ÎNTÂLNIREA MEA CU EL
 |
Îndrumarea aceasta era foarte exactă. Astfel, înarmată cu aceste date am purces la drum, într-o vineri, după ce mai întâi telefonasem, anunţându-mi sosirea.
În staţia satului – Tolleshunt Knight – mă aştepta părintele Chirii.
M-am bucurat văzând că mă aşteaptă un monah, îmi ură un bun venit călduros. Prima întrebare, pusă pentru a-mi alunga stânjeneala, a fost:
- Ce veşti de la Londra?
- E linişte – îi răspunsei eu – la care el, cu o faţă veselă îmi spuse:
Aa, ai cele mai bune veşti!
Ajunşi la mănăstire am intrat în arhondaric, unde se afla şi bucătăria. O clădire veche, impunătoare, în stil englezesc. Podeaua nu era tocmai impozantă. Era aşternută cu cărămizi vechi, iar soba, şi ea străveche, avea nişte cleşti de cărbune uriaşi. Era cuptorul bucătăriei. Toate se aflau acolo: bucătăria, trapeza, masa cu provizii. Alături, se afla un hol vast, pardosit cu scânduri mari, înnegrite de vreme, loc pe unde trebuia să treci ca să ajungi în paraclisul Cinstitului înaintemergător.
Părintele Chirii mă conduse în micuţa biserică pentru a mă închina.
Am intrat. Candelele luminau blând. Semiîntunericul de la ferestrele pe jumătate închise şi mireasma de tămâie îţi dădeau sentimentul prezentei sfinţilor binecuvântând pe închinător şi îţi dădeau predispoziţie către ceva mai bun şi mai sfânt.
Teama iniţială a oricăruia care se hotăra să meargă la Essex, spre răsărit, pentru a-l întâlni pe Părintele Sofronie, se sfârşea de îndată ce călca în curtea mănăstirii.
Încă nu mi se lămuriseră simţămintele, aflându-mă în aşteptarea întâlnirii cu Părintele Sofronie, când, o siluetă neagră apăru fără zgomot înaintea mea şi mă salută călduros. Nu eram obişnuită cu un astfel de comportament şi nu puteam înţelege dacă este adevărat ceea ce văd şi simt. Era întâia oară în viaţa mea când făceam cunoştinţă cu monahi. Era prima oară în viaţă.
Nu am pierdut prilejul şi am întrebat cum pot să-l văd pe Părintele pentru a mă mărturisi. Într-un anume fel, delicat şi discret, deşi nu mi-a răspuns la întrebări, m-a lăsat să înţeleg că mesajul meu va fi auzit de Părintele.
Eram sigură acum, că nimeni, acolo, nu glumeşte întru nimic, şi că răspunsul pe care îl voi primi va fi acela care trebuia.
Monahul plecă şi se înapoie în scurt timp. Mă află în hol, între bucătărie şi paraclis. Îmi spuse că Părintele ştie că am venit, că mă va vedea mâine şi că trebuie să mă împărtăşesc sâmbătă şi duminică.
Impresiile bune pe care le aveam se adevereau succesiv, prin fiecare mişcare, cuvânt şi faptă a Părintelui în mănăstire.
Deşi din Grecia ştiam că pentru a se împărtăşi cineva trebuie mai întâi să se mărturisească, nu am rămas să mă întreb cum şi de ce va trebui să procedez aşa, de vreme ce sunt păcătoasă. Dimpotrivă, am ascultat fără să-mi fac alte gânduri. În sinea mea, de altfel, nu mai aveam nici o îndoială că Prea Cuvioşia Sa este un mare sfânt şi părinte duhovnicesc al Bisericii, şi ardeam de nerăbdare să-l întâlnesc.
Cele mai frumoase simţăminte şi cugete se năşteau în lăuntrul meu, primenindu-mi viaţa. Era un nou început, marcat de încrederea în binecuvântarea celui care avea să-mi fie Părintele duhovnicesc pentru mai bine de douăzeci de ani.
În paraclisul Cinstitului Înaintemergător
Noaptea s-a scurs în linişte. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am ajuns înaintea tuturor în modesta şi sfânta bisericuţă unde avea să se slujească Sfânta Liturghie. Atmosfera o găseam aceeaşi ca şi la prima închinare. Nu mai luasem parte altădată la o slujbă în zi de sâmbătă, la o mănăstire. Lucrurile erau oarecum altfel. Mi-am ales un loc şi am rămas în picioare tot timpul slujbei.
Lângă mine stătea Părintele, şi deşi nu ştiam că era el, mă bucuram însă că îl vedeam. Avea o poziţie de rugăciune şi de smerenie profundă. Un gând mă convinse că el trebuie să fie Părintele. Sufletul mi s-a umplut de un respect şi de o teamă sfântă, n-aş fi vrut să fac nici o mişcare care să-l stânjenească. La sfârşit voiam să mă aşez, dar nu îndrăzneam, pentru că aşteptam ca mai întâi să plece, şi apoi să mă aşez. Chiar în momentul în care mă încercau aceste gânduri, el se întoarse spre mine, şi cu faţa plină de lumină îmi spuse:
- Dimitra, aşază-te!
Comuniunea cu el deja începuse, nu la nivel de limbaj, ci la nivelul inimilor. Simţămintele care în mod firesc m-au cuprins, nici atunci şi nici acum, când povestesc întâmplarea, nu sunt în stare să le exprim. S-a îndepărtat încet, sprijinindu-se de zid şi a intrat în altar.
După sfârşitul Sfintei Liturghii am mers toţi din biserică în trapeză pentru dejun. Şi iarăşi am fost surprinsă: m-au aşezat lângă Părintele. După ce a binecuvântat, am şezut cu toţii. Nu a vorbit deloc de-a lungul dejunului. Era vesel, şi o nepământeană strălucire a feţei lui ne făcea să avem ochii întorşi către el. Priveam un om cu totul deosebit, cu pletele de un alb luminos căzându-i pe spate, având o atitudine de rugăciune ce transmitea o teamă sfântă. Nu ştiai dacă era el însuşi sau “în alt chip” (Marcu 16; 12).
Mult mai târziu, amintindu-mi ziua aceasta, am înţeles ce gândea Părintele când spunea că la Sfânta Liturghie iau parte cu toţii, cler şi popor, iar a participa la Sfânta Liturghie înseamnă a participa la un eveniment cosmic, universal, înseamnă să trăieşti toată durerea lumii; lumea întreagă devine a ta, şi te rogi. Această realitate o transmitea Părintele cu întreaga lui fiinţă atunci când slujea. îmi aduc aminte de parcă ar fi acum. Era întreg lumină.
Cu o mişcare discretă şi blândă, s-a ridicat primul de la masă, a binecuvântat, a mulţumit pentru masă şi treptat ne-am retras cu toţii.
Prezenta lui
Am stat într-o margine ca să treacă, dar, spre marea mea uimire, s-a oprit în faţa mea şi m-a privit foarte adânc în ochi. I-am sărutat mâna şi i-am spus că vreau să-l întâlnesc pentru a-i vorbi. într-un mod şi vesel şi serios, mi-a răspuns:
- Da, dar după ce mai întâi am să mă odihnesc.
Deveniserăm deja foarte apropiaţi, simţeam că ştie toate din viaţa mea şi că nu voi avea nici o greutate în a-i destăinui ceva din ea, de vreme ce nu era un necunoscut pentru mine, ci devenise tatăl meu.
Cu multă iubire şi tandreţe oferea ceea ce îi trebuie oricărui suflet de pe pământ: să simtă că Părintele său duhovnicesc este sfânt, purtător al adevărului mai presus de lume al lui Hristos şi al Evangheliei Sale, şi aceasta fără a da loc îndoielii.
Cu ochii săi albaştri, neclintiţi – dovada prezentei harului Marelui Dumnezeu – el a rostit acel “Da”, al său, care pentru mine a fost un răspuns minunat, şi toate au început din acel moment. S-a pierdut simţul lumii, al problemelor ce le întâmpinam precum orice student (eram studentă pe atunci).
S-a îndreptat spre chilia lui cu pas încet. Toţi cei ce ne aflam acolo l-am urmărit cu privirea, fiecare cu propriile lui cugete şi cu o adâncă iubire pentru el – Părintele.
Prima convorbire cu el
Plecaseră cu toţii, fiecare după treburile sale. Rămăsesem singură în curtea mănăstirii şi mă îndreptam spre cameră, când, spre surprinderea mea I-am întâlnit pe Părintele, care m-a întrebat dacă n-aş vrea să vorbim plimbându-ne pe drum. Nu mai mersese să se odihnească.
Era un drum asfaltat, liniştit, cu multă iarbă pe margini şi străjuit de ambele părţi de copaci uriaşi, plin de frumuseţea şi de farmecul naturii englezeşti.
Ţinea un baston în mâna dreaptă şi sunetul lui se armoniza cu mersul său, tac-tac.
Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. întrebările mele erau nenumărate. Asculta cu multă atenţie şi eram foarte impresionată, deoarece nu eram obişnuită cu acest fel de comportament. Răspunsurile lui erau prompte şi clare, fără nici o marjă de eroare care să te facă să repeţi întrebarea sau să explici ce vrei să afli. Răspundea detaliat, simplu, sobru şi foarte pe înţeles. Atmosfera plină de pace şi dulceaţă pătrundea în profunzimile inimii şi ale sufletului. Era un simt al tandreţei ce o simţeai venind dinspre omul ce păşea lângă tine, vorbea cu tine, deşi părea că nu depinde cu nimic de cele omeneşti, pământeşti.
Un câine
La un moment dat îşi făcu apariţia un câine, trecând pe lângă noi. Părintele schiţă un fel de salut mişcându-şi bastonul. Câinele întoarse capul scoţând un sunet încet, nearticulat, ca şi cum ne-ar fi dat bineţe. în fata acestei scene mi-a venit gândul că toate, absolut toate, chiar şi animalele, se comportă în mod diferit la vederea Părintelui. Tulburată de aceste gânduri am întins mâna şi am rupt o rămurică. Însă mişcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am sfâşiat o plantă, această mişcare mi-am dat seama că l-a rănit.
Prima binecuvântare
Ne-am continuat paşii încă puţin, şi apoi, întorcându-ne, am înaintat până la intrarea în chilia sa.
Am priceput că e timpul să plec şi m-am aplecat, cerându-i binecuvântarea. S-a oprit brusc, mi-a prins capul cu mâna stângă, m-a binecuvântat şi mi-a zis:
- Iată pentru ce ţi-am îngăduit să te împărtăşeşti sâmbătă şi duminică fără să te mărturiseşti. Pentru că Dumnezeu mi-a îngăduit să cunosc inima ta.
După aceasta, mă sărută pe creştet şi intră în căsuţa lui. M-am îndreptat spre mănăstire fără a putea articula vreun cuvânt. Voiam să fiu singură tot restul zilei, pentru a pune în ordine, în lăuntrul meu, toate cele despre care vorbiserăm de-a lungul plimbării. Eram împrăştiată, plină de aroganţa dobândită pe băncile studenţiei. Posedam o cunoaştere care umple omul de oboseală şi de îngâmfare. Dar acum toate se schimbaseră. Întâlnirea cu Părintele mă învăţase că există o viaţă diferită faţă de cea pe care o ştiu şi o trăiesc. Adevărul, simplitatea, naturaleţea, iubirea, toate acestea îmi lipseau.
M-am aşezat şi mi-am prins capul în palme, căci mi se părea că se va sparge. întoarcerea bruscă provoacă ameţeală, şi nu se putea altfel. De acum nu mai existau alte alternative. Lumina alungă întunericul şi cele ascunse se descoperă.
Ziua s-a plecat repede şi a sosit ora vecerniei de sâmbătă seara. Însăşi atmosfera mănăstirii era de acum o vecernie. “Ah, viaţă, dulce mai eşti!” Acesta era simţământul şi experienţa zilei. Astfel simţeam.
Veni şi Părintele la vecernie cu pasul său încet. Ne-am întâlnit lângă poartă şi am găsit prilejul să-i cer un şirag de mătănii.
Îmi spuse “Da”. Nu mă îndoiam de răspunsul său, dar din experienţa lumii de afară, unde un “da”, adesea nu spune nimic, nu mă aşteptam să le dobândesc repede, şi aceasta mi se părea firesc. S-a dovedit, însă, că sfinţii acţionează diferit faţă de noi, ceilalţi.
Prejudecăţile ce le datoram minciunii lumii nu s-au şters dintr-o dată, odată cu întâlnirea şi cunoaşterea Părintelui Sofronie. Reziduurile lumii îşi lăsaseră mizeriile şi nu îngăduiau o încredere totală într-un Părinte sfânt.
Însă cugetele mele s-au dovedit mincinoase, şi Părintele, înainte de a merge la Liturghie, duminică dimineaţă, m-a căutat să-mi dea propriile lui mătănii.
- Dimitra, – îmi spuse, – iată mătăniile ce mi le-ai cerut.
Şi plecă spre biserică.
[...]
Pedagogia iubirii
Părintele părea a nu da atenţie modului în care ne comportam unii faţă de alţii. Socoteam că îl interesează numai starea noastră duhovnicească. Aşa se face că trăiam liberi şi fără de grijă şi ne comportam potrivit felului nostru de a fi, fără să ne prefacem. Însă o anumită observaţie a sa, ce mi-a făcut-o cu multă iubire şi discernământ, mi-a scos la iveală greşelile şi mi-a adeverit că ştia ce făceam şi cum ne comportăm.
De obicei, în discuţii eu mă arătam foarte sigură pe mine şi nici nu îmi trecea prin minte că aş putea să şi rănesc sau să mâhnesc pe cineva. Credeam că adevărul singur este suficient. Într-o zi, aşa, ca din senin îmi spuse:
- Automobilul Rolls-Royce este cel mai bun din lume, este foarte puternic şi are motor cu piese de avion. într-un ziar s-a scris că un astfel de automobil a dat peste o casă şi i-a dărâmat bucătăria, iar el n-a avut nimic. Uite, aşa eşti tu. Răneşti pe alţii în acelaşi mod.
Am rămas cu gura căscată în urma acestei observaţii.
Când o prietenă de-a mea l-a întrebat cum să dobândească iubirea, i-a răspuns aşa:
- Un monah nu avea iubire, în inima lui, dar se purta cu atâta iubire, de parcă ar fi avut-o ca dar de la Dumnezeu. Şi ştii ce s-a întâmplat? Dumnezeu a văzut bunăvoinţa monahului şi i-a dăruit iubirea de care înseta. Astfel să faci şi tu, şi toate se vor schimba.
Întâmplări ale iubirii
Mă aflam la mănăstire, în primele zile ale Postului Mare. Totul oferea o altă privelişte. O tristeţe dulce umplea sufletul, iar gândul se străduia să facă rânduială în dezordinea lăuntrică, aşa fel încât să pună început unei vieţi noi. Toate şi toţi ai mănăstirii ajutau în lupta aceasta. Slujbele erau pline de trezvie, prezenţa Părintelui, mişcătoare, căci lua şi el parte la programul aspru al primelor trei zile.
Însă în seara primei zile, în timpul pavecerniţei, am suferit o scădere a glicemiei şi am ieşit să beau apă şi să găsesc puţin zahăr. Mergând la bucătărie, l-am văzut pe Părintele Sofronie căutând ceva. I-am spus că trebuie să mănânc, căci nu mă simt bine.
- Da, – îmi spuse, – de aceea şi caut, ca să găsesc ceva halva, pâine şi măsline, ca să-ţi dau să mănânci. Uite, aici sunt toate.
Le-a pus într-o farfurie şi m-a trimis în cameră să mănânc, ceea ce am şi făcut.
Apoi m-am dus la biserică, dar i-am întâlnit pe toţi la ieşire, căci pavecerniţa se terminase. Părintele m-a întrebat îndată:
- Eşti bine?
- Da, Părinte, mulţumesc.
Şi a plecat spre căsuţa lui cu pasul său rar.
[...]
Despre rugăciune
Mă plimbam cu Părintele pe drumul de lângă mănăstire şi îmi vorbea despre cât de mult îl ajută rugăciunea pe om. “Rugăciunea duhovnicului, -spunea – este eficace atunci când este acceptată, însă în cazurile în care rugăciunea nu influenţează dezlegarea unei probleme, nu odihneşte sau nu luminează acel suflet, atunci înseamnă că omul pentru care te rogi are o problemă personală mai adâncă, pe care trebuie să o localizeze şi să se smerească. Atunci rugăciunea acţionează foarte roditor”.
O prietenă, care avea o problemă serioasă, căreia de mulţi ani nu-i găsea rezolvare şi uşurare, a mers la Părintele reproşându-i că nimeni nu o poate ajuta, inclusiv el. Părintele, fără a-i asculta plângerea, i-a spus:
- Dacă rugăciunile noastre nu pot să te ajute, atunci există ceva înăuntrul tău, foarte adânc, în dezordine.
Aceasta era. A priceput exact ce anume i-a spus Părintele, şi s-a întors mai mult către sine însuşi, cu atenţie şi autocontrol. După mult timp am întâlnit-o şi mi-am exprimat bucuria că o vedeam într-o stare atât de bună. “Da, – îmi spuse ea, – Părintele mi-a spus aceasta şi aceasta, prin care am fost ajutată mult”.
Această atitudine a Părintelui m-a ajutat şi pe mine în multe situaţii din viata mea.
Linia telefonică să fie întotdeauna deschisă către Dumnezeu
Când aveam de făcut ceva important, doream să am binecuvântarea Părintelui, ca să nu greşesc. De aceea în astfel de situaţii de multe ori îi telefonam adesea.
Într-o seară, în timpul unei astfel de convorbiri, nu mi-a spus nimic, ci numai s-a referit la iubirea şi la pronia lui Dumnezeu. Mi-a spus de mai multe ori fraza aceasta: “-Există pronie, există pronie, nu te teme, ci bucură-te! Să ai pronia lui Dumnezeu ca o umbrelă şi să stai sub ea”.
Cuvintele îi erau clare, cu o pronunţie rară şi curată. La sfârşit mi-a zis:
- Aşa cum vorbim noi acum la telefon, aşa să vorbeşti cu Dumnezeu, ca şi cum ai ridica receptorul, să-I spui ce vrei pe direct. Să ai totdeauna linia deschisă, să nu rupi niciodată firul acesta. Toate din viata noastră voia să le orienteze astfel încât să aibă neîncetat legătură cu Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie să aibă primul loc în viaţa noastră.
Aveam o nelinişte adâncă la gândul că Părintele este bătrân şi o să moară. I-am spus aceasta la telefon:
- Părinte, sunt foarte tristă.
Cu nedumerire mă întrebă de ce, şi ce este ceea ce mă răneşte.
Părinte, sunt tristă că o să muriţi şi o să rămân singură; ce voi face eu?
Te înţeleg, dar lucrurile nu stau aşa. La un moment dat omul se maturizează, ştie multe şi întâmpină lucrurile cu vitejie. Ia hotărâri singur şi nu greşeşte. Rugăciunea trebuie să aibă locul cel dintâi în viaţa noastră şi toate vor merge bine.
Vestea adormirii sale
Era duminică, 11 iulie 1993. Am primit un telefon şi am auzit ştirea cea tristă:
- Dimitra, Părintele a plecat, înmormântarea va fi peste două zile.
Pentru mine nu mai conta. Marele eveniment se întâmplase, plecase marele Părinte. După o tăcere de puţină vreme, atmosfera s-a umplut de linişte şi pace. Nu puteai să mai gândeşti nimic, trăiai cu adormirea lui în minte. Nu aveai gând sau simţământ. Drumurile erau pustii, nu auzeai nici zgomotul motoarelor.
A plecat acest Mare.
La slujba de înmormântare nu am putut să merg, cu toate că rânduisem totul din timp. Astfel s-a adeverit ceea ce Părintele Porfirie îmi spusese cu mulţi ani înainte:
Nu vei fi la înmormântarea Părintelui. Vei merge să te închini la mormântul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu