IPS Arhiepiscop Iustinian despre smerenie, rugăciune şi Părintele Nicolae Steinhardt

Sfinţii totdeauna au fost smeriţi. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îţi vezi propriile limite şi îţi dai seama că nu-ţi poţi permite să fii mândru, orgolios.
(Transcriere şi adaptare: Carmen Creţu)
Conferinţa a fost susţinută când IPS Arhiepiscop Iustinan era PS Iustinian, Episcop al Maramureşului şi Sătmarului

00:00:01 - Î: Preasfinţia Voastră, ce este smerenia şi cum o putem dobândi?

R: Smerenia este fructul înţelepciunii. Un om înţelept şi un om învăţat este întotdeauna smerit. Ignoranţii sunt orgolioşi. Şi - asta-i foarte important de ştiut -, mai mult, un om în viaţă sfântă întotdeauna este smerit. Sfinţii totdeauna au fost smeriţi. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îţi vezi propriile limite şi îţi dai seama că nu-ţi poţi permite să fii mândru, orgolios. De exemplu, eu am iubit foarte mult, întotdeauna mi-a fost dragă curăţenia. Curăţenia fizică şi curăţenia morală. N-am putut suporta murdăria, aşa cum n-am putut suporta niciodată ignoranţa, care este o murdărie de natură spirituală. Curăţenia, în mod practic, şi foarte paradoxal voi spune asta, te ajută să fii smerit. De ce? Pentru că este un pisc curăţenia şi nu-l poţi atinge mereu, adică nu poţi realiza în totalitate curăţenia. Şi atunci te umileşti pe tine în primul rând. În forul tău interior nu-ţi vine să te mândreşti. Îţi zici: „Eu sunt păcătos“, deşi poate că ai curăţenia şi poate că ai o viaţă morală destul de bună, dar, oricât ar fi, nici cel mai mare sfânt nu este desăvârşit la modul general şi în special în problema curăţeniei şi voi ştiţi treaba asta. Atunci, văzând că n-ai realizat ceea ce iubeşti aşa de mult, puritatea, curăţenia, desăvârşirea, în mod normal devii foarte smerit.

00:03:03 - Î: De ce credeţi că în Pateric şi în Vieţile Sfinţilor se vorbeşte atât de mult despre faptul că smerenia este cea mai importantă virtute, când, totuşi, în Noul Testament, Mântuitorul ne spune că punctul culminant al trăirii creştine este iubirea de aproape şi de Dumnezeu?

R: Da, aşa este cuvântul Mântuitorului, însă tot Mântuitorul spune: Urmaţi-Mi Mie sau spune la cei care suntblânzi şi smeriţi cu inima, ăsta este chipul cel mai frumos pe care îl preţuieşte Mântuitorul: blândeţea şi smerenia. Iubirea este o virtute peste toate celelalte virtuţi. Când un om reuşeşte să iubească în adevăratul înţeles al cuvântului, el se îndumnezeieşte, devine asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu iubeşte şi din iubire a creat universul, şi dintr-o infinită iubire faţă de noi S-a întrupat şi S-a făcut om ca noi, ca pe noi să ne ajute să devenim ca Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu. Cine a fost mai smerit decât Iisus Hristos? Deci iubirea este o virtute de altă natură decât smerenia şi blândeţea. Smerenia şi blândeţea realizează iubirea. Un om care nu-i blând, un om care nu-i smerit, acela nu poate iubi. Iubirea adevărată, iubirea în înţeles de agape, nu iubirea trupească, lumească, ceea ce e cu totul altceva. În limba greacă există aceşti termeni: agape şi eros. Erosul este iubirea pământească, trupească, care este cu totul altceva decât iubirea spirituală, dumnezeiască, face parte din cele trei virtuţi capitale teologice, eu le zic virtuţi de Dumnezeu grăitoare: credinţa, dragostea şi nădejdea. Tradus oarecum în mod liber, cuvântul virtuţi teologice înseamnă puteri de Dumnezeu grăitoare, de la teologos. Ăsta este motivul pentru care, ca să se realizeze un om în chip duhovnicesc, nu o poate face dacă este orbit de orgoliu, de mândrie. A fost primul păcat, din care s-au născut toate relele, orgoliul, mândria. Şi, atunci, ca să poţi să te refaci după chipul lui Dumnezeu, trebuie în primul rând să te smereşti şi - repet - un om înţelept se bucură, e fericit de darurile pe care le are, nu se dispreţuieşte. A te dispreţui pe tine sau pe alţii este un mare păcat. N-ai voie să te dispreţuieşti. Să te respecţi pe tine, aceasta este un fel de mândrie sfântă, adică un fel de demnitate, că te opui faptelor negative şi din puţină mândrie, care este o mândrie sacră totuşi când ai această mândrie şi această demnitate, acest respect faţă de propria ta persoană. Organele tale, pe care ţi le-a dat Dumnezeu, n-ai voie să le faci organele desfrânării sau păcatului. De aceea, smerenia îţi ajută în felul acesta, ca să te eliberezi de închipuirile în care ţi se pare că eşti mai grozav decât toată lumea, că tu eşti pe primul loc şi că restul… Pentru că mândria aşa se traduce: dispreţuieşti, exact precum fariseul pe vameş. Fariseul avea toate calităţile. Nu era minciună ce spunea. Postea, era un mare învăţat, un iubitor de lege, un iubitor de neam, dar pe toate le anula prin mândrie, pentru că mândria îl împingea la dispreţ: „Nu-s ca ceilalţi oameni!“. Ce cuvânt îndrăzneţ şi dureros, nu dur, ci dureros: „Nu-s ca ceilalţi oameni şi nici ca acest vameş!“.
Aceasta ne învaţă ce valori extraordinare are smerenia. Omul smerit priveşte totdeauna cu respect la toată lumea, vede calităţile tuturor oamenilor, vede darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, deci este un om lucid, un om realist, un realism frust, temeinic, nu un realism absurd.

00:09:40 - Î: Şi, totuşi, de ce credeţi că, în general, omul contemporan nu prea este interesat de smerenie?

R: Nu este interesat pentru că omul, la ora aceasta, este dominat foarte puternic de structurile fizice şi de plăcerile fizice şi, întotdeauna, un om care este stăpânit puternic sau mai puţin puternic de nişte plăceri sau pofte necurate, acela devine şi orgolios, dispreţuitor. Acesta este un aspect. Un alt aspect: în faza la care ne-am ridicat prin civilizaţie, stăpânim elemente extrem de importante şi atunci îi dă omului contemporan senzaţia de atotputernic, dar tot neîmplinit. Un om luminat, un om împlinit, un om deştept, un om învăţat îşi dă seama că foarte puţin ştim din tainele care există încă. Suntem, totuşi, foarte limitaţi. De exemplu, cum pot eu să mă mândresc în faţa darurilor pe care mi le-a dat Dumnezeu? Însuşi faptul că omul este în stare de aşa de multe creaţii, uitaţi-vă în jurul frăţiilor voastre, totul este o creaţie, totul este înţelepciune, vă daţi seama: acest covor, aceste lucruri, toate sunt lucruri de excepţie, dar care toate sunt fructul inteligenţei şi al raţiunii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Şi, atunci, noi, bucurându-ne de zestrea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, nu ne putem declara că suntem atotputernici, ci suntem întotdeauna cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu că ne-a înzestrat cu acest dar al gândirii creative, al raţiunii, al cugetării cu care am putut să creăm şi cu care se va crea în continuare, ştiind să apreciem toate. De exemplu, că Dumnezeu ne-a dat lumina ochilor, Dumnezeu ne-a dat cuvântul, închipuiţi-vă cum ar fi un om dacă nu ar avea un limbaj? Şi dacă am conversa numai prin semne? Cui îi trece prin cap să-I mulţumească lui Dumnezeu că ne-a înzestrat cu cuvânt? Cunoaştem, sigur, şi noi toţi că acesta s-a format pe parcurs, după concepţia materialistă, dar cum de numai la noi s-a dezvoltat? Cum de nu s-a dezvoltat şi la celelalte animale? Cum de-a rămas cioara tot la cârâit, cum de-a rămas câinele tot la lătrat ş.a.m.d.? Cum de a rămas, de exemplu, maimuţa la starea pe care a avut-o de mii de ani şi care nici acum n-are posibilitate de a comunica decât prin sunete nearticulate? Or, având atâtea, oamenii ignoranţi nu ştiu să aprecieze, li se pare că toate acestea sunt rezultatul forţelor proprii. Ăsta ee un aspect. Un alt aspect este că, apoi, omul s-a desacralizat, având atâtea cunoştinte materiale şi materialiste s-a desacralizat, în general vorbind, că în fiecare om există cele două elemente: sacru şi profan. Fiecare dintre noi avem elementele profan şi sacru şi s-a dezvoltat mai mult cel profan. Şi, atunci, aceasta îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi cădem în multe şi nenumărate patimi. Patimile îl fac apoi pe om să fie înrobit de aceste porniri animalice, acestea îl fac să fie şi orgolios, să i se pară că smerenia ar fi un act de slăbiciune, de primitivism (acel care nu are smerenia). Cel care are smerenia îşi dă seama ce culme înaltă este această virtute - cel ce o cunoaşte. Dar celui ce n-o cunoaşte i se pare o prostie.

00:15:20 - Î: Smerenia se poate dobândi făcând ceva anume?

R: Smerenia se câştigă cunoscând toate acestea, cunoscându-ţi limitele şi ajungând la credinţa că toate darurile pe care le ai sunt daruri primite şi nu e meritul tău. Eu n-am putut să mă mândresc niciodată (eu, personal), pentru că nicicând n-am avut posibilitatea să cred că darurile - multe, puţine - cu care m-a înzestrat Dumnezeu sunt fructul înţelepciunii, sunt ale mele, personale. Slăbiciunile, greşelile mele, acelea mi le împropriez, acelea sunt ale mele. Dar, dacă am mai multe sau mai puţine daruri, sunt foarte convins, şi constat aceasta, că sunt primite. Al meu este numai că m-am învoit cu îndemnurile şi cu darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică eu nu mi le-am împropriat, ci mi-am dat seama că toate acestea pe care mi le-a dat Dumnezeu reprezintă un dar, un fruct al conlucrării voinţei mele libere cu voinţa lui Dumnezeu. Când eşti conştient de asta, atunci nu devii orgolios, dar devii conştient, devii mulţumit, devii încântat, devii fericit, ştii să apreciezi darurile pe care le ai, le preţuieşti, că sunt extraordinare.


00:17:53 - Î: Am fi vrut să ne comentaţi din pildele lui Solomon următorul citat, în care se spune că Dumnezeu celor smeriţi le dă har. Ce înseamnă aceasta?

R: Este foarte adevărat. Unui om modest, unui om smerit adică, nu umilit - faceţi deosebirea între a fi umilit, asta e o slăbiciune, şi smerit, asta e cu totul altceva -, care implicit este un om înţelept în felul acesta, Dumnezeu îi dă dar. Uitaţi-vă la toţi oamenii bine dotaţi, oamenii învăţaţi. Sunt modeşti, dar asta înseamnă că au şi multe daruri. Nu vei găsi un savant care să fie orgolios. Dictonul din Antichitate, ce i se atribuie lui Socrate, ce spune? „Eu ştiu că nu ştiu nimic.“ Pe măsură ce progresezi şi aprofundezi lucrurile, cu cât ştii mai mult, cu atât îţi dai seama că, de fapt, eşti foarte limitat în cunoştinţe. Nu mai vorbesc, de exemplu, din punctul de vedere al viziunii ca om, şi atunci natural că acestuia Dumnezeu îi dă dar, har.

00:19:51 E deosebire între dar şi har. Darurile sunt acestea: vederea, înţelepciunea. Harul, în concepţia teologică, este energia necreată care izvorăşte din fiinţa lui Dumnezeu în făptura omului şi prin aceasta omul câştigă ceva din Divinitate, din Dumnezeu. Aşa cum prin altoi, punând în tulpină o mlădiţă bună, totul devine pom fructifer bun. Pentru că energiile pe care le transmite mlădiţa nobilă în tulpina sălbatică fac să devină nobilă toată tulpina. Prin Botez şi prin toate ale Bisericii, prin care Harul lui Dumnezeu se coboară în făptura omenească ca un altoi, omul se îndumnezeieşte. Aceasta este învăţătura Bisericii Ortodoxe, care bate spre har ca energie necreată. Apostolii n-au acceptat această concepţie, mai ales de la Grigorie Palama încoace, ci ei spun că harul este un dar, adică este o energie creată. Dar dacă-i pui apostolului întrebarea: „Cum poţi să-ţi închipui că se poate face o legătură între om şi Dumnezeu, ca omul să devină fiul lui Dumnezeu? Cum explici?“. (Deci această energie e foarte strâns legată cu creatura omenească.) Dar sunt două elemente: dacă harul este energie creată, atunci omul rămâne o prăpastie între creat şi necreat, nu există alt mijloc de a se face o legătură între Dumnezeu Cel necreat şi creatură. Nu există. Că-s două elemente, rămân două, rămânea prăpastia între Dumnezeu şi om deschisă pentru totdeauna, omul nu poate să ajungă la calitatea de fiu al lui Dumnezeu sau de îndumnezeire. Zadarnic îmi spui matale că eşti strâns, adică prin taină, harul, care este energie creată, strâns unit cu făptura omenească. E strâns unit, dar sunt două elemente. Exact aşa cum fierul, dacă-l legi cu coada la secure, nu transmite niciodată elementul, din fier în lemn. Îl transmite? Oricât ar fi de strâns legat!? Nu. Pentru că-s două elemente care nu fac legătura. Dar, din moment ce pui mlădiţa în altoi, sevele atunci se înnobilează şi devin că-s vii şi-ntr-o parte, şi-ntr-alta. Aceasta este concepţia despre har şi dar. Corect este să spunem despre dar tuturor darurilor pe care le avem, multe daruri, ştiute şi neştiute. Harul este această energie necreată, forţa care izvorăşte din Dumnezeire, prin Hristos, în omenire. Şi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, iar omul, prin Fiul lui Dumnezeu, devine fiu al lui Dumnezeu.

00:23:44 - Î: Solomon asta spune, că celor smeriţi le dă Dumnezeu har.

R: Sigur. Şi răspunsul acesta este. Smeritul, din moment ce este smerit, are toate darurile. Smerenia este terenul pe care înfloresc toate virtuţile. Un om care e smerit are o mulţime de virtuţi. Uitaţi-vă la colegii dumneavoastră: unul orgolios, unul plin de sine este, de multe ori, cu mai puţine daruri, cu mai puţine calităţi, dar un băiat modest, smerit, acesta este omul adevărat, omul în viaţa căruia înfloresc apoi toate calităţile.

00:24:40 - Î:Aveam şi un citat din Noul Testament, pe care voiam să vă rugăm să ni-l comentaţi (din Evanghelia după Ioan): Voi mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domn şi bine ziceţi că sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora. Că v-am făcut vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi. Adevărăt zic vouă, nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât acela ce l-a trimis pe el. Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face.

R: Este o lecţie uriaşă de smerenie. Citiţi bine: Voi spuneţi că Eu sunt Învăţător şi sunt, adică voi spuneţi (Matei, Capitolul 16). Mântuitorul întreabă la un moment dat pe apostoli: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi Mântuitorul repetă întrebarea: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Era în drum spre Ierusalim şi Îl aşteaptă patimile şi moartea. Şi-atunci răspunde Petru. Evanghelia spune că răspunde Petru. Apostolul, prin aceasta, vrea să dea o prioritate Apostolului Petru. Nu e adevărat. Că nu i-a zis: „Petre, cine zici tu că sunt Eu?“. Nu l-a întrebat pe Petru. A întrebat totdeauna la plural: Voi cine ziceţi că sunt Eu, dar Evanghelistul Matei a vrut să precizeze că ei toţi au răspuns. Petru, care era şi mai iute de vorbă şi care era mai în vârstă, era, oarecum, întâistătătorul, nu ca şi calitate, dar era cel mai bătrân dintre ei, răspunde: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Hristos era Unsul, adică Mesia, adică răspundea pentru poporul evreu, că Matei a scris Evanghelia pentru poporul creştin dintre evrei. Tu eşti Mesia, asta a aşteptat, Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. În Evanghelia după Ioan se arată: Voi ziceţi că Eu sunt Învăţătorul şi sunt, adică nu spune că „Mă faceţi“, că… nu: Sunt, dar ceea ce v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi! Ce act de smerenie mai teribilă poate să primească un creştin decât acest act? Adică spălarea picioarelor cuiva înseamnă cel mai adânc act de umilinţă în faţa aceluia: să-i speli picioarele! Iar Mântuitorul, înainte de patimi, chiar la Cina cea de Taină, ne dă această lecţie teribilă. Şi se completează cu celălalt cuvânt al Mântuitorului: Cine vrea să fie între voi mai mare să vă fie tuturor vouă slugă. Îmi spunea fratele Ion Alexandru, poetul: „Eu, de când am învăţat greaca, nu mai pot citi Noul Testament în română, pentru că este o deosebire teribilă între textul tradus şi cel original“. E atât de viu textul original, încât le spune tuturor lucrurilor pe nume. Mântuitorul şi textele adevărate zic să fie vouă tuturor slugă. În traducerea mai nouă, a boierilor noştri de acum, care vor din păcate să mai şlefuiască puţin textul biblic,se spune slujitor. Asta-i cu totul altceva! Slujitor înseamnă demnitate, înseamnă o domnie slujitor, dar el spune slugă, adică cel mai devotat, cel mai modest şi mai umil servitor al celorlalţi. Asta face sluga, deci se completează una cu cealaltă. Am scris un articol, „Scrisoare către purtătorii de har”, şi l-am publicat în 1986. În această scrisoare vorbesc despre Preoţie. Şi o închei cu acest citat, în care Hristos ne-a dat o pildă nemaipomenită de aservire, de servire a lumii, a societăţii, a colegilor noştri. Ce poate fi mai minunat ca tu să fii dispus să serveşti pe colegul tău peste tot, iar el, la rândul său, la fel face. Ar fi societatea ideală, în care fiecare dintre noi ar lupta pentru bine, să servim pe celălalt şi celălalt să ne servească pe noi, deci această reciprocitate este obligatorie.

00:30:17 - Î: Preasfinţia Voastră, există o legătură între smerenie şi sinceritate?

R: Este condiţia smereniei sinceritatea. Nu poate fi un om smerit nesincer, aceea este făţărnicie, nu smerenie. Smerenia adevărată este fără nici un fel de prefăcătorie, este sinceritate absolută, altfel nu mai e smerenie, este un orgoliu diabolic foarte bine deghizat dacă smerenia nu este sinceră, condiţia smereniei este să fie reală.

00:31:13 - Î: Sunt mulţi preoţi tineri care doresc să se împărtăşească din experienţa duhovnicilor bătrâni, în special în ceea ce priveşte problemele legate de Taina Spovedaniei, cum ar fi aplicarea canoanelor sau anumite păcate care se întâlnesc astăzi. Vă rugăm să le adresaţi câteva sfaturi acestor preoţi tineri.

R: Nu numai preoţilor tineri, dar poate şi lor... Un foarte mare dar ne-a oferit şi ne-a lăsat moştenire Hristos şi Evanghelistul Matei (Capitolul 18, versetul 18): Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Vorbeşte Mântuitorul în timpul activităţii. Dar, în ziua Învierii, după masă, când face această vizită nepregătită apostolilor, Evanghelistul Ioan spune (Capitolul 20) că în primul rând i-a salutat: Pace vouă! Apoi a suflat asupra lor şi luau Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,vor fi ţinute.Aceasta este temelia acestei teribile taine, care e Taina Pocăinţei sau Taina Mărturisirii, prin care omul îşi reînnoieşte, mereu, sufletul. Pentru mine şi pentru oricare creştin, spovedania, sau mărturisirea, sau pocăinţa este ca un al doilea botez, adică mă simt deodată reeliberat, bazându-mă pe cuvântul lui Hristos: Câte vei lega şi dezlega vor fi legate şi dezlegate. Adică nu e glumă, avem textul cel mai clar, cel mai limpede. Pentru aceasta este un mare dar de la Dumnezeu Taina Pocăinţei. Toate tainele pleacă de la elan, de la însuşiri, de la nişte lucruri fireşti. De exemplu, despre Botez spunem că e o naştere din nou, adică este echivalent cu naşterea din trupul mamei, fizică. Biserica vine cu naşterea spirituală. Adică renaşte şi din punctul de vedere al spiritului în noi. Deci e o încununare a unui act natural. Nevoia de mărturisire există la om în mod firesc, fiecare om simte nevoia să se confeseze. O bucurie sau un necaz, o durere sau chiar o greşeală - simţi nevoia să te descarci, să ai un prieten, să ai pe cineva căruia să i te adresezi. Ori luăm prietenul nostru, ori luăm un părinte, ori o mamă etc., omul simte nevoia să se confeseze, să-şi descarce sufletul. Biserica vine să răspundă la această necesitate a omului de a se confesa, numai că Biserica vine în plus, că nu te lasă numai cu: „te-ai confesat, ţi-ai spus durerea şi nu primeşti nimic în schimb“. Şi totuşi primeşti!

00:35:33 Mărturisindu-te la confesorul tău, există câteva calităţi: în primul rând, te poţi mărturisi fără nici o frică, fără nici o reţinere, pentru că ştii că omul nu are voie să comunice, să spună nimănui ceea ce aude în Taina Spovedaniei. N-are voie. Mai mult - şi asta pentru preoţii tineri -, duhovnicul nu numai că n-are voie să spună soţiei, acasă, ce a auzit la spovedanie sau la altcineva, nici el personal n-are voie să-şi reamintească, după ce a spovedit pe cineva, ceea ce a auzit în mărturisire, nici el personal, şi să gândească: „A, ştiu eu cine e ăsta!“. Asta e o trădare, o divulgare nu publică, ci faţă de tine şi n-ai voie nici faţă de tine să divulgi secretele mărturisirii. Asta trebuie să rămână înmormântat pentru totdeauna. Pentru că, dacă Dumnezeu a şters păcatul, cum îl mai păstrezi în sufletul tău, din moment ce el nu mai există? Din atunci şi până la sfarşit, el a fost iertat, el a fost dezlegat de Dumnezeu. Cum adică îţi permiţi tu să îl mai păstrezi în memoria ta şi în sufletul tău? Deci asta este marea calitate a mărturisirii. În al doilea rând, eu, în general, nu mă mărturisesc la un slujitor al Bisericii mai mare decât mine în rang sau la un episcop. Nu. Eu mă mărturisesc la un preot. Ba, mai mult, preot chiar căsătorit. Am avut, la începutul vieţii mele monahale, ca duhovnic un monah bătrân, pe urmă un protopop văduv, care mi-a fost duhovnic până a murit, când a atins vârsta de 100 de ani, după aceasta am avut ca duhovnic un preot căsătorit, acum mă mărturisesc la un călugăr, la o mănăstire. Pentru că e mult mai sfânt aceasta, când te umileşti tu, cel mare, şi te mărturiseşti la cel mai mic decât tine. Adică dai o dovadă de reală umilinţă, te umileşti în faţa unuia care te priveşte ca episcop, iar tu te mărturiseşti lui şi-i spui multele sau puţinele neputinţe ale tale, de care suntem stăpâniţi toţi.

00:38:43 Un duhovnic are trei calităţi: trebuie să fie, în primul rând, profesor, adică învăţător; în al doilea rând medic; în al treilea rând judecător. Învăţătorul are calitatea de a pune nota pentru cel care-i prezintă lucrarea, el dă aprecierea asupra ştiinţei sau neştiinţei celui pe care-l examinează. În al doilea rând, ca medic, pune diagnosticul la cel bolnav. În al treilea rând, judecătorul pune sentinţa pentru cel pe care-l judecă. De aceea duhovnicul este judecător, pune o sentinţă; el este medic, pentru că are datoria să pună un diagnostic; este învăţător, pentru că are datoria să-l clasifice, să-i pună nota. Aşa trebuie să se considere un duhovnic, iar, pentru ca să fii un adevărat duhovnic, trebuie să le ai pe toate acestea şi alte ştiinţe, ştiinţă teologică, dar şi ştiinţă profană, psihologie, sociologie şi tot ce vrei, chiar medicină. Aveam în bibliotecă o carte de educaţie sexuală. Şi, într-o vizită a Securităţii, nu eram acasă, făcând această inspecţie, în sertar la masă găseşte „Educaţia sexuală“, o carte foarte bună (acum nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea). Şi aceasta s-a făcut de către securişti în prezenţa a doi-trei fraţi de mănăstire. Şi, ajungând acolo, zice: „Uite cu ce se ocupă stareţul vostru!“. Atunci fraţii au răspuns: „Da, am studiat-o împreună, pentru că noi suntem duhovnici şi noi nu putem rămâne străini faţă de nişte manifestări fireşti“. Vine o femeie şi se mărturiseşte şi-ţi spune toate câte sunt în lume. Tu să zici că n-ai habar? Nu e permis! „Bine, bine, dar de ce n-o ţine în bibliotecă?“ „Tovarăşe, nu se ţine o carte ca asta în bibliotecă, pentru că aici, în bibliotecă, intră tot felul de oameni. Ce-o să zică omul când vede «Educaţia sexuală» în biblioteca unui călugăr?“ Pentru motive de sminteală. Sunt cărţi pe care le ţin în sertar. Nu orice carte o pui în văzul tuturor, ci pentru oamenii care au misiuni şi nişte sarcini. Nu-i pui unui copil nişte manuale sau nişte cărţi care pot să îl smintească, să îl smintească grav de tot, pentru că nu poate să spună omul, la fiecare sfârşit: „Pe mine nu mă încântă chestiile acestea, dar le am ca studiu“. Poţi să spui la fiecare? Nu. Deci, iată că nu-i o ştiinţă teologică. Duhovnicul trebuie să-şi îngrijească foarte mult toate cunoştinţele şi cunoştinţele nu pot fi culese decât prin studiu. La bibliotecă la mănăstire, unde am fost eu, am adunat - zic eu - o bibliotecă importantă, iar cei care-au vizitat-o, şi înainte de Revoluţie, au rămas uimiţi: „Noi am crezut că aici, la mănăstire, şi aici, în bibliotecă, sunt numai cărţi teologice, numai Vieţile Sfinţilor etc., dar vedem şi scrieri ale lui Stalin, şi ale lui Lenin, şi pe Marx - «Capitalul», şi pe Einstein, şi pe Nice, şi pe Platon, şi pe Aristotel, şi pe Hegel, ba şi pe Victor Hugo, pe toţi ceilalţi dramaturgi“. Asta este biblioteca adevărată.

