miercuri, 15 februarie 2012

Frumuseţea nu este o ocupaţie

Vlad-Ioan Tăuşance

Mama mea are vârsta Madonnei. Din câte ştiu nu a scos niciun videoclip în ultima vreme şi nici nu a apărut pe coperta de la Vogue. Nu merge la sală şase ore pe zi, nu are instructor de yoga şi nici stilist. Nu face din frumuseţe un job cu normă întreagă, dar o practică cu succes în fiecare zi.

Să te raportezi la un star, un fashion icon sau un supermodel când vine vorba de frumuseţe este ca şi cum te-ai raporta la Usain Bolt când îţi cronometrezi joggingul de dimineaţă. Nerealist, frustrant şi periculos pentru viaţa ta socială. Pentru că ajungi să confunzi o meserie cu o preocupare. Pentru că îţi asumi benevol presiunea unei imagini pe cât de perfectă, pe atât de iluzorie. Cu toate astea în fiecare week-end în majoritatea cluburilor par să se organizeze preselecţii pentru Miss România sau, după caz, castinguri pentru industria porno. Orice petrecere, de la tăierile de moţ la chefurile de Crăciun, adună mase amorfe de fete şi femei prea ocupate cu propriul aspect pentru a mai da atenție conversației sau, de multe ori, chiar sexului la care par a invita.

Pentru mine frumuseţea profesionistă, de nevastă sau amantă trofeu este valabilă strict în soap-urile din anii ’80, la braţul unui interlop de talie medie sau în stânga unui puber care confundă claxonul cu salutul și accelerația cu declarația. Din experiență pot declara că frumusețea exersată până la rutină devine rutină, plictisește, nu inspiră nici complimente, nici planuri de viitor. O păpuşă, sau popular păpușee, nu oferă nici un reper, nici un indiciu de conversație, timorează și limitează. Copil fiind nu aveam chef să mă joc cu jucăriile scumpe de teamă să le stric și, apoi, să pornesc un scandal. Mai târziu, am văzut cum covoarele imaculate şi canapelele albe de piele sunt evitate de musafiri din frica de a le păta. Şi crede-mă, cineva le va păta.

Frumusețea nu se lucrează, nu se exersează, dar se cultivă, se practică. Este un proces care poate dura ani şi nu are nicio legătură cu magia pusă pe repede-înainte din reality show-urile de genul „Extreme Makeover”. Nu se ajustează la milimetru prin bisturiu, detartraj, implanturi sau machiaje sofisticate. Este un proces de fond, nu de fond de ten. Solul fertil pentru frumuseţe este tot cultura. Dacă nu cea generală, măcar cea vizuală. O poţi obţine răsfoind revistele bune, care sunt, în cazul ideal, echivalentul unei expoziţii de design, fashion şi artă curatoriată de profesionişti îndrăgostiţi de domenii, de oameni care studiază contra cost frumuseţea în manifestările ei subtile zi de zi. Dar nu este suficient. Îţi poţi dezvolta inspiraţia, intuiţia şi înţelegerea propriei frumuseţi la vernisaje de artă contemporană și în săli de cinema unde se proiectează filme obscure, la târguri de vechituri și muzee de design industrial sau, pur şi simplu, pe terasa unei cafenele din Berlin sau Hong Kong, cum fac de altfel programatic toţi designerii cu cotă. Cele mai frumoase femei din viaţa mea lucrează în industriile creative sau îşi cultivă cu consecvenţă simţul estetic, desenează, cară după ele aparate de fotografiat, vânează locuri frumoase şi experienţe pe măsură. Femeile pe care le prețuiesc știu pe de rost mai multe nume de pictori decât de mărci de cosmetice și aleg fără să ezite o cămașă vintage dintr-un teanc de cârpe.

În afara unui sol fertil, frumuseţea mai are nevoie de un climat favorabil. De confort, de chef de viață, de dragoste primită şi acordată. De relaxare, nu de obligaţii. Programul contra cronometru al unei zile care include piscină-job-sală-prânz fără gust-job-cosmetician-shopping-yoga este bun pentru un atlet profesionist, pentru un procent infim din populaţie. Pentru restul lumii poate fi un program toxic care, deşi te tonifiază fizic şi te pregăteşte pentu Olimpiada Estetică de Week-end, te poluează mental cu frustrări. Lucrurile frumoase se întâmplă la fel de bine din joacă, din experiment și experiență, din glumă, din poignet, vorba francezului. Sub presiunea unui standard acceptat şi al unui regim draconic asumat ca să atingi acest standard, vei atinge o frumuseţe asexuală şi tristă de gimnastă sau balerină, valabilă strict pe scenă sau într-un concurs, perisabilă şi inutilă până la urmă în context social. Îmi place frumuseţea moale şi înţeleaptă a tinerelor mame, ochii care devin adânci fără să mai aibă nevoie de rimel sau mascara. Îmi place frumusețea trash-indie a puștoaicelor preocupate 100% din timp să scoată limba in fata Sistemului. Aș putea să scriu romane despre seducţia doamnelor de 40 ani care au văzut multe și și-au rezervat timpul să le înțeleagă și să le accepte.

Frumuseţea cultivată just şi răbdător are nevoie de un public pe măsură. Eroarea cea mai mare a unui bucătar, scuzată fie-mi comparaţia, este să încerce să mulţumească pe toată lumea, pentru că, nu-i aşa, nu vei convinge un dependent de mici cu o salată de ţelină şi nuci. Coco Chanel sau Audrey Hepburn ar trece probabil neobservate într-o discotecă din Predeal. Şi este bine că este aşa. Dacă nu primeşti complimentele meritate, nu trebuie neapărat să-ţi schimbi tunsoarea sau garderoba. Uneori este mai logic să-ţi schimbi anturajul sau, dacă ai timp suficient, să-l educi.

Întinde o mână de ajutor oamenilor din Glodeanu

Asociaţia Orthograffiti

Fotografiile din acest articol au fost făcute de Ciprian Sterian de la Observatorul Buzoian. Din imagini se vede greul prin care trec acești oameni. După ce o bătrână și nepotul ei au rămas fără casă, a urmat valul de ninsori care a paralizat întreaga zonă. Oamenii au rămas fără apă, curent și alimente, iar mulți dintre ei nici nu au putut ieși din casă deoarece stratul de zăpadă ajunge până la streașini în unele locuri. Utilajele părăsesc zona imediat după plecarea televiziunilor, iar drumurile sunt blocate din nou. Părintele Marian Tudor încearcă din răsputeri să ajute întreaga comunitate, mai ales oamenii în vârstă, bolnavi și izolați.

Doamna Nicoleta Țintea a lansat un apel pentru sprijinul oamenilor din Glodeanu, la care ne alăturăm și noi. Până miercuri, 22 februarie se colectează lumânări, legume ( cartofi, fasole, ceapă, morcovi) și alimente neperisabile (ulei, făină, drojdie, mălai, zahăr, orez, paste, biscuiți, bulion, conserve, zacuscă, borcane cu mazăre, etc). Orice ajutor este important, prin urmare dacă aveți prin casă lumânări pe care nu le folosiți, o pungă de orez, paste, sau orice altceva din ce am menționat mai sus, răspundeți acestui apel luând legătura cu noi prin mail la adresa: contact@asociatiaorthograffiti.ro sau telefon la numerele: 0748.851.336, 0764.665.249 – Miruna Ionescu şi 0725.034.037 – Alexandra Nadane.

De asemenea, cei care sunt la distanță, pot face donații în contul RO33CECEBZ2808RON0782502, deschis la CEC, Sucursala Buzău.Titular cont: Tudor Marian. Se poate menționa: „Donație pentru alimente” sau „Donație pentru Iulian”, în cazul în care doriți să îi sprijiniți pe Iulian și bunica lui, a căror casă a luat foc luna trecută.

Vă mulțumim!

luni, 13 februarie 2012

De cine mi-i mie dor

Mi-i dor de ciobanul din Mioriţa, iac-aşa! Ciobanul ăla care nu se plânge, pentru că nu-i un plângăcios.
Asemenea oameni sunt puţini. Plânsul de milă a ajuns sport naţional printre români.

Slavă Domnului că nu-l practică toţi!

Bun de citit

De ce a fost mai bine în iarna lui '54

''În week-end l-am sărbătorit pe prietenul mamei, care a împlinit 84 de ani. De fapt a fost o combinație de tort cu colivă, pentru că mama a făcut totodată și o mică pomană pentru morții familiei. Oricum nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre amintirile celor doi (el 84, ea 70 de ani) din celebra iarnă a lui 54, la care se tot face trimitere zilele astea.

Ne uitam toți la apocalipsa albă de la TV și mama s-a revoltat la vederea unei muieri din Buzău care se isteriza la cameră, cu doi cârnați în mâini, ocărând primarul, sistemul și tot mapamondul că ea nu are cum să-și hrănească familia din puținul primit ca ajutoare. „Păi cum să n-ai tu, femeie în toată firea, ce mânca iarna în casă, dar ce gospodină ești tu?! Înseamnă că e ultima puturoasă a satului dacă așteaptă de la lume”, conchide mama cu năduf.

Apoi a început să ne povestească cum în iarna lui 54 avea 13 ani și că într-adevăr casa și toate acareturile au fost îngropate în zăpadă, ca acum. Mamaie era văduvă de război, cu trei copii, dar avea vacă, porc și câteva oi. Mama zice că nu era nici bogată, dar nici cea mai săracă din sat. Era o gospodină care știuse să-și producă în bătătură tot ce trebuia familiei ei.

Și, a venit armata? o întreb eu. „Nu, mamă, n-a venit nicio armată, mămica și cu nenea (fratele cel mare care avea 19 ani) au săpat niște tuneluri până la șură și până la grajd, ca să putem să dăm de mâncare la animale și să avem cu ce face focul. După câteva zile au reușit să sape un șanț adânc și până la poartă, dar acolo au făcut trepte ca să putem ieși pe drum, că zăpada era cât gardurile și pe drum. Și nenea ne-a făcut o sanie din niște crengi de salcâm și o scândură și ne-am dus să ne dăm cu sania”.

Seara când au revenit acasă mamaie încinsese soba care încălzea camera de dormit și bucătăria în același timp. În bucătărie soba se prelungea cu o plită. Nu aveau lemne, se încălzeau cu ciocanii și cocenii rămași de la vacă. După ce încingea bine soba și ăia ardeau, punea pe jarul rămas o tavă mare cu varză murată, tocată, cu untură, din care mâncau toți, cu mămăligă. La urmă, lapte acru și către dimineață probabil se grăbeau toți către șură, al cărei spate servea și drept budă. Tot ce se consuma era produs în gospodăria proprie. Nu aveau nevoie nici de armată, ca să-i deszăpezească, nici de solidaritatea orășenilor să le ducă mâncare. Știau de cu toamnă că vine iarna și că trebuie să se asigure cu provizii ca să reziste pe cont propriu. „Așa era la țară, mamă, dar așa e și acuma, ăștia de urlă la TV sunt puturoșii satului, dacă nu au ei ce mânca!”.

Pentru că, orășenii aveau altă grijă, nu să facă chete la chemarea iRealității. Trebuiau să facă planul în fabrici și uzine, pentru construirea comunismului și propășirea neamului, vezi bine. Prietenul mamei era în 54 maistru la o întreprindere din București. Își amintește că atunci au dormit o săptămână în fabrică, în sala de mese, ca să fie siguri că vor face planul. „Au fost ținuți oamenii în uzină, că dacă plecau acasă nu mai ajungeau înapoi. Dormeam în sălile de mese, ni se aducea pâine cu rucsacul de la Bariera Vergului și am reușit să facem planul, în ciuda înzăpezirii. Da, așa era pe străzi, cum arată ăștia în poze, cu nămeții cât tramvaiu, dar nu se văita nimenil!”.

Și la sat și la oraș oamenii știau ce aveau de făcut. Nu se revolta nimeni non-stop la televizor că primarul ține munți de ajutoare numai pentru el, și niciun om politic nu plângea demagog pe umerii ninși ai cetățenilor manipulați în războiul zăpezii. Deși nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, cred că principalele rele care i s-au întâmplat României în ultimii 20 de ani sunt astea: televiziunea de știri și reporterul apocaliptic care transmite de la locul faptei.

Atitudinea de asistați pe care o afișează oamenii în așteptarea armatei, a primarului, a premierului, după ce Dumnezeu, pe care-l invocau în mod curent, le-a răspuns cu troiene, este rodul celor 20 de ani de democrație în care s-a demolat vehement munca patriotică, dar s-a păstrat ipocrit așteptarea intervenției paterne a statului.''

duminică, 12 februarie 2012

O poveste

Vreau să-mi împărtăşesc bucuria – povestindu-vă o idee utilă şi frumoasă. Nu eu am compus-o. Doar am auzit-o. Nu este o simplă idee, ci o idee ce a luat forma unui basm. Deci, ascultaţi.

Un rege, împreună cu soţia şi fiica a plecat într-o călătorie pe mare. Nava lor a fost prinsă într-o furtună şi fiind lovită de valurile puternice, s-a scufundat. S-a pierdut în valurile mării întreg echipajul, dar Dumnezeu a salvat viaţa regelui şi a familiei sale. Ei au fost aruncaţi la ţărm, şi acolo, îmbrăcaţi în zdrenţe, ca nişte cerşetori, au purces în căutarea unui adăpost. Nici unul dintre ei nu a îndrăznit să aducă aminte, că este de viţă nobilă. Dar şi cine ar fi crezut în cuvintele a trei cerşetori? Ar fi părut ridicol, dar poate chiar ar au putut fi şi bătuţi. La urma urmei, nu toată lumea îi iubeşte pe cei săraci, iar cerşetorii aroganţi nu sunt suportaţi de nimeni.

Aşa s-a întâmplat ca unul din locuitorii acestei ţări i-a adăpostit pe aceşti nefericiţi, şi le-a propus să-ţi câştige existenţa, păscând turma sa de oi. Regele, a devenit un păstor, iar regina şi prinţesa - soţia şi fiica unui păstor. Ei nu s-au plâns pe soarta lor, doar uneori, seara, stând lângă foc, îşi aminteau de viaţa lor în palat şi îşi ştergeau lăcrimile apărute.

Între timp, regele ţării, unde au ajuns eroii noştri, a început să caute o fată, care-i va fi soţie fiului său. Câteva zeci de perechi de mesageri au fost trimişi în diferite părţi ale regatului, pentru căutarea celei mai frumoase, celei mai inteligente şi mai pioase fete. Ei au primit un ordin din partea regelui, să nu fie neglijată nici fiica ultimului sărac. Doar să îmbraci, să înveţi bunele maniere o poţi face mai nu pe orişicare, dar să dai omului o judecată frumoasă, purtare cuviincioasă este mult mai dificil, dacă nu chiar imposibil.
Deci, mesagerii nu ignorau nici o fată, discutau cu ele, le cereau să-i servească cu bucatele pregătite. Tot ceea ce observau, era înregistrat în cărţile lor de drum, care apoi erau studiate de cei mai înţelepţi oameni de la curte, ca să se poată face cea mai bună alegere.
Au văzut mesagerii şi fiica bietului cioban, care începuse şi să uite de coroana sa regală. Fiica sa era adorabilă. Şi într-o rochie modestă, era la fel de atrăgătoare, ca şi în cele mai luxoase de altă dată. Soarele i-a întunecat pielea, iar vânturile puţin i-au uscat-o, dar aceasta numai i-a adăugat un farmec suplimentar. Iar în ceea ce priveşte conversaţia, excalamaţiile ambasadorilor reagali erau de nedescris. O aşa judecată şi inteligenţă nu întâlneai nici la palat. Trebuia înştiinţat prinţul. El auzind, despre superba fată din popor, fără a mai aştepta o clipă, a pornit la drum, şi, în curând, armăsarul său era în pragul colibei ciobanului. Au fost necesare câteva minute ca prinţul să fie adânc rânit, iar să vindece această rană, putea doar cea, privirea căreea a şi provocat această dulce suferinţă.

Şi de parcă părea că totul este hotărât, dar dintr-o dată tatăl fetei s-a comportat foarte ciudat. Acest cioban, care în somn, încă se mai vedea rege, i-a cerut prinţului cunoaşterea unui meşteşug. "Trebuie să poţi face ceva, cu propriile mâni " - i-a spus el prinţului - . Nu importă ce.". "Dar eu, – i-a răspuns prinţul, ştiu cum să conduc afacerile de stat, să mânuiesc o sabie, să primesc ambasadori şi să semnez decrete"- “Da. Este corect. Dar eu vreau să cunoşti meseria unui dulgher, sau aurar, sau croitor, sau oricare alta. În caz contrar, fiica mea nu va fi soţia ta ".

Dumnezeu ştie ce efort a depus prinţul, pentru a nu-l înjunghia pe loc pe păstorul obraznic. Dar prinţul s-a reţinut. Şi în aceeaşi zi, el se plimba prin piaţă, căutând ce ar putea învăţa. Fierari, gravori, bucătari, vânători de păsări, cizmari. Cât de mulţi sunt ei, şi cât de grea le este munca. Să înveţi deprinderile oricăruia dintre ei va dura mult, dar oricine care cunoaşte starea îndrăgostiţilor, va fi de acord că aşteptarea pentru ei - e cea mai grea povară.

Şi prinţul a ales un om, care împletea covoraşe din nuiele. Două zile a învăţat şi spre sfârşitul celei de a treia a făcut de rău de bine şi prinţul trei asemănătoare.

Şi iată cu munca mâinilor sale se prezintă prinţul în faţa tatăluilui alesei inimii sale. Ciobanul le-a luat în mână şi a privit atent munca viitorului ginere.

– Cu cât pot fi vândute? – a întrebat el.
– Cu două monede fiecare.
– Şi cât timp ai muncit la ele?
– Două zile.
– Două zile, trei covoraşe, şase monede, – a spus tatăl şi a adăugat, –Ia-o pe fata mea de soţie!

Prinţul doar că nu sărise de bucurie. Apoi l-a îmbrăţişat pe tată. S-a apropiat de fată, a îngenunchiat şi i-a sărutat mâna. Dar apoi s-a întors către viitorul său socru şi a întrebat pe un ton nu de mire, dar de viitor rege: "Vă rog, să-mi explicaţi comportamentul dumneavoastră!"

"Ştii, fiule", –i-a răspuns ciobanul, – "am fost şi rege. Conduceam armata în luptă, semnam decrete şi asculatm dările de seamă, prezentate de miniştri. Nimeni nici nu putea să presupună că-mi voi sfârşi viaţa ca cioban. Dar când Dumnezeu mi-a schimbat destinul, cel mai mult sufeream, că nu puteam face nimic pe lângă casă. Dacă aş fi ştiut să împletesc măcar aceste covoraşe, atunci şase monede la două zile ar fi ajutat foarte mult familia mea".

Nu vă joacă lacrimi în ochi, domnii mei? Dacă nu, atunci inima voastră e împietrită. Eu îmi şterg larimile de fiecare dată, când relatez această istorie. Şi o fac pe departe nu prima oară.

Ne dorim mult ca copiii noştri să semneze documente importante şi să conducă maşini de lux. Dar viaţa poate să ia orice întorsătură. Dacă ei vor trebui să ia în mână o lopată şi să meargă pe jos, iar setea să şi-o potolească doar cu apă de la robinet? Atunci ei, fiind alintaţi şi incapabili pentru o viaţă simplă, vă vor blestema. Această ideie a fost înţeleasă de mulţi. Solon, un gânditor antic şi creator al legilor, permitea copiilor să nu-şi hrănească părinţii înaintaţi în vârstă, dacă ei nu l-au învăţat nici o meserie. Iar apostolul Pavel mult a servit propovăduirii Evangheliei prin faptul, că nu lua nimic de la cei, căruia le propăvăduia, dar îşi câştiga existena cu propriile mâni.

Aceasta a fost o poveste sârbă, domnilor. Şi oamenii care au creat-o, cunoşteau mult mai mult despre viaţă, decât Occidentul înfumurat, care îi numea cu dispreţ crescători de porci. Dacă în mintea acestor crescători de porci se dezvoltă nişte gânduri atât de măreţe, sunt gata să-i îmbrăţişez ca pe nişte fraţi şi să trec liniştit şi calm alături de „stelele”, despre care zilnic ne vorbesc revistele şi ziarele.

Traducere Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul www.radonezh.ru

Preluat de aici

sâmbătă, 11 februarie 2012

Tânără, singură şi mamă

Aflate în situația ei, multe tinere aleg avortul. Li se pare singura cale să scape de ”pacostea” de a avea în grijă un suflet. Nu realizează că este o crimă, că omul are o identitate din momentul concepției lui. Copilul, care ”poartă” vina iresponsabilității lor, trebuie să plătească cu viața. Și totuși, există și tineri, ca Andreea, care au ales viața. Pentru unii ca aceștia, nașterea este firescul și împlinirea vieții, miracolul ei perpetuu.

Numele meu este Andreea și am 22 de ani. Am avut o relație, de aproape trei ani, cu un băiat pe care l-am iubit enorm, însă dragostea s-a stins subit, în urma scenelor de gelozie și comportamentul lui schimbat în mod radical. Când am început relația, eu eram fecioară și așteptam momentul potrivit pentru a începe un raport intim cu el. Între timp, el se schimba din rău în mai rău, motiv pentru care eu amânam ‘momentul’, în speranța că el își va reveni și va fi așa cum îl cunoscusem. Mă judeca aspru din cauza locului de muncă pe care îl aveam, și anume dansam ca animatoare in diferite cluburi din capitală, job constrâns și de situația familială, aspect pe care îl cunoștea foarte bine.

Tragedia familiei mele a început din momentul în care ne-a murit o o soră într-un accident de mașină. De atunci, mama a intrat într-o depresie cronică foarte periculoasă. În tinerețe, ea fusese diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, trecând prin mai multe episoade care prezentau labilitate la nivel psihic. Tata ne-a părăsit și el, încă de la o vârstă fragedă. Am rămas patru surori din cele cinci, însă doar eu , cea mai mică dintre toate, și cu o altă surioară, cu un an mai mare decât mine, am rămas alături de mama, să avem grijă de ea și să o întreținem, de 5 ani încoace. Mă întrețin și pe mine, și pe mama de la o vârstă fragedă, dar, între timp, am terminat și o facultate, în timpul căreia nu îmi permiteam un job de zi, plus că un salariu normal nu îmi acoperea toate cheltuielile.

Am plecat în Italia să muncesc ca ‘hostess’ într-un night club deoarece relația meu cu respectivul scârțâia și m-am gândit că, poate, această pauză, o să îl facă pe el să reflecteze și să mă prețuiască la adevărata valoare. După nouă luni, m-am întors în țară, la el, cu dorința arzătoare să ne împăcăm și să o luam de la zero. La scurt timp, pentru că-l iubeam nebunește, m-am decis să îmi încep viața sexuală cu el, crezând că așa se va îmbunătăți și legătura noastră. Decizia a fost una regretabilă, din păcate. Hotărâsem împreună să ne protejăm, pentru a evita o sarcină, considerând că nu suntem pregătiți să avem deja un copil.

Sunt împotriva anticoncepționalelor de când m-am documentat intens despre cum funcționează cu adevărat. Mijloacele contraceptive nu împiedică fecundarea, ci prinderea micuţului prunc de mucoasa uterină. Deci, nu au efect preventiv, ci abortiv. Pilulele contraceptive au multe efecte negative deosebit de grave. Pilula antibaby a început să fie comercializată în anii ’60. La 10 ani de la introducerea pilulei apăruseră deja 600 de lucrări ştiinţifice despre efectele secundare ale acesteia. Cele mai cunoscute efecte sunt: infarct miocardic, hemoragii cerebrale, tromboembolii, creşterea incidenţei cancerului, sterilitate, tulburări digestive, tulburări oculare, dezechilibru psihic, depresie, modificări de personalitate. Deşi se cunosc bine aceste efecte negative, ‘sistemul oficial’ (adica cei care ne conduc și ne controlează ) încearcă să le minimalizeze pentru a susţine contracepţia.

Ce poate fi mai clar de atât? Deși cu toții știm, în conștiința noastră, că avortul este o CRIMĂ, refuzăm adevărul, pentru că știm că este rușinos și ne face să ne simțim vinovați. Așadar, înainte să luați o decizie fatală, documentați-vă bine!

Deci, nu am luat aceste contraceptive și am rămas însărcinată. De menționat că, după o lună, mă desparțisem definitiv de acest băiat. În urma multor neînțelegeri, el începuse să fie agresiv verbal și fizic, iar eu nu am acceptat o asemenea atitudine. Eram hotărâtă, pentru prima oară în toți acei ani, să mă despart de el fără cale de întoarcere.

Curând, am aflat că sunt însărcinată în cinci săptămâni, iar reacția mea a fost una de șoc teribil, refuz, neputință de a accepta. Mă simțisem transpusă într-o clipită într-un coșmar! Recunosc, cu regret și o rușine de nedescris, că primul gând a fost să fac avort, însă acest gând diabolic și criminal nu a durat mai mult de câteva minute. Eram mult prea conștientă de faptul că avortul este o crimă și o discriminare fatală pe baza vârstei și a locului unde se afla bebelușul în pântec.

În perioada în care am aflat de sarcină, treceam printr-o depresie cauzată de despărțire, sufeream enorm, slăbisem într-un mod exagerat (ajunsesem la 45 de kg, înălțime 1.66) și aveam insomnii cronice de câteva luni. Doar o surioară, penultima din cele din cele patru, despre v-am spus şi la început, mi-a fost alături atât la aflarea veștii, în timpul sarcinii, cât și la ora actuală. Disperarea mea s-a accentuat şi din cauză că sora cea mai mare m-a dat afară din propria casa, în timpul sarcinii, iar eu nu am niciun drept asupra casei, doar din motivul ca eram minoră cand s-a cumpărat casa din banii părinţilor şi de aceea nu am fost trecută ca proprietar nici eu, nici sora care acum îmi poartă de grijă. Şi în prezent stăm tot cu chirie şi cu nesiguranţa zilei de mâine.

A trebuit să duc multă muncă emoțională până să accept sarcina și ideea ca voi fi o mamă singură, fără o casă, fără o carieră, fără sprijin din partea părinților, familiei, fără absolut nicio stabilitate sau siguranță. A fost groaznic de greu și încă mai este.

M-am gândit să fiu morală și să îi mai acord tatăl copilului o șansă în relația noastră, în special pentru creșterea armonioasă a copilului. Așadar, am încercat timp de nouă luni, cât a durat sarcina, să fie bine între noi, să ne înțelegem, însă în zadar. A fost o tortură. Se comporta dezastruos de tiranic cu mine. Se simțea mai puternic crezând că eu depind de el, iar asta îi “permitea” să mă înjure zilnic și s-a întâmplat să și dea în mine de câteva ori în timp ce eu eram însărcinată. Am suferit și am plâns foarte mult în timpul sarcinii, deși în interiorul meu luptam cu toată ființa să rămân puternică și senină pentru bebelușa mea. Încercăm să mă înveselesc și să găsesc refugiu în cărți, în muzică clasică, uneori dansam și mă filmam. Făceam totul pentru fetița mea, pentru a nu-i transmite stări triste. Din cauza grijilor și a suferinței, nu aveam poftă de mâncare, dar, zilnic, mă forțam să mănânc ca la carte (fructe, lichide, carne, lapte, gătit, fără prăjeli sau conservanți). La sfârșitul sarcinii, aveam cu 25 de kg in plus, dovadă că avusesem bine grijă de bebe, să nu îi lipsească nimic sănătos din alimentație. Aveam momente în care disperam și mă panicam cu gândul la viitor și mă gândeam că poate ar fi mai bine să ne ia Dumnezeu la El pe amândouă. Însă sora mea era tot timpul lângă mine și mă susținea, precum îngerul meu păzitor.

După naștere, am decis să plec cu fetița de lângă tatăl copilului, iar acum sunt senină si liniștită alături de îngerașul meu cel divin. Sunt mai mult îngrijorată decât fericită, având în vedere că sunt o mamă singură și nu știu exact cum îmi voi crește Bebelușa, însă voi lupta pentru îngerașul meu cu toată dragostea și cu toată ființa. Alegerile făcute au adus, în interiorul meu, o pace și o satisfacție greu de descris în cuvinte.

Mă cutremur de fericire și emoții când îmi privesc cea mai mare creație și când mă gândesc că acest suflețel mititel a crescut înlăuntrul meu.

Treziți-vă la realitate, doamnelor! Nu este nevoie de multă inteligență pentru a realiza că avortul este o crimă. Vă omorâți propriul copil și, poate, unicul. De ce credeți ca majoritatea femeilor care fac avorturi, când vine momentul în care își doresc un copil, nu mai pot să-l facă?

Pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi patrunsă de nimeni. Reflectați!

Bucuria darului

vineri, 10 februarie 2012

Zestrea nefastă a omenirii la început de mileniu

Părintele profesor ILIE MOLDOVAN

Un nou apel la Hristos, „doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”
I. Premise privind fenomenul avorţionist contemporan

La începutul celui de-al treilea mileniu de creştinism, legenda paleo-creştina “Quo vadis” dobândeşte un plus de semnificaţie. Întrebându-L Sfântul Apostol Petru, în acest nou început de veac pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe care-L întâlneşte în mod tainic, în drumul izgonirii lui din Roma: “Quo vadis, Domine?”, Iisus, cu crucea pe spate, cu haina plină de sânge şi înlăcrimat, îi răspunde: “Mă duc să mă răstignesc a doua oară în cetatea din care tu, Petre, ai fugit!”. Răstignirea lui are drept motiv cel mai grav dintre toate păcatele pe care le-a cunoscut cândva omenirea, cu un caracter totodată opresiv şi sinucigaş: pruncucidere comisă de către mama care a zămislit copilul. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul, despre care vorbim, pare a fi sinteza acestor trei păcate şi încă ceva mai mult. E atentat împotriva Mântuitorului. Prin întrupare, încă din momentul zămislirii, Fiul lui Dumnezeu se uneşte într-un anumit sens cu fiecare om care apare în lume. Iată cum se descoperă avortul drept atentat împotriva lui Iisus.

Mai departe, gravitatea acestei nelegiuiri priveşte şi modul în care se săvârşeşte păcatul. Trupul mamei, sânul matern, este fără îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţa umană. Căci asemenea providenţei divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, “un loc de scăpare în încercări”, “un liman în vremea furtunii”, şi “umbră în plină dogoare” (25,4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat spre ocrotire copilul, trădează această îndatorire la care s-a angajat de bunăvoie, omorându-şi rodul căsătoriei şi chiar al firii sale. Uciderea se săvârşeşte tocmai în locul în care este prezentă mâna lui Dumnezeu, într-un chip deosebit. Grav mai apare şi faptul, pe care-l subliniază Sfinţii Părinţi, că, prin lepădarea voită de prunc, păcatul pătrunde în visteriile vieţii. Actul pruncuciderii în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze în sânul matern o făptură omenească, căruia mama, nu doar i se opune, ci chiar atentează împotriva acestei opere divine, prin care se menţine viaţa şi istoria, prin săvârşirea unui asasinat, crimă, genocid şi deicid, în acelaşi timp.

E adevărat ca oarecare cazuri de avort, sporadice şi mai puţin semnificative, pierdute printre celelalte păcate ale familiei şi societăţii, s-au semnalat şi înainte de vremea noastră; niciodată însă pruncuciderea nu s-a descoperit ca acum drept una din cele mai mari tragedii din istoria civilizaţiilor lumii, depăşind în cruzimea ei pe aceea a bombei atomice. A ucide înseamnă a prăda o fiinţa de viaţa şi calitatea ei umană, acţiune multiplicată prin „starea avorţionistă” la cote de nebănuită amploare. Cu atât mai mult cu cât este vorba de uciderea unor prunci nevinovaţi, prin călcarea în picioare a oricăror norme morale, faptă ce se răsfrânge nemijlocit şi asupra celor care o săvârşesc, distrugându-i pe ei înşişi. Victimele avortului sunt cei mici, slabi şi neputincioşi, cărora nu li se cere niciodată părerea, murind din cauza fărădelegii şi egoismului părinţilor lor. Nu mai puţin însă şi cei vârstnici, care suportă neprevăzute consecinţe. De aceea nu exagerăm afirmând că avem de a face cu un adevărat holocaust.

Conform datelor furnizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, numărul anual al avorturilor, este cuprins între 40 si 60 de milioane şi circumscris în special în China, Europa şi America creştină. Acesta este de fapt şi numărul oamenilor ucişi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. În baza acestui calcul, fiind omorâţi anual 60 de milioane de copii, fii ai Domnului, urmează că 60 de milioane de femei şi 60 milioane bărbaţi sunt implicaţi direct în avortul chirurgical. Adăugând la aceasta cifra de 120 de milioane de oameni, pe unii bunici, corpul medical şi social sau consilierii pro-avort, în care intră şi unii sacerdoţi, judecători şi avocaţi care folosesc sistemul judiciar pentru a promova avortul ca un „drept” şi care persecută pe acei care lupta împotriva uciderii celor nenăscuţi, rezultă o cifră de cel puţin 240 de milioane de persoane care au legătura directă cu avortul chirurgical şi sunt vinovaţi de săvârşirea lui. Nu putem omite însă nici faptul că în zilele noastre la cifra avortului chirurgical se adaugă imensa cifra a avortului hormonal, provocat de „pilulă” şi care nu mai poate fi înregistrată statistic, cu extindere pe toate continentele pământului. Numai astfel putem avea în faţa ochilor întreg tabloul fenomenului proavorţionist contemporan, învăluit într-o mare conspiraţie a tăcerii. Flagelul la care ne referim depăşeşte cu mult pe cel al unui război, care apare, oricum, limitat în timp, în vreme ce proavorţionismul, odată declanşat, pare a nu mai avea limită în timp şi în spaţiu.

II. „Starea avorţionistă” ca boală sau răul secolului XX

În expunerea de faţă ne vom limita la prezentarea stării avorţionistă ca una din cele mai grele suferinţe umane, cu scopul de a ne integra în specificul temei la care ne referim cu genericul: „Hristos, doctorul sufletelor şi al trupurilor”. Dacă lepra a constituit plaga proprie a lumii dinainte de Hristos, iar ciuma pe aceea a Evului Mediu, avortul este o plagă a vremurilor noastre, chiar atunci când îl consideram doar o boala, cu toate caracterele şi consecinţele unei suferinţe sufleteşti şi trupeşti ale unei afecţiuni de care se ocupă medicina curativă şi preventivă. Dat fiind însă caracterul accentuat spiritual şi moral al avortului, privind şi efectele lui asupra familiei şi societăţii, vom prelua din patologia socială noţiunea de „cicluri ale violenţei”. Acest termen se referă la o seamă de date obiective, ce revin cu regularitate şi de aceea pot fi analizate ştiinţific riguros. Un anume sidrom post-avort, cu denumirea de SPA, a fost recunoscut din anul 1985 de către specialişti şi de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, drept un destabilizator important al vieţii organice a omului. Numai că acest sindrom poate fi uşor identificat în existenţa partenerilor înainte chiar de actul zămislirii copilului, apărând ca un instinct criminal. În sensul acesta vom putea vorbi despre un ciclu al violenţei antecedente, un ciclu al violentei concomitente vieţii prenatale a copilului, ca şi de un ciclu al violenţei posterioare avortului, care este sindromul propriu-zis. Toate acestea alcătuiesc laolaltă „starea avorţionistă” la care ne referim.

a) În ce priveşte ciclul violentei ancestrale, instinctul criminal se instalează în mintea şi inima viitorilor părinţi prin frauda conjugală. Datorită onanismului lor, opera lui Dumnezeu este stăvilită. „Domnul este împiedicat să-şi desăvârşească visul iubirii Sale”. Să iei drept scop ceea ce Legea firii acceptă a fi un simplu mijloc, înseamnă să-ţi faci un idol din sexualitate şi să desparţi criminal ceea ce Dumnezeu a împreunat: plăcea actului creator, de viaţa omenească rânduită să fie concepută. Pe lângă aceasta, onanismul conjugal este privit şi medical drept o autentică suferinţă fizică, precum şi un important izvor al ei. Perceptele morale ale vieţii noastre creştine coincid întocmai cu fiziologia şi biologia umană, aşa că cine calcă ordinea morală se face vinovat de acţiuni antibiologice cu urmări grave şi păgubitoare trupului şi sufletului. Dreptul la plăcerea făcută artificial sterilă se descoperă, prin urmare, cu inevitabile consecinţe, dintre care consolidarea instinctului criminal se află pe primul plan. Lucru uşor de contatat. Oricărei lipse de precauţie contraceptivă, de ordin natural sau artificial, îi urmează cu regularitate, săvârşirea unui avort chirurgical.

Din aceeaşi sferă a ciclului violenţei antecedente face parte şi neglijarea unor copii de către părinţi, în special de mame care cândva au avortat. Avortul şi neglijarea sau agresarea faţă de aceşti copii sunt în acelaşi timp şi cauză şi efect. Mai mult decât atât, cercul vicios al violenţei are tendinţa de a se transmite de la o generaţie la alta, într-un sens şi pe cale ereditară. Astfel, s-a observat, în general, că o femeie care a fost neglijată în pruncie va fi înclinată să avorteze. Deseori, o femeie care a avut un avort va fi deprimată şi anxioasă în tot cursul purtării sarcinii următoare. Ea nu-şi va accepta pe deplin acest nou copil, din aceeaşi cauză a „instinctului ei criminal”, fiindu-i foarte greu să-i admită existenţa în corpul, în mintea şi inima ei. Când va ţine în braţe acest nou copil, în cazul că totuşi l-a născut, va avea o reţinere de a-l atinge şi de a-l alăpta, iar relaţia dintre cei doi va fi marcată de o duşmănie ascunsă. Sunt şi copii care devin potenţiali criminali prin ereditate.

O atenţie deosebita trebuie acordată aşa-zişilor supravieţuitori ai avortului, atât copii care s-au născut într-o familie, unde s-a făcut oarecând un avort, cât şi de copii, care au apărut în căminul la care s-a pus la un moment dat problema efectuării avortului, fiind vorba de spiritul criminal al vremii care domneşte în el. Sunt persoane care se nasc într-o ţară în care proavortionismul este un mod consacrat de a fi, devenind o modă, prin îmbrăcăminte şi pornofilie, sau într-o ţară în care controlul naşterii este foarte strict, de exemplu în China. Aşadar, e vorba despre supravieţuitori după unul sau mai multe avorturi ale fraţilor lor, chiar în cazul fertilizării „in vitro” (în eprubetă) şi a împlantării artificiale. La aceştia se mai adăugă şi acei supravieţuitori care după extragerea lor vie din sânul matern au fost lăsaţi să moară în găleata de reziduri şi care, în viaţa lor scurtă, [cu] moartea lor lasă urme adânci în sânul societăţii care i-a sacrificat şi care se adaugă la amintitul instinct criminal.

Psihiatrii au ajuns la concluzia că într-o tară în care generaţia tânără intră în conflict vădit cu părinţii pe socoteala avortului, legalizarea eutanasiei nu va fi greu de făcut. De asemenea, aceşti copii care nu au avut niciodată încredere în părinţii lor, nu vor avea încredere nici în ei înşişi. Drept consecinţă, se vor împotrivi să devină părinţi, fiind înclinaţi, la rândul lor, să aleagă avortul. Pe de alta parte, lipsiţi de dragoste adevărată, le este greu şi să vadă în Dumnezeu un tată iubitor. E vorba despre cel mai puternic mijloc de ateizare a unui neam, în fine, într-o societate în care femeia îşi cere „dreptul la avort” şi bărbatul ajunge în situaţia unui supravieţuitor, neavând nici o posibilitate de a-şi apăra propriul copil şi trăind drama neîncrederii despre care am vorbit.

b) Într-un alt ciclu al violenţei, mama poartă în sânul ei copilul nedorit. O asemenea femeie se află într-o criză sufletească profundă. Ceea ce se cuvine să ştie este că viata începe din momentul concepţiei, iar acest adevăr nu poate fi mereu ascuns. Un copil nenăscut are viaţă şi personalitate. Din punct de vedre etic, este greşit pentru mamă să considere că fătul devine o fiinţă umană, înzestrată cu suflet nemuritor, abia pe la sfârşitul lunii a treia de sarcină. Asemenea considerente au ca scop justificarea avortului şi desconsiderarea fiinţei umane, prin care îşi pregăteşte rostogolirea în prăpastie. În mod voit, mama nu ia seama la vocea conştiinţei şi astfel nu poate percepe ce se întâmplă de fapt în sufletul ei. Apelul la starea sănătăţii sale fizice, este o simplă amăgire. Nu există dovezi ştiinţifice fondate, psihiatrice, psihologice sau sociale, care să susţină avortul. Ginecologi renumiţi afirmă că nu există afecţiuni medicale sau chirurgicale cunoscute care să nu poată fi tratate în timpul sarcinii, aşa că nu este necesară întreruperea sarcinii din motive de sănătate a mamei. Unica (singura) cauză a pruncuciderii rămâne lipsa de iubire, atât pentru soţ, cât şi pentru copil. Păcatele multor generaţii îşi găsesc ţapul ispăşitor în persoana copilului nenăscut, cel mai mic şi mai neajutorat dintre toate făpturile. Avortul îşi are istoria sa ereditar-familială, constatându-se că mamele şi bunicile au făcut avorturi pe parcursul a trei sau patru generaţii, invocând aceleaşi motive. O asemenea violenţă a femeii faţă de copilul ei este şi răsunetul celor suferite de ea în copilărie sau în familia actuală, după cum am mai văzut. A omori un copil nenăscut înseamnă pentru femeie a omori şi ceva din sine însuşi, e un act de violenţă asupră propriei persoane.

Din lipsa dragostei părinţilor săi, copilul în pântecele mamei sale poate ajunge până la sinucidere. O statistică privind avorturile spontane descoperă adevărul că cei mai mulţi dintre avortoni au fost copii nedoriţi. Ceea ce defineşte omul este faptul că încă din faza de embrion, el este deja unic din punct de vedere biologic şi psihologic, şi că nu se poate dezvolta această realitate şi potenţialitate umană decât în prezenţa iubirii. Mai întâi în prezenţa dragostei mamei care-l poartă şi chiar în prezenţa dragostei tatălui. Naşterea şi perioada de după naştere vor aduce mai mult în atenţie relaţia mama –copil dar asta nu înseamnă că relaţia nu există şi înainte de întreruperea sarcinii.

c) Ciclul violentei posterioare avortului descoperă întreaga tragedie a pruncuciderii, pe care mama vinovată o trăieşte, în cele din urmă, la cea mai zguduitoare cotă. Până şi susţinătorii avortului recunosc pericolele la care este supus sufletul şi trupul femeii după întreruperea sarcinii. Ce mai poate salva sufletul unei mame care preschimbă maternitatea într-o cinică asasinare de prunci? Ce farmec lăuntric poate să-i dea credit în proprii ei ochi, ca şi în aprecierile unei lumi cinstite? Ce izvoare de tărie o vor scoate din prăpastia în care a căzut? Şi-a tăiat putinţa de ridicare şi fără o minune a harului, va rămâne înfierată cu numele ce i l-a dat Nietzsche: „cel mai rece dintre monştri”.

Să urmărim lucrurile pe rând. În prima etapă din acest ciclu femeia intră în confruntare cu propria ei vinovăţie. La drept vorbind, fiecare femeie are o conştiinţă, care în momentul deciziei pentru avort este adormită sau ignorată. În urma experienţei pe care o are săvârşind pruncuciderea, devine conştientă de adevărul că nu există cale de întoarcere spre statutul avut înainte. Avortul nu poate fi revocat. De aceea ea va fi, mai întâi, cinică cu ea însăşi şi cu cei din jur. Dacă vina nu este recunoscută, într-o ordine firească apar în ea unele tulburări interioare, care, prin desfăşurarea lor aduc cu ele diverse activitati, precum: consumul de alcool şi droguri, feminism şi profesionalism etc. Sentimentul de vinovăţie, chiar când rămâne conştient, produce în prima etapă un efect depresiv manifestat prin tristeţe, plâns nejustificat şi pesimism. Mai apoi ia forma unor manifestări autodistructive. Identitatea ei ca femeie este anulată. Urmarea constă în instalarea în fiinţa ei a psihozelor şi nevrozelor post-avort, care mai aduc cu ele şi gravele „deformări” psiho-somatice ale făpturii umane: tulburări în maturizare, slăbirea performanţelor personale, depresii, precum şi o gravă afectare a sistemului nervos vegetativ. Capacitatea naturală de a lupta, de a merge mereu înainte, de a avea încredere în viitor este anulată. Toate acestea descoperind o anume blocare a comuniunii cu Dumnezeu, nu mai puţin însă un fenomen de dezumanizare a făpturii umane.

Un autentic sentiment de vinovăţie nu-l poate dobândi o femeie ce a săvârşit avortul decât trăind ruptura relaţiei sale şi rămânând totodată în intimă legătură cu copilul ei. În timp ce înainte de ucidere era sigură că nu-şi doreşte copilul, acum este convinsă ca l-ar fi dorit, dar el nu mai e printre cei vii, aşa că suferă cumplit lipsa lui, iar vina o va proiecta asupra propriei sale persoane. Maternitatea fiind o lege de neclintit a naturii, adânc înrădăcinată în conştiinţa umană, amintirea pruncului pierdut rămâne veşnic vie şi lasă răni adânci în sufletul ei. Ea simte că a distrus ceva măreţ, care ar fi putut da conţinut vieţii ei, dar care a trebuie jertfit din raţiuni mărunte, trecătoare şi în primul rând, din lipsa iubirii creatoare. Este vorba de felul în care i se deschid uşile pocăinţei. În neputinţa de a mai readuce la viaţă copilul, ajunge la certitudinea că în asemenea situaţii nu ajută nici medicamentele şi nici psihoterapia, întrucât medicina nu are soluţii pentru neliniştea conştiinţei ei. Singură căinţa sinceră, însoţind cererea iertării de la Dumnezeu, ar mai fi în măsură să-i aducă împăcarea spre care năzuieşte.

Pe plan fiziologic, avortul atinge profund echilibrul hormonal al organismului feminin, ceea ce presupune şi apariţia unor perturbări a întregului sistem endocrin. Tulburările organice care pot apare, ca de exemplu sterilitatea, vor accentua şi mai mult sentimentele de vinovatie şi frustrare. Unele simptome dovedesc modificarea bioritmului persoanei afectate de SPA. Organismul face mari eforturi de a se adapta noii situaţii. În mod cert, depresiile şi psihozele afectează în sens negativ întregul sistem imunitar al mamei vinovate, crescând ritmul infecţiilor şi cancerului. Procesele de conştiinţă, mai ales când sunt tăinuite, îşi găsesc căi de manifestare somatică prin diverse boli. Într-un cuvânt, oricare suferinţă umană îşi poate afla motivaţia în sindromul post-avort. Acest sindrom devenind sursa bolilor în totalitatea lor, alimentează şi şuvoiul durerilor ce se transmit ereditar.

În general vorbind, senzaţia pe care o produce sindromul post-avort este aceea de goliciune, căreia îi urmează disperarea. În locul unei personalitati puternice, încărcată de energie, pe care o avea înainte, femeia de acum are impresia că posedă un corp gol, distrus. Este un sentiment de ruinare a vieţii, pe care nu-l poate controla. Îmbrăcându-se bunăoară mecanic, i se pare că îmbracă un manechin din vitrină. După avort, pe lângă faptul că începe să moară încet în sufletul ei, mama vinovată se simte agresată de o putere din afara fiinţei sale. Instinctul criminal, despre care am mai vorbit, se îndreaptă de acum asupra ei. În sensul acesta ajunge să aibă gânduri sau chiar tentative de sinucidere. Nu de puţine ori, cum ne asigură numeroasele studii oficiale din acest compartiment al vieţii, gândul sinuciderii ia o altă întorsătură, orientându-se spre repetarea tragediei. Aşa se face că un alt rezultat bine cunoscut al avortului este tendinţa femeii de a-l repeta. Un aspect al acestei tendinţe este şi predispoziţia ei de a-şi brutaliza copiii, nu mai puţin însă de a-şi teroriza soţul. Unul şi acelaşi instinct criminal face să schimbe radical relaţia dintre bărbat şi femeie. Statisticile arată că 80 la sută dintre perechi se despart după avort. Aşadar, agresarea copiilor, uneori şi a părinţilor, terorizarea soţilor, divorţul şi repetarea crimei sunt consecinţele directe ale unei violenţe la care este supusă femeia, din partea unei lucrări de surpare a duhurilor rele ce urmează avortului. Este de reţinut adevărul că o putere vrăjmaşă se află la răscrucea dintre pocăinţă şi o nouă crimă ce urmează a se săvârşi şi care nu este altceva decât violenţa sau instinctul criminal, de natură diabolică, a sindromului SPA, într-o nouă resurecţie a lui.

Sunt doar câteva aspecte ale omenirii contemporane prin care inaugurăm al treilea mileniu de creştinism. Desigur, ele nu sunt de bun augur. Cu toate acestea sunt purtătoare ale unor alese semnificaţii de ordin religios-moral. Gravitatea lor ca fapte înregistrate de istorie ne îndeamnă să facem apel la singura putere în măsură să le suprime, la Mântuitorul Iisus Hristos, căruia Sfântul Petru îi adresează cuvintele: “Quo vadis, Domine?”, iar Mântuitorul îi răspunde ca vine în al treilea mileniu să se răstignească a doua oară.

Tipărit la Tipografia Eparhiala Sibiu,
SIBIU, 2001

joi, 9 februarie 2012

Recomandări

Înţeleptul din staulul oilor: Parintele IONA, de la Mănăstirea Oaşa (fost profesor universitar de limbi clasice), Claudiu Târziu

Mare eşti Doamne!

Tânără, singură şi mamă (o tânără curajoasă!)

Iubirea lui Dumnezeu străbate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele , Maica Siluana Vlad

Demenţa şi pierderile de memorie , Andreea Hefco

Copii sub 4 ani. Televizorul şi întârzierile de limbaj , Ileana Achim, Itsybitsy.ro

Cântarea cântărilor 

Jurnal scoţian. 9 februarie. Blugii lui Emanuel şi sfîrşitul civilizaţiilor

Pr. Ioan-Florin Florescu 

Mi-am încasat zilele trecute o oală de lături în cap, din alea de-ale noastre, aduse din țară cu avionul, că doar nu pot lipsi din bagajul niciunui mitocan român care trece Canalul. Vorba lui conu’ Leonida: Să te ferească Dumnezeu de furia poporului! Un confrate vigilent și iute nevoie mare s-a enervat pe mine, pentru că, într-o postare mai veche din Jurnal, am îndrăznit să spun că tineretul român, la terminarea liceului, este dezorientat și lipsit de șanse. Nu sînt patriot, care va să zică, m-am vîndut scoțienilor, voiesc dezbinarea neamului, mă-nțelegi, iar colac peste pupăză, mi-o trîntește sicofantul, lumea vorbește că vin în blugi la sfînta biserică.

Cu ultima, chiar mi-a zis-o bine de tot. Adevărul e că umblu în blugi de cînd mă știu. Acum, să nu vă închipuiți că la biserică merg în blugi. La biserică merg cu reverenda preoțească, dar e drept că sub haina neagră port uneori blugi, fără să mă fi gîndit (pînă acum) că se uită cineva sub fusta mea.

Ultima dată cînd s-a luat cineva de blugii mei a fost în liceu, pe vremea comunismului, cînd blugii, se știe bine, erau simbolul capitalismului depravat. Stăteam la internat și pedagogul de serviciu mi-a controlat vestiarul, mi-a găsit blugii și i-a tăiat cu foarfecele. Tata a vrut să-l bată cînd a auzit. Iar eu a trebuit să aștept încă vreo trei ani și o revoluție ca să-mi cumpăr a doua pereche de blugi adevărați. Dar de admonestări tot nu am scăpat niciodată. Doar nu ai de gînd să vii în blugi, îmi spunea mama, privindu-mă în pragul ușii, cînd aveam de mers într-o vizită mai aleasă. Tu nu ai alți pantaloni, mă lua la rost și soția, cum să te duci la examen în blugi?

Și uite-așa îmbătrînesc cu blugii pe mine fără să-mi vină mintea la cap. Tot gîndindu-mă eu la blugi după povestea de zilele trecute, mi-am amintit din una-n alta de blugii lui Emanuel.

Abia venisem în parohie și nu cunoșteam lumea. Eram parohul unui sat mic, pierdut pe un deal la marginea județului. Trei zile pe săptămînă locuiam în sat, într-o căsuță dată de niște creștini inimoși, care se mutaseră de dragul meu într-o atenansă în fundul curții. Într-o seară, pe întuneric, mi-a bătut cineva la ușă. Dau în cerdac peste un puști zgribulit, care îmi spune săru’mîna și îmi întinde o pungă.

– V-a trimis mama ceva de mîncare.
Mă uit la ciubotele lui de șapte poște și mă bușește rîsul. Hai în casă, zic. Cum te cheamă?
– Emanuel.
– Și ce bunătăți mi-ai adus?
– Fasole cu murături.
– Mmm… Bucate îngerești!
Cît scot borcanele și le așez pe plita fierbinte, îl văd cu coada ochiului cum se zgîiește la computerul meu de pe masă.
– E un calculator, zic. Ai mai văzut?
Clatină din cap, fără să-l scape din priviri.
– Uite, îi arăt pagina deschisă, poți să scrii la el sau să faci tot felul de chestii. Iar aici, poți să pui discuri cu muzică.
– E american? face el, cu răsuflarea tăiată de emoție.
– Nu e chiar american, zic, da’ americanii l-au inventat.
– Și ăsta ce e?
– Ăsta se cheamă mouse, adică șoarece pe englezește. Îl mișc de colo-colo, uite-așa, și mișcarea mea se vede pe ecran. Pot să și desenez cu el.
Puștiul e uluit.
– Și ăsta e tot american?
– Tot american.
Împinge ușor mouse-ul și începe să rîdă cînd vede săgeata alunecînd pe monitor. Apoi lasă calculatorul și se întoarce spre mine cu un aer preocupat.
– Părinte, da’ dumneavoastră ați fost în America?
– N-am fost, e cam departe.
– Da’ oameni americani ați văzut vreodată?
– Cred că am văzut, zîmbesc eu, dar să știi că sînt oameni obișnuiți.
Ezită cîteva secunde, apoi mă privește țintă și se pregătește să mă facă praf:
– Dar știți că eu am acasă blugi americani?
– Serios? mă prefac eu. Da’ de unde ai tu blugi americani?
Rîde, bucuros că m-a surprins.
– De la moșu’ Vasile. Mi i-a adus de la Iași.
– Așa, deci… De asta mă tragi tu de limbă despre America. Ei bine, înseamnă că ai niște pantaloni pe cinste.
Mă aprobă din cap, apoi pare că-și aduce aminte de ceva.
– Părinte, nu-i așa că America e cea mai tare țară din lume?
– Cea mai tare? Cred că da, așa se spune.
– Părinte, da’ nu-i așa că nu e bine să fii cea mai tare țară din lume?
Trebuie să recunosc că întrebarea m-a luat pe nepregătite. Băiatul vorbea serios, ochișorii lui mă sfredeleau.
– Da’ de ce să nu fie bine? întreb eu mirat.
– Păi nu era Babilonul cea mai tare țară din lume? se aprinde el. Și uite-așa s-a ales praful de el, mătură băiatul cu mîna prin aer.
– Da’ de unde știi tu ce s-a întîmplat cu Babilonul?
– Mi-a citit mama din Cartea lui Daniel.

Am rămas cu gura căscată. Într-un sat de la capătul lumii, un băiat se juca de-a Toynbee și sfîrșitul civilizațiilor. Cea mai tare civilizație se pregătea să iasă din istorie, pe urmele Babilonului, lăsîndu-i ca amintire tînărului ei profet suprema dovadă a strălucirii sale materiale: o pereche de blugi.

Pînă la urmă trebuie să recunosc că mi-a prins bine preacinstita săpuneală încasată deunăzi. Dacă un băiețel în blugi e atît de necruțător cu istoria, uitasem cît de periculoși pot fi blugii pentru mîntuirea neamului atunci cînd îi poartă un preot.

Tot pe blogul părintelui Ioan-Florin vă recomand să citiţi şi Doi hoţi şi-un popă (e genial:)

miercuri, 8 februarie 2012

Unde se ascunde azi Hristos?

Unde se ascunde azi Hristos, de lumea nu-L vede, nu-L cheamă, nu-L recunoaşte, nu-L ascultă?
Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi sîntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. Împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlăuntrul nostru. În sarcina noastră va fi să-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gîndim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-l vom întîlni în veci. Grija noastră, şansa noastră, stă în a ne deschide ochii… A ni-i deschide larg.
Nicolae Steinhardt

marți, 7 februarie 2012

Recomandare carte- ''Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei'', Ciprian Voicilă

Cartea se găseşte la librăriile Sophia şi Evanghelismos.

Prefaţa editorului

Pentru mine, cartea de faţă nu are aproape nicio legătură cu consumul de alcool. Deşi vorbeşte despre aşa ceva. Am citit-o cu emoţie, întrucât, din copilărie, resimţeam un fel de alergie faţă de beţie şi faţă de beţivi. Şi cartea m-a surprins. Nu numai prin faptul că este una dintre primele confesiuni aşternute în scris de un fost prieten al paharului, ci şi pentru că prezintă, uneori cu lux de amănunte, ce este în mintea unui om căzut în patima beţiei. Şi te ajută să înţelegi că acesta este tipul de client, de pacient, de target principal al întrupării Fiului lui Dumnezeu pe pământ: Hristos S-a făcut om pentru a-i mântui pe păcătoşi, pe cei prinşi în ghearele diferitelor patimi.
Mi-era puţin teamă că autorul, în partea a doua a cărţii, va avea tendinţa de a se juca cu focul, lăudându-se că a scăpat definitiv de patima beţiei. Nu a fost aşa. Ci, pur şi simplu, el mărturiseşte cum Hristos i-a întins mâna, într-un mod aparent nespectaculos, chiar banal. Dar tocmai firescul acestei întoarceri a fiului risipitor este o minune. Cred că ar fi bine ca această carte să fie citită în primul rând de cei care sunt dependenţi de alcool, dar şi de prietenii şi rudele acestora. Pentru a înţelege că nimeni nu e pierdut…
Mărturisesc că, întrucât autorul îmi e prieten, m-au şocat unele pasaje din carte. Îmi e greu să asociez personajul care vorbeşte cu omul pe care îl cunosc (cu toate că şi eu m-am apropiat destul de greu de Biserică, după alt gen de ispite şi căderi). Într-un fel, Ciprian Voicilă nu a scris o carte autobiografică. Ci a scris despre trecutul unui mort, al unui personaj dispărut dintre noi, al fostului Ciprian.
Îi doresc prietenului meu nu doar ca această primă carte a sa să fie urmată şi de altele, pe alte teme, ci mai ales să aibă tăria de a rezista ispitelor de tot felul, care se vor abate asupra lui după tipărirea acestei cărţi. Întrucât consider că prin ea se vor folosi mulţi, şi ispitele, necazurile şi frământările vor fi pe măsură. Diavolul abia aşteaptă să îl prindă din nou, în vechile patimi sau în altele noi, mai dulci şi mai atrăgătoare. Dar, în acelaşi timp, şi Hristos îi va da puterea de a face faţă noilor încercări...
Danion Vasile


Introducere
Am scris acest text autobiografic din dorinţa de a veni în întâmpinarea tinerilor dependenţi de alcool, dar şi a tinerilor dependenţi de droguri în general. (După cum am explicat şi în carte, alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor.)
Este un volum care se adresează persoanelor dependente, chiar dacă obiectul dependenţei variază (unii sunt dependenţi de alcool, alţii de tutun, alţii de cocaină sau de etnobotanice, alţii de pornografie). Mesajul meu pentru toţi aceşti fraţi de suferinţă este că singura scăpare este la Dumnezeu. Mijloacele terapeutice propuse de Biserică: Sfânta Liturghie, spovedania, împărtăşania, Sfântul Maslu, rugăciunea, pelerinaje la moaştele sfinţilor şi, mai ales, întărirea relaţiei personale cu aceştia îi pot salva. Rugăciunile mamei lor, ale fratelui, ale prietenului mult pot în faţa lui Dumnezeu. Un om dependent are voinţa anihilată, de aceea terapiile propuse de diversele şcoli psihologice sunt ineficiente sau se dovedesc ineficiente pe termen lung.
În a doua parte a cărţii mi‑am expus o parte din frământările duhovniceşti, ferindu‑mă să intru în rolul celui care ştie mai bine şi care se simte în măsură să îi înveţe pe ceilalţi. Cel care a fost depen-dent poate da pertinent sfaturi doar unui alt dependent. Altfel ar ca şi cum o fostă prostituată ar sfătui oamenii cum să facă să îşi păstreze fecioria. Am descris pur şi simplu evenimente şi gânduri care sunt importante pentru mine, cel care sunt acum. Dacă vi se va părea că mărturia mea se sfârşeşte brusc, explicaţia ar fi că ea se continuă în viaţa mea de familist care trăieşte în Biserică. Acesta poate fi subiectul unei alte cărţi.

Ciprian Voicilă, 17 ianuarie 2012

Motto: „«Nihilismul» epocii noastre există în toţi, iar cei care nu au ales să se lupte cu el în numele deplinătăţii Fiinţei în împreună-vieţuirea cu Dumnezeu au fost deja înghiţiţi de el. Am fost aduşi pe marginea abisului nimicului şi, fie că vom fi sau nu în stare să recunoaştem ce ni se întâmplă prin afinitatea cu nimicul atotprezent din noi înşine, ne vom prăbuşi în el fără speranţă de salvare dacă nu vom primi credinţa cea deplină şi adevărată în Hristos, fără de Care suntem cu adevărat Nimic.”
Eugen (Pr. Serafim) Rose


Ciprian Voicilă - " Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei", Editura Areopag

luni, 6 februarie 2012

Să fim atenţi la durere

Maica Siluana
(fragment)

Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – Dumnezeu a pus durerea, ca să sară, să se dea jos – omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a durerii e bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă. Îi leagănă. Le bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Doar aşa am învăţa. Când un copil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun... şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el, simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.

sâmbătă, 4 februarie 2012

Bărbatul dă mereu vina pe femei, iar femeia pe diavol sau pe diferitele “fructe” interzise de Dumnezeu din motive de El știute!

Dau vina pe Dumnezeu pentru ceea ce este, cu gândul că ce nu este ar putea fi, dacă El ar vrea...

Am vreo câteva zile de când meditez la un mesaj mai vechi în care îi răspundeați cuiva cu privire la urmările căderii asupra bărbatului și femeii în mod specific, fiecăruia. Mi-a atras atenția Bărbatul dă mereu vina pe femei, iar femeia pe diavol sau pe diferitele ''fructe'' interzise de Dumnezeu din motive de El știute!
Poftim lipsă de originalitate! Şi eu care mă gândeam că e o virtute că nu mai dau vina pe el (orșicât, m-am prins că altcineva, mai puternic și mai rău, îi șoptește chestii de mă tulbură pe mine)... Şi apoi, problema mea nu e că altcineva aruncă momeala, ci că eu o primesc și nu-mi asum faptul că o primesc.
Azi am trăit o furie foarte puternică. Mi-a venit așa, din nou, un gând de genul "ce frumos ar fi dacă...". Zilele astea mi-a tot răsunat în minte, ce ați spus referitor la lupta cu gândul, la a nu primi momeala. Şi m-a apucat o furie azi când am văzut că iar a venit gândul acela că-mi venea să-l izbesc de toți pereții. Mi-am dat seama că prin gândul acela nu doar că mă împotrivesc la ceea ce este, dar dau vina pe Dumnezeu pentru ceea ce este, cu gândul că ce nu este ar putea fi, dacă El ar vrea... fără a lua în considerare că ceea ce este, este deja în planul Lui de la sfârșit la început, este spre "cel mai mare bine" al meu și încă mai mult, vindecă ce am stricat eu și strămoșii mei de când suntem noi și până acum. Iar gândul meu recurent referitor la ceea ce nu este nu face decât să mă împiedice la a mă pune în șuvoiul lucrării Lui... și mai mult decât atât, mă împiedică să văd Gândul Lui. Am pretenția că ce e în mintea mea e mai interesant decât ce e în Gândul Lui...
Şi, Maică, momeala nu e păcat, dar a primi gândul e deja păcat pentru că... se ocupă de ce nu este, iar asta mai înainte încă de a stabili dacă e "bun" sau "rău". De aia spun părinții să nu primim gânduri nici bune nici rele.
Azi eram la rugăciune și mi-a venit un gând... frumos de altfel - dar se referea la ceva din trecut. Și am realizat atunci că sunt în păcat nu musai că nu sunt atentă la rugăciune, ci că nu sunt atentă la ce este și plec cu gândul spre ce nu este. Şi mi-a venit gândul că Îi spun că-L vreau pe El, dar îmi bag toată energia în ce nu este... și chestia nu e că era nevoie să mă simt vinovată, ci de redirecționare a ființei către El. Simplu. Şi am realizat că a exersa să fiu atentă la ce spune rugăciunea e a exersa să fiu atentă la ceea ce este.
Pfoai, Maica mea! A mă lăsa în cuvintele rugăciunii e ca și cum aș merge "în orb", lăsându-mă cu încredere în "indicațiile" pe care le-aș primi de la cineva care mă iubește. Precizia și atingerea țintei ar fi dată nu de bâjbâielile, întinsul mâinilor spre a pipăi în jur, ori dorința mea de a mă descurca deși nu văd, ci de urmarea a ceea ce mi se spune cu toată încrederea. Domnul îmi spune "ceea ce-ți ofer Eu e de negrăit și dincolo de percepțiile tale, oricât de cizelate ar fi. Lasă-te în voia Mea, că asta e scurtătura prin care ajungi la ce vrei tu."
Maică, am avut zilele astea așa de clar că lucrurile mă depășesc cu mult, iar eu mă supăr pe chestii care n-au nicio valoare în planul mântuirii mele! Mă las antrenată de proiecțiile mele și ies „în piața” sufletului meu și strig "jos ceea ce este!"
Doamne, ajută-mă să mă las în gândul Tău fără cârteală, fără împotrivire, fără judecată și fără pretenția de a ști care este, până la sfârșit. Şi Doamne, ajută-mă să iau lucrurile ceea ce sunt - proiecții - și să le folosesc pentru a învăța să mă las și mai mult în voia Ta. Amin.
Sărut mâna!
Mulțumesc pentru toate!
Cr
***
Mulțumim lui Dumnezeu,
Pentru harul înțelegerii cu care ai fost luminată acum. Să folosești acest har ca să adâncești pocăința, sigura cale de trăire duhovnicească în neconfortabilul „ceea ce este” cotidian. Niciodată, nici un om nu poate fi mulțumit cu și fericit în „ceea ce este” pentru că e adus la existență pentru existența fericită care este comuniune de iubire între persoane libere și autonome. Fericirea omului constă în comuniunea cu „Cel ce este”. Numai că, sărmanul om, căzut sau înstrăinat de această comuniune, își caută mereu fericirea în alt-ceva, în „ceea ce nu este”, cum spui.
Soluția? Transformarea a „ceea ce este” în loc de întâlnire cu „Cel ce Este” și ne iubește și lucrează împreună cu noi, când voim, la devenirea noastră. Că noi suntem, cu adevărat, cei ce vom deveni în și cu ajutorul Celui ce Este!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

vineri, 3 februarie 2012

Despre rugăciunea din fiecare seară

Claudiu Răducu

Din experienţa grădinarilor putem învăţa cum se pun semintele, cum se altoiesc lăstarii şi cum se îngrijesc plantele şi cum se recoltează fructele.
La fel din experienţa sfinţilor locuiţi de har din cer, care au dovedit eficienţa metodelor lor prin minuni pentru putinţa noastră de înţelegere, avem seturi de rugăciuni concepute pentru a fi funcţionale cu fiinţa noastră. Astfel ei ştiu că există o ciclicitate, un ritm, o respirare a vieţii şi implicit un ciclu de refacere informatică a tot ceea ce ştim că intra în componenţa întregii creaţii.
La baza a toată structura fizică stau, de fapt, structuri de energie condensate, dupa cum spun specialiştii în fizica cuantică. La baza structurilor energetice care susţin ceea ce vedem stă informaţia. Aşadar dacă înnoim ciclic informaţia croşetam baza, albia în care se întrupează realitatea. Pentru aceea sfinţii au gândit, sub îndrumarea lui Dumnezeu, rugăciunile ciclice. La fel cum mişcările repetate şi constante înving tăria metalului şi îl rup şi rugăciunile repetate şi constante despică ţesătura acestei realităţi şi lasă lumina cerescă să se insereze în ea şi să producă realităţi "precum în cer, aşa şi pe pământ".
Deci, pentru asta este ciclicitatea rugăciunilor de seară şi dimineaţă. Am început cu cele de seară. Aşa şi geneza creaţiei începe cu seara. Şi ziua de rugăciune. Întâi pui limita întunericului şi la ceea ce a fost, pentru ca mai apoi să pui început nou şi curat pentru ziua ce va fi să fie începutul vieţii de acum înainte.
Rugăciunile încep cu un set care se numeste "rugăciuni începatoare" care ne acordează fiinţa cu prezenţa lui Dumnezeu pe care Îl chemăm să ne cureţe şi să ne sfiinţească. Este rugăciunea "Împarate ceresc". Apoi repetarea treimică a rugăciunilor următoare ne deschide şi ne pătrunde pentru ca din adâncul nostru să putem a-I deschide lui Dumnezeu căruia Îi cerem să ierte greşelile noastre şi să ne repare defecţiunile, după care rostim rugăciunea pe care Domnul Iisus Hristos ne-a lăsat-o ca şi compendiu de reaşezare în albia lui Dumnezeu. Este rugăciunea Tatăl Nostru.
Aceasta este o explicaţie succintă şi săracă a rugăciunilor începătoare.
În altă ordine de idei am propus să ne rugam ciclic seară de seară pentru neam şi ţară.
Pentru cei care vor să intre în ciclul sfinţilor care se roagă constant seara şi dimineaţa, aceste rugăciuni, se găsesc în oricare carte de rugăciuni ce se poate cumpăra de la biserică, sub titlul de "Rugăciuni începătoare", Rugăciuni de dimineaţă", "Rugăciuni de seară" .

miercuri, 1 februarie 2012

E un rost în toate

Chiar dacă-ţi face rău toată lumea, să nu zici: ”Acesta mi-a făcut rău…!”. Nu ţi-ar fi făcut nimic dacă n-ar fi îngăduit Dumnezeu. Iar El a lăsat aşa lucrurile pentru că aveai nevoie de suferinţă.
Atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos.
Arhim. Simeon Kraiopoulos