duminică, 30 octombrie 2011

Rugăminte

Vă rog mult să pomeniţi pe Monica în rugăciune, o fetiţă de 19 ani, aflată în comă de trei zile.

Rugăciune pentru copilul bolnav
Te rugăm, Doamne, vindecă durerea acestui co­pil, robul Tău (numele). Alungă de la el toată boa­la şi toată neputinţa. Tu, Care eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor, arată şi acum puterea milostivirii Tale.
Vindecă-l pe el, Preasfântă Născătoare de Dum­nezeu, cu rugăciunile pe care le înalţi înaintea Fiului tău şi Dumnezeului nostru.
Vindecaţi-l pe el, Sfinţilor care aţi primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi aţi vindecat mul­ţime de bolnavi.
O, Doamne Iisuse Hristoase, primeşte puţi­na noastră rugăciune pentru copilul acesta (numele), stinge-i focul ce l-a cuprins, încetea­ză-i boala, ri­di­că-l din patul durerii, întru slava Numelui Tău. Că Tu eşti Cel care vindeci neputinţele, Hristoase Dumnezeule, şi Tie slavă Îţi înălţăm în vecii veci­lor. Amin.

Dragi ''femei creştine''

Am şi eu o durere (a se citi neputinţă), am stomac sensibil!
Dacă sunteţi atât de femei încât să vă gătiţi cu toate cele înainte de a merge la biserică, inclusiv rujul, fiţi atât de creştine să vă ştergeţi urmele lăsate pe icoană! Am înţeles că asta-i neputinţa voastră, buze roşii, dar nu-i greu să luaţi un şerveţel să ştergeţi urmele pupicului lăsat acolo!
Vă rog din suflet!

sâmbătă, 29 octombrie 2011

De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere?

Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ți cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi atitudine față de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ție nu! El din milă și din iubire, a venit la noi și vine la tine ca să-ți arate pe viu că durerea se poate trăi și altfel decât revoltându-ne, acuzând și învinovățind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El ... Tu, lipsită de milă față de tine, din cauza dorinței ca lucrurile să fie așa cum ți-ar plăcea ție, alegi mereu soluții care sporesc suferința, întunecă mintea și otrăvesc viața.
Dacă acum te oprești din cârtit și te așezi în fața Lui și hotărăști să iei în fața durerii atitudinea Lui, totul se va schimba.
Ți se pare că poruncile Lui sunt nori și sunt grele. Ele sunt pur și simplu puterea pe care nu o ai acum ca sa trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca pe a ta. Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.
Cum binecuvântezi? Așa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură, din neștiință sau cu bună știință... Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.
Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu poți. Ajută-mă!” Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și eu vă voi odihni pe voi”. (MS)

Gânduri de la Maica Siluana Vlad

miercuri, 26 octombrie 2011

Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc


Marea icoană care dă titlul albumului a fost realizată, în decurs de mai mulţi ani, în atelierul de pictură al mănăstirii, iar vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu (1925-2006), care a avut cu Diaconeştiul o relaţie sufletească şi duhovnicească aparte, mai ales în ultimul său an de viaţă pămîntească, n-a închis ochii fără bucuria de a contempla îndelung viitoarea icoană în stadiu de schiţă, vorbind cu emoţie pe marginea ei, atît cu maicile, cît şi cu părintele duhovnic Amfilohie. Îmbinare unică de har, meşteşug şi evlavie dreptmăritoare, Icoana Noilor Martiri concepută şi pictată la Diaconeşti este, fără nici o îndoială, cea mai importantă şi mai desăvîrşită realizare artistic-religioasă din plastica românească a ultimelor decenii. - Răzvan Codrescu

Linu-i lin - colind

Colindăm flămânzi și goi
în pridvor de cânt
Anii cern zăpezi pe noi
Vise aprinzând...

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Zac la ușă drugii grei
Rănile ne dor
Lanțurile-s clopoței
Ruga noastră-i cor

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Doamne, mâna să-Ți întinzi
Peste robii Tăi
Ca-n adâncuri să ne-aprinzi
Stea de vâlvătăi.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Vom porni din închisori
Fulguiți de nea
Ca s-ajungem până-n zori
Lângă ieslea Ta.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Drept tămâie-am pregătit:
Lacrimi grele-n răni,
Aur: lanțuri ruginii,
Smirnă: sângeri răni.

Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Suferința vom uita
Sub cerești lumini
Serafimii vor cânta
Încărcați de crini.

Refren:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori

Inimile în cununi
Vom aduce-n dar
Peste jertja lor se-adun
Nimburi mari de har.

Refren x2:
Linu-i lin ca dalbe flori
Pe ferestre de-nchisori
Dalbe, dalbe flori.

Versuri: Contantin Dragotescu
Muzica: Maicile de la Mănăstirea Diaconești

Mulţumesc trandaartlive

Sfantul Dimitrie cel Nou de la Bucuresti


Fapte şi cuvinte de învăţătură

Încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. Odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat cu piciorul într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii. Mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor.

În obştea mănăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin; nu avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul.

Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor sihastri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la diavoli. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a retras între două pietre mari şi acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Uitat de fraţii săi din mănăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile, până când Dumnezeu le-a descoperit într-un chip ca acesta. Era o copilă stăpânită de duh necurat şi nu afla sănătate nicăieri. într-o noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis şi i-a zis:
- Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine!
Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care l-a visat cu o zi înainte pe doctorul ei minunat.

Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi alinând multe suferinţe omeneşti.

Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului Dimitrie, în satul Basarabov.:
Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.
Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat.
Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos şi a dat laudă binefăcătorului său.

În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.

În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse în catedrală.

În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o soţul bolnav şi i-a zis:
- Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine?
- Nu! i-a răspuns femeia.
- Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti.
- Şi te-a consultat? întrebă femeia.
- M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Mărie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte!
Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit binefăcătorului ei.

În vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. În fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul naţional, lat cât şoseaua. În urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori.
După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă pentru păcatele noastre.

Sfinte Preacuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

luni, 24 octombrie 2011

Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine

„Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului.”
Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.
Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

(...) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi", importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 52-53)

(Nu ştiu cine e persoana care se ocupă de rubrica aceasta, ''Notele părintelui Stăniloae'', pe portalul ortodox Doxologia, dar vreau să-i mulţumesc din suflet.
Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze! R.)

duminică, 23 octombrie 2011

Rugăciunea inimii


Rugăciunea inimii from Cristina Sturzu on Vimeo.

Doamne, Iisuse Hristoase...



Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!

Suntem „raze X” sau doar ne dăm cu părerea ?

ieromonah Hrisostom Filipescu

Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să căutăm, să descoperim, să învăţăm şi să înmulţim Lumina din viaţa oamenilor.
Aud adeseori vorbindu-se, în ultimul timp, despre mândrie. Glasuri „cuviincioase” care etichetează rece şi sec fără drept de apel inimi, suflete, minţi, vieţi: „tu nu ştii, cutare e mândru”, „ahh, dar şi acela e mândru, stai să îţi spun eu…”, „mda, o ştiu, e o mândră, o încrezută” şi aşa mai departe.
Stau şi mă gândesc cum poţi pune așa ușor un suflet la colţ prin astfel de evaluări, cel mai adesea subiective și creionate, poate, în împrejurări de moment sau cine ştie ce alte situaţii nerelevante. Cine eşti tu să spui despre aproapele tău că e mândru, că e într-un fel sau altul? Ţi-ai luat jumătate de normă din Judecata lui Dumnezeu, că tot e criză şi nu mai sunt joburi?! Unde ai învăţat să citeşti cu „raze X” în inima şi viaţa tuturor? Nu ai nici un fior în inimă când scuipi astfel de cuvinte, ce lovesc în chipul lui Hristos ce se odihneşte în fiecare dintre cei cu care inima ta, se pare că încă nu rezonează? De ce îl pălmuieşti pe Hristos? Este loc pentru toţi, şi în Rai, şi în sinaxare... „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca 6, 45).
Paradoxul creştinului căldicel, care „le vede şi le ştie pe toate”, care pe cel smerit îl vede mândru sau îndrăcit, însă haina sufletului său uită să o primenească, este că de cele mai multe ori pozează în omul model pentru mediul în care îşi desfăşoară activităţile… Atunci când privirea noastră nu mai priveşte în interiorul inimii, ci are timp pentru vecini, atunci suntem departe de Hristos, de mesajul Evangheliei Sale, de Porunca Iubirii.
Mă gândesc la acel dicton patristic care spune că sfântul care ştie că e sfânt, acela nu e sfânt. Cred că se potriveşte şi în cazul smereniei. Cel care spune despre sine că e smerit şi fratele lui e mândru, se cam înşeală şi se aseamănă cu cel care vede paiul in ochiul aproapelui, dar nu şi bârna din ochiul propriu. Omul smerit nu va spune nimic de rău despre aproapele său, ci mereu îl va acoperi cu mantia dragostei… E drept, gura lumii e ca vântul, o închide doar pământul, spune o vorbă din popor, însă e dureros că sunt suflete ce poartă stigmate de la persoane „avizate” să îmbrace pe alții în mândrii și alte haine peticite, lipite cu rânjete în colțul gurii.
Se cuvine să binecuvântăm pe cei ce „lipesc” etichete pe sufletele altora, pe cei ce pricinuiesc întristări şi să ne rugăm pentru cei ce ne aduc necazuri, căci „dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei”, aici e jertfa, aici e cununa, în a răbda dureri pentru Hristos.
Aveam nu de mult un profesor, drag mie, care spunea celor ce nu-și vedeau lungul nasului: „cine te crezi, patronul Ortodoxiei ?!...” Şi le aducea aminte să îşi vadă limitele fiecare dintre cei ce doreau să epateze cu ce nu aveau de fapt. Şi tare drăgălaş mai era şi un alt profesor din vremea seminarului care, atunci când făcea ceva vrednic de pomenire, îl auzeai grăind: „Nu vreau să mă laud, dar vreau să se ştie”…Şi ştia el de ce!... Tocmai pentru a-i scuti pe cei ce au uitat să completeze în nomenclatorul de meserii, jobul de „pus etichete pe oameni”.
Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să căutăm, să descoperim, să învăţăm şi să înmulţim Lumina din viaţa oamenilor. Fiecare are ceva bun, un dar, o însuşire, un fel plăcut de a fi care poate fi pus în folosul Bisericii, societăţii şi al nostru spre a gusta din comuniunea sinceră a iubirii şi într-ajutărorii, fără invidie, fără spirit de concurenţă, fără mici răutăţi meschine…
Pentru cei care într-un moment al vieţii, au fost investigați cu „raze X” de persoane avizate cu acest „dar” sau „job” le amintesc cuvintele Domnului: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37). „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi”(Matei 5, 12). „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru? Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.” (Luca 6, 31-36).

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Sfântul Luca al Crimeei- doctor fără-de-arginiţi şi mărturisitor al Ortodoxiei în prigoana comunistă

''Virtuţile, luptele şi realizările Sfântului Luca sunt copleşitoare. Acest arhiereu plin de har a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comunişti, a dat naştere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi a adus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sa pentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebi ale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale medicale au câştigat multe premii ştiinţifice, fiind preţuite de colegii săi chirurgi decenii la rând. După o viaţă de realizări medicale şi lupte duhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe, Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961.

Uimitoarele virtuţi ale Sfântului Luca, precum şi nemărginita sa dragoste pentru Domnul şi aproapele au întărit din preaplin turma credincioşilor în acele vremuri grele, ale statului ateu. După moartea sa, Partidul Comunist s-a folosit de propagandă şi de intimidare pentru a zădărnici izbânzile sfântului arhiepiscop, dar dragostea şi dăruirea copleşitoare ale credincioşilor au năruit aceste uneltiri. Deşi s-a vrut ca procesiunea de îngropare să ţină doar câteva minute, fără cinstiri şi cântări bisericeşti, ea s-a sfârşit după ore bune, căci credincioşii s-au aşezat în jurul dricului şi l-au împiedicat să gonească spre cimitir. Un stol uriaş de porumbei a urmat în chip minunat cortegiul, de la biserică până la cimitir.