00:43:50 Aşa trebuie, aceasta este viziunea, aşa priveşte un slujitor al lui Dumnezeu, un monah. Sfinţii noştri, Sfinţii Părinţi, marii noştri cuvioşi, constatat în Pateric şi peste tot, cunoşteau foarte precis toate manifestările vieţii omeneşti, nu erau străini de nimic, le cunoşteau pe toate, pentru că altfel nu poţi da învăţături omului, că nu-l cunoşti pe om. De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog pe cine preţuia el cel mai mult? (E cel mai teribil sfânt din secolul al XII-lea.) El îl avea pe Sfântul Simeon cel Simplu, ăsta era ava lui. El era Sfântul Simeon Noul Teolog, noul teolog - adică cu o viziune formidabilă, vorbesc în lumina aceea, au început acum să apară operele lui. Dar el avea ca mentor, ca duhovnic pe Simon cel Simplu, care era de o simplitate extraordinară şi de multe ori avea un limbaj de-a dreptul vulgar şi o comportare de multe ori vulgară, dar nepăcătoasă, nu vorbea de lucruri cu mâna la gură, adică îi spunea la deget deşt, nu-i spunea altfel, dar fără ca să fie afectat cu ceva moral. Dar aşa de mult îl iubea Sfântul Simeon Noul Teolog pe Simeon cel Simplu, încât i-a făcut slujbe şi l-a declarat sfânt, iar pentru aceasta Sfântul Simeon Noul Teolog a avut mult de suferit, a fost condamnat din cauza asta, pentru că l-a preţuit pe acest călugăr simplu care era însă de-o sinceritate zdrobitoare, le spunea lucrurilor pe nume, dar aceasta o face un om cu inimă curată, care nu se sminteşte. Pentru mine, dacă te văd pe dumneata aşa cum te văd, tot aşa, cu acelaşi respect şi cu aceeaşi linişte, pot să te privesc şi când nu eşti îmbrăcat, că nu-i nimic deosebit între oameni, n-avem nimic de ascuns, suntem oameni. Numai mintea nebună, smintită şi sucită a unui om se sminteşte toată ziua. De ce să mă smintesc? E un pumn de lut omul ăsta, e frumos, minunat, Îl admir pe Dumnezeu când îi văd chipul atât de minunat, ochii atât de extraordinari, dar eu ştiu precis că acest om atât de miraculos mâine va fi un pumn de cenuşă. Asta-i tot. De ce anume să mă tulbur? Mă tulbur atunci când văd un om care, din păcate, e stăpânit de rău, de ură, de duşmănie, aia mă răneşte, când un om îl văd că-i rău, când îl văd că-i prost, când îl văd că-i mincinos. Dar, ca om, aşa, nu mă sminteşte, că-i bărbat, că-i femeie, că-i copil, că-i bătrân, e acelaşi lucru, nu-i nimic nefiresc, nu-i nimic ieşit din comun.

00:47:35 - Î: Cum aţi caracteriza starea spirituală din România de astăzi şi ce le-aţi recomanda tinerilor în contextul în care trăiesc acum?

R: Asta aş recomanda eu: să fie mai înţelepţi. Adică, sigur că înţelepciunea se câştigă cu anii, dar un tânăr care are o mulţime de calităţi să nu-şi irosească calităţile şi tinereţea pe lucruri uşurele, pentru că va veni timpul când va regreta foarte mult că şi-a epuizat energiile în lucrul păcătos. A fi deştept, a-şi trăi tinereţea, nu aşteaptă Sfânta Biserică ca tinerii să se poarte precum bătrânii, dar nici bătrânii să se comporte ca tinerii. Tânărul să se comporte cum se comportă un tânăr, să se bucure de tinereţea lui, să fie înţelept, să fie deştept, să nu fie necugetat, nu vreau să spun vorbe tari, să nu fie prost, adică să-şi risipească frumuseţea tinereţii lui, viaţa lui, aşa, în mod necugetat. Ci să se bucure de tinereţea lui fiind întru totul umbra locului. Cam atât aş putea să-i spun, să nu se abată de la legile pe care şi firea, şi natura ni le cere. Sunt neraţionale patimile. Să nu se lase stăpânit de patimi. Să stăpânească el patimile şi este posibil. De exemplu, însă e un lucru foarte greu, dar e un lucru foarte bine ştiut că un om care nu-şi risipeşte energiile în desfrânări are o minte foarte strălucită, pentru că toată energia se converteşte în calitate. Omul care risipeşte în mod nebunesc energia în păcate devine dement dacă abuzează. Cunosc, ca duhovnic, tânăr în floare, care, abuzând însă de pornirile sale fizice, a ajuns la casa de nebuni; sau cel puţin ajungi între proşti, dacă nu între nebuni, abuzând de patimi şi de pofte. Aceste păcate au urmări grave.

00:51:20 - Î: Vă rugăm să ne spuneţi în ce măsură dobândirea rugăciunii neîncetate depinde de dobândirea smereniei.

R: E o întrebare interesantă şi minunată. Un om smerit, un tânăr smerit îl întâlneşti foarte rar, pentru că e cam în firea tinerilor să fie orgolioşi, cam în firea noastră, toţi suntem. De aceea căutăm tot felul de… de exemplu, fetele să umble cu chestii din alea cu papucul cui şi tot felul de prostii din astea - tot un fruct al… dar, în sfârşit, nu strică. A fi mai modest însă e foarte important. Acum: nu se poate concepe ca un om mândru să se roage. Sunt două elemente, e un paradox, nu vei găsi niciodată un om mândru, orgolios, îngâmfat, un om plin de sine să se roage. Smerenia este cel dintâi act pentru ca să poţi să te rogi. Nu poţi să te rogi dacă eşti orgolios, eşti mândru. Dar, dacă eşti modest şi smerit, nu te umileşti, Dumnezeu nu te umileşte. Rugăciunea este cel mai mare favor pe care ni l-a dat nouă Dumnezeu. Adică Dumnezeu ţi-a permis, ţi-a dat voie, ţi-a dat posibilitatea să stai de vorbă cu El, să fii în dialog cu Creatorul lumii întregi, cu cele eterne. Mai mare dar ce poate fi? Ţi-a făcut acest favor, adică să stai de vorbă, să fii în dialog cu Dumnezeu, cu Divinitatea. Şi, fiindcă aveţi aparate, ele înregistrează, dar se înregistrează şi pe alte căi, care rămân permanent în atmosferă, în lume. Şi aparatele noastre, urechea noastră are o anumită lungime de undă, or există la infinit lungime de undă şi atunci putem să ne dăm seama că ceea ce vorbim noi acum se aude până la Dumnezeu. Asta este extraordinar! Cel mai mare favor pe care ni l-a făcut Dumnezeu este să stăm de vorbă ca de la Tată la fiu.

