duminică, 29 aprilie 2012

Despre puterea rugaciunii - Cu parintele staret IUSTIN MIRON de la Manastirea Oasa


Sanziana Pop

 "Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu"


 - Ma fac, in fata sfintiei voastre, purtatorul de cuvant al cititorilor revistei "Formula AS", care ne cer necontenit, prin scrisori, sfaturi legate de rugaciune. Cum sa ne rugam pentru ca dorintele noastre sa fie implinite? Exista o stiinta a rugaciunii? O scara pe care sa ajungem la cer?

 - Parintele Teofil de la Sambata avea un sfat cunoscut printre credinciosi: sa te rogi cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie. Din experienta pe care o am, am invatat si eu ca dascalul cel mai bun al rugaciunii este chiar rugaciunea. Iti spune ea cum sa te rogi. Tu numai roaga-te. Iti spune ea ce sa faci, tu numai sa o asculti. Spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "Cum sa iti asculte Dumnezeu rugaciunea, daca tu nu ti-o asculti?". Daca noi nu ne ascultam, atunci cand le rostim, propriile rugaciuni, daca nu suntem prezenti in ele, daca le spunem formal si cine stie unde suntem cu mintea si cu simtirea in clipele acelea, atunci cum sa asculte Dumnezeu ce-i ceri? Rugaciunea impune prezenta. Traire integrala, trup si suflet. Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu. Urcusul nostru spre Dumnezeu este prin noi insine. Drumul catre Dumnezeu este launtric. Si rugaciunea, ca sa ajunga la Dumnezeu, trebuie sa mearga pe drumul acesta. Daca nu ajunge la tine, nu ajunge nici la Dumnezeu.

 - Presupunand ca ai taria aceasta, de a-ti asculta propria rugaciune, de a ti-o face stapana pe minte, gonind gandurile care te bantuie necontenit, ce reguli ar trebui sa folosim mai departe, ca sa fim siguri ca dorintele ne vor fi auzite si implinite? Exista o randuiala a rugaciunii? 

- Rugaciunea este un mod de a fi. Ne raportam la ea uneori prea simplist, prea utilitarist, ca in paganism, unde preotul cerea de la zei sa aduca ploaia, comunicai cumva pe interese cu divinitatea. Rugaciunea inseamna cu mult mai mult. E o convorbire cu Dumnezeu, pe care il iei partas la viata ta. Iti deschizi sufletul in fata lui. Te imprietenesti cu el si ti-l iei tovaras de drum. Nu e potrivit ca de cum incepi sa spui rugaciunea, sa ceri. Sa soliciti ceva. In primul rand, trebuie sa multumesti. Sa multumesti ca existi, ca ti-a mai daruit Dumnezeu o zi insorita, ca vezi lumina si frumusetile lumii. Sunt atatea motive de multumire in viata ta, doar sa ti-o privesti de mic copil si pana unde esti azi, si vei vedea cat de mult poti sa multumesti. Si mai exista o randuiala a rugaciunii: recunoasterea vinovatiei. Rugaciunea nu poate sa se implineasca daca nu-ti recunosti vina. Nu poti sa-l incarci pe Dumnezeu cu problemele tale, cu nevoile tale, cu viata ta, daca nu ti-o asumi. Iar ca sa ti-o asumi, trebuie sa-ti recunosti greselile. Zilnic ne incarcam cu lucruri bune, cu lucruri rele, ne tot incarcam. Cand ne incarcam prea mult si ne slabesc puterile si nu mai putem duce greul, sa luam povara asupra noastra si prin noi sa o punem, prin rugaciune, asupra lui Dumnezeu. Este un transfer extraordinar! Descarcarea asta permanenta de toate grijile, pana ce ramai usor si curat. Prin faptul ca-l incarci pe Dumnezeu cu poverile tale nu inseamna ca devii nepasator, ca nu-ti mai pasa, dimpotriva, te raportezi cu atat mai esential si mai corect fata de el. Dumnezeu vrea sa rezolve toate problemele noastre.

 - Ce rugaciuni trebuie spuse la inceput? Cele rostite cu cuvintele noastre, sau cele consacrate, din carti? 

- E foarte bine sa ne rugam cu cuvintele din cartile sfinte, dar e bine sa ne rugam si cu cuvintele noastre. Rugaciunea prin cuvintele noastre e mai directa. Nu pot sa nu leg rugaciunea de concretul vietii. "Faca-se voia ta, Doamne", dar in imediatul existentei mele. Cat priveste ordinea lor, mai intai se spun rugaciunile consacrate, Crezul, Tatal Nostru, pe dinafara, cine le stie, cine nu, le citeste din ceaslov sau din cartea de rugaciuni. Celelalte rugaciuni, exprimate prin cuvintele noastre, le rostim la sfarsit. Bine ar fi sa citim si cate un acatist.


"Domnul Hristos e intrupat si in clipe" 

 - Lumea traieste astazi pe fuga, oamenii sunt grabiti, n-au timp totdeauna sa citeasca din carti, mai ales dimineta, cand incepe o zi de munca si griji.

 - Oamenii sunt grabiti pentru ca traiesc in logica lumii care ii inconjoara. De mine depinde sa-mi organizez astfel viata, incat sa fac loc pentru rugaciune in ea. Graba asta, asa de tiranica, este artificiala. Daca seara, cand ma intorc de la munca, in loc sa ma asez in fata televizorului sau a calculatorului, ma integrez linistit in viata mea de familie, traindu-i rostul firesc, voi avea timp suficient sa ma odihnesc si voi avea si starea sa-mi spun rugaciunile, si pe cele de seara, si pe cele de dimineata. Daca traiesc in logica lumii si-n graba ei, voi ajunge sa mai zic doar un "Doamne ajuta" si sa-mi fac o cruce, asa cum fac majoritatea oamenilor de azi. Dar iata ca ce nu pot unii, altii pot, exact in aceleasi conditii de viata. Exista multi oameni care stiu sa isi faca timp pentru rugaciune, ceea ce inseamna ca ea depinde de noi, de felul in care ne randuim zilele.

 - Exista un timp anume, o ora a rugaciunii, de care depinde izbanda ei? 

- Sfintii parinti spun asa: cel care se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga. Acela care se roaga numai cand se roaga e cel ce spune rugaciunea numai dimineata si seara. Important este sa te rogi si dupa rugaciune, sa spui rugaciunea si peste zi. Care nu trebuie sa fie lunga. E de-ajuns doar o clipa. Domnul Hristos e intrupat si in clipe.

  - O rugaciune intr-o clipa? 

- Lucrul acesta se dobandeste in timp, prin practica neintrerupta a rugaciunii si cu deschidere mai mare spre cer. Cerul nu e numai in cer, cerul e si pe pamant. Odata cu intruparea domnului nostru Hristos, s-a intrupat cerul si pe pamant. Sa ne deschidem catre cerescul din pamantesc. Sa fim prin pamant mai deschisi catre cer. Mosii si stramosii nostri au fost dintotdeauna preocupati sa cucereasca cerul. Astazi, noi suntem atat de evoluati si de civilizati, incat nu mai stim nici cum sa cucerim pamantul. Am coborat infinit mai jos fata de ei. Batranii nostri erau tot timpul cu ochii la cer, voiau sa il cucereasca, sa cucereasca vesnicia, iar eu, acum, vreau sa cuceresc si sa stapanesc timpul, imediatul vietii, si ajung macinat de timp. Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, nu ne poate sta nimic inainte. Asupra lui Iisus din mine, din tine, a lui Iisus din flori si din iarba. Ruptura asta intre pamantesc si ceresc, asta este marea greseala. De asta nu mai avem timp si suntem grabiti. Sa incercam sa facem aceleasi lucruri, dar fara graba, sa le facem cu ochii inaltati catre cer. Asta este dimensiunea care ne lipseste, ori rugaciunea tocmai asta face. Ne deschide catre cer. Te deschizi catre Dumnezeu in tine, dar deschizi si locul, pamantul din jurul tau. Lumea in care traiesti. In toate trebuie sa-i fac loc lui Dumnezeu. Tot vorbim in ultimul timp despre comunicare, pai si cu Dumnezeu trebuie mai multa comunicare. Ce-i rugaciunea? Vorbirea cu Dumnezeu. Trebuie sa vorbim cu el tot timpul. Dumnezeu se culca si se trezeste cu noi, domnul Hristos merge cu noi la munca, deci sa vorbim mereu cu el. Raportarea asta la el, mereu la el, e rugaciune. In felul acesta, nu am nevoie de o ora anume, de un spatiu anume, intreaga mea viata e rugaciune.

  "Rugaciunea coboara singura in inima"

 - Cu toata stradania noastra de a fi elevi silitori, sunt zile in care rugaciunea ni se refuza. O spunem, dar simtim ca n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca in pildele biblice, cand fumul jertfelor, in loc sa urce la cer, se risipeste peste pamant. De ce? 

- Nu ca rugaciunea nu-i primita, dar ea nu trece de mine, e respinsa de mine, de viata mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul catre noi, tot timpul! Spunem pe nedrept cateodata: "M-a parasit!". Nu-i adevarat, Dumnezeu nu paraseste pe nimeni. Noi il parasim pe el, ne ascundem, raul se intampla in noi. Zicea sfantul Ioan Gura de Aur ca rugaciunea se naste din atentie, din prezenta noastra in ea, dar si din cantitate. N-o sa ajungi niciodata sa te rogi foarte intens si foarte profund, foarte viu, cu rugaciuni putine. Cu cateva rugaciuni rostite intr-o zi n-ai facut nimic. Cantitatea devine un obicei si el iti schimba firea. Sunt multi oameni care zic rugaciunea mergand pe strada. Se spune ca-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar si mergand, faci un exercitiu al rugaciunii, mintea ta se antreneaza cumva sa se roage si cand prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternica si profunda, pentru ca dorinta adresata lui Dumnezeu a fost exersata indelung. Am spovedit si spovedesc un om care este foarte depravat, betiv in ultimul hal. I-am spus sa zica rugaciunea lui Iisus si s-a apucat sa o zica, dar asta nu l-a impiedicat sa se apuce iar de baut. A venit si mi-a spus: "Da, parinte, m-am imbatat, dar sa stiti ca am zis si atunci, cazut in sant, rugaciunea".  L-am certat ca bea, dar in mintea mea l-am si laudat: un om, fie el si beat, dar care spune rugaciunea lui Iisus in orice imprejurare, e pe calea cea buna. Rugaciunea lui e primita mai repede ca a mea, care e facuta dupa program. Chiar am gasit un cuvant undeva, ca Dumnezeu primeste anumite rugaminti de la pacatosi mai mult decat altele de la drepti.

 - Se vorbeste mult despre Rugaciunea inimii. Aveti vreun sfat despre cum se poate rosti cu folos? Cum sa-i aprindem cuvintele, cum s-o facem sa arda cu adevarat?

 - Rugaciunea coboara ea singura in inima. Tu trebuie doar s-o faci. Sa te rogi cu adevarat. Tu lucrezi rugaciunea si rugaciunea te lucreaza pe tine. Ajungi sa fii locuit de rugaciune, isi face ea viata ei, inlauntrul tau. Si-ti orienteaza si tie viata dupa ea. Ca pana la urma, viata rugaciunii e viata lui Dumnezeu in tine. Prin rugaciune aduci cerul in tine, il aduci in tine pe Dumnezeu. Dumnezeu locuieste si lucreaza in tine. - Cand se implineste o rugaciune, cum stiu ca acolo-i Dumnezeu si nu intamplarea? - Dumnezeu aduce pacea, bucuria si linistea. Intamplarea trece cum a venit. Nu aduce odihna aia adanca, asezarea, ocrotirea, speranta... Nici nu poti defini pana la urma ce stare iti da Dumnezeu. E mai presus de cuvinte. Doar sufletul poate sa vorbeasca deplin despre ea. Vorba batranilor, ca nimic pe lume nu e intamplator, e adevarata. Asa este. Nimic, nimic nu-i intamplator...

  "Pune-ti sufletul in fata oglinzii"

 - Puterea rugaciunii e masurata, indeobste, prin implinirea dorintelor. Am cerut, mi s-a dat. Din cate spuneti, ea pare insa cu mult mai mare. Infinita! Rugaciunea ne schimba viata. Ne ajuta sa-l aflam pe Dumnezeu si in noi, dar si in lumea care ne inconjoara, sa-i recunoastem pecetea, dupa cum spuneti, chiar si in iarba si-n flori...

 - Rugaciunea te face alt om. Chiar se spune despre ea ca e oglinda vietii. Atunci cand te rogi, vezi cine esti. In rugaciune, incerci sa privesti la Dumnezeu si te vezi pe tine. Prima data te intalnesti cu tine, dupa aceea cu Dumnezeu. Iar cu Dumnezeu te intalnesti in tine, nu in afara ta. Oamenii stau atata vreme in fata oglinzii, sunt asa de preocupati de infatisarea lor, se straduiesc sa arate bine. Hai sa stam si cu sufletul in fata oglinzii, sa vedem cum ne-am trezit dimineata, cum aratam, poate ne e sufletul cam botit si ar trebui sa il aranjam si pe el, sa ne aranjam caracterul, vointa, sa ne facem frumosi la suflet, pentru ziua care incepe. Sa plec frumos la drum dimineata! Iti rezolvi ziua, rezolvandu-ti starea. Iar ziua depinde de rugaciunea ta. Daca rugaciunea ta nu-i buna dimineata, si-i fuserita, si ziua o sa-ti fie la fel. Daca vrei sa rezolvi o zi inainte sa inceapa, rezolva rugaciunea, rezolva-te pe tine prin ea. Pune-ti sufletul in fata oglinzii. Ca sa va dau un exemplu, la noi in manastire, slujba incepe dimineata la trei. Terminam pe la opt. Incepem ziua cu cinci ore de rugaciune. Si mai sunt parinti care se trezesc si la 12, ca sa-si faca pravila personala. Dar nu ai nevoie de timp de odihna. Te refaci si te odihnesti rugandu-te. Rugaciunea noastra e respiratia noastra. Il respiram tot timpul pe Dumnezeu. Rugaciunea a fost si la poporul nostru lege. Prin doua lucruri am mers inainte si am ramas in istorie: prin rugaciune si post. Astea sunt cele doua aripi cu care s-a inaltat poporul nostru la cer.

 - Suntem in plin postul Pastilor. Exista recomandari anume pentru a ne ruga? 

 - Postul Pastilor e o perioada cu totul si cu totul speciala. Rugaciunea liturgica e mult schimbata fata de restul anului si ea te orienteaza si in rugaciunea personala. Pe langa liturghia obisnuita de duminica, peste saptamana se face liturghia darurilor mai inainte sfintite, specifica doar postului mare. Toate slujbele sunt schimbate, amplificate, dublate de minunate cantari. E foarte important sa mergem mai des la biserica in postul Pastilor, ca sa ne integram si sa simtim mai mult. Cel putin o data pe saptamana sa ajungi la biserica. La manastire, in postul mare, psaltirea se citeste de doua ori. Nu mai vorbim de faptul ca se fac peste o suta de metanii intr-o zi. Este o perioada foarte foarte intensa de viata duhovniceasca.

 - Postul sporeste, si el, puterea rugaciunii?

 - Cand postim mai mult, trebuie sa ne si rugam mai mult, altfel se creeaza un dezechilibru. In post, si incercarile sunt mai mari. Spun parintii ca in postul mare diavolul iese la lupta cu cei credinciosi, in frunte cu generalii, cu toate fortele pe care le are. Daca nu postesti, daca nu te rogi mai mult, te vei intalni cu armata puternica a lui Satan. Multi oameni vad ca au mai multe ispite si incercari in post. Si sa fim atenti, mai ales la prima saptamana din post. E perioada cea mai intensa de infranare la mancare din tot anul. Ar trebui tinut post negru, de duminica pana miercuri.

 - Si mirenii? 

- Mirenii tin, si ei, postul cum pot. Dar macar trei zile ar trebui sa tina tot omul post negru. Si sunt care tin. In prima saptamana din post, la noi, la Oasa, vin o multime de tineri, unii casatoriti, vin sa tina prima saptamana din post cu noi. E plina biserica de ei. Nu mai putem face metanii, unii de altii. Desi sunt tineri, ei nu fug de post. Dimpotriva! Fug catre el, catre post. Nu e usor, dar dupa aceea simti ca zbori.

 - Rugaciunea din biserica e mai puternica decat aceea de acasa?

 - Cea mai puternica rugaciune e aceea in care esti tu mai prezent. Dar daca e sa alegem, rugaciunea de la biserica este mai importanta. In biserica, in mod obligatoriu, e prezent Dumnezeu cu toti sfintii si cu toate puterile ceresti. Dar si prezenta mea la biserica este obligatorie. Mersul duminica la biserica nu-i facultativ. Noi facem prea multa democratie in biserica. Democratizam si biserica, si familia. Nu-i corect. Biserica e teocratica, nu democratica. Acolo avem porunci. Cum spunea si parintele Arsenie Boca: "Noi avem de multe ori mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie".

 - Nu este oare un comandament prea sever? Dumnezeu pe care il chemam in rugaciunile noastre e bland.

 - Si rugaciunea e blanda. Rugaciunea trebuie sa fie o mangaiere foarte-foarte subtire a celorlalti. Cum zice Dumnezeu prin prorocul Isaia: "Mangaiati, mangaiati, pe poporul meu". Cand am citit prima oara Biblia, n-am inteles: cum adica sa mangaiem poporul? Apoi am gasit o talcuire la sfintii parinti, care spunea ca prin mangaiat, Dumnezeu intelege si ne cere rugaciunea. Prin rugaciune, cand te rogi pentru cineva, il mangai. Cum am mai spus, noi, la Oasa, ne rugam noaptea. Incepem slujba la trei. Este un sentiment extraordinar ca atunci cand aproape toata lumea doarme, tu sa te duci sa-i mangai cu rugaciunea, pe toti. Ramai acolo in varful muntelui, in biserica, dar totodata te duci si-l mangai pe fiecare, cu rugaciunea ta. Si poate ca unii dintre ei chiar simt, se trezesc mangaiati si nu stiu de cine. E minunat sa mergi asa si sa mangai, fara sa stie celalalt. Prin rugaciunea din biserica pleaca harul, pleaca duhul sfant, e ca un izvor de putere. Tasneste harul si se duce in lume. Dumnezeu nu vrea sa mearga fara noi sa sfinteasca lumea, ci numai prin noi, si atunci pleci si tu cu el, peste tot. Noi, la biserica, ne rugam pentru pacea lumii, ne rugam pentru toti credinciosii, ii insotesti pe toti cei care calatoresc, te duci pe la toti cei care sunt bolnavi, acoperi toata existenta lumii prin harul care vine din biserica. Te duci cu el! Este extraordinar! Daca am simti efectiv ce se intampla acolo, n-am mai putea pleca din biserica. Asa cum am patit cu multi tineri care vin in tabere studentesti la noi si nu mai vor sa plece. Nici acasa, nici la scoala, nici nicaieri. Pur si simplu nu mai vor sa plece din manastire, dintre rugaciuni. Vor sa plece cu harul, sa mearga in lume cu el, sa duca pacea si bucuria la toti. Va dati seama? Faci lucrul lui Dumnezeu si devii ca Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea fara tine, nu vrea pamantul fara tine, trebuie sa-l insotesti peste tot.

  "Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori"

 - E multa iubire in tot ce spuneti. Cu siguranta ca rugaciunea nu poate exista fara ea. 

- Dintre toate virtutile, rugaciunea inmulteste cel mai mult iubirea. Asa cum faci cand te intalnesti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, caruia abia astepti sa-i spui totul, totul, ca sa te simti dupa aceea eliberat, asa sa faci si cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu. Sa spui rugaciunea cu dragoste. Dumnezeu ne iubeste cel mai mult. Sa avem o relatie de iubire in rugaciune, sa ne apropiem de Dumnezeu ca de un prieten drag. Si mai presus de toate, sa nu avem o relatie interesata cu el. Interesul distruge o relatie. Intre oameni, daca exista interes, ei nu pot construi o relatie adevarata. Iar daca intre oameni nu se poate cu interes, nici cu Dumnezeu nu se poate. Alege-l pe Dumnezeu, nu interesul. Vedeti cate fete ale rugaciunii exista? Cate consecinte benefice pentru noi? Mai poti sa nu te rogi? Toate astea le-au trait si stramosii nostri, de asta s-au lipit de Dumnezeu. Au inteles ca rugaciunea iti deschide cerul. Prin rugaciune privesti in cer. Este extraordinar sa privesti in cer mereu.

 - Sa tragem concluzia ca rugaciunea este marele eveniment al vietii? Taina bucuriei si a linistii sufletesti?

 - Rugaciunea este o nastere continua. O inaltare continua. O iluminare continua. Asta e adevarata schimbare de care avem nevoie, evenimentul pe care il asteptam. Asta-i noul care ne adauga zi de zi, care ne face sa crestem. De fapt, noul e innoirea mea. Noul sunt eu, cel innoit. Eu maine trebuie sa stralucesc mai mult decat azi. Asta e noul care apare, noua stralucire din viata mea. Intalnirea cu cerul, intalnirea cu Dumnezeu. Un eveniment care valorifica toate evenimentele. Care umple de lumina si de valoare toate intamplarile vietii de zi cu zi. Iti regleaza toata viata. Cu o conditie: sa fii atent la starea ta de rugaciune. Rugaciunea este o stare. O stare pe care poti s-o ai mereu. Chiar si cand nu faci rugaciuni poti sa fii in stare de rugaciune. O stare pe care trebuie s-o urmarim, s-o atingem. Degeaba spui niste cuvinte, daca nu atingi starea de gratie, unirea, intrepatrunderea cu Dumnezeu.

  - Beatitudinea, apogeul sufletesc al vietii...

 - Rugaciunea nu inseamna numai sa plangi, inseamna sa si zambesti, sa te bucuri. Cum spunea parintele Teofil: "Draga, dar Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori". Cand iubesti pe cineva, poti sa nu zambesti? Nu poti, pentru ca revarsarea asta launtrica iti produce zambetul, zambesti fara sa vrei. Daca am relatia asta de bucurie cu Dumnezeu, e normal sa zambesc. Ma trezesc zambind catre el, ma trezesc imbratisandu-ma cu el. Rasare bucuria in mine ca soarele.

Ne-ruşinare şi neruşinare. (Un text despre îngeri scris în 1997)

Mihnea Măruţă

Starea din rai a lui Adam şi a Evei poate fi definită cel mai bine prin “ne-ruşinare”. În capitolul “Despre paradis” al Dogmaticii sale, Sfântul Ioan Damaschin scrie: “Înainte de a gusta «erau goi amândoi», atât Adam cât şi Eva, «şi nu se ruşinau». Atât de impasibili a voit Dumnezeu să ne facă! Căci acesta este punctul culminant al impasibilităţii. Dumnezeu a voit încă să ne facă şi fără de grijă, în aşa fel ca noi să avem un singur lucru de făcut, acela al îngerilor, de a lăuda fără încetare şi neîntrerupt pe ziditorul” (1).

Primii oameni duceau în rai o viaţă “îngerească, uniformă, unitară şi statornică” (2) şi, deci, nu aveau ceea ce am numi o “conştiinţă a raportării la sine”. Unde nu există raportare la sine, nu există ruşine, în accepţiunea noastră de astăzi. Păcatul originar determină o pierdere a acestei stări de “ne-ruşinare” şi o “cădere în raport”.

Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi” (Facerea 3, 7). Primul sentiment al omului după ce a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului este ruşinea. Primul act de discernere al omului (deja) păcătos este echivalent cu sfârşitul ne-ruşinării.

Începutul fricii

Intervalul dintre căderea în păcat şi izgonirea din rai este un timp al fricii. Ruşinea de a fi gol determină teama. După prima raportare la sine urmează prima judecată cauzală a omului. “M-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Facerea 3, 10), îi răspunde Adam lui Dumnezeu. Pasul înspre noul statut ontologic de fiinţă bântuită de frică a fost făcut. În “preajma” lui Dumnezeu, omul trăieşte sub acest imperiu. Moartea îşi intră în drepturi.

Frica bună se învaţă

În concepţia ortodoxă, frica de Dumnezeu este prima treaptă a scării care duce la mântuire. Spre deosebire însă de Adam, care avea certitudinea existenţei lui Dumnezeu, noi trebuie să credem. Numai din sâmburele credinţei poate răsări frica. Credinciosul nu trebuie să-şi impună să se teamă de Dumnezeu, pentru că frica “bună” nu poate fi un rezultat al autosugestiei. El trebuie să ajungă la conştiinţa fragilităţii sale, ca fiinţă creată de un Dumnezeu atotputernic. “Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă! Frica Domnului vă voi învăţa” (Ps. 33, 11) este versetul biblic folosit în sprijinul ideii că acest fel de frică este unul care se învaţă şi la el se referă Psalmistul când spune “începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110, 10).

Pentru a face delimitările necesare vom folosi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: “Nu orice frică este bună şi mântuitoare; dimpotrivă, este şi o frică vrăjmaşă (…), aceea care ne face să ne plecăm în faţa persoanelor cu rang mare. (…) Şi cel care se teme de demoni are frică vrăjmaşă în el” (3). Vom trata în continuare, pe rând, aceste tipuri ale fricii.

Grija ca ancorare în vremelnicie

Omul care trăieşte în lume şi a ales lumea aceasta, totul aici, este un “îngrijorat”. Vieţuirea în imanenţă, raportarea doar pe orizontală, înlocuirea valorilor de “bine” şi de “rău” cu acelea de “plăcere” şi “durere” sunt notele caracteristice ale “îngrijoratului”. El se teme de oameni, nu de Dumnezeu, de moarte şi nu de eventualitatea chinurilor veşnice. Altfel spus, grija înseamnă stabilirea de legături cu ceea ce trece, ancorarea în vremelnicie. Însă “motorul” grijii, o spune părintele Stăniloae, este tot frica, şi anume cea “lumească”, “de a fi lipsit în viitor de plăcere şi de a avea parte de durere” (5).

Ruşinarea demonilor

Întreg periplul omenesc prin lume este o şansă pentru regăsirea stării îngereşti a “ne-ruşinării”. Impasibilitatea din rai nu poate fi redobândită însă decât printr-o acţiune pe pământ. “Ne-ruşinarea” poate fi atinsă numai prin ruşinarea celui vinovat de pierderea ei. Acesta este motivul pentru care frica de demoni este una “vrăjmaşă”, căci acela ce se teme de adversarul său este a priori înfrânt.

Din această perspectivă, ortodoxia este o religie care propovăduieşte un curaj bine dozat de chibzuinţă. “Dacă Hristos a fugit de Irod cel trupesc, deşi era atotputernic, apoi înveţe-se cei încrezuţi să nu se arunce în ispite” (6). Lupta cu demonii trebuie asumată, însă nu urmărită ca un scop în sine. Şi revenim aici la termenul de “ruşinare”, care semnifică în modul cel mai subtil ţelul acestei lupte. Căci se spune: “Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine” (Ps. 34, 4). În acest caz, raportarea nu mai este una pe orizontală, ci pe verticală în jos.

Neruşinarea, starei orizontalei pure

Am văzut mai sus două tipuri de frică pe care ortodoxia le înscrie în categoria celor “rele”. Pe noi, însă, ne interesează un al treilea tip, cel pe verticală în sus, al cărui model meta-fizic este “frica sublimă şi nobilă ce o au îngerii” (7). Pentru mântuire, omul trebuie să parcurgă în sens invers drumul străbătut de Adam. Astfel, trăind de la început în orizontul morţii, el trebuie să înţeleagă că urcuşul către starea paradisiacă a “ne-ruşinării” trece neapărat prin lăuntrul fricii de Dumnezeu.

Următoarea fază este ruşinea pentru sine însuşi sau, în termeni religioşi, smerenia. Ţinta care trebuie atinsă în această viaţă, pragul mântuirii, este ascultarea din dragoste sau supunerea, adică răscumpărarea păcatului originar. Iar pentru a ajunge aici, omul are înaintea sufletului tot exemplul duhurilor cereşti, căci “adevărata esenţă a naturii îngerilor este închinarea” (8).

La polul opus al “ne-ruşinării” este refuzul sau uitarea de Dumnezeu, adică neruşinarea. Ispita de a deţine puterea în această viaţă, pierderea ruşinii de sine, tupeul, îndrăzneala, dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, iată tot atâtea denumiri pentru starea orizontalei pure. Aceasta blochează orice posibilitate a privirii pe verticală în sus. “Nimic nu goneşte mai repede din suflet frica de Dumnezeu ca neruşinarea” (9).

Sporirea fricii, modelul îngeresc

Unde se situează îngerii în acest spaţiu al fricii? Cum se poate raporta omul la puterile cereşti şi ce pot face ele pentru sufletul său? În concepţia Sfinţilor Părinţi, îngerii nu constituie doar un model al fricii, pe care omul trebuie să încerce a-l imita, ci ei şi călăuzesc pe aceia care au început să se teamă de Dumnezeu. “Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 7) şi “Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr. 1, 14) sunt două dintre versetele folosite ca argumente în acest sens.

Una dintre cerinţele religiei ortodoxe care şochează raţiunea laică este această nevoie de a progresa în frică. La o primă “gândire”, pare absurd şi chiar revoltător ca scopul tău, ca muritor, să fie sporirea întru frică. Ispita de a profita din plin de “trăit” îşi găseşte cel mai bun aliat în obişnuinţă, în “trecerea” de fiecare zi. De aceea Sfinţii Părinţii afirmă că soluţia pentru ca omul să nu uite frica de Dumnezeu este aducerea aminte a morţii. Deoarece moartea este singura certitudine umană, gândul la ea poate produce în conştiinţă ruptura necesară pentru desprinderea de obişnuinţă şi pentru problematizarea unei eventuale trăiri veşnice.

La toate corpurile apare obişnuinţa care face să înceteze mirarea. Dar la slava lui Dumnezeu nu este aşa, ci cu totul dimpotrivă. Cu cât puterile acelea petrec în privirea slavei lui Dumnezeu, cu atât mai mult se spăimântează şi-şi măresc mirarea. De aceea, de când au fost făcute şi până acum, văzând slava aceea, niciodată n-au încetat să strige cu spăimântare” (10), scrie Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul său la vederea lui Isaia despre îngerii care stau înaintea tronului lui Dumnezeu.

Paradoxalul “Nu vă temeţi”

Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare” (Luca 2, 9). Pasajele biblice cum este acesta, în care îngerii li se arată oamenilor într-o formă sau alta, sunt edificatoare în ceea ce priveşte inter-relaţia cu lumea duhurilor cereşti. “Nu vă temeţi”, aceasta este expresia care defineşte atitudinea îngerilor în faţa reacţiei de înfricoşare a omului confruntat cu o altă existenţă, cu alt-ceva.

Un atent observator al construcţiilor logice ar putea afirma că tot ceea ce am spus până acum se prăbuşeşte, din moment ce înşişi îngerii, mesagerii lui Dumnezeu, ne îndeamnă să lăsăm teama deoparte. Însă aceasta este o capcană în care poate cădea numai un raţionalist. Căci “Nu vă temeţi” nu reprezintă nicidecum sfatul de a renunţa la frica de Dumnezeu, ci o liniştire a spaimei, o încercare de a-i reda omului încrederea şi, mai mult, de a-l călăuzi înspre un firesc al relaţiei cu duhurile.

Omul este o fiinţă care se zbate între ispita neruşinării şi speranţa ne-ruşinării. Cele două stări extreme sunt definite de lipsa fricii de Dumnezeu. Prima îl caracterizează pe cel care a ales să caute plăcerea; a doua, pe cel care, imitându-i pe îngeri, a depăşit frica şi a atins iubirea. Între ele este un imperiu al fricii, în care singurătatea este o certitudine şi, totuşi, o iluzie.

*

(1) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (ediţia a III-a), Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pag. 68.
(2) Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pag. 91.
(3) Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 8, în Scrieri. Partea întâi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 273.
(5) Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1992, pag. 90.
(6) Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995, pag. 444.
(7) Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească (ediţia a II-a), Editura Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 47.
(8) Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pag. 175.
(9) Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pag. 41.
(10) Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospăţul Stăpânului, Editura Adonai, 1995, pag. 41.

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Intrati întru bucuria Domnului!



Doxologia.ro

Fii ca tine, fii cum esti!

Peste 4 zile o să împlinesc 22 de ani şi mi se pare că nu sunt atât de pregătită pentru a-mi lua viaţa în piept. Pe fiecare an ce trece am tot mai multe întrebări nelămurite, parcă sunt un copil imatur. Mi se pare că toată lumea evoluează, este mai bună, iar eu parcă nu-mi găsesc locul. Peste un an o să termin Facultatea de Fiziokinetoterapie şi am o mare teamă de viitor. Mai toată lumea are relaţii (pile), iar eu mă simt a nimănui. Nu mă plâng prea tare, dar sunt descurajată. Am cam multe momente de slăbiciune. Preotul meu duhovnic îmi spune să am răbdare şi să zic: "Doamne, eu sunt mică. Fie voia TA".
Cum trebuie să mai fiu, Măicuţă?

CUM să nu mai fiu bulversată?

SĂ VĂ AJUTE DUMNEZEU!

Elena
***

Draga mea Elena,

Deşi am întârziat mult cu răspunsul, te rog să primeşti urarea mea de "La mulţi ani! Şi să creşti mare, să te maturizezi şi să devii conştientă că eşti copilul iubit al lui Dumnezeu şi nu a nimănui"!

Când mă întrebi "Cum trebuie să mai fiu, Măicuţă?", îmi vine în minte un singur răspuns: Fii ca tine, fii cum eşti! Pentru că numai fiind cum eşti vei putea deveni cum eşti chemată de Dumnezeu să devii! Dacă vei încerca să te construieşti după un model străin de cel sădit de Dumnezeu în tine de la zămislire, chipul Său în adâncul tău, vei rătăci şi vei suferi mult. Nu te uita cum sunt alţii! Nu te uita cum e lumea! Priveşte la Domnul!
Concret: primeşte aluatul vieţii şi persoanei tale ca pe un dar de la Dumnezeu, aşa cum este el, cu bunele şi mai puţin bunele lui, cu slăbiciuni şi neputinţe cu tot şi acceptă că sunt ale tale. Apoi, mergi cu darul acesta la Sfântul Altar şi încredinţează-l Lui în timpul Sfintei Liturghii, după ce ai făcut cele de cuviinţă pentru asta: să te spovedeşti, să te împaci cu cei care te-au supărat, să-i binecuvântezi pe cei ce te blestemă şi te ocărăsc şi toate cele cerute de Domnul. Aşadar, încredinţează-ţi darul acolo şi aşteaptă ca Domnul să primească ale Sale dintru ale Sale şi să le transforme cu harul Lui în loc potrivit ca să-Şi plece capul... Primeşte-L şi ocroteşte-L în inima şi în viaţa ta şi El te va creşte cum numai El ştie!

Asta e lucrarea noastră: să-L primim, să-I facem loc în noi! E atât de simplu! Adevărat, că nu e uşor, dar Însuşi lucrează împreună cu noi la aceasta!

Curaj!
Cu încredere şi drag,

M. Siluana

Domnul nu ne făgăduieşte împlinirea nevoilor, ci eliberarea de ele

În mai adâncul din tine, dincolo de toate dorințele tale și dincolo de nevoile care le generează, e o altă dorință. Un al Dor! Doar că, deocamdată, îl poți sesiza doar ca pe un mare gol de care te temi și pe care tot încerci să-l ocolești, să-l uiți sau să-l umpli cu „altceva-uri”. Așa a înflorit industria de surogate... Așa ajung oamenii să sufere de bulimie sau de anorexie... Așa ajung dependent de plăceri distrugătoare...

Ce poți face acum? Să revii la tine și să te vezi că ești un vas, de lut e adevărat, dar vas capabil să cuprindă Necuprinsul! E un vas care nu poate fi umplut decât de Dumnezeu, de prezența Lui. Dar ca să poți îndura această Întâlnire ai nevoie să înfrunți adâncimile infinite ale lăuntrului tău, să renunți la laturile între care încă încerci să te ascunzi de frică. Va fi amețitor, dar vei trăi și mai profund Întâlnirea care deja te mângâie și te hrănește. Acum a venit vremea să ieși din „cubul” siguranței de sine sau al fricii cu care deja te-ai familiarizat și cu care chiar te poți identifica, și să te arunci în „braţele părinteşti” ale Domnului cu toată foamea ta de împlinire a nevoilor şi nu cu nevoile în sine.

Cum ai auzit și văzut în Sfânta Liturghie, Domnul nu ne făgăduiește împlinirea nevoilor, ci eliberarea de ele. Noi am căzut în nevoi. Înainte de cădere nu aveam nici o nevoie pentru că eram plini de Darul și darurile lui Dumnezeu. Acum, cerem şi așteptăm să ne „scape din toată nevoia” ca să devenim iarăși „plini” de El prin Cel ce „toate le plinește” (le umple). Numai așa ne vom putea împărtăși de toate desfătările pământești și cerești pregătite nouă de Domnul Cel iubitor de oameni.

Așadar, să iei fiecare dorință pe care o simți, fiecare nevoie care te presează dinlăuntru sau din afară și să le oferi Domnului spunându-I: „Doamne, ia asta de la mine şi dă-mi să caut mai întâi Împărăţia Ta!” .


Sau: „Doamne, condu-mă Tu în cămara de nuntă a sufletului meu ca să mă odihnesc în Tine de tot zbuciumul numărării și măsurării exterioare!” .

Sau aşa cum îţi va şopti inima ta în care, deja, Duhul strigă cu suspine: „Ava, Părinte!” (MS)

Gânduri de la Maica Siluana Vlad

vineri, 6 aprilie 2012

Sâmbăta lui Lazăr



Claudiu Răducu în emisiunea ''A Cincea Roată''



 

Altfel

Mi-a plăcut ''Şcoala Altfel''. A fost... altfel :)
Am făcut un atelier de Cruciuliţe împletite la care au participat peste 90 de copii, în două zile. Nu mă aşteptam şi m-am bucurat mult de deschiderea lor şi de dorinţa de a participa.
Ne-am uitat la Ostrov şi am participat şi la un proiect Antidrog.  Eu am vorbit despre unicitatea fiecaruia şi despre frumuseţea trupului cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, despre iubirea Lui necondiţionată pentru noi, dar şi despre efectul alcoolului asupra familiei, despre codependenţă - relaţiile dintre membrii familiei când în sânul ei este un alcoolic. Discuţia a fost destul de animată şi colegele şi elevii au fost extraordinari :)
Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!
Am fost în excursie în Maramureşul istoric, am mers la Măn. Bârsana şi la Mân. Săpânţa Peri, la Memorialul Durerii din Sighet, la Cimitirul Vesel de la Săpânţa (care nu-i deloc vesel, dimpotrivă), şi la Şuior unde am urcat cu telescaunul. (De reţinut: când vă spune cineva să nu vă uitaţi la Frozen, să nu vă uitaţi! Serios!)

Şi aici ceva pentru cunoscători :)

Relaţiile „toxice“ - o capcană din care poţi ieşi

Dana Alecu

Oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul relaţiilor sociale pentru a-şi împlini nevoi precum cea de recunoaştere, de comunicare, de întrajutorare, de apartenenţă. Facem anumite gesturi în relaţia cu ceilalţi - oferim ajutor, atenţie, apreciere - în speranţa de a primi aceleaşi lucruri în schimb. Deşi pare o perspectivă pragmatică, lipsită de valoare umană, aceasta nu este în mod automat o viziune negativă.


De multe ori nu realizăm sau nu acceptăm că la baza majorităţii relaţiilor noastre se află principiul reciprocităţii. Chiar dacă uneori credem că anumite gesturi sunt făcute în mod dezinteresat, fără a aştepta acelaşi lucru de la partenerul din relaţie, dacă ne privim cu sinceritate, vom realiza că astfel ajungem să ne acoperim o serie de nevoi psihologice - cea de încredere în sine, de stimă de sine etc. De asemenea, adevărate momente de revelaţie sunt situaţiile în care celălalt nu răspunde, prin atitudinea şi comportamentul său, aşteptărilor noastre. Sentimentele de mânie, revoltă, învinovăţirea celuilalt sau chiar învinuirea propriei persoane sunt semnale clare că, de fapt, aveam aşteptări a căror neîmplinire ne răneşte sentimentele.

O relaţie neechilibrată afectiv

Există însă şi relaţii al căror scop pare a fi doar împlinirea nevoilor şi aşteptărilor unuia dintre parteneri. Acestea se pot întâlni în mediul profesional, în familie sau în relaţia de cuplu. Cu cât însă implicarea afectivă este mai mare, cu atât efectele negative asupra celuilalt partener sunt mai intense, mai de durată.

Acest tip de relaţii uni-direcţionate, în care unul dintre parteneri oferă în mod constant - ajutor, grijă, atenţie, afecţiune -, în timp ce celălalt doar primeşte, fără a oferi la rândul său, sunt recunoscute şi catalogate în literatura de specialitate, ca fiind „relaţii toxice“. Pe măsură ce acest tip de relaţie avansează, imaginea şi stima de sine ale „victimei“ sunt intoxicate - „sunt important/importantă doar dacă îmi fac partenerul/partenera fericit/-ă, dacă îi îndeplinesc toate nevoile“, percepţia este deformată - „problemele, interesele, preocupările mele nu sunt importante, în comparaţie cu ale sale“, sentimentele sunt deformate, reconvertite, reprimate - „nu am nici un drept să mă simt furios, nedreptăţit când face asta, pentru că de fapt o iubesc şi sunt fericit“. Mecanismele prin care „partenerul toxic“ îşi obţine şi menţine beneficiul în relaţie sunt ameninţarea, devalorizarea, învinovăţirea celuilalt pentru propriile nereuşite, manipularea, şantajarea prin reacţii afective puternice - crize de plâns, certuri şi reproşuri puternice, tendinţa puternică de a controla etc .

La începutul unei astfel de relaţii „toxice“, celălalt ar putea să te atragă prin faptul că îţi solicită mereu ajutorul, te ţine la curent cu toate reuşitele şi nereuşitele, trăirile şi planurile sale. Ai putea aprecia acest aspect ca fiind o dovadă de deschidere şi încredere, te-ai putea simţi valorizat/-ă prin faptul că ţi se acordă credit. Treptat, îţi vei da seama că atunci când, la rândul tău, ai nevoie de ajutor, partenerul „toxic“ este indisponibil afectiv. Problemele sale sunt în continuare cele mai importante, astfel că, în relaţia voastră, la el/ea vă gândiţi amândoi, în timp ce la tine nu se gândeşte nimeni, nici măcar tu.

Un alt aspect ce poate fi întâlnit în relaţiile „toxice“ este faptul că partenerul are mereu tendinţa de a te încărca, în mod negativ, cu tensiunile şi conflictele sale interioare. La începutul relaţiei, în perioada de îndrăgostire, poţi avea senzaţia unei puternice legături şi a unei comunicări intense, create prin împărtăşirea sentimentelor. Treptat, vei realiza însă că împărtăşirea sentimentelor este uni-direcţionată, sentimentele tale neintrând niciodată în discuţie. De asemenea, vei constata că în momentul în care încerci să împărtăşeşti partenerului experienţe plăcute, sentimente de bucurie şi mulţumire, acesta te va învinovăţi, critica şi îţi va aduce argumente pentru a-ţi demonta stările afective plăcute. În această relaţie te vei simţi sufocat/-ă, fiind transformat/-ă în „coş de gunoi afectiv“ al partenerului, în care acesta/aceasta aruncă trăirile reziduale, resentimentele acumulate, pe care nu şi le poate gestiona.

Nu adaptarea reprezintă soluţia potrivită

Gelozia şi controlul sunt manifestări la fel de obişnuite în relaţiile „toxice“. Partenerul/-a nu transmite mesaje din care să rezulte că are disponibilitate afectivă de a se implica în mod asumat în relaţie, însă are aşteptări disproporţionate în raport cu ceea ce este dispus/-ă să ofere. Acest tip de comportament, axat pe control, poate ţese în jurul tău o plasă, care te separă treptat de prieteni şi familie. Deşi partenerul/-a îşi menţine în continuare stilul de viaţă, preocupările, punând accent pe independenţa sa, tinde să îţi reducă relaţiile sociale, să îţi controleze şi să îţi restricţioneze preocupările. Modalitatea principală de control într-o astfel de relaţie o reprezintă manifestările exagerate de gelozie.

Mecanisme de apărare a partenerului „victimă“, care fac posibile, din păcate, continuarea relaţiei şi perpetuarea suferinţei, sunt: deformarea percepţiei atât asupra propriei persoane, cât şi asupra partenerului, găsirea în permanenţă a scuzelor care să justifice comportamente deranjante, tendinţa de a proiecta în partenerul „toxic“ propriile aşteptări, de a confunda realitatea cu propriile vise, încercarea de a compensa, de a face mai mult, a ajuta, a iubi mai mult, în scopul de a obţine aprecierea şi atenţia celuilalt. Prin aceste modalităţi, partenerul care alimentează relaţia îşi redefineşte realitatea astfel încât să se poată adapta acesteia.

Cu toate acestea, în cazul relaţiei „toxice“, nu adaptarea reprezintă soluţia potrivită, ci schimbarea. Astfel, dacă simţi că partenerul/-a îţi impune în relaţie reguli pe care el/ea nu le respectă, dacă rudele şi prietenii constată că în relaţia ta sunt probleme, dacă simţi că ai renunţat la planurile tale importante pentru a-ţi mulţumi partenerul şi că te-ai izolat de prieteni şi familie, că acorzi importanţă mult mai mare nevoilor partenerului, este timpul să realizezi că relaţia ta este disfuncţională şi să iei decizia de a o întrerupe înainte de a deveni mult prea serioasă.

marți, 3 aprilie 2012

Sfaturi pentru taţii care au fete

pr. Ioan Valentin Istrati

Taţilor, petreceţi cât mai mult timp posibil cu fetiţa voastră! Chiar acum! Nu este prea târziu.

Dumnezeu ne-a binecuvântat cu fete, ele trebuie să simtă ce înseamnă să fie iubite, valorizate şi preţuite de către tatăl lor.

Nu ştiu ce vârstă are fetiţa voastră, dar niciodată nu e prea târziu. Ea are nevoie de un tată. Nu îţi va spune pentru că tu eşti liderul şi cel care este de presupus să aibă iniţiativa într-o relaţie. Fetele învaţă de-a lungul vieţii, cât de răi pot fi bărbaţii, fie din auzite, fie chiar din experienţă. Figura luminoasă a tatălui, care protejează, ajută, mângâie şi zâmbeşte, le va ajuta să treacă prin viaţă cu speranţă şi încredere în bunătatea oamenilor.

Felul în care un tată se comportă cu fiica lui în copilărie dictează felul cum va vedea ea bărbaţii în întreaga ei viaţă. Tatăl va fi modelul de bărbat, cu toate imperfecţiunile sau valorile lui. Aşadar, o fetiţă nu are nevoie de jucării, hăinuţe, tehnologie, aparate, ci mai ales de prezenţa tatălui care se joacă cu ea, de timpul lui, de disponibilitatea sa de a fi acolo, atunci când un copil are nevoie. Fetiţele idealizează comportamentul tatălui şi vor căuta un soţ care să fie protector, bun şi deschis cu ele.

De asemenea, fetiţele tind să experieze nedreptatea, violenţa sau prejudecăţile obişnuite la adresa lor în şcoală şi între prieteni. Fericirea lor în căsnicie, mai târziu, depinde de chipul bărbatului pe care şi l-au zugrăvit în timpul copilăriei, în care tatăl are un rol fundamental, prin autoritate, protecţie şi înţelepciunea chivernisirii trebuirilor casei. Chipul tatălui are ceva auctorial, demiurgic şi dacă un tată va şti să guverneze treburile casei spre mântuirea tuturor membrilor ei, atunci întreaga viaţă a copiilor va fi – uneori inconştient – o căutare necontenită după armonia şi fericirea din sânul familiei, dacă ea a existat.

(după o idee a lui Perry Noble, www.christianpost.com)

luni, 2 aprilie 2012

Tort de post cu vişine şi ciocolată

Pentru blaturi am avut nevoie de: zahăr, ulei, apă, făină, praf de copt, cacao, esenţă de rom, gem de vişine şi alune.
Pentru cremă am folosit: lapte de soia cu aromă de portocale, vişine din compot fără sâmburi, o budincă de căpşuni şi o budincă de ciocolată.
Pentru glazură am folosit apă şi ciocolată amăruie de post.

Blat 1
O cană de zahăr, o cană de ulei, o cană de apă se amestecă într-un vas până se topeşte zahărul, apoi se adaugă două căni de făină, două linguri de cacao, un plic praf de copt, o esenţă de rom şi două linguriţe de gem de vişine. Se amestecă bine cu o lingură de lemn şi se aşează în forma de tort pregătită dinainte cu o hârtie de copt. Se pune la cuptor pentru 30 de minute.

Blat 2 
E la fel, cu mici excepţii. 
O cană de zahăr (la al doilea blat nu am mai folosit decât jumătate din cantitatea de zahăr de la primul pentru că mi s-a părut prea dulce primul blat), o cană de ulei şi o cană de apă se amestecă până se topeşte zahărul, se adaugă două căni de făină, două linguri de cacao, esenţa de rom, praf de copt şi alune tăiate. Se dă la cuptor la fel ca primul blat. Se verifică cu o scobitoare dacă se leagă de ea compoziţia şi dacă nu se lipeşte nimic se scoate din cuptor. 

Crema
Pentru cremă am folosit două budinci pe care le-am făcut în mod obişnuit, doar că am folosit lapte de soia şi nu am pus deloc zahăr pentru că laptele era deja îndulcit. 

Pe primul blat am pus un rând de budincă de căpşuni apoi câteva vişine din compot. Era folositor să le pun la scurs câteva minute, însă eu le-am pus direct din compot pe tort, dar rămâne să fac asta data viitoare :)
După ce am pus vişinele am pus restul de budincă. N-am reuşit să o aşez bine pentru că vişinele o luau la sănătoasa de pe budincă şi a fost ceva mai delicat să pun restul de budincă, de unde şi forma mai ciudată a lui :) Peste budinca de căpşuni am pus budinca de ciocolată şi apoi două linguri de gem de vişine. Am acoperit apoi cu al doilea blat. 

Glazura a fost foarte simplă. Am pus ciocolata amăruie de post într-un vas pe foc, cu puţină apă, până s-a topit şi s-a omogenizat apoi am pus-o pe tort. Am acoperit tortul cu felii de banane şi cu nucă de cocos şi abia aşa a fost gata. Oricum, arată ca un ozn... :(

Dar a fost bun! :)

duminică, 1 aprilie 2012

Aperitive de post

Pentru familia mea şi pentru prietenii mei am pregătit câteva aperitive de post, de ziua mea care e mereu în post :) Mai târziu o să pun şi reţeta tortului de post.
Pe platou sunt şniţele de soia, conopidă pane şi ceva bun din cartofi :)
Ştiu, nu e bine să abuzăm şi nu am abuzat de soia că nu e chiar o delicatesă, gătesc rar soia, dar astea sunt bune :)
Le-am fiert în apă cu un pic de sare, le-am stors bine, apoi le-am presărat cu sare, piper şi boia de ardei. Am amestecat trei linguri de făină cu o lingură de muştar, o linguriţă de sare şi apă (cât să aibă consistenţa compoziţiei pentru clătite). Am trecut bucăţile de soia prin compoziţie şi le-am pus la prăjit.
Aceeaşi compoziţie am făcut şi pentru conopida pane. Am spălat conopida, am curăţat-o şi am tăiat-o  în bucăţi mai mici, în rămurele (pe unele le-am tăiat în două că erau mai mari). Le-am pus la fiert în apă cu o linguriţă de sare. Nu le-am lăsat să fiarbă foarte mult ca să nu se sfărâme când le prăjim, ci cât să intre un pic furculiţa în ele. Le-am scos din apă şi le-am lăsat un pic să se răcească, apoi le-am dat prin compoziţia amintită mai sus şi le-am prăjit până au prins un pic de culoare. 
Şi acum mâncarea din cartofi :)
 Ştiu de la mama reţeta aceasta de chiftele din cartofi, de post. Este foarte bună. 
Avem nevoie de o ceapă, 1-2 morcovi, 10-12 cartofi sănătoşi de la ţară :) şi pătrunjel. Cine doreşte, poate să pună şi un căţel de usturoi. Ceapa se curăţă, se spală şi se taie mărunt. Morcovii şi cartofii, la fel, se curăţă, se spală şi se dau pe răzătoarea mare. Se amestecă toate într-un vas cu sare, piper, boia-după gust- şi cu 2-3 linguri de făină.  Înainte de a pune făina în vas, se adaugă o legătură de pătrunjel tăiată mărunt (eu am pus şi o legătură de mărar).
După ce s-au amestecat, se ia câte un pic şi se formează cu mâinile o chiftea. Eu am făcut doar 4 în felul acesta, pentru că mi s-a părut că e nevoie de mult timp până termin toată compoziţia care era destul de multă, aşa că le-am modelat altfel, ca pe nişte mici. Au ieşit acele forme lunguieţe. Le-am dat prin făină, pe masă, şi le-am lăsat acolo până le-am terminat. Apoi le-am prăjit în ulei până s-au rumenit. Au fost foarte bune! :)
Platoul de post se poate orna cu măsline, ardei roşu, ridichi şi ce mai doriţi să puneţi. :) 
Ştiu că sunt gospodine extraordinare care mai citesc aici, şi eu am scris cam amănunţit, dar am scris aşa pentru cei/cele care caută să înveţe să gătească şi ştiu cum e să înveţi să găteşti. De când locuiesc singură, gătesc singură şi descopăr o adevărată bucurie în asta. În bucătărie am o icoană a Maicii Domnului şi îmi mai ridic privirea de la aragaz spre ea, mă rog şi ştiu că mă ajută. Mâncarea îmi iese foarte bună, oricât ar fi de modestă sau de puţină. Nu o spun ca să mă laud. Chiar iese bună:)
Aici e un platou mic cu ciuperci umplute cu legume. 
Sunt ciuperci champignon pe care le-am spălat, le-am curăţat şi le-am tăiat codiţele pe care le-am folosit la umplutură.
Pentru umplutură am folosit 4 cepe verzi, o bucată de ardei roşu (de fapt pentru toată masa am cumpărat doar un ardei roşu mare pe care l-am folosit unde era nevoie), o gulie, cozile de la ciuperci şi condimente-după gust. Ceapa am tăiat-o mărunt, gulia am dat-o pe răzătoare (după ce am curăţat-o de coajă şi am spălat-o), ardeiul l-am tăiat în bucăţi mici iar codiţele de la ciuperci le-am tăiat mărunt. Pe toate le-am călit în ulei până s-au înmuiat. Am umplut ciupercile, apoi le-am pus în tavă la cuptor unde au stat cam 20 de minute, nu ştiu exact, s-au făcut mai repede decât mă aşteptam.
Am mai pregătit salată de vinete şi de ciuperci. La fiecare am pus o linguriţă de muştar, una de sare, maioneză de post, usturoi şi câte o ceapă, cu diferenţa că la salata de vinete am călit ceapa, iar la cea cu ciuperci nu am călit-o (nu-mi amintesc de ce :)

Toate au fost bune. :)