Pe 17 martie 1996, osemintele Sfântului Luca au fost dezgropate, în prezenţa a aproape 40.000 de oameni. Moaştele sale răspândeau o mireasmă negrăită, iar inima sa rămăsese nestricată, ca o mărturie a marii iubiri pe care a avut-o pentru Hristos şi aproapele său. După trei zile, pe 20 martie, moaştele sale au fost mutate în Biserica Sfintei Treimi. În noiembrie 1995, Biserica Ucraineană l-a canonizat ca sfânt, hotărâre încuviinţată de întreg sinodul Patriarhiei Ruse la 25 mai 1996. Semnele sfinţeniei sale s-au arătat şi prin darul facerii de minuni, cu care Dumnezeu l-a proslăvit pe sfântul Său.

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”, îi scria Sfântul Luca fiului său. Prigoanele, calomnierile, suferinţele, păţaniile de necrezut, anchetele istovitoare, întemniţările, torturile, deportările, exilările – chipul lui sfinţit şi viaţa mucenicească – au multe de oferit creştinului zilelor noastre. Ca mulţi dintre noi, el s-a aflat în faţa dilemei de a-L alege pe Hristos şi a urma căii Sale pătimitoare sau de a urma duhului acestui veac, căldicel, care fuge de suferinţă, de jertfă, de mărturisire – şi, în cele din urmă, de dragoste. Însă „Dumnezeu dragoste este, şi cel ce rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru dânsul” (I Ioan 4:16); fiindcă a ales acel „singur lucru care trebuieşte” (Luca 10:42), Domnul l-a numărat în ceata sfinţilor pe Sfântul Ierarh Luca, a cărui pildă să ne învrednicim toţi a o urma, pentru rugăciunile sale.

Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea

„Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.”

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”

„Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de Sfântul Luca

„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.

„De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”

„Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: «De la Domnul e mântuirea mea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte din inimă, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu!”

Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca

„Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn, înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile, adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească şi să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare şi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi şi noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toţi cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinţei, a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şi noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi, luaţi putere din numele lui Iisus!”

Grupaj realizat de Radu Hagiu

Fregment preluat de aici: Sfântul Luca al Crimeei- doctor fără-de-arginiţi şi mărturisitor al Ortodoxiei în prigoana comunistă

Un sfânt de geniu: Arhiepiscopul Luca al Crimeei (1877-1961)


 Alexandru Valentin Crăciun

„Lumea noastră are nevoie de sfinţi de geniu, la fel cum un oraş bântuit de ciumă are nevoie de medici”, exclama în 1942, extraordinara Simone Weil[1]. Ne-am putea imagina sfântul de geniu ca pe un om care a reuşit să „împace” în el însuşi cunoaşterea şi credinţa, cultura şi evlavia, acţiunea şi contemplaţia. În zbuciumatul secol al XX-lea, personalităţile cele mai semnificative din acest punct de vedere au provenit cu precădere din spaţiul slav. Acea parte a Europei se afla atunci în „cuptorul de foc” al ateismului bolşevic. Poate părea surprinzător că în acelaşi creuzet s-au zămislit martiri şi monştri apocaliptici. Dar logica divină e uneori paradoxală![2] O personalitate genial-harismatică, prigonită de regimul sovietic ateu, dar venerată astăzi în lumea ortodoxă a fost şi Valentin Voino-Iaseneţki, profesor chirurg, cunoscut şi ca Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei (1877-1961).   
1. Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961)
1. Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961)
Valentin Voino-Iaseneţki (Валентин Войно-Ясенецкий), s-a născut în localitatea Kesţ din estul Crimeei, la 14/27 aprilie 1877. În pofida originii nobile a familiei sale (ascendenţii pe linie paternă erau cunoscuţi în veacul al XVI-lea), situaţia materială era destul de modestă. Felix şi Maria Iaseneţki au avut împreună cinci copii. Felix Iaseneţki, de confesiune romano-catolică (ceilalţi membri ai familiei erau ortodocşi), a reuşit să-i transmită fiului său sobrietatea dar şi evlavia ieşită din comun[3]. Pe Valentin l-au pasionat de mic pictura şi literatura. După absolvirea Şcolii de Arte din Kiev, se gândea chiar să urmeze cursurile Academiei de Arte din Sankt Petersburg. Însă o criză religioasă, declanşată de frecventarea Lavrei Pecerska, l-a făcut să-şi reconsidere opţiunea. Se decide aşadar pentru medicină, din dorinţa de a se pune cu totul în slujba aproapelui. Chiar dacă mai practică o vreme pictura, atenţia i se îndreaptă către oamenii simpli: călugări, mujici, cerşetori, pelerini. Fapt semnificativ, primul tablou cu care participă la o expoziţie înfăţişează un cerşetor bătrân cu mâna întinsă[4]. Dragostea pentru cei nevoiaşi o deprinsese şi de la marele scriitor Lev Tolstoi, mentorul adolescenţei sale, pentru a cărui operă nutrea o atracţie pătimaşă, dar pe care îl va repudia mai târziu[5].   
Pe lângă veleităţile literar-artistice, tânărul Valentin dovedea interes pentru ştiinţele umaniste, teologie, filosofie şi istorie[6]. Astfel, înainte de a se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, a studiat timp de un an istoria şi filosofia dreptului, economia politică şi dreptul roman. Materiile pentru care nu simţea nicio atracţie erau matematicile şi ştiinţele naturale (fizică, chimie, mineralogie)[7]. Ca medicinist, l-a preocupat studiul anatomiei corpului uman. Disecţia pe cadavre, pe care o stăpânea la perfecţie, o privea „cu un ochi de artist” (aşa cum o priveau odinioară şi pictorii renascentişti). Peste ani, va afirma ironic: „dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie şi chirurgie”[8]. Totuşi, talentul de desenator îi va folosi mai târziu la realizarea planşelor cu care îşi va ilustra prelegerile de anatomie topografică… 
2. Valentin Iaseneţki în anii studenţiei
2. Valentin Iaseneţki în anii studenţiei
Pasiunile politice l-au ocolit, deşi a simpatizat o vreme cu partidul popular („narodnicist”) Narodnaia Volia, care, ca şi alte mişcări ale vremii, s-a dedat la numeroase asasinate politice[9]. Dat fiind că dragostea de semeni s-a dovedit mai puternică decât dorinţa de afirmare personală, la sfârşitul anilor de studiu, Valentin a cerut să fie repartizat ca medic comunal. (Spre stupefacţia colegilor şi a profesorilor, care îi prevedeau un viitor strălucit ca savant de vocaţie![10]) Totuşi, o dată cu izbucnirea războiului Ruso-Japonez, după un stagiu pregătitor la Clinica de Oftalmologie din Kiev, se încadrează voluntar în detaşamentul Crucii Roşii din Extremul Orient (Cita)[11]. Slujirea aproapelui aflat în suferinţă îl va însoţi de acum toată viaţa…
În oraşul Cita s-a căsătorit cu Ana Vasilievna, soră medicală, cu care a avut patru copii (Mihail, Elena, Alioşa, Valentin). Următorii treisprezece ani a lucrat ca medic de ţară în diferite localităţi (Ardatov, Verhni Liubaz, Fatez, Romanovka, Pereslavl Zaleski), dovedind o putere de dăruire de-a dreptul „titanică”. Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an i-au adus faima printre oamenii simpli, care veneau de la zeci de kilometri pentru a fi vindecaţi de doctorul milostiv. (Se ştie că Valentin nu a cerut niciodată vreunui pacient o renumeraţie, oricât de binemeritată!) Aşa cum avea să mărturisească ulterior, în acea vreme a fost „unul dintre pionierii operaţiilor majore… pe căile biliare, stomac, pancreas, pe creier”[12]. În pofida greutăţilor materiale, îşi începe studiile doctorale la Moscova (pe tema anesteziei regionale), finalizându-le în 1916. Unul dintre profesorii prezenţi la susţinerea tezei sale se exprima astfel: „Ne-am obişnuit ca dizertaţiile de doctorat să fie scrise de obicei… cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi ca atare să nu aibă mare valoare ştiinţifică. Însă când am citit cartea dumneavoastră am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în chip deosebit”[13].
Anul 1917 a marcat o cotitură dramatică în viaţa doctorului: îmbolnăvirea soţiei (tuberculoză) şi izbucnirea tulburărilor revoluţionare din Rusia. În acest context, Valentin a luat decizia de a merge în Taşkent, unde a fost numit medic şef al spitalului din oraş. Acolo, războiul civil făcea încă victime: arestat ca urmare a unui denunţ, nu lipsea mult ca Valentin să fie executat. Deşi salvat ca prin miracol de intervenţia unui oficial, acest episod a contribuit la agravarea bolii soţiei, care va trece la Domnul în 1919. De copiii săi se va îngriji de acum înainte Sofia Sergheevna, o infirmieră devotată de la spitalul din Taşkent, care le va deveni pe drept cuvânt o a doua mamă[14]

Adolescent fiind, Valentin simţise chemarea preoţiei când, lecturând textul despre secerişul care îşi aşteaptă lucrătorii (Matei 9,37), şi-a simţit inima tremurând de o emoţie nemaiîntâlnită[15]. Peste câţiva ani, aflându-se în localitatea Pereslavl Zaleski şi pregătind proiectul unei lucrări de chirurgie septică, i-au răsunat în duh profeticele cuvinte:„Când această carte va fi terminată, pe ea va sta numele unui episcop”[16]. În sfârşit, după moartea soţiei, în perioada tulbure de după revoluţia bolşevică, Valentin se va implica intens în viaţa religioasă din Taşkent. Astfel, în 1921, când arhiepiscopul de Taşkent (Inochentie) a fost atacat de un „tribunal clerico-popular”, Valentin i-a luat apărarea într-un mod atât de convingător, încât, la sfârşitul întrunirii, arhiepiscopul a exclamat: „Doctore, trebuie să deveniţi preot!”[17] Primind cuvântul ca pe o chemare dumnezeiască, Valentin acceptă să fie hirotonit în februarie 1921, când Inochentie îi va încredinţa misiunea de propovăduitor: „Lucrarea dumneavoastră nu este să botezaţi ci să binevestiţi” (cf. Corinteni 1,17).  
După numirea ca preot la catedrala din Taşkent, Părintele Valentin vesteşte fără teamă cuvântul lui Dumnezeu, făcând din predică aspectul esenţial al slujirii sale[18]. În paralel, ţine prelegeri la Şcoala de Medicină şi efectuează operaţii la spitalul din oraş. Rasa şi crucea îl însoţesc peste tot, iar în sala de operaţii se află mereu o icoană a Maicii Domnului. Deşi aceste lucruri constituiau o sfidare la adresa ateismului oficial, niciodată Valentin nu a cedat presiunilor la care a fost supus de către autorităţi. Un chirurg contemporan ne-a lăsat o mărturie elocventă în acest sens: „Era perioada când ritualul său religios dinainte de operaţie se mărise. Acum în faţa icoanei era mereu aprinsă o candelă. Înaintea operaţiei nu numai că făcea semnul crucii, dar rostea şi o rugăciune scurtă şi făcea cruce de trei ori în spaţiul sălii de operaţii înainte de a lua bisturiul în mână”[19]. Pentru a sesiza însemnătatea acestor gesturi e destul să ne reamintim că, numai în 1922, fuseseră executaţi 8.099 de clerici, monahi şi monahii, Patriarhul Tihon era ţinut sub arest, iar „Biserica Vie”, proaspăt înfiinţată cu sprijin bolşevic, submina ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse[20].  
După schisma provocată de apariţia „Bisericii Vii”, arhiepiscopul Inochentie se vede nevoit să fugă, răspunderea organizării Bisericii din Taşkent revenindu-i Părintelui Valentin. În scurtă vreme este tuns în monahism, primind numele apostolului Luca, pe care tradiţia ortodoxă îl consideră primul doctor şi iconar din istoria Bisericii… Apoi e hirotonit, în taină, arhiereu, şi numit (cu acordul Patriarhului Tihon) în locul rămas vacant. După doar două săptâmâni de slujire arhierească va fi însă arestat (9 iunie 1923). Astfel, încep cei unsprezece ani de închisori şi exiluri din viaţa sa[21].   
3. Arhiepiscopul Luca
3. Arhiepiscopul Luca
Aflat în închisoare, Arhiepiscopul Luca definitivează prima variantă a lucrării de chirurgie septică. Pagina de titlu o semnează „Episcop Luca”. Se împlinea astfel profeţia pe care o primise ca medic de ţară în Pereslavl Zaleski. Prima „destinaţie” a exilului: Siberia (Haia, Turuhansk, Plahino). După un calvar de trei ani, în care va fi surghiunit literalmente la capătul lumii (timp de trei luni a trăit în Plahino, la 230 km depărtare de Cercul polar de nord)[22], Episcopul Luca revine în Taşkent (1926), fără ca exilul să-i fi afectat în vreun fel râvna misionară. Dimpotrivă: prin toate locurile pe unde trecea, îi îndemna pe schismaticii „Bisericii Vii” să revină la Ortodoxie!  
4. Valentin Iaseneţki în timpul detenţiei
4. Valentin Iaseneţki în timpul detenţiei
La întoarcerea în Taşkent, catedrala fusese demolată, iar Biserica Sf. Serghie, monument istoric, era propusă spre demolare. În martie 1930, văzând că toate demersurile de a o salva eşuaseră, Episcopul Luca ia„hotărârea nestrămutată de a sluji în acea zi [ziua demolării – n. mea]ultima Liturghie, după care, atunci când aveau să se arate vrăjmaşii lui Dumnezeu, să zăvorăsc uşile bisericii, să îngrămădesc în mijloc… toate icoanele de lemn mai mari, să le stropesc cu benzină, să mă sui pe ele în mantie arhierească, să aprind benzina… şi să ard pe rug…”[23].Dumnezeu însă nu a îngăduit un asemenea deznodământ: la scurtă vreme (23 aprilie 1930), episcopul va fi arestat şi exilat pentru încă trei ani, în al doilea exil siberian (Arhanghelsk). Anii 1933-1935 sunt plini de tribulaţii (Moscova, Crimeea, Arhanghelsk, Taşkent), singura realizare notabilă fiind apariţia, în 1934, a primei ediţii din Eseuri despre chirurgia septică, într-un tiraj de 60.000 de exemplare[24]. Lucrarea s-a dovedit providenţială pentru medicii care urmau să opereze răniţii celui de-al Doilea Război Mondial. 
În 1937 se dezlănţuie o nouă prigoană împotriva Bisericii, căreia îi va cădea victimă şi Episcopul Luca. Sub bănuiala de spionaj (!), este arestat şi anchetat în continuu, timp de treisprezece zile/nopţi (înfricoşătorul „interogatoriu pe bandă rulantă”)[25], pentru a semna o listă de acuzaţii absurde. Sleit şi torturat, într-un târziu e nevoit să „recunoască” desfăşurarea de „activităţi antirevoluţionare”[26]. Astfel, la cei şaizeci de ani ai săi, doctorul-episcop va fi trimis pentru încă trei ani în ultimul exil siberian (Murta Mare, regiunea Krasnoiarsk). La Krasnoiarsk a activat o vreme ca arhiepiscop. Reîntors la Moscova (1943), e numit arhiepiscop de Tambov şi Minciurinsk (1944). În 1946, lucrarea sa despre chirurgia septică, revizuită şi adăugită, obţine premiul Stalin clasa I[27], ceea ce îi va duce faima peste hotare. În luna mai a aceluiaşi an este învestit arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea, rang pe care îl va deţine până la sfârşitul vieţii…  
5. Reşedinţa episcopală din Simferopol (muzeu)
5. Reşedinţa episcopală din Simferopol (muzeu)
Activitatea Episcopului Luca în calitate de medic a fost remarcabilă. Sentinţa lui: „Pentru un chirurg nu trebuie să existe «cazuri», ci doar un om viu care suferă”[28]are valoare de principiu universal. De altfel, se ştie că doctorul nu s-a dat înapoi de la a salva de la moarte persoane importante din aparatul Puterii, câştigându-le nu o dată respectul. Astfel, atunci când i s-a întocmit un dosar pentru „activitate duşmănosă” (1943-1944), propunându-se chiar pedeapsa cu moartea, însuşi Stalin a scris pe una din file: „Pe astfel de oameni… nu putem să-i distrugem”[29]Activitatea ştiinţifică a doctorului Luca numără peste 42 de lucrări publicate în timpul vieţii, unele de referinţă până astăzi[30]. Conferinţele sale pe teme medicale au rămas, de asemenea, în memoria colegilor şi a studenţilor pe care i-a îndrumat. 
6. Arhiepiscopul Luca la senectute
6. Arhiepiscopul Luca la senectute
Una din lucrările care nu au putut vedea lumina tiparului decât o dată cu căderea comunismului este „Duh – Suflet – Trup”[31], pe care autorul o considera, din modestie, „un mic tratat teologic”[32], dar care, în fapt, reprezintă un minunat compendiu ştiinţific, filosofic şi teologic consacrat problemei duhului. Cu luciditatea şi pasiunea unui apologet, Episcopul Luca denunţă conflictul dintre ştiinţă şi religie, aducând dovezi interdisciplinare în favoarea vieţii duhovniceşti nepieritoare. (Un demers înrudit avea să întreprindă, la noi, doctorul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei.) Această lucrare, schiţată încă din anii ’20 şi finalizată în 1946 (la aproape 70 de ani)[33], constituie, în plus, reuşita literară a unui suflet îndrăgostit de frumos. De altfel, biblioteca arhiepiscopului ilustra din plin interesul acestuia pentru domenii dintre cele mai diverse: teologie, fizică, biologie, literatură, astronomie, politică[34]…  
7. Arhiepiscopul Luca la masa de lucru
7. Arhiepiscopul Luca la masa de lucru
În ce priveşte activitatea de ierarh, Episcopul Luca a excelat în calitate de predicator şi misionar, dar şi de organizator al vieţii bisericeşti. Problemele cele mai stringente cu care s-a confruntat erau lipsa locaşurilor de cult (profanate sau demolate) şi nedestoinicia preoţilor. Pe aceştia din urmă îi mustra cu cuvintele: „Blestemat [să fie] tot cel ce face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ieremia 48,10)[35]. În legătură cu Patriarhul Alexei, constrâns uneori să ia decizii nefaste pentru Biserică, remarca amar: „Patriarhul nu trebuie judecat, ci compătimit”[36]. Resemnat şi îndurerat, cu un an înaintea morţii avea să noteze: „Este un martiriu [pentru mine] să conduc treburile Bisericii”[37]. Râvna Episcopului Luca pentru Ortodoxie transpare însă cel mai mult din predicile sale. Cele 750 de cuvântări duhovniceşti redactate în timpul vieţii[38], se disting, după cum observa un ierarh, prin „simplitate, sinceritate, tonul direct şi originalitate”[39]. Pentru calităţile sale oratorice, a fost ales membru de onoare al Academiei Teologice din Moscova[40]
8. Portretul Arhiepiscopului Luca
8. Portretul Arhiepiscopului Luca
Ultimii ani din viaţa Episcopului Luca au fost marcaţi de pierderea totală a vederii, pe care însă a primit-o fără cârtire: „Îmi îndur orbirea cu seninătate şi cu deplină încredinţare în voia lui Dumnezeu”[41]. Ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, îşi dictează memoriile, în care schiţează traseul sinuos al unei biografii titanice. Sunt pagini de limpezime şi profunzime ale unui spirit plin de compasiune, înţelegere şi detaşare faţă de întâmplările crunte ale destinului ce i-a fost hărăzit. 
9. Păstorul cel bun în mijlocul turmei sale
9. Păstorul cel bun în mijlocul turmei sale
Cu puţin înainte de moarte, neliniştit din cauza presiunii continue exercitate de autorităţi asupra Bisericii, se întreba cu tristeţe: „Vă vor lăsa oare să-mi cântaţi Sfinte Dumnezeule?”[42] Este ultimul cuvânt pe care l-a reţinut posteritatea de la Episcopul Luca. În ziua de 11 iunie 1961, când Biserica sărbătorea Duminica Tuturor Sfinţilor Ruşi, sufletul mult încercat al episcopului-doctor se ridica spre Ceruri. Două zile mai târziu (13 iunie 1061), întregul cler din Crimeea, alături de o mulţime covârşitoare de oameni, îşi luau rămas-bun de la dânsul, în pofida măsurilor drastice anunţate de autorităţi. Procesiunea a durat mai bine de trei ore, iar ultimul drum i-a fost presărat cu trandafiri: „A fost o procesiune minunată. Lume multă. Drumurile erau pline. Circulaţia automobilelor era peste tot întreruptă. (…) Oamenii urcaseră la balcoane, pe terasele caselor. A fost ceva care nu s-a mai întâmplat dar nici nu se va mai întâmpla în viitor. O asemenea înmormântare era dovada unei înalte cinstiri”[43]
10. Imagine din ziua înmormântării Arhiepiscopului Luca
10. Imagine din ziua înmormântării Arhiepiscopului Luca
Recunoaşterea sfinţeniei sale avea să vină în 1995-1996, când Biserica Ortodoxă Ucraineană, respectiv Patriarhia Rusă, au fixat prăznuirea Sfântului Arhiepiscop Luca la data de 11 iunie. Pe 20 martie 1996 i-au fost strămutate moaştele în catedrala Sfintei Treimi din Simferopol[44], actul propriu-zis al canonizării fiind datat 25 mai 1996[45]. Când i-au fost aflate moaştele, preoţii slujitori au descoperit inima episcopului intactă, acest lucru confirmând parcă imensa ei putere de iubire[46]. Cu adevărat, o asemenea inimă nu putea putrezi niciodată… 
11. Martie 1996: moaştele Arhiepiscopului Luca ajung la catedrala din Simferopol
11. Martie 1996: moaştele Arhiepiscopului Luca ajung la catedrala din Simferopol
Sfântul Luca este venerat astăzi în Ucraina şi Rusia, dar şi în ţări ca Grecia sau România. Astfel, la 13 martie 2010, în Capela Ortodoxă de lângă Spitalul Parhon (Aleea Aviatorilor nr. 34-36) din Bucureşti, prin strădaniile părintelui Gheorghe Oprea, o mică parte din moaştele Sfântului Luca au fost aduse spre închinare. În jurul lor s-a înfiripat relativ repede un focar de evlavie. De la privegherea din noaptea de 10-11 iunie 2010, participanţii au rămas cu amintiri de neşters. Publicistul basarabean Vladimir Bulat, mărturisea: „M-a învrednicit bunul Dumnezeu să trăiesc una din cele mai frumoase nopţi din viaţă, şi sunt convins că Sfîntul Luca a fost cu noi atunci. L-am simţit mai mulţi! Slujba a fost lungă de tot, cred că a durat vreo 8 ore, dar nu am simţit oboseala. O putere de sus ţinea lumea împreună, într-o rugăciune comună, fierbinte, intensă. Atmosfera era de nedescris!”[47]  
12. Icoana Sfântului Luca al Crimeei
12. Icoana Sfântului Luca al Crimeei
Arhiepiscopul Luca al Crimeei a fost un om care şi-a răscumpărat veacul. Exilul, închisorile, marginalizarea, n-au reuşit să-l înstrăineze de misiunea de doctor sufletesc şi trupesc, pentru care a fost înzestrat ca nimeni altul. L-am putea asemăna cu „titani” ai Ortodoxiei precum Nicolae Velimirovici, Ioan Maximovici, Sofronie Saharov sau, de la noi, Arsenie Boca. Toţi aceştia au demonstrat că, într-o Europă dispusă să renunţe la „insuportabila povară” a moştenirii creştine, sfinţenia de geniu e singura replică la constatarea întunecată a lui Nietzsche („Dumnezeu a murit!”).

Alexandru Valentin CRĂCIUN

Nota bene: dedic acest articol Ralucăi Vascea, căreia îi datorez descoperirea Sf. Luca al Crimeei ca ocrotitor şi mijlocitor al sufletului meu! Doresc să mulţumesc lui Vladimir Bulat şi lui Cosmin Petrovici, care şi-au adus, fiecare în felul lui, contribuţia la „gestaţia” acestui articol…  

[1] Scrisoare din 26 mai 1942 către Părintele Perrin, apud Marie-Pascale Ducrocq, L’appel universel de Simone Weil – Une voix de sainteté,Éditions Saint-Augustin, 2005 p. 7: „Le monde a besoin de saints qui aient du génie, comme une ville où il y a la peste a besoin de médecins”.
[2] Aşa cum remarca un duhovnic: „Dumnezeu o vrut să facă sfinţi cu comunizmul ista, mulţi sfinţi o făcut Dumnezeu printr-înşii”, Ierosch. Selafiil de la Noul Neamţ, Dragostea care nu cade niciodată – interviuri şi relatări de ieromonahul Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 87.
[3] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit pătimirea, trad. rom. Ardrian şi Xenia-Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, p. 8. 
[4] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961) – Chirurgul fără de arginţi, trad. rom. Cristian Spătărelu, Editura Biserica Ortodoxă/Egumeniţa, [f. a.], pp. 18-19.
[5] Cf. Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, op. cit., p. 9. Rezervele faţă de marele său mentor s-au datorat îndepărtării acestuia din urmă de învăţătura Bisericii Ortodoxe.
[6] Ibidem, p. 8.
[7] Ibidem, p. 11.
[8] Ibidem, p. 12.
[9] Ibidem, p. 11, n. 3.
[10] Ibidem, p. 13: „După ce toţi am primit diplomele, colegii de an m-au întrebat cu ce am de gând să mă ocup. Când am răspuns că sunt hotărât să devin medic de ţară, au zis cu ochii căscaţi de uimire: «Cum, dumneavoastră să fiţi medic de ţară?! Doar sunteţi savant de vocaţie!» Am fost necăjit de faptul că nu mă înţeleg deloc, fiindcă eu studiasem medicina cu singurul scop de a fi toată viaţa medic de ţară, pentru a da ajutor oamenilor sărmani” [s. mea].
[11] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 27.
[12] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, op. cit., p. 27. 
[13] Ibidem, p. 25.
[14] Ibidem, p. 35.
[15] Ibidem, p. 10.
[16] Ibidem, p. 27.
[17] Ibidem, p. 38.
[18] Ibidem, nota ediţiei ruse, pp. 191-192.
[19] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 87.
[20] Ibidem, p. 71.
[21] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, op. cit., p. 60.
[22] Ibidem, p. 86.
[23] Ibidem, pp. 107-108.
[24] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 213.
[25] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, op. cit., p. 126.
[26] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 236.
[27] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, op. cit., p. 161.
[28] Cf. ibidem, p. 142.
[29] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 278.
[30] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, op. cit., p. 20.
[31] Apărută în româneşte cu titlul: Puterea inimii, trad. Evdochia Şavga, Editura Sophia/Editura Cartea ortodoxă, Bucureşti, 2010, 158 p.
[32] Sf. LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, Puterea…, op. cit., p. 45.
[33] Ibidem, p. 6.
[34] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 302.
[35] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit…, op. cit., p. 169.
[36] Cf. ibidem, p. 172.
[37] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 356.
[38] O mostră semnificativă a fost tradusă deja în româneşte de Adrian Tănăsescu-Vlas şi Pr. Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, 400 p.
[39] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit…, op. cit., p. 190.
[40] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 320.
[41] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit…, op. cit., p. 185.
[42] Arhim. Nectarie ANTONOPOULOS, op. cit., p. 370.
[43] Ibidem, p. 375.
[44] Ibidem, pp. 398-399.
[45] Sfântul LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, Am iubit…, op. cit., p. 206.
[46] Sf. LUCA, Arhiepiscopul Crimeei, Puterea…, op. cit., p. 11.
[47] Mărturisirea mi-a fost trimisă pe mail. Un articol dedicat acelei seri se poate citi pe blogul autorului: http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-bucur-te-sfinte-luca-vrednicule-de-minunare-52065109.html

Foto:
  1. http://lucaclinic.ru/
  2. http://ru.wikipedia.org/wiki/
  3. http://www.moldovacrestina.info/2010/02/despre-soarta-ereticilor-cuvant-la-duminica-ortodoxiei-de-sf-luca-al-crimeei/
  4. http://www.mgarsky-monastery.org/kolokol.php?id=1686
  5. http://www.perekop.info/archbishop-luke/
  6. http://florinm.wordpress.com/2010/02/20/despre-fericiri-cuvant-la-duminica-ortodoxiei-al-sf-luca-al-crimeei-p-1/
  7. http://www.pravtor.spb.ru/viewtopic.php?t=6694
  8. http://sfantulpangratie.blogspot.com/2010/06/sfantul-luca-al-crimeei-11-iunie.html
  9. http://calindragan.wordpress.com/2010/06/12/o-minuna-a-sf-luca-al-crimeei/
  10. http://www.manastirea-sireti.md/index.php/news/689/24/SF-LUCA-AL-CRIMEEI-1877–1961-IERARHUL-DOCTOR-FaRa-DE-ARGIN-I
  11. http://x-torrents.org/torrent-283375-svjatye.-premija-stalina-dlja-arkhiepiskopa-luki.html
  12. http://calindragan.wordpress.com/2010/06/12/o-minuna-a-sf-luca-al-crimeei/

joi, 20 octombrie 2011

De la minciună la infarct

pr. Ioan Valentin Istrati

Dacă vreţi să nu mai suferiţi de inimă, apucaţi-vă să iubiţi cu toată inima, să vă bucuraţi pentru binele celuilalt, să vă rugaţi pentru toţi oamenii.

Trăim într-o lume amestecată, care deşi clamează suveranitatea tehnologică asupra materiei suferă îngrozitor de pe urma neascultării adamice, care se repetă în noi şi ne aduce slăbiciunea firii şi stricăciunea morţii. Am ajuns la viteză supersonică, am vizitat (sporadic) spaţiul, am epuizat resursele planetei, suntem capabili să stocăm milioane de cărţi într-o cutie cibernetică de chibrituri (numită hard), ne holbăm (Hubble) la astre cu o adâncă părere de sine, studiem dinozauri cu o foame de trecut fără precedent.

În acelaşi timp, viaţa noastră nu e mai bună, deşi avem mijloace de a o cuprinde intergrator sau de a o prelungi nefiresc. Viaţa noastră nu e mai frumoasă decât a strămoşilor noştri, deşi e plină de reprezentări HD, 3D etc. Traiul nostru pe acest pământ nu e mai sănătos decât al bunicii, deşi progresul genetic, farmaceutic şi micro-molecular este imens. Nu suntem mai apropiaţi unii de alţii, deşi ne vedem şi ne auzim prin ecrane de la mii de kilometri distanţă.

Este aşadar un paradox neliniştitor al vieţii noastre, în care ştiinţa, progresul, tehnica, viteza, informaţia, nu aduc bunătate, fericire, iubire, apropiere, ci de multe ori chiar reversul acestora.

Citeam deunăzi o analiză sociologică a „Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii” cu privire la incidenţa bolilor pe planetă şi la mortalitatea cauzată de boală pe naţiuni. Am rămas perplex când am văzut că prima cauză mondială a morţii nenaturale este boala de inimă. De fapt nicio moarte nu e naturală, la orice vârsta ar fi ea, este cauzată de o disfuncţie gravă şi ireversibilă care determină întregul organism să cedeze. De ce oamenilor le cedează inima? Care este înţelesul ascuns al acestei maladii? Desigur cercetătorii şi medicii vor începe cu explicaţiile mirobolante despre schimbarea esenţială a modului de viaţă, dintr-unul activ într-unul sedentar, în care obezitatea, diabetul, stresul, chimicalele converg într-un sindrom care are ca principală cauză disfuncţia sistemului circulator şi invariabil a motorului vieţii în trup, inima.

Eram acum câteva săptămâni la un service de maşini, aproape de un tânăr mecanic care lovea frenetic o piesă auto cu un ciocan imens. Ştiţi senzaţia. Zgomotul era asurzitor. Eu, printre urletele materiei am zis: mă doare inima de la atâta zgomot. Iar unul dintre inginerii care lucrează acolo, un om de o credinţă foarte puternică, mi-a zis: De ce toată lumea suferă de inimă în zilele noastre? Pentru că suferă de prefăcătorie, trăiesc o altă viaţă decât cea pe care o gândesc, îşi mint inima în fiecare zi pretinzînd că sunt buni, sociabili, amabili, muncitori, blânzi, civilizaţi, ei fiind tocmai contrariul. Şi inima, rănită în fiecare zi, minţită mereu, cedează.

Am realizat atunci excepţionala valoare de adevăr a cuvintelor unui doctor de maşini. Viaţa unui om fără o credinţă practică şi trăită este o perpetuă minciună: de la zâmbetul fals faţă de vecina recalcitrantă, până la privirea interesată pe care o arăţi la şedinţă, de la mutra preocupată din faţa şefului până la alura de distincţie pe care o afişezi în lift, de la miile de prejudecăţi, limitări, obişnuinţe, idiosincrazii, automatisme învăţate pe de rost, până la atitudinea spăşită din Biserică, în care devii pentru câteva minute sau ore un om de o bunătate inexistentă în afara zidurilor şi a frescelor cu sfinţi.

Hristos a condiţionat „vederea de Dumnezeu” de „curăţia inimii”: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Acest adevăr înseamnă într-adevăr prospeţime a valorilor interioare, nevinovăţie creativă, realism firesc al începuturilor, slujire credincioasă a firii (aşa cum face inima), sinceritate absolută, deschidere a sinelui pentru lumea celorlalţi, iubire adevărată pentru toţi oamenii, lacrimi de dor pentru raiul pierdut şi aşteptat. Omul curat cu inima nu numai că vede lumina oriunde, ci luminează lumea din el şi din jurul lui, preface noaptea în lumină, apa în vin, nervii în râvnă pentru sfinţenie, lăcomia în milostenie, iubirea trupească în viaţă născătoare şi în jertă de sine, moartea în viaţă. Modelul suprem de inimă curată este Hristos, Inima cea veşnică a umanităţii, care din iubire de oameni a mers până la iad, pentru a restaura pe om în demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Aşa că dacă vreţi să nu mai suferiţi de inimă, apucaţi-vă să iubiţi cu toată inima, să înţelegeţi slăbiciunea celorlalţi, să apăraţi pe cei slabi în tribunalul vostru interior, să plângeţi durerile acestei lumi, să vă bucuraţi pentru binele celuilalt, să dăruiţi din inimă celor ce nu au, să vă rugaţi pentru toţi oamenii. Şi singurul infarct pe care-l veţi suferi va fi infarctul morţii voastre, adică dezintegrarea răului din voi şi primii zori ai unei vieţi în care aerul pe care-l respirăm este iubirea eternă a lui Dumnezeu.