00:54:40 Când au venit apostolii, în Evanghelia lui Matei (Capitolul 6) şi la Luca (Capitolul 11), ei spun: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! Şi Mântuitorul le spune: Voi aşa să vă rugaţi! Le spune aşa, aiurea, să se roage cum îi taie capul? Nu, le dă criterii precise, pe care Matei le-a înregistrat perfect,la Luca este o parafrazare a Rugăciunii Mântuitorului, Rugăciunea domnească, adică Tatăl nostru, la Matei se arată voia: Aşa să vă rugaţi! Şi ce ne spune Hristos, care-i primul cuvânt cu care ne învaţă Hristos să ne rugăm? Tatăl nostru. Nemaipomenit! Tatăl nostru Care eşti în ceruri. Extraordinar, fantastic - când îţi dă dreptul ca tu să te adresezi lui Dumnezeu ca unui tată real. Şi o mamă îşi ascultă copiii, dar, în mod obişnuit, în problemele mari, copilul se adresează tatălui. Iar un tată este foarte generos. Vorbim aici, pe pământ. Şi Hristos Fiul lui Dumnezeu ne învaţă: Voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru şi în aceasta se cuprinde esenţa rugăciunii. Nu zice Tatăl meu - Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău - nici cel mai mic semn de egoism nu se află! Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Adică ne ridică într-o lume cu totul deosebită, la lumea ideală, la lumea divină. În prima parte. Apoi, în a doua parte, ne pune să cerem: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă păcatele, precum iertăm şi noi aproapelui nostru. E atotcuprinzătoare. Or, pentru ca să te rogi, e nebuneşte să accepţi că Dumnezeu este un stăpân tiran, pentru că Iisus ne-a învăţat că Tatăl-Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi-atunci Îi recunoşti calitatea de Tată. Dar, pentru aceasta, trebuie să fii modest. A fi mândru şi a avea pretenţia că tu te umileşti rugându-te, asta înseamnă nebunie. Deci, în primul rând, trebuie să recunoşti cum recunoşti pe tatăl tău. Îi recunoşti calitatea de tată. Te umileşti prin aceasta? Sau, dimpotrivă, te înalţi când recunoşti că eşti feciorul cuiva. Nu te umileşti când spui „tată drag“ sau „tatăl meu“. Nu. Dimpotrivă. Dai dovadă de cel mai frumos ataşament faţă de cel care este tatăl tău. Şi nu te umileşti deloc prin aceasta. Deşi, de multe ori, se întâmplă ca un tânăr să ducă lipsă, dar nu se umileşte să zică: „Tată, vreau să merg şi eu cu prietena mea, te rog să-mi dai un ban“. De multe ori, din ambiţie, un tânăr nu cere, eventual mai cere de la mama, că ştie ca ea mai are. Or, smerenia este sursa, izvorul, iar rugăciunea este fructul smereniei.

00:59:49 În ceea ce priveşte Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea inimii, cum i se mai spune, se vorbeşte mult. Săptămânile trecute stăteam de vorbă cu obştea de la o mănăstire şi le vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus, despre care se fac multe teorii. Rugăciunea pleacă din Capitolul 5 din Epistola întâia către Tesaloniceni, unde se zice aşa: Rugaţi-vă neîncetat, dar zice întâi: Bucuraţi-vă pururea. Pavel cu aceasta începe Capitolul. Bucuraţi-vă pururea! Şi urmează: Rugaţi-vă neîncetat! Adică fructul bucuriei; când eşti bucuros, când eşti satisfăcut, ai o mare plăcere şi simţi o mare nevoie, în mod normal, să te rogi. Rugăciunea are trei calităţi: este rugăciunea de laudă către Dumnezeu, rugăciunea de mulţumire şi rugăciunea de cerere. Noi, în mod obişnuit, aproape le uităm pe cele două, de laudă şi de mulţumire, şi toată ziua cerem. Cam toată ziua numai cerem. Foarte rar ne amintim că ar fi cazul să-I mai şi mulţumim lui Dumnezeu. Iar şi mai rar ne dăm seama că ar fi datoria noastră să Îl lăudăm pe Dumnezeu. Pentru ce? Şi pentru pământ, şi pentru tot. Foarte rar. Numai când dă omul de necaz, atunci vine cu cererile. Mereu, mereu, cea mai mare parte din rugăciune sunt cererile, un fel de cerşetorie. Or, trebuie să fie şi mulţumire. Şi atunci când te rogi, când lauzi pe Dumnezeu şi-I mulţumeşti Lui, te umpli de-o bucurie extraordinară, ai o infinită bucurie. Când te rogi numai ca să ceri ceva de la Dumnezeu - aia-i bună, dar ăla-i un act de durere. Când te doare ceva, numai atunci începi să ceri. Atunci am vorbit despre Rugăciunea lui Iisus, despre care se fac foarte multe teorii, foarte sofisticate, nu le înţelege nimeni. Ascultam undeva că se vorbea despre cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate… Şi, atunci, pentru ca să scapi de teroarea fanteziei, să nu te poarte fantezia pe toate coclaurile - este nebuna casei, aşa i se mai spune; fantezia este foarte bogată la copilărie şi adolescenţă şi este mai liniştită la maturitate, dar există şi atunci -, este firesc să îndeplineşti rugăciunea Sfântului Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! Şi anume: la volan fiind, când nu eşti cuplat printr-un gând, aplică-ţi o astfel de rugăciune, dacă altceva…

01:04:00 În primul rând, rugăciunea aceasta, aşa-zisă Rugăciune a inimii, simplu trebuie luată, şi anume: începi rostind rugăciunea fizic, începi cu buzele: Doamne, miluieşte, Iisuse Dumnezeu, miluieşte-mă, şi atunci nu dai loc Satanei, ca gândul tău să zboare la toate năzbâtiile. Că fantezia ţi-e ocupată în mintea ta. Dar această rugăciune rostind-o numai cu buzele. Apoi trebuie să urci o treaptă. Aţi încercat vreodată să ziceţi rugăciunea în gând? Când rugăciunea o ziceţi în gând, nu mai are loc nici un fel de tulburare. De exemplu, de foarte multe ori, eu citesc în gând literatură şi studiu, nu citesc cu glas tare, ci în gând. Pentru că, dacă citeşti cu glas tare şi rugăciunile, şi nu ştiu ce, poate că vorbele să le zici aşa, dar mintea ta să fugă în altă parte. Dar, în momentul în care citeşti în gând este a doua treaptă a Rugăciunii lui Iisus. Prima este rostind rugăciunea aceasta cum am spus, de exemplu: Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate… sau, de exemplu: Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, ia aminte, Doamne, sau altceva. Asta înseamnă un început al Rugăciunii lui Iisus. Apoi, la urmă, te forţezi să le exprimi numai în gând şi apoi, după ce în gând ai ajuns să ţi se încălzească creierii, atunci şi sentimentul începe să vibreze bucurie. Numai că la această fază foarte puţini ajung. La prima fază, adică să zici, să rosteşti în şoaptă rugăciunile, asta o poate face oricare. Mergând aşa, oriunde te afli, în loc să te gândeşti la bune sau rele, care tulbură, care consumă, zici rugăciunea asta şi te ocupă. Apoi vine a doua, pe care o zici în gând. Şi, dacă poţi coborî aceasta, foarte puţini o pot realiza - ca rugăciunea de pe buze s-o ridici cu gândul şi apoi s-o cobori în inima ta. Asta este scara acestei rugăciuni. Or, Rugaţi-vă neîncetat la aceasta se referă: să fii mereu preocupat, mintea ta să fie mereu ocupată cu cele dumnezeieşti, nu cu cele pământeşti şi trupeşti, cu cele întunecate. Astfel, de exemplu, pentru dumneavoastră poate e cam greu ce vă spun eu; şi eu am fost tânăr şi poate că e cam greu, dar, de exemplu, seara, te-ai culcat în pătucul tău, pe pătuţul tău şi, în loc să laşi mintea şi gândul tău să-ţi zboare la lucruri rele, cauţi să rosteşti o rugăciune. Extraordinar!

