joi, 17 mai 2012

De ce Thomas Edison n-a avut noroc in viata

Diana-Florina Cosmin

Norocul nu asteapta ca o haina, pe umeras, in marimea si culoarea ta. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”.

De vreo cateva sezoane incoace, fericirea nu mai este la moda. Nu mai da bine, nu se mai asorteaza cu nimic din realitatea gri din jur. Este “so passe”, pe limba designerilor de moda. Norocul, in schimb, a intrat in tendinte (nu ca ar fi iesit vreodata cu adevarat) si ne-a invadat cotidianul mai ceva ca imprimeurile leopard in anii lor de glorie. Cel mai bun argument pentru a nu fi fericit este ca n-ai avut sau nu ai noroc. Nici n-are rost sa incerci marea cu degetul pentru ca stii sigur, oricum, ca nici n-o sa ai noroc vreodata. Asta pentru ca doar altii, aceiasi care salasuiesc in ograzile din jur, convietuind in armonie cu capra vecinului, doar ei au noroc, fir-ar sa fie!

Ceea ce multi nefericiti ai zilelor noastre nu pricep este ca norocul sub semnul caruia isi pun vietile nu vine, ca hainele, in varianta “pret-a-porter”, ci este eminamente “haute-couture”: se croseteaza cu greu, cu intepaturi de ac si cu pielea batatorita de stransoarea atei in jurul degetului. Nu te asteapta, cuminte, pe umeras, in varianta ta si in culoarea pe care ai visat-o dintotdeauna. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”. Nu, norocul se provoaca, se cheama, se castiga. Da, se castiga.

Imi amorteste uneori maxilarul de toate zambetele politicoase pe care le schitez ca raspuns la aceleasi constatari cu parfum de elogiu: “Ce norocoasa esti tu ca poti sa faci exact ce-ti place! Ce noroc ai avut!”. Da, sunt norocoasa. In fiecare zi a vietii mele sunt perfect constienta si recunoscatoare pentru acest noroc. Putini dintre cei care ma lauda au, insa, rabdare sau chef sa auda despre cei fix 13 ani (numar tot cu noroc, zic eu) de escaladat pervaze inainte ca usa magica sa se deschida. Norocul meu a inceput odata cu primul articol – scris de mana – adresat unei reviste si insotit de o scrisoare “stramoasa” a declaratiilor de intentie din ziua de azi: “Buna ziua, ma numesc…si vreau sa scriu la revista dumneavoastra”. Daca eu si cariera mea de jurnalist am fi fost doi indragostiti, am fi umplut demult o camera cu scrisorile “de amor” pe care ni le-am trimis in toti acesti ani. Sau, cinstit vorbind, pe care eu le-am trimis. si care uneori au primit raspuns, alteori nu, dar pe care am continuat sa le expediez cu aceeasi perseverenta, atragand tot felul de “noroace” micute, pana cand intr-o zi, am avut noroc de-a binelea. Un noroc “haute-couture”. Batatorit. Muncit. Depozitat in vreo sase cutii doldora de reviste.

Nu vorbesc aproape niciodata despre asta. De fapt chiar niciodata n-am vorbit pana acum. Nici n-are avea rost, pentru ca timpul mi-a dovedit ca oamenii – nu toti, dar cei mai multi – nu vor sa auda despre efort si greutati, despre succese muncite. Asa cum n-au rabdare sa manance pe indelete si isi trateaza bulimiile cu fast-food, dorinta de a reusi se trateaza invariabil cu “fast-success”, de Cenusareasa. Te culci cersetor si te trezesti print. Vrem sa avem “succes in 5 minute”, sa fim “manager in 10 zile”, sa devenim “expert in…orice in X ore”. Totul e cu temporizare, ca la microunde. Un succes moderat se incalzeste in 10 minute, unul fierbinte de tot in 20 iar unul care sa scoata artificii…hai sa-l lasam vreo jumatate de ora.

Am citit candva o anecdota legata de Thomas Edison, unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii, care a avut peste 10.000 de incercari nereusite inainte de a reusi sa creeze primul bec incandescent. Se spune ca, pe cand se afla la a 9000-a incercare, un jurnalist impertinent al vremii l-ar fi interpelat cu urmatoarea intrebare: “Domnule Edison, ati esuat de 9.000 de ori, n-ar fi cazul sa renuntati?”. Raspunsul lui Edison a fost genial: “Tinere, eu nu am esuat, doar am descoperit 9.000 de feluri in care NU functioneaza un bec incandescent. Ai idee cat de aproape sunt de combinatia norocoasa?”. si, dupa inca o mie de incercari nereusite, Edison si-a primit “norocul”: a descoperit combinatia de materiale care sa-i faca mica inventie sa functioneze.

M-a intrigat mereu cum marii castigatori la loto sau la ruleta reuseau trista performanta de a ajunge saraci lipiti in doar cativa ani de la castig. Pana cand am inteles. Norocul este un premiu. Un bonus. Ceva care apare cand toti ceilalti pasi au fost parcursi si pietrele de temelie au fost puse una peste cealalta. si, mai ales, cand stii bine ceea ce vrei. Norocul vine dupa ce ti-ai demonstrat tie insuti, prin esecuri, poticneli si schiopatari, cat de mult iti doresti un anumit lucru. Bafta oarba, pusa in bratele oamenilor care nu stiu cine sunt, ce vor de la viata si nici de unde sa apuce norocul care i-a lovit, face mai mult rau decat bine.

De curand am citit o carte care m-a impresionat. “Dumnezeu numara lacrimile femeilor” de Pia Degermark, celebra actrita suedeza care a castigat premiul Palme D’Or la numai 17 ani pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”. Nu auzisem niciodata de ea inainte sa citesc cartea si doar dupa ce, in sfarsit, am intors ultima pagina, am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”. In lumina cartii, scena de cinci minute din film m-a zguduit pur si simpu. Pia Degermark, femeia care-si povesteste viata infernala traita intre episoade de anorexie, inchisoare, povesti de dragoste cu infractori si un copil pierdut in lume era un inger delicat, cu par blond, o incredibila expresivitate si o frumusete angelica ce parea sortita unei vieti de huzur.

Pe langa toate acestea, norocul la care altii viseaza o viata a venit, in cazul ei, prompt si deplin. Inconjurata de la 16 ani de printi, ducese, actori celebri si invartindu-se intr-o lume in care era acceptabil sa mergi la schi in Alpi cu un majordom care sa schieze cu o tava de pahare de sampanie in mana (in caz ca i se facea cuiva sete!), Pia Degermark nu era pregatita pentru norocul ei. Cum ii explici unui copil abia intrat in viata ca a avut sansa incredibila de a castiga, la 17 ani, marele premiu al festivalului de la Cannes pentru un film in care a fost aleasa din intamplare, fara sa aiba habar de actorie? Ei bine tocmai acel noroc – nemuncit si neinteles, care te bulverseaza, ridicandu-te la cer si apoi dand cu tine de pamant – a ajuns, in cele din urma, sa-i distruga viata.

Data viitoare cand te te vei gasi la Fontana di Trevi, la intrarea intr-un cazinou sau pur si simplu cu un bilet de loto in fata, nu arunca moneda, nu pasi inauntru si nu razui nimic inainte sa-ti raspunzi la o intrebare: “Daca as castiga, acum si aici, care este lucrul pe care mi l-as dori cel mai mult pe lumea asta?”. Acorda-ti un minut sa termini insiruirea de masini, case sau orice alt obiect care ar putea sa-ti vina in minte la primul impuls si asteapta sa ajungi cu enumerarea la lucrurile cu adevarat importante. Acele lucruri care ti-ar schimba lumea din temelii si pentru care ai fi dispusa sa astepti 13 ani, 10.000 de incercari si oricate impunsaturi de ac ar fi nevoie.

Mi-a luat mult timp sa inteleg ca zarurile nu sunt aruncate cand te afli in fata mesei de ruleta, ci ele se afla in aer din momentul in care stii ce vrei. si se tot rostogolesc, in gol, pana cand aterizeaza pe plusul verde al mesei de joc. Combinatia castigatoare. Iar uneori, tocmai cifra 13 poate sa fie norocul tau in viata.

Preluat de aici: Poveştile unei inimi

Niciun comentariu: