuie căutate răspunsurile întrebărilor zilelor noastre, înăuntrul sau în afara noastră?

- Răspunsul final în noi înşine îl vom găsi. Să luăm ca exemplu criza ecologică. Considerăm criza ca aparţinând mediului, însă adevărata criză se află în interiorul nostru; nu în ecosferă, ci în inima omului. Dacă aerul devine tot mai toxic, apa tot mai poluată, pădurile mor, problema nu ţine de mediu ci de fiinţa umană, pentru că folosim creaţia incorect. Aşadar, soluţia este în interiorul nostru, într-o schimbare a atitudinii noastre vizavi de lumea materială. Nu trebuie să ne considerăm nişte stăpâni, ci nişte slujitori; nu nişte tirani, ci nişte preoţi ai creaţiei, împreună cu care să ne întoarcem la Dumnezeu, la perfecţiunea de la începuturi.

Trebuie să ne pocăim de greşelile noastre; o pocăinţă nu doar în sensul unei simple păreri de rău, ci într-o profundă schimbare a gândirii şi atitudinii noastre.

- Ce înseamnă a urma calea ortodoxă?

- Inima Ortodoxiei este reprezentată de Sfânta Liturghie, în centrul căreia se află Sfânta Euharistie. Urmarea căii ortodoxe implică o apropiere tot mai deasă de Sfânta Împărtăşanie, printr-o sporire a credinţei şi dragostei. Bineînţeles că sunt multe alte aspecte implicate în felul ortodox de a fi: rugăciunea lui Iisus, Filocalia; apoi enumerăm implicarea socială pentru a combate boala şi sărăcia. Totuşi, izvorul şi temelia tuturor actelor noastre o reprezintă dumnezeiasca Liturghie. Euharistia este începutul a toate.

- Învăţătura ortodoxă este în stare să răspundă provocărilor lumii în care trăim?

- Da! Cu siguranţă Ortodoxia are posibilităţile de a răspunde provocărilor acestei lumi. Ca să dăm un răspuns complet, trebuie subliniat că şi noi trebuie să devenim nişte ortodocşi mai buni. Trebuie să pătrundem mai adânc în tainele credinţei, să înţelegem mai bine ce înseamnă a fi creştin-ortodox.

Aşadar, răspunsul există, noi doar trebuie să-l căutăm. În cartea lui Isaia, din vechiul Testament, profetul îi spune lui Dumnezeu: „Cu adevărat, Tu eşti un Dumnezeu care stai ascuns!“. Şi este adevărat! Uneori, Dumnezeu vrea să-L căutăm. Dumnezeu vrea să ne ajute, dar şi noi trebuie să facem partea noastră. Şi partea noastră constă în a căuta şi a învăţa ce înseamnă a fi ortodox. Până nu demult, faptul de a fi ortodox coincidea cu identitatea naţională, cu originea etnică. Dacă erai român, grec sau rus, erai ortodox. Însă nu denumirea de ortodox te face ortodox. Trebuie să învăţăm ce înseamnă să fii ortodox, să cercetăm inimile noastre şi să trăim efectiv Ortodoxia. Dacă în trecut Ortodoxia era o chestiune de identitate naţională, astăzi ea trebuie să reflecte angajamentul personal.

- Cum trebuie predicată Ortodoxia în Occident, într-o societate pe care unii o consideră „postcreştină“?

- Dacă ne referim la propovăduirea Ortodoxiei în sensul de a converti oameni la Ortodoxie, cred că cei care ar trebui mai întâi convertiţi suntem noi înşine. Dacă vrem ca Ortodoxia să fie mai pregnantă în societate, trebuie ca noi să ne luăm credinţa foarte în serios.

Este nevoie de mai multe publicaţii cu conţinut ortodox. Eu aparţin unei generaţii care a folosit cărţile. Astăzi… oamenii află lucruri noi prin intermediul Internetului. De altfel, noi, ortodocşii, ar trebui să învăţăm să utilizăm mijloacele moderne, să facem din mijloacele media instrumente prin care să ne mărturisim credinţa.

Răspândirea şi întărirea Ortodoxiei depinde astăzi, foarte mult, de parohie, comunitatea ortodoxă locală. Dacă vom avea parohii care să nu se prezinte doar ca entităţi formale, ci ca vii comunităţi euharistice, atunci, fără ca noi să avem o intenţie concretă în acest sens, interesul celor din jur va creşte.

Un rol important îl pot juca şi mănăstirile. Sunt bucuros că în România există atâtea mănăstiri foarte active.

- Care trebuie să fie atitudinea şi mesajul Bisericii Ortodoxe în ceea ce-i priveşte pe tineri?

Tinerii de astăzi, din Marea Britanie (nu ştiu cum sunt cei din România, dar cred că nu sunt foarte diferiţi), sunt complet insensibili faţă de atitudinea autoritaristă. Dacă vrem să-i influenţăm pe tineri nu trebuie să le vorbim agresiv, să-i constrângem cu reguli rigide. Trebuie să le prezentăm tinerilor o Ortodoxie caldă, generoasă, nu una a regulilor şi restricţiilor de tot felul; o Ortodoxie a iubirii chenotice, jertfelnice. Dacă vom vorbi tinerilor în acest fel, fără a apela imediat la reguli, împărtăşindu-le din experienţa noastră personală, cred că atunci ne vom face ascultaţi.


Trebuie să le aducem înainte chipuri de sfinţi din zilele noastre, cum ar fi Sfântul Nectarie de Eghina, sau persoane care au trăit cu adevărat Ortodoxia, cum ar fi părintele Paisie Aghioritul de la Muntele Athos, sau părinţi de aici, din România, cum a fost părintele Cleopa. Acestea sunt modelele despre care ar trebui să vorbim. Despre persoanele care au arătat o iubire caldă şi generoasă faţă de ceilalţi; persoane care nu au încercat să domine, ci să slujească.


Dacă vom reuşi să prezentăm acest fel de Ortodoxie tinerilor, ne vom face ascultaţi.

Cine este Kallistos Ware?


Timothy Ware s-a născut în Marea Britanie, în 11 septembrie 1934, într-o familie de anglicani practicanţi. La 17 ani intră dintr-o întâmplare intr-o biserică ortodoxă. Profund impresionat de atmosfera de acolo, a păstrat în permanenţă în sufletul său acea impresie. Mai târziu a spus: „Sunt fericit că n-am descoperit Ortodoxia prin lecturi sau întâlniri, ci prin Liturghie. Cred că e drumul cel mai bun.“
Cu toată convingerea sa, s-a convertit formal după 6 ani. În acest timp a studiat limbile clasice la Universitatea Oxford. Până în 1965, când este călugărit, primind numele de Kallistos, călătoreşte pe la Muntele Athos şi prin alte centre ortodoxe, pentru a cunoaşte cât mai bine învăţătura noii sale credinţe.
În 1966 este hirotonit preot, chiar înainte de a pleca la Oxford, unde primise numire la universitate, pentru a preda cursul de Studii ortodoxe orientale. Era singurul ortodox din colegiul profesorilor.
Din 1982 este episcop, având în păstorire credincioşii anglofoni ai Arhiepiscopiei ortodoxe greceşti din Marea Britanie. A publicat numeroase cărţi şi articole, dintre care Ortodoxia, calea dreptei credinţe, Rugăciune şi tăcere în spiritualitatea ortodoxă etc., fiind traduse şi în limba română.

joi, 8 septembrie 2011

Blog plecat un pic în vacanţă...

Da, ştiu, începe şcoala, dar blogul- nu şi nu,că el vrea vacanţă. Merge la un curs de perfecţionare, cu tot cu pisoi, numit: ''cum să trăieşti fără bani?'' Pentru început avem de citit două cărţi.

Asta e una:
Ortodoxia si problema banilor
Traducere din limba rusa de Adrian Tanasescu-Vlas
Editura Sophia

'' Într-o lume în care discrepanțele dintre păturile sociale devin tot mai evidente, creștinii sunt adeseori obligați să își pună foarte acut problema bunăstării materiale. Unii sunt apăsați de nevoi și de grija zilei de mâine, pe când credincioșii mai înstăriți poartă conștiința responsabilității față de aproapele mai puțin avut.
Vreți să aflați răspunsul la dilemele morale cu care vă confruntați în privința aceasta? Sfinții și ceilalți autori duhovnicești cunoscuți cuprinși în această carte vă răspund într-un glas: Nu situația sa materială îl mântuiește sau îl pierde pe om, ci atitudinea corectă față de ea.
Lucrarea de față reprezintă o cheie a perspectivei ortodoxe asupra sărăciei și bogăției.''



Şi a doua carte:
Tu si banii. Cum sa-ti controlezi relatia cu banii

Autor: Emmanuelle Daviet, Marc Levy-Davila
Traducere din limba franceză de Liliana Urian
Editura Trei

„După ce a epuizat toate bârfele, şi-a comparat geanta cu a Julietei, a criticat ultimul film a lui Woody Allen şi a privit la trecătorii de pe stradă, Eva începe să se văicărească:
— Mi-ar plăcea să cer o mărire de salariu, să-mi fie mai uşor să vorbesc despre bani cu Jules, să nu mai rămân mereu lefteră la sfârşitul lunii, să ştiu dacă părinţii mei au de gând să-mi lase o moştenire babană.
[…]
— Ar trebui să citeşti cartea asta: Tu şi banii.
— Ce e?
— Un ghid care tratează ultimul mare tabu al societăţii noastre: banii. Te-ar ajuta. Cei doi autori ne explică faptul că, în general, nu se vorbeşte despre bani; iar dacă se vorbeşte, nu se spune mare lucru sau, în orice caz, se vehiculează banalităţi. Banii deranjează şi ăsta-i motivul pentru care s-au hotărât să le consacre vreo două sute de pagini. E prima dată când citesc o asemenea carte.
— Poţi să mă luminezi? În ce constă originalitatea?
— Ei bine, autorii analizează toate situaţiile în care banii joacă într-adevăr un rol important: banii în relaţia de cuplu, banii şi copiii, banii şi părinţii, banii la serviciu, banii în relaţiile cu prietenii. Fiecare se poate recunoaşte cu mare uşurinţă în comportamentele descrise. Sunt imaginate o gamă largă de situaţii simple, concrete şi cotidiene în care te poţi regăsi. Analiza este apoi urmată de diverse soluţii propuse. În fapt, se prezintă în cuvinte simple comportamente legate de bani care tind uneori să devină patologice […]."
 *
Emmanuelle Daviet este ziaristă la France Info, specialistă în problemele legate de consum.
Marc Levy-Davila este psihoterapeut, consilier şi expert, de cincisprezece ani, în problema relaţiilor dintre individ şi bani.''

Aşadar, îmi iau rămas bun pentru o perioadă. 


Cu drag,
Ramona 
(şi pisoiul năzdrăvan :)

Ancora din Oceanul cel de Sus

A fi om duhovnicesc este singurul mod de a înfrunta timpul !

Nimic nu poate fi mai greu pentru suflet, nimic mai chinuitor și mai ucigător decât spaimele fiecărei zile, fricile, amenințările. Din nefericire trecem deseori acest prag emoțional fără să fim pregătiți, pentru că întâmplările ne surprind. Timpul se rostogolește peste rosturile cele uitate sau mai curând peste rosturile noastre cele neîmplinite. Năvala zilei nu-ți dă pace. Secundele o iau razna – caruselul anilor gonește haihui - parcă nu mai e timp pentru nimic. Oamenii se îmbolnăvesc de dorul tihnei pierdute în visurile lor cele de demult. În schimb grijile lor sporesc, inima freamătă la fiecare zvon, la fiece vaiet; unii semeni se sting în suferințe și boli, alții petrec, alții aleg să-și stingă amarul în fel și chip. Se nasc generații care împing către limita trecerii alte și alte generații. Și tot așa ! Unii se duc, alții vin, lăsând firii loc să se întrebe dacă sunt cu adevărat deșertăciune toate acestea…
Pentru că nu se poate să murim fără să fi priceput nimic din câte ni se întâmplă, încerc un gând: ce preț poate avea îngăduința pe care ne-o dă Dumnezeu zi de zi în suflarea de viață care se zbate în piept?! Cum e să înțelegi pe deplin bucuria de a fi viu ? Nu este asta o mare minune ?!
Am convingerea că un răspuns, oricât de stângaci, la aceste întrebări ar avea darul să ne scoată, măcar pentru câteva clipe, din iureșul necontenitelor spaime privind neajunsurile vieții. În fond va trebui să înțelegem care sunt adevăratele măsuri cu care să ne îmbrăcăm dorințele, așteptările, visurile; să ne construim cu mai multă conștiență motivațiile interioare, care în mod uzual provoacă decizii; să înțelegem că nu ne putem izbăvi de blazare, de stres sau de moarte altfel decât introducând în viața noastră o drastică limitare a tentațiilor senzorialității și instinctualității care ne guvernează de fapt. Să încerci a-ți redefini rațiunea pentru care trăiești după alte temeiuri decât impulsurile imediate, să scapi de tirania nevoilor apăsătoare ale zilelor de azi, de mâine și de poimâne încercând curajul de a deveni un om spiritual - este ceea ce lipsește cu adevărat acestui tablou de criză.
Pentru a descoperi temeiul vieții spirituale nu-i necesar să te ascunzi de ceilalți ca să poți înțelege ceva și nici nu-i nevoie să călătorești prea mult. Evenimentul spiritual e mai aproape decât crezi. Nu-i nevoie să stâlcești realitatea, să o fracturezi, să o demolezi pentru a o înțelege. Întâmplările de lângă tine sunt examene spirituale pe care poți să le promovezi sau nu, în funcție de măsura până la care ai ajuns. Atunci când ți se pare că ai pierdut imens în planul vieții materiale, când te cotropesc lipsurile, când nu mai știi ce să faci și cum să scapi, trebuie să știi un fapt sigur: mai există încă soluții, mai sunt căi de rezolvare a problemelor, mai poți avea o nădejde. Este însă important să afli soluția corectă. Există o sumă de false probleme care chiar nu merită vreo soluție. Aici se cere maturitate duhovnicească – discernământ adică.
Dincolo de orice neîmplinire va trebui să străjuiască întrebarea: am sau nu am nevoie de lucrul acesta, de imaginea aceasta pe care unii o caută în viața mea, în profesia mea; am sau nu am nevoie de bunurile acestea, de perspectivele acestea ?!
Proba de foc a oricărei întâmpinări de felul acesta ar fi să ne așezăm cu tot cu problemele noastre dinaintea veșniciei, să ne dăm un răspuns în numele lui Hristos și să-L luăm pe Dumnezeu de față în frământarea noastră. Să ne întrebăm: la ce-mi folosește aceasta sau aceasta în veșnicie; sau ce sens spiritual au toate acestea ?!
Atunci când știi că inima ta este punctul de întâlnire cu cerul, când simți că Dumnezeu bate acolo necontenit ca la o poartă ce stă abia să se deschidă, nu te mai temi de nimic. Când știi că viața ta e veșnică, grijile cele de peste zi sunt mult prea neînsemnate ca să te tulbure. Când înțelegi rostul tău în această lume ca pe o lucrare temeinică de pregătire duhovnicească pentru dobândirea Împărăției celei de peste veac, frământările pentru cele materiale seamănă deja cu dezmierdarea măruntă a unuia căruia îi stăruie în minte gândul la vreo jucărie a copilăriei.
A fi om duhovnicesc nu mai poate fi o cerință facultativă, așa cum încercăm a ne imagina să fie, ci este singura, invariabila soluție de a supraviețui stresului, bolilor, neîmplinirilor, neajunsurilor, singurul mod de a înfrunta timpul.
Când inima ta sălășluiește în mâinile Tatălui, când tu te-ai încredințat voii Lui, lipsa ta, durerea ta, mâhnirea ta, nu mai sunt ale tale ci ale Lui. El știe, cu mult mai mult decât ai putea să știi tu, care este calea, care este soluția, care este rostul lucrurilor și întâmplărilor din viața ta. Nu trebuie decât să-ți schimbi atitudinea față de viață, să înțelegi cât de important este să dai loc tuturor celorlalți, cât de important este să ajuți, să dăruiești, să întărești pe ceilalți cu gândul încrederii și să înmulțești în inimă prilejul de a-ți arăta dragostea față de toți.
Nu te bizui doar pe tine ! Lasă-ți grijile în seama Celui care știe care este adevăratul temei al existenței tale. Nu deznădăjdui ! Întărește-te ! Îndrăznește să stai de vorbă cu Dumnezeu mai des decât o făceai până acum. Avem un Părinte bun în Ceruri. Ai curajul să-ți arunci până acolo sus ancora !

Preot Lucian Grigore

Nasterea Maicii Domnului

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea;că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. (Troparul praznicului)
Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.

Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.

Şi acum să vă fac o întrebare. Oare cîtă muncă şi urgie, cîtă pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfînta Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu ar fi deplin. Să nu gîndiţi aşa ceva, că mare neadevăr gîndiţi.

Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci cînd fulgeră sau tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în acea clipă cînd s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zămisleşte în pîntecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi mare osîndă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorît Dumnezeu (Facere 38, 10).

Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu odată, ci de două ori este ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreaptă credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămîne viu în veci, fiindcă se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte de dumnezeiescul Botez, de două ori sînt ucigaşi, căci atît trupurile lor cît şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mîntuitorului care zice: Cel ce crede şi se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Iubiţi credincioşi,
Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.
Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.

Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin.

miercuri, 7 septembrie 2011

Recomandare film: Julie & Julia (2009)


Starring Amy Adams and Meryl Streep


Filmul e bazat pe fapte reale. Şi asta e foarte bine :) De ce? Pentru că mi-a dat ocazia să văd cât de minunat este când într-o familie soţul îşi susţine soţia în ceea ce face, îi este alături, o admiră, o respectă, o iubeşte nespus.
Am citit de nenumărate ori că soţia trebuie să-i fie de ajutor soţului, şi de mai puţine ori despre cât e de important ca soţul să-şi ajute soţia.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte atât de frumos şi de inspirat despre familie, încât credeam că aşa ceva e ireal, deşi cunosc familii în care există armonie. Probabil pentru că am văzut atât de puţini soţi care îşi susţin soţiile, am căzut în greşeala de a generaliza.
Mi-a plăcut filmul. :)

marți, 6 septembrie 2011

Săpunuri naturale


O, da, mă bate gândul să fac săpun de casă :) Nu ştiu când voi putea cumpăra ingredientele necesare, pentru că acum nu aceasta este prioritatea numărul unu, dar îmi doresc să fac săpun de casă. Îmi amintesc de bunica mea care făcea săpun de casă pentru rufe şi mă miram de cât de multe ştie ea :) De două zile tot citesc despre săpunurile naturale şi mă încântă ideea de a face şi eu.
Iaca inspitaţie:

Săpun natural 

Săpunuri naturale

Alinadel's blog

Pasiuni de odinioară

Herbine: Săpunuri naturale

Jabones Naturales de Mayte

Jovis homemade beauty

Los jabones de Juana

Pledoarie pentru sapunul 100% natural, handmade :)

Dor de tine, dor de mine, dor de noi...


M. R.

O pandemie care ucide familia: infidelitatea virtuală

pr. Ioan Valentin Istrati

Există un mare pericol la adresa familiilor din societatea actuală. Cel mai grav lucru este că acest „monstru” sau „Godzilla” aşa cum este numit de jurnaliştii americani, este invizibil, adică nu este recunoscut ca pericol de către medici şi oameni simpli.

Acest pericol iminent este prezent și poate deveni efectiv în fiecare casă, raportează Institutul American pentru Căsătorie și Religie (Marriage and Religion Institute), relatează portalul creștin http://www.christianpost.com .

Cei mai mulți dintre experți sunt siliți să recunoască faptul că pornografia și dependența de ea sunt printre cauzele majore ale destrămării familiilor. Și mai grav, aceasta nu este doar o problemă a bărbaților, așa cum tindem să credem. Singurătatea lovește în inima căsniciei, afectând atât soțul cât și soția, dar este mult mai distrugătoare în viața emoțională a femeilor.

Soțiile sunt astfel lovite de așa numitul „emo-porn” care este un nou tip de infidelitate, care creează satisfacții emoționale, mau mult decât creează plăcere fizică, conform Asociației „Focus on the Family”. Acest flagel constă în consumarea de imagini care arată bărbați fantastici, care sunt adevărați experți ai dragostei între „cearceafurile conversației”, excesivi de înțelegători, frumoși, manierați, foarte bogați și cu dexteritate emoțională.

„Internetul a schimbat regulile jocului în preferințele femeilor” a spus David Krueger, președinte al „Convenției Creștine pentru Angajamentul Vieții” din statul american Missouri.

„Generațiile trecute au căutat din greu reviste ilicite sau filme uzate prin magazine obscure, dar acum filmele cu un conținut pornografic de mare periculozitate sunt accesibile în orice oră liber și fără taxe la oricine are acces la internet” a spus acesta.

Krueger a spus că 12% din toate conținuturile web astăzi sunt pornografie, iar 35 % din descărcările de conținut sunt de natură pornografică. Extensia dezastrului moral în viața oamenilor este greu de cuantificat. Astfel, numai în Statele Unite pornografia este o afacere de 12 miliarde de dolari anual, iar în lume de 57 de miliarde anual.

El spune că toți creștinii și conducătorii creștini trebuie să înceapă imediat o misiune fermă și de lungă durată pentru a încuraja oamenii să trăiască o viață în Hristos.

Krueger spune că societatea este în cădere liberă și că dezvoltarea unei viziuni biblice despre viața de familie este urgentă, dacă nu deja tardivă.

Rațiunile pentru care bărbații se pierd în pornografie sunt bine cunoscute și discutate, însă din ce înce mai multe femei încep o astfel de adicție. Cercetătorii științifici și psihologii încearcă să descopere efectele sociale și psihologice ale pornografiei. Ei spun că toți consumatorii de pornografie se plictisesc cu ceea ce urmăresc și caută tot mai perverse forme de plăcere, uneori până la pedofilie, sadism sau crimă. Pornografia este ca apa sărată, pe măsură ce bei, îți creează o tot mai mare sete. De asemenea, acest fel de adicție creează caricaturi în mințile și inimile soților și soțiilor care nu există în viața reală. „Cei mai mulți muritori nu pot ajunge la un astfel de comportament, așa cum sunt portretizați bărbații din telenovele sau filme romantice” spune Paul Coughlin, autor de cărți creștine și conferențiar despre familie, căsătorie, părinți și prevenția conflictelor. „Așa cum femeile se plâng că sunt comparate cu femeile fantastice din pornografie, tot așa bărbații se plâng că sun comparați cu bărbați artificiali din telenovele”.

Coughlin spune că „în viața reală, bărbații adevărați își consumă bateriile emoționale pentru a trăi o viață reală. Femeile se așteaptă ca ei să e comporte ca niște bărbați care nu există. Cei mai mulți dintre bărbați nu pot fi atât de atenți, politicoși și elevați, într-o căsnicie unde responsabilitățile și comunicarea sunt o sarcină grea pentru ei”, spune Coughlin. Ei sunt catalogați ca fiind insensibili, nesimțiți și negrijulii, de femeile care îi compară cu vedetele care în telenovele nu fac altceva decât să-și declare dragostea. Acest lucru este ca un bulgăre de zăpadă în nemulțumirea familială. Pornografia este așadar o formă de răzbunare emoțională pe un soț care nu se ridică la standardele iluzorii ale televiziunii.

Un nou studiu arată că 30% dintre vizitatorii siturilor pornografice sunt femei. Și de asemenea că femeile transferă în viața reală mult mai ușor fanteziile din minte, gândurile de infidelitate etc. 70% dintre femei spun că această activitate este secretă pentru soții lor.

În cuplurile care sunt afectate de infidelitatea virtuală se manifestă imediat un sentiment de nemuțumire, lipsă de respect, lipsă de interes și tendințe de infidelitate. Acest lucru este responsabil de o mare parte din instabilitatea socială din America, conform unui studiu publicat de Institutul American al Căsătoriei și Religiei. De fapt, acesta este un factor major în destrămarea familiei.

Experții în familie spun că singure medicamente împotriva acestui flagel sunt credința în Dumnezeu și o viață de familie strânsă și iubitoare. Relațiile corecte și apropiate dintre soți, dintre părinți și copii, monitorizarea folosirii internetului și o viață creștină autentică, sunt căile acestei apărări împotriva infidelității virtuale.

Eşti profesor de liceu? Vino în echipa OrthoGraffiti!

Esti profesor de liceu şi te doare lipsa de direcţie şi de valori morale ale elevilor tăi? Ai vrea să schimbi ceva, să le vorbeşti mai pe înţelesul lor, ai vrea poate să le spui despre verticalitate, respect, dragoste, credinţă, dar nu ştii întotdeauna cum?

VINO SĂ LE VORBIM ÎMPREUNĂ TINERILOR DESPRE BUCURIA ORTODOXIEI

Noi, echipa redacţională a revistei ORTHOGRAFFITI avem nevoie de profesori inimoşi ca tine! Tu ne poti ajuta punând revista în mâinile elevilor, iar noi te putem ajuta oferindu-ţi cuvintele potrivite pentru a ajunge la inimile lor.

Pentru detalii privind colaborarea, te asteptăm să scrii un mail la adresa orthograffiti@yahoo.com sau să ne apelezi la numărul de telefon: 0748.851.336 (Miruna Ionescu)

[ Mai multe informații despre revistă găsiți aici : Ce este OrthoGraffiti ]

http://laurentiudumitru.ro/blog/2011/08/27/esti-profesor-de-liceu-vino-in-echipa-orthograffiti/

luni, 5 septembrie 2011

Mai mult decât o reclamă la… şampon



Ps: Cu puţină creativitate, o simplă reclamă…la şampon, poate deveni o lecţie de viaţă…

via Blogul lui Andrei

De dragul lui Dumnezeu trebuie să ne iubim pe noi înşine

IPS. Iosif Mitropolitul Europei de Vest și Meridionale
(De vorbă cu tinerii)

„Pentru că Dumnezeu îţi dă, Dumnezeu te poartă, apoi te pune cu picioarele pe pământ şi îţi spune: - Fiule, fiică, ai primit. Acum este al tău să dai! - Iar aceasta e abia începutul frumuseţii unei lupte pe care o vom duce sau o duce Hristos pentru noi, în noi şi cu noi până la capăt.”

De dragul Lui Dumnezeu trebuie să ne iubim pe noi înşine. A ne iubi pe noi înseamnă a ne cunoaşte, a avea grijă de suflet şi de a-l cultiva cu rugăciune, cu atenţia spre ceilalţi, cu dragostea pentru părinţi, cu ascultare, cu a-l auzi pe celălalt”, (...) Astfel, căutătorilor de împlinire duhovnicească li s-a descoperit că lui Dumnezeu îi place ca fiecare om să se iubească pe sine şi să nu facă nimic din ceea ce i-ar putea cauza suferinţă. Pentru aceasta, potrivit ÎPS Iosif, trebuie ca fiecare să îşi cultive propria-i personalitate, dar în sensul bun, cel de formare, adică de cunoaştere a sinelui, a omului în general şi de descoperire a celorlalţi. Toate acestea putând fi posibile prin ascultarea tresăririlor interioare ale inimii. „Şi noi exersăm foarte mult acest lucru în familie, unde, de când suntem mici şi până la moarte punem în practică fericirea de a fi sau de a nu fi împreună”.

Vă recomand să citiţi mai departe aici:
Cuvinte de Duh de la ÎPS. Iosif Pop pentru tinerii veniţi în tabăra de la Văleni

''Binecuvântare pentru avort'', fragment din filmul Ostrov (Rusia, 2006)


Pentru subtitrare apăsaţi CC


Via Blogul Fiu de tină 

Dependenţa de aprobare

Cristina Sturzu

Una dintre cele mai la modă dependenţe este cea de aprobarea celorlalţi. Învăţată încă din copilărie ca modalitate de supravieţuire în lumea „celor mari“, această adicţie ne face să ne luăm tot felul de sarcini care ne încarcă viaţa şi aşa destul de plină, împingându-ne până la epuizare.

Poate cunoşti în jurul tău sau poate tu însuţi observi la tine câte activităţi faci „pentru alţii“, cât îţi încarci programul şi aşa încărcat cu activităţi pe care chiar nu le poţi refuza, pentru a împlini porunca slujirii celorlalţi. Deşi poate nu te recunoşti ca şi dependent de aprobarea celorlalţi, poţi spune că eşti dintre cei care doresc să-i vadă pe toţi din jur mulţumiţi şi face tot ce-i stă în putere pentru asta. Dar în Faptele Apostolilor, în capitolul 1, găsim: „Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.“

Cultura actuală îţi va spune că cea mai bună formă de a scăpa de această trăsătură este să fii tu însuţi, cel care eşti cu adevărat. Să-ţi preiei controlul asupra propriei vieţi. Să înveţi să spui „nu“. Să-ţi permiţi să faci lucrurile pe care vrei să le faci şi chiar să le faci. (Sună familiar?). Ironia e că dependenţii de aprobare pot părea că lucrează pentru Dumnezeu şi pentru cei din jur, dar motivaţia lor profundă e de cele mai multe ori legată de propria securitate emoţională, de propria reputaţie şi de propria imagine în ochii altora. Nu e legată de slava lui Dumnezeu şi ascultarea de El. Este vorba de propria slavă şi de părerea celor din jur.

Un dependent de aprobare confundă „fă plăcere celorlalţi“ cu slăvirea lui Dumnezeu

Mulţi dintre noi ne vom gândi la Marta, despre care am auzit citindu-se la Evanghelia din ziua Adormirii Maicii Domnului, şi la munca pe care o făcea ea, fiind atât de importantă. Era atât de concentrată pe a face lucrurile „cum trebuie“ ca să împlinească nişte „obligaţii“, încât aproape că a pierdut din vedere că prioritatea reală era să-L cunoască pe Iisus şi să înveţe de la El. Deşi lucrurile cu care era ocupată nu erau rele în sine, Mântuitorul i-a spus că „doar un lucru trebuie“ şi, după cum se vede, acelea nu erau.

La dependentul de aprobare, meritul se bazează pe reuşite şi e motivat de mândrie

În inima cuiva care se teme să-i dezamăgească pe cei din jur stă credinţa că el îi poate face să fie fericiţi. Sub frica de a spune „nu“, de a lăsa pe cineva să se descurce ori chiar să rateze o împlinire este minciuna că el poate împlini aşteptarea celorlalţi de a face lucrurile bine ori chiar la perfecţie. De fapt, dacă ne gândim mai bine, hrănirea nevoii de aprobare nu e decât unul dintre idolii zilelor noastre.

Poate că, într-adevăr, ai lucrat pentru a face binele, pentru a face lucruri plăcute înaintea Domnului, dar ai fost motivat de altă dorinţă decât cea de a-I sluji Domnului. Domnul iubeşte adevărul şi smerenia mai mult decât un sacrificiu bine-făcut.. Poate că ai acceptat multe responsabilităţi din credinţa că tu eşti singura persoană capabilă să le împlinească; ai uitat însă că Domnul este Cel care ne cheamă să-L slujim, după cum spune Sfântul Apostol Pavel - „Nu că de la noi înşine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înşine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu“ (II Cor. 3, 5-6).

Aşa încât, cum putem să vindecăm dependenţa de aprobarea celorlalţi?

Aceasta începe când realizăm cât de neputincioşi suntem în toate, că „fără El nu putem face nimic“. Că orice am face, nu are nicio legătură cu performanţa personală. Nu ai făcut niciodată şi nici nu vei putea face vreodată un lucru care să te facă să meriţi ceva de la Dumnezeu. Tot ce ai este de la El şi este Dar!

Atitudinea mai plăcută înaintea lui Dumnezeu e aceea a unei inimi înfrânte - „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ - care se teme de El, decât atitudinea celui care le-a făcut pe toate, după cum putem vedea şi în Parabola vameşului şi fariseului. Atunci când vei începe să trăieşti cu gândul ca ceea ce faci să-I placă Domnului mai mult decât să le placă celorlalţi, atunci timpul tău, priorităţile tale şi motivaţiile tale vor începe să se alinieze la voia Domnului. Poate nu vei împlini aşteptările celorlalţi, dar cu siguranţă Îl vei slăvi pe Dumnezeu.

Nu ai nevoie să fii dependent de aprobare. Nu ai nevoie să trăieşti în frica de a nu fi respins, pedepsit, de a nu face greşeli ori de a nu fi la nivelul aşteptărilor cuiva. Singurul care te va judeca este Mâtuitorul, Care spune „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară“ (Matei 11, 28-30). Iar El deja te-a acceptat şi aprobat.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Cum să vă distrugeţi, în mod practic, copilul

De mic nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!”. Aşa spun cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi îngustime de minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţă şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea este cea care îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile, pune-le la locul lor!”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui, şi că pentru toate sunt întotdeauna ceilalţi răspunzători.

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor), să citească orice, fără ca să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest chip instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată!

Nu-i daţi vreo povăţuire duhovnicească. În faţa lui, luaţi în zeflemea şi batjocură credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce-i urmează. Când copilul creşte, „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră cândva”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului i-o dă banul, indiferent cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face cealaltă!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi… traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi!

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul altuia în faţa lui, fără pic de ruşine. Nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti! Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea în faţa profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia ce prieteneşte şi bine intenţionaţi vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi!

***

Când veţi ajunge la secţia de Poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, strigaţi tare de faţă cu toţi că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să îl cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.
Pregătiţi-vă pentru o viaţă plină de suferinţă şi remuşcări. O veţi avea…

Episcopul Irineu, „Mamă, ai grijă!”
(traducere de monahul Gherontie Nica, din periodicul „Fluierul păstoresc ortodox”, editat de Mitropolia de Avlonos şi Viotia)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010