01:08:20 Când eram la Cluj, aveam în curte seminarul. Ziua eram la birou şi nu prea ieşeam în curte, pentru că prin curte erau oameni cu diferite probleme şi mă deranjau, veneau la mine cu tot felul de probleme. Şi ieşeam în curte cam după ora 10. Seminariştii mă pândeau şi veneau ca şoarecii, ieşeau de pe colo, pe colo, pe colo. Şi unul, mai ales, mă ţinea mult, până la 2 noaptea. Şi-i spuneam: „Ioane, care-i deosebirea între mine şi tine? Acum noi mergem să ne culcăm. Îţi spun eu: eu mă duc să mă culc pe un pat de crini, iar tu te duci şi te culci pe un pat de spini“. N-a înţeles şi atunci i-am explicat: „Eu mă duc să mă culc. În primul rând, am certitudinea prezenţei lui Dumnezeu. Eu ştiu că nu sunt singur. Eu ştiu că sunt asistat de îngerii lui Dumnezeu; nevăzuţi, dar sunt. Eu ştiu că atotfiinţa, ochiul lui Dumnezeu mă priveşte. Şi, atunci, eu, având credinţa în toate acestea, nu pot să fiu decât la lucrurile cele mai sfinte. Iar tu, păi tu, dacă te duci şi n-ai această credinţă, tu de bună seamă că te apuci de tot felul de bazaconii, şi patul tău e un pat de spini. Patul meu e un pat de crini“. Asta înseamnă credinţa, asta înseamnă semn al credinţei. Şi-i spuneam: „Spune tu, Ioane, nişte lucruri rele pe care le gândeşti le-ai putea exprima în faţa colegilor tăi?“. „Nu, Doamne păzeşte!“ „Dar în faţa părinţilor tăi?“ „Nicidecum!“ „Dar în faţa…?“ „Nicidecum!“ „Adică, în faţa colegilor tăi, care-s oameni ca tine, nu-ţi poţi permite nişte lucruri, în faţa părinţilor nici atât, în faţa mai-marilor nici atât, cum îţi permiţi atunci, în faţa lui Dumnezeu, să te laşi stăpânit de astfel de gânduri rele? Or, dacă tu crezi în Dumnezeu, atunci nu te poţi lăsa stăpânit de gânduri, că ştii că prezenţa lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu, ochiul lui Dumnezeu te supraveghează, e prezent, te cunoaşte până în adâncul inimii tale, şi gândurile tale şi tot.“ Asta înseamnă făcutul credinţei. Dacă n-ai această tărie a credinţei şi n-ai această certitudine a prezenţei lui Dumnezeu şi-a prezenţei puterilor cereşti, sigur că atunci devii un pătimaş, un vicios, că nu-ţi mai este ruşine de nimenea, deşi, şi atunci, dacă eşti om, trebuie să-ţi fie ruşine de tine. Dacă şi-aceasta ai pierdut-o, atunci eşti mai rău decât rău! Asta discutam cu fratele Ion.

01:11:55 - Î: L-aţi cunoscut pe Nicolae Steinhardt, ştim că a fost la Rohia, monah acolo. Dacă puteţi să ne spuneţi câteva lucruri despre el.

R: Filosoful Noica l-a trimis acolo. Steinhardt, după ce a ieşit din puşcărie, a vrut să se retragă într-o mănăstire. După ce-a trecut prin mai multe mănăstiri, s-a dus la Noica, care era la Păltiniş, şi i-a zis: „Maestre, aş vrea să mă retrag la mănăstire“. „Bine, asta e foarte bine.“ „Dar am fost la mai multe mănăstiri şi n-am fost mulţumit.“ Atunci Noica, cu care mă cunoşteam, îi zice: „Apoi du-te la Preasfinţitul Iustinian, la Cluj, şi cere-i lui sfatul“. A venit la mine, la Cluj, şi i-am spus: „Ce sfat să-ţi dau? Dacă vrei la mănăstire, du-te la mănăstiri!“. „Am vizitat, dar n-am fost satisfăcut.“ „Ai fost la Rohia?“ „N-am fost.“ „Atunci du-te şi vizitează Rohia!“ A vizitat Rohia, cam doi ani a vizitat-o, şi s-a ataşat absolut de Mănăstirea Rohia, i-a plăcut atmosfera, o atmosferă un pic mai diferită decât în alte mănăstiri, e obştea tânără, dar e obşte curată şi care e numai zâmbet, e o desăvârşită sinceritate, nu se pândeşte unul pe altul, au o încredere absolută, mai mult decât dintr-o familie. El şi-a găsit acolo, era mulţumit. După aceasta, a făcut două vizite în Apus, a vizitat o mănăstire apuseană. Acolo, călugării din acea mănăstire apuseană, după o lună cât a stat la mănăstire, l-au rugat să rămână la ei, să le dea o declaraţie că rămâne la ei şi că aderă la Biserica lor. Steinhardt s-a enervat teribil: „Nu, eu mă duc în ţară, înapoi, şi mă duc la mănăstioara mea!“. Sigur că slujitorii mănăstirii de acolo s-au simţit foarte jigniţi şi i-au pus toate bagajele la uşă a doua zi şi a trebuit să plece imediat. S-a întors la mănăstire şi acolo a stat apoi.

01:14:45 Steinhardt a fost un evreu convertit la creştinism. Era ca un apostol, ca un creştin din primele secole. Pentru el, Hristos nu era o simplă persoană istorică, era o Persoană vie, Care nu era departe în timp şi în spaţiu, şi O simţea, trăia mereu în prezenţa lui Hristos şi avea acest… nu un habotnicism, nu, ci, cum reiese din scrisorile lui, un realism al creştinilor din primele secole, aşa cum a fost Apostolul Pavel. Nu vreau să zic eu c-a fost ca Pavel, sau ca apostolii, sau ca sfinţii, nu, dar era un creştin autentic. Aţi văzut ce spune: „Dacă cineva m-ar convinge pe toate căile că Adevărul este în altă parte şi Hristos este în altă parte, nu-i totuna cu Adevărul, m-aş lepăda de Adevăr şi m-aş lăsa lui Hristos“. Aşa era declarat. Dar el spunea mereu: „Eu sunt un jidan, dar, pentru mine, Hristos este ceea ce spune Evanghelia. Mai mult decât atât, iubesc poporul român din toată inima mea. Sunt evreu (el zicea sunt jidan), dar iubesc poporul român din toată inima, pentru calităţile şi frumuseţile lui morale şi spirituale“. De multe ori stau cu intelectuali de vorbă şi ei rămân puţin, aşa, cam îndoiţi, că e cam exagerată aprecierea mea, respectul meu faţă de poporul român, dar nu-i exagerat! Sigur că, privind de aproape, vezi şi cât de şifonată îi e haina, dar, privit din altă lumină, e un popor extraordinar. Şi frumuseţea lui fizică, şi frumuseţea lui morală, e un popor care are o mare frumuseţe interioară şi o mare nobleţe. Extraordinar! Începând de la prunci şi până la bătrâni din ţara noastră. Nu vei găsi în poporul român ceea ce întâlneşti la alte popoare - o îmbătrânire prematură, o artificializare în viaţă, unde totul e mecanic, a devenit mecanic la multe popoare. Poporul român e viu, repet: un popor vechi, străvechi, dar neîmbătrânit.

01:18:04 Şi, ca să aveţi o încheiere, să aveţi o desăvârşire: dacă avem ceva în lumea aceasta, dacă avem un mesaj, este Evanghelia. Restul, toate celelalte sunt fructul cugetării omeneşti. Evanghelia însă nu este fructul cugetării omeneşti, este cuvântul Fiului lui Dumnezeu. Dacă aceasta nu credem, atunci înseamnă că suntem pierduţi, atunci e altceva. Eu spun de foarte multe ori, că se vorbea înainte de Revoluţie, despre atei: nu există atei, există un om care se îndoieşte, toţi oamenii au îndoieli, pentru că problemele religioase sunt atât de înalte, încât foarte cu greu le poate accepta mintea omenească. Dar, totuşi, om ateu nu există, în adevăratul înţeles al cuvântului. De ce? Când omul ajunge la faza aceasta, când el să fie pătruns că-n afară de materia aceasta nu există nimic, că totul se delimitează, când ajunge la acest punct, ori înnebuneşte, ori se spânzură. Dar, ca să reziste, şi cel mai mare ateu are o speranţă, are un dor.

01:19:55 De exemplu, filosoful ăsta al nostru, care e de aici, de la Răşinari, care a murit la Paris - Cioran… mereu vorbea de sinucidere, îndemna pe toată lumea, şi atunci îi scrie cineva: „Dar tu, dacă eşti aşa de convins că nu vei avea nici o răspundere, de ce nu te-ai spânzurat până acum? De ce tot vorbeşti de asta? Pentru că ţi-e frică de moarte! De ce ţi-e frică de moarte, dacă moartea n-are nici o urmare, dacă intri în nefiinţă?“. Firea ta, în adânc, simte, are certitudinea că prin moarte noi nu intrăm în nefiinţă, ci trecem în altă formă de existenţă. Că ceea ce în noi este viu şi ceea ce avem în noi cu adevărat care creează este spiritul. Mulţi zic că 90% este materie şi 10% este spirit. Nu este adevărat. Numai 10% este materie, restul nu. Fiecare om e numai spirit. Tot ce mişcă reprezintă cauze din astea, mecanice - dar nu! Sigur, dumneata, ca fizician, vii c-o teorie din asta, dar ce să fac dacă eu gândesc în momentul ăsta să-mi mişc… Ce puteri? De unde vine aceasta? Îmi vine să închid ochii, închid ochii. Asta înseamnă o acţiune a unui spirit, a ceva dincolo de materie, care pune materia în funcţiune. Materia este sub ascultarea acestui element căruia-i zicem suflet. Aşa că vă doresc să vă ataşaţi, să citiţi aşa, cu drag, câte un capitol din Noul Testament, din Evanghelia lui Iisus Hristos, cu încrederea absolută că n-a fost un om Cel care a spus aceste lucruri, ci a fost Dumnezeu. Iată, după 2.000 de ani, n-a îmbătrânit textul! Citesc Coranul - nişte absurdităţi de te doare capul! Şi, totuşi, se consideră carte inspirată. Citesc Upanişadele sau cărţile budismului, cărţile brahmanilor, cărţile şintoismului - sunt nişte aberaţii. Pe când, astăzi, ce-a spus Hristos este foarte firesc şi se încadrează - parcă asta era scris! Cuvântul lui Hristos se potriveşte tuturor locurilor, tuturor timpurilor. Dacă îl citeşte indianul, indianului i se pare că pentru el a vorbit Hristos, fiecăruia i se pare că pentru el e scris, dacă ajunge să citească fără idei preconcepute şi să facă comparaţia între viaţă şi ce a spus Hristos. Este o comparaţie perfectă şi asta n-o poate face decât Dumnezeu. Ce-a spus Platon, ce-a spus Socrate prin Platon etc. - da, sunt minunate, dar sunt bune pentru secolului al III-lea înainte de Hristos. Sunt lucruri depăşite. Sunt lucruri frumoase pentru atunci, dar pentru atunci, pentru astăzi nu mai sunt potrivite, pentru lumea de astăzi. Aşa, ca o mângâiere să vă fie!

01:24:02 Într-o bună zi, vin la mine vreo patru preoţi, într-o după-masă, când nu era program, şi mă întreabă: „Ce faceţi?“. „Păi, ce să fac, fraţilor, stau de vorbă cu Dumnezeu şi cu sfinţii.“ Ei au rămas aşa… s-au uitat la mine cam miraţi: „Preasfinţitul glumeşte cu noi“. „Nu, nu - zic -, realmente: stau de vorbă cu Dumnezeu şi cu sfinţii.“ Ei, nu sunt vrednic eu să stau de vorbă în mod direct cu ei, dar, din moment ce eu citesc Evanghelia, cuvintele lui Hristos, pentru mine aceste cuvinte înseamnă că eu dialoghez, stau de vorbă cu Hristos. Sau citesc o carte (oricare carte), citesc viaţa sfântului sau cuvintele unui sfânt - păi stau de vorbă cu el, aceste cuvinte sunt rămăşiţa din el, care s-a păstrat, iar când eu vin în contact cu aceste cuvinte, exprimate de Mântuitorul, exprimate de către un Sfânt Părinte sau de un filosof, stau de vorbă cu el ca şi cum aş fi într-un dialog, într-o convorbire, într-o conversaţie cu Mântuitorul, cu sfinţii, cum sunt Părinţii, cu cine vreau. La mine, lângă pat, e grămadă de sfinţi. Că am o mulţime de scrieri dintre cele mai bune. Vreau să citesc pe Platon, îl iau pe Platon, vreau să citesc nu ştiu ce, îl iau pe ăla… mă satur de aşa ceva, vreau să mă plimb puţin, iau o carte, de regulă, Atlasul - geografie, şi mă plimb prin ţară şi trăiesc momentele, la miez de noapte eu trăiesc momentele, că, dacă mă mai opresc cu ochii mei la Bucureşti, intuiesc imediat viaţa celor de la Bucureşti. Nu mă simt singur, stau de vorbă - asta înseamnă, de fapt, viaţa spirituală. Sigur că, la modul superior, viaţa spirituală înseamnă atunci când te rogi, cand meditezi etc. Dar tot viaţă spirituală e şi atunci când reflectez pe anumite texte sau când citesc o poezie a lui Alexandru, parcă trăiesc, îl aud, îl văd, savurez ideile lui, gândurile lui, creaţia lui. Când i-am lămurit pe bieţii oameni, au zis: „Sigur că da…“.

(Transcriere și adaptare: Carmen Crețu)

Conferinţa a fost susţinută când IPS Arhiepiscop Iustinan era PS Iustinian, Episcop al Maramureşului şi Sătmarului

Preluat de pe Portalul Doxologia
Video aici

Comentarii

Doamne ajuta!

Multumesc pentru recomandarea blogului meu, pe care de altfel n-am mai postat demult

Va anunt ca tocmai am schimbat linkul site-ului. Noul link si noul meu id pe wordpress este:

http://pentrunouageneratie.wordpress.com/

Un an nou cu sanatate si cu spor duhovnicesc!

Mihaela

PS iertare, dar n-am gasit emailul tau

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului