Desigur, uneori tindeam să mă comport chiar în felul ăsta (cu exepţia că nu am eu chiar ochii albaştri ai lui Brad Pitt) şi mă miram de ce toată lumea se uită la mine de parcă locul mi-ar fi fost într-un sanatoriu înconjurat de mult verde.
Am încercat să imit seninătatea mult timp, dar se pare că este unul din acele lucruri care nu merg imitate, ci doar trăite. Când nu am reuşit să fiu senină, conform programării, 24 de ore din 24, am lăsat toate baltă, m-am declarat incompetentă în ale seninătăţii şi mi-am văzut de alte preocupări, cum ar fi: pasul 4, citit varii cărţi, vorbit cu prietenii şi alte chestii care ţin mai mult de lumea aceasta.
Dar într-o zi am fost pusă în situaţia în care a trebuit să vorbesc pe larg despre familia mea unor oameni străini, băgăcioşi în treburile altora de felul lor şi care îmi cereau, pe deasupra, socoteală pentru tot felul de probleme care ar fi trebuit să fie doar ale noastre.
Ştiu cum aş fi făcut acest lucru în urmă cu trei sau patru ani. Stomacul mi s-ar fi strâns într-o bilă grea, plumburie, în mijlocul burţii şi aş fi atârnat grea şi neputincioasă pe scaun. Amintirile ar fi început să îmi tremure în piept, înainte să apuce să fie puse în cuvinte – şi în locul vorbelor ar fi ieşit lacrimi, tremur, bocete neînţelese. Mi-aş fi frământat mâinile ca un copil prins cu mâţa-n sac şi poate că nu aş fi fost în stare să spun mai mult decât “nu înţelegeţi, nu aveţi cum să înţelegeţi”. Mi-ar fi fost mai mult decât orice o ruşine imensă, mai apăsătoare decât canicula în timpul verii – ruşinea ca secretul meu cel murdar, cele mai urâte clipe trăite, să-mi fie scoase la iveală de parcă ar fi nişte zdrenţe puturoase.
De data aceasta a fost altfel. Este adevărat, cei care nu au avut un alcoolic în familie nu au cum să înţeleagă. Aşa că m-am decis să fac tot ce pot să înţeleagă.
Atunci când am fost acuzată că “nu am avut grijă” de tatăl meu cel alcoolic şi că “l-am lăsat să se ducă de râpă” mi-am dres vocea şi am recunoscut că ar putea părea aşa din exterior, dar că povestea completă este alta. Am povestit despre zecile, sute de metode folosite, pentru a-l opri din băut. Am povestit despre frica imprimată pe fiecare celulă a corpului de accesele de violenţă ale tatălui meu. Am povestit despre nopţi nedormite de grijă şi de frustranta neputinţă de a iubi o persoană care nu se lasă ajutată. Şi au tăcut.
Atunci când mi s-au reproşat minciunile, le-am arătat cum adevărul mi-ar pune în pericol siguranţa fizică. Şi au tăcut.
Atunci când s-a adus vorba despre scandalurile eterne şi deranjante, am descris ce înseamnă să fii la 50 de centimetri de sursa scandalului, şi nu un spectator de la depărtare. Şi au tăcut.
Nu mi-am propus însă să închid gura nimănui, ci doar să audă şi povestea nespusă a celor care de obicei nu vorbesc.
Până să deschid gura “situaţia familiei”, de care îmi era atât de frică să fie scoasă la iveală, mi se părea un fel de noroi plin de vinovăţie care nu putea sub nici o formă să iasă la suprafaţă. Dar până la urmă nu a fost decât un adevăr care nu mai doare. Este un adevăr care face parte din mine, ca o mână sau ca intestinul subţire.
Şi de-abia atunci când oamenii de lângă mine au început să îmi spună că le pare rău pentru lucrurile prin care am trecut, de-abia când am spus simplu “mulţumesc” ştiind în sinea mea că în felul meu sunt o mare norocoasă şi că fiecare eveniment din viaţa mea m-a ajutat să mă formez, de-abia când am apăsat cu toată puterea pe rană şi am văzut că pot supravieţui, de-abia atunci am înţeles.
Asta înseamnă seninătatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu