Mi-a plăcut lumea prezentată în film pentru că e o lume reală, aşa cum este ea cu adevărat, cu oameni care îşi caută mântuirea, oameni păcătoşi, beţivi, desfrânaţi, pierduţi şi regăsiţi, adunaţi în jurul unei mănăstiri la care lucrează toată ziua, iar seara se strâng la rugăciune cerându-şi iertare pentru toate.
Ce poate fi mai uimitor decât să porneşti în căutarea celui căzut? Iar cel care are grijă de cei căzuţi e un om al lui Dumnezeu, cu dureri şi răni adânci vindecate numai de Domnul, Cel care dă bucuria pe care nu o mai ia nimeni de la noi. Şi acel om e maica Ekaterina.
Un film despre oameni care se arată înaintea lui Dumnezeu aşa cum sunt, fără cosmeticale! Oameni vii, neprefăcuţi!
Îi vezi cum cad, dar şi cum se ridică şi vin din nou înaintea lui Dumnezeu, pentru că ştiu că numai El le dă pacea şi liniştea după care tânjesc.
Cum să te pliciteşti la un asemenea film! Dar, din nou, gusturile nu se discută. :)
Am rezonat puternic cu ceea ce am citit în recenzia criticului de film, Elena Dulgheru, şi nu-mi rămâne acum decât să redau câteva fragmente:
''Filmul urmăreşte viaţa unei obşti, animate de o tânără monahie (Xenia Kutepova), care a strâns în jurul său un grup de oropsiţi ai sorţii (oameni fără căpătâi, atraşi nu atât de flacăra credinţei, cât de garanţia unui acoperiş), cu ajutorul cărora construieşte o mănăstire – astfel de cazuri sunt destul de frecvente în Rusia de azi. Galeria de personaje face toţi banii: un lăptar mistic, mereu senin şi situat deasupra problemelor, ce extrage din aer răspunsul evanghelic la chestiunile dificile, însoţit de un motan vegetarian, ambii cu părul roşu ca focul; un “teolog” cu Mineiul în braţe, din care citeşte după tipic, mânat, însă, de vicii scandaloase; câţiva vagabonzi pe post de zidari, dornici de votcă, libertate şi salam, “că doar o viaţă are omul”.
Maica Ekaterina trebuie să dea dovadă de multă fermitate şi curaj pentru a struni această adunătură, ce are uneori de furcă şi cu miliţia. Reazemul ei de nădejde e Olga, o fată orfană, de o inocenţă dezarmantă şi o generozitate la fel, trecută pe la colegiul sanitar, căreia îi place să imite ciripitul păsărilor când nu găseşte bolnavi de îngrijit, aspirantă convinsă la haina monahală.
Liniştea obştii e perturbată de apariţia unui ins turbulent cu aspect de afacerist, Pavel, lipsit de reflexe cucernice, pe deasupra amnezic, recuperat dintr-un accident de maşină de Olga. Pavel e interesat de frumoasa şi taciturna Măicuţă (pe care o numeşte cu apelativul din lume) şi mituieşte cu bani de băut adunătura de “metocani”, dar monahia încearcă cu tot dinadinsul să îl evite. Misterul ce planează asupra ei începe să se dezghioace, dând la iveală o veche rană: moartea unui copil, tragedie ce a împins-o şi spre ruptura cu tatăl acestuia. În timp ce Pavel luptă (asiduu, dar fără succes) să-şi scoată fosta soţie din “ghearele mănăstirii”, Olga îi oblojeşte acestuia traumele cerebrale de după accident, Pavel promiţându-i fetei s-o scoată în lume şi să-i facă un rost. Inocenta idilă primeşte binecuvântarea Măicuţei, dar Olga optează în final pentru rostul ei unic la căpătâiul celor fără speranţă: şi mereu se găseşte vreunul!
Nici un fel de pedanterie sau bigotism al “recursului la canon” în urmărirea luptei duhovniceşti a eroilor, a căror aderenţă la real este susţinută de un joc actoricesc de mare fineţe şi forţă, radiind căldură, empatie, umor – mărci definitorii ale Şcolii ruse şi, de ce nu, ale modului de a fi ortodox.''
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu