Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…

Părintele Rafail Noica

N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” . Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin de „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.