joi, 19 iulie 2012

Dumnezeu cheamă la viaţă







Câteva poze de pe net. 

Am adunat în calculator câteva fotografii printre care şi acestea şi, înainte de a lua o vacanţă pe blog, m-am gândit să le postez.
Ultima fotografie din serie mi-a amintit o poveste spusă cu ani în urmă de un prieten. Eram la masă într-o seară, între prieteni, undeva la o cabană. Cel care povestea despre viaţa lui era un tânăr de 28 de ani. Părinţii lui mai aveau 4 copii. Câte doi din fiecare căsătorie anterioară. Pe el nu l-au mai dorit. În special bunica din partea tatălui. Dar bunicul l-a vrut. Era singurul din familie care l-a dorit. Dar de fapt nu era singurul, pentru că Dumnezeu cheamă la viaţă, El dă copii, şi fiecare copil este dorit de Dumnezeu.
Acea bunică era atât de bolnavă sufleteşte încât s-a urcat cu picioarele pe el, pe burtica mamei lui, cât timp era însărcinată... Dar Dumnezeu l-a apărat. Mama n-a pierdut sarcina, l-a născut. Medicii au rămas uimiţi de  grosimea placentei, nu mai văzuseră aşa ceva.
 Tânărul este profesor de religie la un liceu şi e foarte iubit de elevii lui. Iubiţi şi ei la rândul lor, şi, mai ales, înţeleşi de tânărul profesor.
Dumnezeu are alte planuri decât oamenii.

Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!

Ramona

marți, 17 iulie 2012

Să ne așezăm în propria fire, Părintele Constantin Coman

Dragii mei, când aveţi un răgaz, vă recomand să citiţi interviul de mai jos. Merită! 

Interviu cu Părintele Constantin Coman, Profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din București

Vorbiţi-ne despre una sau mai multe personalităţi de la care aţi avut foarte multe de învăţat.


Am învățat multe lucruri de la mulți oameni. Primii oameni de la care am învățat ceva au fost părinții mei. Cea mai prețioasă moștenire o am de la dânșii. De la tata am învățat răbdarea, îngăduința, înțelegere, blândețea față de toți oamenii, iar de la mama am învățat curajul de a fi liber, suveran, de a te ridica deasupra lucrurilor, de a nu fi robit de acestea. Cuvântul Mântuitorului Hristos că omul este Domn al Sâmbetei sau cel al Sfântului Apostol Pavel că toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos și nu toate mă zidesc aveau să-și găsească confirmarea lor în intuițiile pe care eu le moștenisem de la felul în care mama depășea în sus legea sau canoanele, de la aerul de mișcare liberă și suverană pe care l-am simțit la dânsa totdeauna. Amândoi părinții, împreună cu bunica mea, Lambra, mi-au servit mai târziu drept cele mai autentice și echilibrate modele de oameni credincioși. Felul în care trăiau ei relația cu Dumnezeu, cu Biserica și cu sfinții, firescul, în care își articulau vieții în ansamblul ei credința în Dumnezeu îmi servesc și acum drept temei pentru teologia mea. Pentru ei a trăi cu Dumnezeu era la fel de firesc cu a respira. De aici și discreția, delicatețea credinței și lipsă oricărei devieri sau exagerări evseviste. În fond, cine-și poate construi amăgiri sau păreri de sine sau merite pe faptul de a respira. Faptul chemării mele la preoție este, cred, răsplata dată de Dumnezeu părinților mei pentru credința statornică și vie a a lor și a strămoșilor mei.

Apoi, m-a învrednicit Dumnezeu să mă întâlnesc în viața mea, începând cu perioada studiilor și continuând cu perioada carierei mele universitare și a activității bisericești, cu nenumărate personalități, de la care am rămas cu multe învățăminte, uneori la nivel teoretic, alteori la nivel existențial. Am fost binecuvântat de Dumnezeu cu șansa de a întâlni și cunoaște personalități bisericești de prim rang, patriarhi, ierarhi, teologi, stareți, mari părinți duhovnicești și să rămân aproape de la fiecare cu ceva spre învățătură. Mi-ar fi greu să mă refer la toți. Am fost de câteva ori în preajma Patriarhului Ecumenic Dimitrios I, un chip desăvârșit al blândeții și al răbdării; în preajma Patriarhului Diodoros al Ierusalimului, un vârstnic entuziast cu inimă mare și iubitor al românilor; în preajma Patriarhului Partenie al Alexandriei, o persoană detașată, liberă, total dezinteresată de imaginea sa; în preajma actualului Patriarh Ecumenic, Bartolomeu I, icoană a consecvenței, a rigorii, a eleganței; a Patriarhului Pavle al sârbilor, chip al smerenie și al depline și exclusivei consacrări…. Am stat mulți ani în preajma Patriarhului Teoctist, pe care l-am însoțit în nenumărate vizite bisericești mai ales în spațiul grecesc. Am învățat multe de la dânsul…. Ce să spun mai întâi!? Etosul său prin excelență bisericesc, capacitatea sa de cuprindere și de îmbrățișare și mai ales capacitatea sa de recapitulare și de reprezentare a poporului lui Dumnezeu, puterea sa de a se întemeia și de a se hrăni din evlavia poporului binecredincios, darul de a se ridica deasupra agitației lumii acesteia, a grijilor, a problemelor, a dificultăților și de a se bucura de întâlnirea cu cineva, cu oricine, dar mai ales cu tine, un simț și un respect al persoanei umane…. Deși i-am cerut iertare, regret că i-am greșit și mai ales că l-am descoperit cu adevărat, împreună cu mulți, după ce a plecat dintre noi.

L-am cunoscut și am stat de vorbă îndelung cu Mitropolitul Antonie de Souroj (Bloom). Am reținut de la dânsul două lucruri practice: să ne străduim ca în slujbe să ne asumăm lucrurile pe care le spunem; rugăciuni, slăviri, laude aduse lui Dumnezeu și mai ales mărturisirile complexe ale credinței noastre (Dacă slujitorul, preotul sau arhiereul, spunea, nu-și asumă la nivel personal și ad-hoc lucrurile pe care le spune, ne aflăm mincinoși!). Apoi, legat de pregătirea pentru predică, spunea că trebuie să lăsăm și lui Dumnezeu loc suficient pentru a fi prezent și a lucra! „Eu, spunea, când vin la biserică, citesc fragmentul evangheliei și textul asupra căruia mi se oprește primul gând și prima temă care-mi vine în gând legat de acel texte pe aceea o predic! Am cunoscut pe Părintele Paisie Olaru, chipul desăvârșit al monahului smerit, rugător și deplin încredințat în prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Am cunoscut pe Părintele Cleopa de la care am rămas cu multe lucru, dar unul a fost determinant pentru așezarea în slujirea mea preoțească și chiar teologică: adevărul că nu eu aduc oamenii la biserică, ci Dumnezeu, din care decurg atitudini esențiale. Am avut duhovnic pe Părintele Sofian, mulți ani. Acesta a reprezentat pentru mine reflexul sau ecoul bunătății și iubirii dumnezeiești. Părintele Arsenie Papacioc m-a consolat în neputința mea de a mă nevoi cu îndelungi rugăciuni sau canoane, încredințându-mă că la Dumnezeu nu contează cantitatea ci intensitatea prezențe, să fii prezent în ceea ce faci și spui. Am primit față către față cuvânt de la Părintele Sofronie de la Essex, cuvânt trimis de Dumnezeu, care viza una din slăbiciunile mele funciare: „Nu te opri la jumătate drumului, mergi până la capăt, țintește desăvârșirea!” De la Sfântul Munte și mai ales din relația cu obștea vatopedină am învățat să îndrăznesc a crede că Duhul lui Dumnezeu este prezent și lucrător în mine și că pot recurge în orice clipă la ajutorul lui și că multe din gândurile, cuvintele sau smeritele mele atitudini și fapte sunt rodul prezenței și lucrării harului dumnezeiesc. De la Părintele Petroniu Tănase mi-a rămas chipul și îndemnul nevoințe trupești. De la Părintele Dionisie de la Colciu, așezarea în smerenie față de celelalte neamuri….

Dintre teologii și profesorii români sunt profund recunoscător Bunului Dumnezeu că am cunoscut îndeaproape pe Părintele Dumitru Stăniloae, pe Părintele Constantin Galeriu și pe Părintele Ilie Moldovan. Nu este timp să spun despre fiecare dintre ei, dar spun numai că mi-au servit în multe situații și îmi servesc în continuare ca repere. Părintele Nicolae Șerbănescu îmi vine și îmi stăruie, de asemenea, în minte, cu profesionalismul său de istoric și cu puritatea, căldura și dragostea sa de oameni cuceritore.
De la profesorul meu, Savvas Agouridis, de la Atena, am învățat multe lucruri: respectul față de studenți și grija de a nu-i aprecia exclusiv după note, deschiderea față toată lumea („Cine ești tu să arunci la coșul de gunoi al istoriei o făptură a lui Dumnezeu!!?”, spunea)…. Același lucru avea să-mi fie confirmat de încă doi mari teologi greci contemporani, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei și profesorul Nikolaos Matsoukas. De la Arhiepiscopul Anastasie am rămas și cu argumentul că Biserica este o realitatea deschisă către lume, către întreaga lume și întreaga istorie, nu este o realitatea închisă în sine și pentru sine. De altfel, orice existență - fie că este vorba despre persoana umană, despre familie, fie despre orice comunitate umană - care se închide în sine, trăiește pentru sine, se sinucide, spunea Arhiepiscopul Anastasie. Trebuie să găsești temei în adevăr să te deschizi necondiționat spre oricine și chiar să fii pregătit să-l îmbrățișezi. Mă opresc aici, deși aș putea să adaug încă multe persoane…. Poate într-o bună zi am să fac un catalog cu toți cei de la care am învățat lucruri importante.

Cum îşi poate menţine un tânăr o credinţă vie, într-o societate atât de secularizată ca cea de astăzi?


Prima condiție și cea mai importantă, fără de care nu se poate, este aceea de a vrea să aibă o credință vie, lucrătoare. Dacă se așează cu multă consecvență în această vrere și își exprimă cu fermitate și articulat, pentru sine însuși dar mai ales pentru Bunul Dumnezeu voința aceasta, nu mă îndoiesc de faptul că va primi de la Dumnezeu darul și puterea credinței. A se avea în vedere că prin construcție, omul nu poate fi subiectul lucrului bun decât asociat lui Dumnezeu, împreună-lucrător cu Dumnezeu. Așa ne-a proiectat și așa ne-a făcut pe noi Dumnezeu. De unul singur omul nu poate face nimic bun, nici măcar să creadă.
Cred că ceea ce cere de la noi Dumnezeu ca mișcare inițială, care să confirme statutul nostru de făptură liberă este exprimare voinței de a face sau de a dobândi ceva. Rămân, deci la răspunsul că pentru a dobândi mai întâi o credință vie și apoi pentru a o menține, tânărul sau orice om, trebuie înainte de orice să vrea acest lucru și să-l exprime. Exprimare către Dumnezeu a voinței noastre de a avea o credință vie sau pentru orice altceva se cheamă, cum știm cu toții, rugăciune. Deci, să vrem și să exprimăm voința în rugăciune.

Ce are Hristos să ne dăruiască ca să merite să renunţăm la „Vreau să fac tot ce-mi place!”?


Oferta lui Hristos este cea a vieții la măsura deplinătății, a vieții celei adevărate, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, adică a vieții care depășește stricăciunea, perisabilitate și evident moartea, a vieții veșnice, cum o numi noi. Viața aceasta nu este însă o ofertă care privește numai lumea cealaltă sau perioada de după moarte sau după sfârșitul acestei lumi, ci este viața adevărat, deplină la care omul are acces și este chemat acum și aici, în această lume și în acest timp. Așadar, oferta lui Hristos, a Evangheliei Sale și a Bisericii este, viața la măsura deplinătății, care înseamnă măsura deplină a iubirii după care aspirăm toți și mai ales tinerii, viața în adevăr și nu în amăgire. Marea problemă a oamenilor este așezarea în adevărul existenței. Spre sfârșitul vieții mulți oameni încep să intuiască riscul fatal de a fi trăit o viață întreagă în amăgire, în minciună, în neștiință, în fals și încep să aibă fiori care anticipează înfricoșătoarea judecată. La judecată vom răspunde, în fața proprie conștiințe și în fața lui Dumnezeu, dăruitorul propriei noastre vieți, la întrebarea dacă am trăit în adevăr, conform cu datul dumnezeiesc al vieții umane sau am alunecat cu totul în amăgiri. Oferta lui Hristos are în vedere calea împlinirii care presupune parcursul în adevăr al vieții. Surogatele sau înlocuitorii sunt evident amăgiri. Omul aspiră ca un asfixiat după împlinirea existențială, după fericire. Ei bine, fericirea reală este dată de așezarea pe traiectoria adevărată a vieții. Plăcerea sau plăcerile oferite de contextul imediat la vieții se dovedesc a fi în ceea mai mare parte amăgitoare. Evaluarea unei bucurii sau a unei plăceri trebuie făcută evident în funcție de sensul ultim al existenței noastre. Spiritualitatea răsăriteană confirmă prin experiența de veacuri că lupta împotriva plăcerilor imediate, egoiste, trupești, materiale este cale adevăratei bucurii pentru că acestea toate sunt dovezi ale orientării noastre egocentrice, meschine.

Cum putem să ne păstrăm curăţia până la căsătorie, sub presiunea atâtor modele şi repere contrare? Cum să-l conving pe celălalt?


Reiau răspunsul de la o întrebare precedentă. Prima condiție este să vrem și să vrem cu fermitate acest lucru. Apoi să ne articulăm, să exprimăm această voință propriei noastre conștiințe și mai ales lui Dumnezeu în rugăciunea noastră. Aș dori ca aceste cuvinte să nu fie luate ca niște clișee. Este adevărat că din partea societății contemporane se exercită o presiune extrem de puternică din acest punct de vedere. Dar cu atât mai mare va fi răsplata celor care vor reuși să reziste acestei presiunii. Nu ne trebuie argumente în plus. Toată lumea știe că este de preferat și că este bine să ne păstrăm curăție trupească, dar cedează, oferindu-și argumente ieftine și amăgitoare, între care cel mai des întâlnit este cel al complicității quasi-generale. Omul este ipocrit și, deși în adâncul său știe ce este bine și ce este rău, se asociază unor ideologii care-i legitimează amăgitor plăcerile păcătoase, păcatul. Băieților le-aș spune că bărbăția constă și este exprimată în stăpânirea de sine, nu în cedarea la ispite de tot felul. Sunt convins că marea criză morală și marea criză a familie de astăzi se datorează căderii bărbatului din bărbăția sa, adică pierderea stăpânirii de sine. Cred că trăsătura caracteristică fundamentală a bărbăției este stăpânirea de sine. Cea mai mare parte a bărbaților nu mai ajung la o maturitatea a stăpânirii de sine, prin urmare, nu mai ajung la o maturitatea a bărbăției.
Cât despre convingerea celuilalt, aceasta nu poate intra în discuție decât după ce ești tu însuți convins. Iar dacă tu ești convins vei găsi argumente să-l convingi și pe celălalt. Dacă nu este convingător cuvântul nostru înseamnă că este fără acoperire în propria convingere și experiență, este demagogic. Și lucrul acesta se întâmplă foarte des. Ne amăgim cu mângâierea falsă că dacă eu nu fac lucrul bun măcar pe celălalt să-l conving să-l facă. Dacă preoții și învățătorii ar fi mai onești cu ei înșiși și mai smeriți, lăsând măcar să se înțeleagă faptul că și dânșii sunt neputincioși, cuvântul lor ar avea mai multă putere.

Modelul „carierei profesionale de succes”, atât de mediatizat şi de popular în societatea în care trăim, vine oarecum în contradicţie cu căsătoria, în primă fază întârziindu-o iar în a doua sufocându-o. Care este soluţia pentru noi?


Este adevărat că astăzi tinerii se confruntă cu această provocare, atât băieții cât și fetele. Eu sunt foarte tradiționalist. Am crescut la țară într-o societate foarte așezată în vechile rânduieli. Apoi, experiența mi-a confirmat că prioritar în abordarea vieții este asumarea cu multă claritate a vocației specifice, bărbătești, pe de o parte și femeiești, de cealaltă parte. Înainte de orice provocare profesională, trebuie să răspundem acestei provocări a propriei firi. Din acest punct de vedere, în mod obișnuit, lăsând deoparte excepțiile, primordial pentru bărbat și pentru femeie este să-și împlinească vocația bărbătească și respectiv femeiască. Și această împlinire se face în însoțirea celor doi, din care însoțire rezultă familia. Este o prioritate ce ține de fire. Celelalte provocări sau chemări ale vieții sunt secundare față de aceasta, se subsumează acesteia. Sunt și excepții, anticipam. Este monahismul pe de o parte sau, vocația excepțională pentru o profesiunea sau alta, în care situații provocarea însoțirii este depășită sau sacrificată. Simțul ierarhiei lucrurilor și apoi simțul măsurii sunt absolut necesare pentru a birui ispita confiscării persoanei umane de către profesiune sau serviciu. Discernământul și curajul asumării sau activării darului suveranității persoanei umane. Omul este chemat să nu se lase subjugat de nimic. Nu trebuie invocat fatalist contextul. Dumnezeu le vine în întâmpinare celor îndrăzneți care au simțul suveranității omului peste lucruri, oricât de importante ar părea acestea.

Care sunt sfaturile Sfinţiei Voastre pentru a avea o căsnicie fericită?


Eram mai optimist în tinerețe. Acum sunt mai pesimist. Experiența câtorva zeci de ani de căsnicie, dar mai ales de contact duhovnicesc cu nenumărate familii mi-a temperat mult entuziasmul din tinerețe. Cred și de data aceasta că pentru a avea o căsnicie fericită trebuie mai întâi să vrei cu tot dinadinsul acest lucru. O să vi se pară deranjantă insistența mea asupra acestui aspect, dar tot din experiență vă spun că soții vor mai curând dreptate în familie decât fericire. Eu îi provoc la spovedanie să spună cu glas tare că vor o căsnicie fericită și cei mai mulți nu pot să spună măcar acest lucru. Am în vedere pe cei care au fost cuprinși de rutina și de inerția căsniciei. Înainte de căsnicie și la început toți spun că își doresc o căsnicie fericită și chir și-o doresc cu adevărat. După ce s-au confruntat cu concretețea însoțirii, sunt mai curând prinși de dorința obsesivă de a avea dreptate în disputa cu celălalt, de a se îndreptăți. Și în consecință nu văd fericirea decât cu condiția ca să se facă voia lui și celălalt să renunțe la dreptatea sa, să se îndrepte, să fie cum și-l dorește. Reușita căsniciei depinde de măsura împlinirii personale, iar măsura împlinirii personale este dată de măsura capacității sacrificiului de sine, a jertfelniciei. Căsnicie presupune răspunsul la chemarea sau provocarea esențială a vieții, aceea de a iubi pe celălalt. Ori iubirea celuilalt presupune sacrificiu de sine. Mare provocare este nu să-l ai pe celălalt, ci să i te dai! Dacă această logică este inversată se anulează orice șansă de împlinire în căsnicie, și aceasta devine un chin zadarnic. Viața omului este un mare dar, o mare taină, un univers extraordinar, o adâncime de nepătruns, o minune. De aceea responsabilitatea lui este uriașă. Investim voință pentru a înfăptui multe lucruri în viața noastră, uneori chiar neînsemnate, dar nu investim aproape nici un strop de voință pentru a iubi. Ne amăgim că dragostea este ceva care vine de la sine. O confundăm cu atracția trupească de cele mai multe ori. Nimic mai greșit! Și totuși majoritatea dintre noi cădem în această capcană. Capabil de iubire nu poate fi cineva confuz, inconștient, care-și duce viața la nivelul instinctelor primare. Pentru a iubi este nevoie de maximă trezvie sufletească, duhovnicească, de simțire curată.

Un alt aspect mai practic și, oarecum, mai la îndemână este așezarea cu fermitate în propria fire. Însoțirea bărbatului cu femeia va fi cu atât mai reușită cu cât bărbatul este mai așezat în firea sa bărbătească, cu cât este mai bărbat și cu cât femeia este mai așezată în firea sa femeiască, cu cât este mai femeie. Dacă cineva întreabă ce înseamnă să te așezi în propria fire, face dovada că nu are simțul și cunoștința propriei firi și aceasta este o problemă. Asumarea firii începe cu cunoașterea ei. Cunoașterea începe cu anatomia dar nu se termină aici pentru că firea bărbătească este bărbătească în toate componentele ei și ca întreg, după cum și firea femeiască este femeiască în toate componentele ei și ca întreg. Cele mai multe probleme în căsnicie vin de la confuzia care domnește în fiecare dintre subiecți în ceea ce privește specificul propriei firi. Nu este timp să discutăm aici în amănunt acest aspect. Voi spune numai că în ceea ce privește însoțirea cu femeia, bărbatul este dotat cu o fire care să-i slujească darul specific firii sale – specific prin raportare la femei – anume acela de a stăpâni femeia, iar femeia este dotată cu o fire care să slujească supunerea față de bărbat. Acest lucru poate fi dovedit pornind de la cele mai mici componente ale trupului și ajungând la suma manifestărilor specifice firii. Bărbăția, cum spuneam și mai sus, se manifestă în capacitatea de a stăpâni, care începe cu stăpânirea de sine. Criza familie de astăzi nu vine din căderea femeii de la condiția de a se supune soțului, ci din faptul că bărbații nu ajung să-și activeze darul stăpânirii de sine. Prima care simte că bărbatul nu este stăpân pe sine și deci nu-și poate exercita stăpânirea nici asupra ei, este soția sa. În acest caz, soției îi va veni foarte greu să se supună unui bărbat neputincios, slab, imatur. Soluția ar fi, ca cei doi să-și cunoască foarte bine putințele și neputințele și să se ajute reciproc în a și le depăși. În care caz, fundamentală este înțelegerea. Să arăți celuilalt înțelegere.

A avea copii este un lucru nedorit astăzi: presupune durere, grijă, oboseală, stres, efort financiar. Ce aduce nou un copil?


Nu aș fi de acord cu afirmația dumneavoastră. Din experiența mea, cred că se revine încet-încet la nașterea mai multor copii într-o familie. Cred că sunt puțini cei care nu-și doresc copii deloc din motivele pe care le-ați enumerat. Nu se poate pierde instinctul firesc de a naște copii. Eu cunosc în jurul meu familii care au trecut nu numai peste doi, ci și peste trei și peste patru copii și chiar și peste mai mulți. Copilul aduce griji, oboseală, efort de toate felurile, dar se înscrie în firescul vieții. Cine refuză să nască se așează în postura de a-și condamna propria naștere. El nu ar fi existat dacă părinții lui ar fi gândit la fel. Așa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne naștem și să naștem. Copilul aduce împlinire, bucurie, gustul purității, al nevinovăției, al frumuseții, al neprihănirii. Nu cred că este nevoie să pledăm pentru nașterea de prunci. Este un lucru de la sine înțeles. Copilul aduce mult sprijin în ceea privește consolidarea căsniciei. Copilul unește pe cei doi soți, cum se spune. Este binevenit și pentru că provoacă pe cei doi soți la ieșirea din egoismul în doi. Împreună, de acum se vor raporta la un al treilea, în care se regăsesc amândoi în egală măsură, la modul foarte propriu, dar care reprezintă o persoană aparte. Cu toate acestea trebuie spus, că însoțirea celor doi reprezintă căsnicia în sine, copilul este rodul căsniciei. Odată crescuți mari, copii se desprind de părinți și cei doi soți rămân mai departe, până la sfârșit, împreună. Spun acest lucru, pentru că există ispita foarte frecventa de a face din relația cu copilul un substitut pentru relația cu celălalt soț. Sunt mulți părinți care se refugiază în relația cu copiii, încercând astfel să evite dificultățile și mai ales solicitările relației cu celălalt soț.

De ce ar fi nevoie de mai mult de 2 copii?


Din experiența mea, copilul singur la părinți crește cu un handicap major, de care nu scapă toată viața, acela de a suporta toate presiunile venite din partea părinților sau a mediului înconjurător și a vieții însăși. Ceea ce s-ar fi descărcat pe doi, trei sau mai mulți copii, se descarcă acum pe unul singur: aspirațiile și visele părinților, temerile, riscurile, tensiunile viitorului, dilemele, opțiunile etc. Aceste presiuni se manifestă, de obicei, într-o evidentă dificultate de a decide. Copilul singur la părinți decide foarte greu, balansează permanent între decizii contrare, între opțiuni posibile. Am cunoscut multe astfel de cazuri. Nu mai vorbim de lipsa exercițiului de a împărți lucrurile, darurile cu altcineva. De fapt este același lucru! Al doilea copil vine cu o descărcare importantă. Totul se va împărți la doi. Dar rămâne riscul disputei: tu sau eu. Abia al treilea copil - și ceilalți în egală măsură – îi scoate pe cei doi din dispută: nu mai sunt numai eu și tu, ci mai este și el. Disputa sau lupta în doi creează iarăși o psihologie defectuoasă. Copilul crescut numai cu un frate va vedea în oricine o persoană cu care-și dispută sau împarte situațiile, lucrurile etc. Abia venirea celui de al treilea îi așează pe copii în firescul existenței, în care lucrurile se împart la trei, după cum ne arată și pronumele personale: eu, tu și el. Teologia creștină afirmă și propune existența în Treime, ca chip al existenței depline. Oamenii sunt făcuți după chipul Preasfintei Treimi. Părintele Dumitru Stăniloae valorifică în pagini memorabile înțelegerea lumii după chipul Treimii Dumnezeiești. Relația dintre mine și tine este incompletă dacă nu are un martor, în care se reflectă, care o confirmă și dă mărturie despre ea.

Care sunt principalele preconcepţii, greşeli în relaţia cu un duhovnic? Ce se poate cere şi aştepta de la un duhovnic?


Este, într-adevăr, un subiect foarte complex și extrem de important. Am să mă opresc, deocamdată, la două aspecte, care îmi vin în minte acum și pe care le consider a avea un impact major în relația cu duhovnicul. Primul ar privi disocierea sau distincția pe care trebuie să o facem între preotul care primește mărturisirea păcatelor și dă dezlegarea de ele în numele lui Dumnezeu și părintele duhovnicesc. De cele mai multe ori se face confuzie între cele două, cu consecințe negative. Dacă vedem în preotul care primește mărturisirea mai curând pe părintele duhovnicesc, atunci dialogul nostru va fi concentrat asupra discutării problemelor și a soluțiilor pe care le așteptăm de la acesta. În cazul acesta, se minimalizează conținutul propriu zis al Tainei Sfintei Spovedanii, care privește mărturisirea clară a păcatelor, însoțită de părerea de rău și de făgăduința de a nu le mai repeta și dă dezlegarea de păcate. Lucrul acesta este cel mai frecvent în cazul tinerilor. Dacă vedem în preot numai pe slujitorul bisericesc care primește mărturisirea păcatelor și dă iertarea – deși nu este puțin lucru, ci chiar mult mai important decât orice sfat duhovnicesc – atunci putem neglija relația duhovnicească de îndrumare și de ascultare, de supunere a voii tale unui părinte. Cele două ipostase se întâlnesc, în cele mai multe cazuri, în persoana aceluiași preot, dar ele pot fi și distincte. În obștile monahale, de exemplu, unul este preotul căruia te spovedești și altul este părintele duhovnicesc căruia îi supui întreaga ta voință și care își asumă responsabilitatea îndrumării tale duhovnicești. Propunerea mea nu este să avem un părinte duhovnicesc diferit de preotul care în cadrul Tainei Sfintei Spovedanii ne dezleagă de păcatele mărturisite, ci de a face distincție între cele două slujiri. Sigur că cea mai eficientă sfătuire este cea care se face în scaunul spovedaniei, dar sfătuirea se poate face în orice alt context. Să ne amintim de atmosfera Patericelor, unde părinții mergeau numai după sfat la Bătrâni. Poate că cel mai bine ar fi să facem noi o foarte clară distincție între mărturisirea propriu-zisă a păcatelor, căreia trebuie să-i acordăm maximă atenție și să n-o strecurăm printre discuții lungi cu duhovnicul, pe de o parte și îndrumare duhovnicească, pe de altă parte.
Un alt aspect legat de duhovnic, pe care l-am desprins din experiența mea de până acum, îl reprezintă riscul de a-l încărca pe duhovnic cu sarcini și ipostase care nu țin de condiția lui de duhovnic. Și am să mă explic. Duhovnicul devine la un moment dat un înlocuitor sau un substitut sau o proiecție ideală a ceea ce lipsește credinciosului. Dacă credinciosul tânăr nu are un tată pe placul lui există riscul să-l înlocuiască cu duhovnicul, ceea ce este greșit. Aveam de a face tot cu confuzii grave. Dacă soția nu are un soț pe placul ei, există riscul să deplaseze raportarea ei la bărbat către duhovnic. Aici este riscul cel mai mare și cel mai frecvent. Nu mă refer, Doamne ferește, la sentimente necurate, ci la raportarea propriu-zisă ca fire femeiască la fire bărbătească. Riscul acesta este hrănit de faptul că soțul reprezintă o concretețe verificabilă din toate punctele de vedere, care-și face foarte repede vădite neputințele, în timp ce duhovnicul reprezintă o proiecție ideală a bărbatului. Am în vedere mai ales nevoia soției de a se raporta la autoritatea bărbatului. A se avea în vedere și predispoziția frecvent întâlnită la femei de a plonja în reverii și lumii utopice.

În astfel de situații duhovnicului i se cere să preia coordonarea în amănunt a vieții respectivului credincios, să dea soluții la toate problemele practice cu care se confruntă acesta. Intră în discuție aici încă o chestiune foarte delicată: până unde poate duhovnicul să-și asume viața și deciziile privind viața cotidiană a credinciosului. Poate el să hotărască dacă să se căsătorească sau nu, cu cine să se căsătorească, ce facultate să facă, ce serviciu să ia, ce afaceri să facă, dacă să se împrumute sau nu la bancă etc.? Punctul meu de vedere este că duhovnicul nu trebuie să hotărască în locul unei alte persoane, că fiecare persoană umană, în temeiul libertății și al responsabilității, trebuie să-și asume în cele din urmă exclusiv orice hotărâre. Duhovnicul poate să-l ajute să înțeleagă mai bine lucrurile și mai ales să deslușească impactul duhovnicesc al oricărei decizii. Duhovnicul îl poate ajuta pe credincios să-și citească mai bine motivațiile lăuntrice, resorturile adânci, intențiile ascunse care l-ar determina spre o decizie sau alta etc. Dar nu cred că este bine să hotărască în locul altei persoane.

Faceţi din duhovnicul vostru un prooroc, apropiindu-vă de el cu o inimă smerită şi înclinată spre ascultare. Arhim. Sofronie Saharov

Carte: Taina Omului şi Taina Cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

Arhiepiscop Lazăr Puhalo, Haralambos Anstall, George. S. Gabriel


Taina Omului şi Taina Cununiei. Despre castitatea unirii conjugale


Editura Theosis

„Premiza sa fundamentală, potrivit căreia actul conjugal este un păcat, a fost considerată eretică de Sf. Vasile, diabolică de Sf. Ioan Gură de Aur şi a fost condamnată de Sinoadele Bisericii.

Această concepţie absurdă nu are nimic comun cu Taina din Biserica Ortodoxă. Încercarea de a le amesteca perverteşte credinţa curată şi, în cel mai bun caz, produce doar o doctrină ambivalentă care stârneşte confuzie, îndoială şi un inutil sentiment de vinovăţie. Ce diferenţă izbitoare faţă de Taina Cununiei care cândva preaslăvea mirii „cu slavă şi cu cinste”, unindu-i într-un singur trup fără vină şi fără stricăciune! O astfel de pervertire poate duce la o concepţie lascivă despre sexualitate, la o gândire şi la fapte necuviincioase.
Unde a dispărut taina? Unde sunt cumpătarea şi castitatea? Unde sunt binecuvântările Cununiei, cinstea căsătoriei şi patul nespurcat dacă iubirea este înlocuită de sentimente de vinovăţie, iar credinţa de îndoială?”
George S. Gabriel

duminică, 15 iulie 2012

Neliniştea patologică

Andreea Hefco

Anxietatea este definită ca o stare patologică de nelinişte, de îngrijorare, de teamă, însoţită de o serie de simptome fizice (agitaţie, tensiune musculară, insomnie, tulburări digestive etc.) şi simptome psihologice (iritabilitate, probleme de concentrare etc.). Se estimează că aproximativ 7% din populaţia adultă suferă de anxietate generalizată.

Cei care au studiat această reacţie au afirmat că anxietatea rezidă în principal din faptul că noi nu avem nici o putere asupra situaţiei care ne îngrijorează, că nu o putem controla. Fiecare avem anumite temeri personale care ne provoacă nelinişte. Deşi diferite, acestea au la bază instinctul de a supravieţui, de a rămâne în viaţă. Anxietatea indică şi locul în care depindem prea mult de lucruri, unde avem prea puţină distanţă şi calm, unde suntem rigid fixaţi pe scopuri. Ea ne arată şi locul unde valorile noastre şi rezultatele sunt prea adesea supraevaluate. Anxietatea îşi dobândeşte forţa în primul rând prin noi înşine şi ne vorbeşte despre noi.

Voinţa, o constrângere?

Se pare că apare doar dacă trăim cu sentimentul că nu putem lăsa să se petreacă acea întâmplare posibilă, de care ne este atât de teamă. Dar oare cum putem admite, măcar în teorie, să facem o boală gravă, să ne părăsească cineva drag, să ne pierdem orice siguranţă financiară sau socială, dacă avem sentimentul că după o asemenea întâmplare nu o să mai putem trăi? Nu ar fi resimţit ca o neglijenţă faptul că nu am intervenit la timp pentru a evita toate astea?

Cei care au studiat fenomenul au afirmat că, de fapt, tocmai în această grijă de a preîntâmpina nedoritul stă capcana. Dacă ne lipseşte capacitatea de a lăsa lucrurile să fie, voinţa noastră va deveni inevitabil o constrângere. Acesta este paradoxul voinţei: doar o voinţă pe care o pot şi lăsa deoparte este o voinţă liberă. În anxietate, această voinţă liberă deviază în constrângere, trece într-un „a trebuit să acţionez pentru a putea preveni ceea ce e mai rău“. „Şi m-am pierdut în aceste acţiuni ocolind doar frica, care era acolo.“ În plus, se cramponează în asigurarea rezultatului şi în a realiza imposibilul. Voinţa este o dimensiune omenească, nu o forţă divină. Cu ajutorul voinţei noi nu putem „crea“ pur şi simplu rezultatul aşa cum Dumnezeu a creat lumea.

Teama principală este „frica de frică“

Deci anxietatea rezultă din încercarea de a împiedica ceva ce nu este direct accesibil voinţei. De aceea este oportună o schimbare de comportament, o schimbare de atitudine.

Pentru a înţelege mai bine am ales un caz descris de dr. Alfried Längle („În mrejele fricii - Principiul activ ascuns al intenţiei paradoxale a lui Frankl“), al unui pacient de 37 de ani care a povestit cum şi-a construit tot mai mult viaţa în jurul anxietăţii, cum a evitat tot mai mult să plece singur de acasă, cum a ajuns să-şi aducă soţia în situaţia de a-l duce şi a-l aduce de la serviciu, de frica unui colaps. El povesteşte cât de des şi-a controlat cu atenţie pulsul, s-a privit temător în oglindă, a consultat medici. De fapt, el a pus pe picioare un uriaş angrenaj, dar, cu toate acestea, nu a putut înlătura anxietatea.

Când i-a devenit limpede că anxietatea nu poate fi oprită prin voinţă, a căutat un ajutor din exterior. Avea o experienţă destul de lungă ca să ştie că nu se poate spune: „eu nu vreau să-mi fie frică“. De fapt, ne-o putem spune foarte bine, dar nu are efect. Ne putem foarte bine spune: „eu nu vreau să leşin, pentru nimic în lume nu vreau să leşin!“, dar aceasta nu previne, nu împiedică leşinul. Cu timpul apare chiar contrariul, se pregăteşte terenul pentru un leşin. Pentru că în fapt ne este teamă şi teamă obţinem ca rezultat. Soluţia este să trăim lucrurile de care ne este frică, să mergem pe firul „dacă chiar s-ar întâmpla acest lucru, cum aş trăi asta“? Şi să lăsăm emoţiile însoţitoare (contracţia abdomenului, scurtarea respiraţiei, fluturii în stomac, ameţeala, poate chiar senzaţia de vomă) să se manifeste fără a încerca cu nimic să le stopăm sau fără a căuta soluţii, ca o energie dintr-o oală sub presiune, care prin această supapă a acceptării „să fie“ de fapt se autoconsumă.

Acest a-putea-lăsa-să-fie ne face din nou liberi şi ne conduce dincolo de impasul controlului sau al obsesiei. Ne arată că frica e în noi, nu în afara noastră şi teama principală este de fapt „frica de frică“.

Libertatea apare doar atunci când ne supunem în faţa condiţiilor care sunt. „Liber este acela ce adoptă poziţia de a fi limitat, de a putea ceda, de a i se întâmpla nenorociri, de a putea muri. Tocmai aceasta ne face liberi, faptul că ne putem permite să leşinăm atunci când e să fie, că, fiind vii, acceptăm că putem face chiar şi un atac de cord, că îi permitem celuilalt să fie atât de liber, încât să ne poată părăsi, dacă el o să vrea, că putem să lăsăm lucrurile să fie“ (din Analiză existenţială nr. 5/2006, Anul VIII, „Anxietate şi isterie“ de A. Längle).

Deci, „dă-mi, Doamne, puterea să accept ceea ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea ce pot şi înţelepciunea să le diferenţiez“.

Bărbaţii sunt impresionaţi de drăgălăşenia, voioşia şi inocenţa copilărească a unei femei

 ''V-aţi întrebat vreodată ce anume vede un bărbat la o femeie care în ochii voştri nu pare deloc interesantă? Bărbaţii nu gândesc la fel ca noi şi nu apreciază la o femeie aceleaşi lucruri pe care le apreciem noi. Nevoile lor interioare sunt cu totul altele decât ale noastre. Să privim puţin prin ochii lor!

Bărbaţii sunt impresionaţi de drăgălăşenia, voioşia şi inocenţa copilărească a unei femei. Cu cât mai delicată, mai feminină, mai încrezătoare (în capacitatea lui de a o proteja) şi mai inocentă pare ea, cu atât mai atrăgătoare este. În plus, o femeie plină de viaţă este întodeauna încântătoare şi fascinantă. Aceste calităţi răscolesc şi sensibilizează inima unui bărbat, trezind în el dorinţa de a te face fericită, de a te înconjura cu dragoste.

Doresc să fac o mică precizare: aici este vorba despre iubire. O femeie desfrânată, care nu are nici una dintre aceste calităţi, poate seduce, dar niciodată nu poate trezi sentimente profunde. E important să înţelegi această diferenţă. Înfăţişarea pe care o ai nu are o influenţă deosebită asupra relaţiei dintre voi. Se presupune că aspectul tău exterior a fost deja acceptat, doar sunteţi căsătoriţi. Atunci când îţi vei face soţul să se simtă minunat vei arăta minunat în ochii lui.

Secretul nr1: acceptă-l aşa cum este, priveşte-i părţile bune.

Aceasta este a doua nevoie importantă a soţului tău. Nu încerca să-l schimbi chiar dacă o faci "pentru binele lui". Majoritatea femeilor fac această greşeală. De obicei bărbaţii nu se transformă cu adevărat, iar dacă cedează insistenţelor tale, atunci ai de plătit un preţ scump: îşi va retrage dragostea pe care o arăta altădată.

Încercând să le modificăm comportamantul le transmitem că nu-i acceptăm întru totul şi îi rănim (se simt cam cum v-aţi simţi voi dacă v-ar spune "Nu te mai iubesc!"). De multe ori şi ei îşi cunosc punctele slabe, dar nu au nevoie să ne centrăm atenţia pe ele. Schimbările reale în bine vin din interior. Ei au nevoie de admiraţia voastră aşa cum voi aveţi nevoie de dragostea lor.

Bărbaţii cicăliţi au tendinţa de a petrece mai mult timp departe de casă, în compania celor care îi acceptă aşa cum sunt, sau doar se vor închide în ei înşişi în faţa televizorului sau calculatorului. Devin critici faţă de soţile lor, arată multă răceală şi este posibil să nu vrea să mai vorbească deloc cu ele.

Cu cât mai mult te va iubi, cu atât mai mult va încerca să te mulţumească, să fie la înălţimea aşteptărilor tale, dar trebuie să fie iniţiativa lui. Un bărbat poate face lucruri de necrezut pentru femeia iubită. Şi tu poţi trezi sentimente dintre cele mai puternice şi mai nobile în inima soţului tău.''

Fragment din cartea Fascinating Womanhood preluat de aici .

sâmbătă, 14 iulie 2012

Viaţa la ţară

Îmi place viaţa la ţară. M-am retras acolo câteva zile să învăţ pentru examenul din toamnă, ''că acolo-i mai răcoare''. Bagajele le-am făcut repede, deja am experienţă după atâţia ani de tabere. :) Şi am mers. 

E o casă mică, are un hol, o cameră şi o cămară. Am şi vecini de treabă care nu fac rău nimănui. O vacă şi o iapă.  Blânde amândouă şi faine tare :) 
N-am dormit acolo niciodată până acum, în vacanţele din copilărie dormeam la bunica în casuţa de peste drum, cum ar veni... 
Avem acolo şi grădină cu roşii, ardei, morcovi, pătrunjel, fasole, castraveţi...şi flori. În capătul grădinii e un tei care-şi împleteşte crengile cu viţa de vie. În toamnă o să ne urcăm în tei să culegem struguri...

Aşadar, am pornit spre viaţa la ţară. Am udat grădina; mama a lucrat acolo cu multă trudă şi ar fi fost păcat să se ofilească grădina. În fiecare dimineaţa şi seară am sos apă din fântână şi am umplut găleţile cu apă de mai multe ori şi am udat grădina. E mult mai eficient decât o lună de abonament la sală. 
În doua zile a şi plouat spre bucuria tuturor, în special a ardeilor pentru care mă temeam că se vor ofili... 
În prima noapte am avut parte de o sperietură grozavă. Parcă cineva a tras perdeaua (dormeam cu geamul deschis) şi cum mă trezisem să văd ce este, aud două zgomote pe care nu le-am putut identifica imediat. Dar erau doar vecinele mele de dincolo. Inofensive. Şi vântul. Atât. Am adormit cu grijă în prima noapte, iar mai apoi fără. 

Să bei cafea dimineaţa în aerul proaspăt, răcoros şi să priveşti curtea umbrită de pomii sădiţi de-o parte şi de alta, e-o bucurie!
Am stat aşa de multe ori privind grădina şi curtea iar dacă te uitai până la prânz spre cumpăna de la fântână vedeai luna mare şi albă pe cer. 
 Bunica spunea că îi place să stea mai mult aici decât acasă, peste drum. Parcă aici ''e mai bine,  mai răcoare, mai plăcut, e ca în rai.'' 

Într-o seară am stat de poveşti cu bunica. Unchiul mulsese vaca şi adusese laptele prospăt apoi plecase acasă, peste drum. Am rămas cu bunica în poveşti. Mi-a spus multe... Cum s-a căsătorit bătută de bunicii ei, la 15 ani cu un om pe care nu-l iubea, ce viaţa grea a avut lângă el, cum a crescut doi copii, cum a construit cele două case, cum a cumpărat pământul, ca să aibă fiecare copil un loc al său... Aş fi vrut să fi vorbit cu bunica mai demult despre toate astea, dar e un timp pentru toate...
A muncit din greu toată viaţa. A rămas orfană de tată de mică şi şi-a ajutat mama să crească cele două surori mai mici. Muncea din greu la pădure, la câmp şi banii câştigaţi îi dădea mamei să cumpere făină că pe atunci aici erau sub unguri şi se trăia greu...

S-a măritat. Bărbatul ei nu aducea acasă toţi banii câştigaţi. O parte-i ducea mamei lui şi surorilor sale. Până într-o zi când a aflat. Atunci s-a supărat rău şi s-a ''umplut de fire'', adică s-a mâniat. L-a certat. Cumva, a dus toţi banii lipsă înapoi şi altu' nu le-a mai dat...

Casa în care stă a cumpărat-o cu preţul de pe o vacă. Pământul de peste drum, adică locul pentru casa tatălui meu, l-a cumpărat cu pensia bunicului pe două luni şi cu banii de pe legumele vândute din grădină. S-a ocupat de toate cele necesare pentru contrucţia casei. A adus lemne din pădure, a făcut mâncare pentru muncitori, a făcut cărămida arsă în cuptor, a clădit o casă. Cu hol, o cameră, o cămară şi o încăpere pentru vite. Şi o şură mare lipită de acestea. Mă uitam acum altfel. La bunica şi la casă. La curtea răcoroasă şi la soarele care apunea în depărtare...

N-am stat mult la ţară. După câteva zile m-am întors în oraş. Căldura puternică m-a izbit cum am intrat în oraş. Deodată mi s-a părut totul atât de mic, de îngust, şi mi s-a făcut dor de casa de la ţară, de cer, de grădină şi de curtea răcoroasă. 

Parcă mai trebuia să fac ceva la ţară...

Slavă Domnului pentru toate!

vineri, 13 iulie 2012

Familia creştină, Vacanţe creative

O emisiune foarte bună pe Trinitas TV cu participanţi extraordinari :)

Familia creştină (9 iulie 2012)
Vacanţe creative
O puteţi viziona aici: http://trinitastv.ro/emisiuni/familia-crestina

marți, 10 iulie 2012

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Părintele Rafail Noica

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Preţul pe care-l vom plăti

Corina Negreanu

Săptămîna trecută a fost o ştire televizată cum că un adolescent şi-a omorît mama cu bestialitate, după care şi-a reluat liniştit distracţia jocurilor pe calculator. Fără resentimente. În ultima vreme, foarte multe mame distruse vin la duhovnic cu această problemă din care se nasc conflicte majore în familia lor, precum şi grave degradări ale calităţilor esenţiale în dezvoltarea caracterului copiilor . Captivaţi de jocurile interactive pe internet copiii/adolescenţii cad pradă acestora, aidoma dependenţiilor de substanţe halucinogene. Sunt gata să facă orice pentru a-şi satisface dorinţa, fie să fure de la părinţi bani sau orice obiect preţios din casă pentru a obţine bani în schimbul lor, de oriunde, doar pentru a putea continua să intre în lumea virtuală a jocurilor, evident contra cost, unde părinţii sunt parolaţi şi unde nu li se acordă accesul. În acea lume virtuală înrobitoare asupra psihicului micuţilor iniţiaţi dar şi a adolescenţilor vulnerabilizaţi, cei în cauză, îşi pot împropria orice identitate prin jocurile nocive de acest gen, pot face tot ce le trece prin cap, pot să acceadă diverselor roluri, pot să omoare(ce exerciţiu de eliminare a semenului!...) etc., etc., singurul lucru condiţionant al dublei lor identităţi create sunt banii de care au nevoie, repet, pentru a o exercita virtual. Pericolul este mare deoarece copilul va prefera identitatea creată virtual, cea reală devenind o corvoadă ce necesită eforturi de neagreat. Cînd o mamă a interzis copilului ei să se mai joace pe calculator, acesta a recţionat atît de violent, cu ochii ieşiţi din orbite, gata să muşte sau să distrugă tot din casă, încît singura soluţie plauzibilă de a ieşi din situaţie a fost chemarea disperată a salvării. Copilul ei manifesta reacţii tipice celor aflaţi în sevraj. Era de nerecunoscut şi de nestăpînit, iar acesta este doar un sigur exemplu tipic din cele ce îmi trec tot mai des pe la urechi. Sîmbătă, căutîndu-mi un CD de muzică prin mall, am aflat cu groază cîte asemenea programe cu jocuri sunt puse la dispoziţia clienţilor sau potenţialilor ademeniţi spre cumpărare, cu abonament pentru diverse niveluri de joc. Iertaţi-mă, dar încă nici eu nu m-am lămurit exact asupra acestui fenomen şi nu îi cunosc decît parţial termenii. Uluitor de multe, în magazine sau standuri, sunt la o adică, foarte, foarte accesibile. Duhovnicii se vor confrunta şi vor trebui să găsească soluţii abile, ca să nu le spun de-a dreptul harismatice (pe măsura periculozităţii noilor patimi distructibile uman), adaptate, cu eficienţă practică acestor provocări grave, de personalitate, cu impact social greu de prevăzut, la care nici psihologii nu mai fac faţă în munca lor specializată de a salva copiii de dependenţă, precum şi de echilibrare, funcţionalitatea normală a întregii vieţi de familie. Probabil că niciodată în istoria familiei şi a socieţăţii, părinţii nu au fost confruntaţi cu astfel de probleme fără precedent în impulsivitate şi violenţă infantilă, lipsă de control emoţional la copiii deveniţi foarte neascultători şi cu o manifestă voluptate a însingurării. Ei devin trişti, introverţi, iritabili pînă la săvîrşirea de crime, fie acasă, fie chiar şi în şcoli. Cum s-a ajuns aici? În societatea progresistă de consum marcată de concurenţă globală şi de un standard de viaţă decent, părinţii sunt foarte preocupaţi de obţinerea banilor, nevoiţi în felul acesta să muncească mai mult ca să aibă cele necesare traiului actual, şi în consecinţă, mai puţin timp liber de petrecut cu familia. Cu copiii. Aceştia, foarte greu mai pot fi supravegheaţi, calitatea legăturilor emoţionale dintre membrii familiei fiind şi ea grav avariată, degradată. Mai mult ca oricînd, tinerii şi copiii cad pradă uşoară a trei forţe care se dezlănţuie în prezent pe scena lumii: economică, cea tehnologică şi cea informaţională. Copilăria s-a schimbat, viaţa emoţională, afectivă a copilului suferă grave carenţe în procesul de maturizare a viitorului adult. Vremurile s-au schimbat, existenţa a devenit agitată, complicată, incitantă, extenuantă, stresantă şi deosebit de provocatoare. Copiii sunt supuşi atîtor surse de distragere a atenţiei şi de influenţe: media, de gaşcă, de modă, etc... Specialistul în psihiatrie infantilă James Comer sublinia faptul că ,,niciodată în istoria omenirii copiii nu s-au confruntat direct cu atîtea informaţii nefiltrate de către adulţii care le poartă de grijă". Părinţii la rîndul lor sunt bombardaţi de o groază de informaţii ,,specializate" despre creşterea copiilor şi pregătirea lor pentru viaţă, încît ei înşişi devin derutaţi.În acelaşi timp,văd în jurul meu mame obsedate de ideea de socializare a odraslei lor, de excesiva preocupare de a găsi un talent copilului chiar şi atunci cînd acesta e aproape inexistent, doar pentru că dă ,,bine" în faţa societăţii şi a unui eventual CV împănat... Sau, o situaţie mai degradantă, cînd copiii sunt chiar încurajaţi de către proprii părinţi să-şi cultive acele ,,calitătăţi" considerate ilicite altădată, de a face faţă economiei de piaţă prin acel ,,trebuie să te descurci în viaţă călcînd şi peste cadavre", cu orice preţ, acest tip de comportament fiind calificat în societatea românească postdecembristă, un chip al virtuţii şi al reuşitei personale. O confuzie a valorilor generată, susţinută şi încurajată de părinţi, la ,,şcoala" de-acasă. Echiparea cu o identitate impusă de către părinţi copilului va sucomba însă prin diverse decompensări. Daniel Goleman autorul unei cărţi demnă de luat în seamă Inteligenţa emoţională, explică foarte limpede de ce ca şi părinţi, preocupaţi în mod superficial însă de educaţia copiilor şi de calitatea vieţii emoţionale a familiei noastre, din n motive raţionalizate, neglijăm rolul sentimentelor în dezvoltarea sănătoasă a copiilor noştri... Astăzi, şi din ce în ce mai mult mîine, plătim preţul scump ca părinţi, ca familii, ca societate, dată fiind creşterea violenţei şi a lipsei de respect. Plătim un preţ cînd, copiii deveniţi adulţi se poartă imatur afectiv atunci cînd la rîndul lor sunt părinţi şi-şi tratează bebelaşii ca pe nişte obiecte sau accesorii personale, nu de rare ori abandonul parental exercitîndu-se printr-o gamă imensă şi subtilă de forme. Plătim un preţ atunci cînd punem accentul pe dezvoltarea intelectuală şi uităm de inima copiilor noştri, de suflet. Plătim un preţ scump atunci cînd deşi le oferim atîtea obiecte (surogate ale iubirii noastre egoiste), ei sunt totuşi nefericiţi, cu tulburări din ce în ce mai grave de comportament. Şi preţul acesta va fi unul destul de mare.

Fără titlu


Ce căutări au dus la postări de pe blogul Iubirea contează.

luni, 9 iulie 2012

Somba, fabulă africană

Toţi iepurii au ochii mari şi urechile lungi. Dar care dintre ei s-ar putea asemui cu iepurele din povestea noastră? Nu că ar fi fost iepurele acesta cine ştie ce dihanie grozavă. Nici pomeneală de aşa ceva! Era un iepure mititel. Îl chema Somba şi trăia la marginea unei păduri adânci.
Numai atâta că ochii lui mari scăpărau de viclenie. Iar sub urechile lungi, răsucite şi ascuţite, avea o minte nemapomenit de isteaţă. Asta era tot. Aş putea doar să vă mai spun că umbla încins cu o curea de piele roşie, de care atârna un săculeţ împletit din frunze de palmier. Se slujea de curea şi de săculeţ la tot felul de întâmplări care se puteau ivi în viaţa unui iepure mic şi isteţ, care trăieşte la margine unei păduri adânci. Cum a fost, de pildă, întâmplarea din zilele când se porniseră peţitori nenumăraţi, din toată pădurea, la fata fără pereche de frumoasă a lui Niaka. Niaka aceasta era o antilopă pitică. Era şi ea isteaţă şi cu ochii mari. Dar vezi că ea mai era şi înţeleaptă, şi despre înţelepciunea ei mersese vestea în toată lumea. Când văzu aşadar Niaka cât sunt de mulţi cei ce ar vea să o ia de nevastă pe fata ei, se gândi bucuroasă că are de unde să şi-l aleagă pe cel mai bun. Şi se apucă să spună la care cum venea că nu o dă pe fata ei decât celui ce va putea să-i aducă laptele bivoliţei sălbatice, blana leopardului şi colţule elefantului.
Ca să-i încerce.

Dar cine se va încumeta la asemena isprăvi nemaiauzite? Toţi se codeau. Şi iată că, în timp ce peţitorii plecau unul câte unul, cu coada între picioare, veni şi Somba, cu ochii mari şi urechile ascuţite, să vadă fata.
Şi fata lui Niaka îi plăcu aşa de mult lu Somba, încât isprăvile cerute i se părură, de la bun început, floare la ureche. Avea şi el socotelile lui. Aşa că, de a doua zi chiar, se puse pe lucru.
Făcu mai întâi din nişte anume seminţe de iarbă un păsat subţirel şi frumuşel. Era o mâncare să te lingi pe bot, nu alta. O băgă în săculeţ şi porni spre hăţişurile bivoliţei. Când ajunse aproape de tot de bivoliţă, se ascunse după o tufă, chipurile să nu-l vadă nimeni, şi începu să umble la săculeţ. Bivoliţa îl văzu şi vru să ştie ce are Somba în săculeţ, de se ascunde aşa. Somba n-avu încotro şi trebui să-i dea să guste. După ce gustă, bivoliţa strigă:
- Grozavă! De unde o ai?
Atunci Somba se ridică pe vârful picioarelor, ca să ajungă la ureche bivoliţei, şi îi spuse în mare taină, pe şoptite:
Vezi copacul mare şi înalt de acolo? Şi-i arătă cu lăbuţa un baobab de la marginea pădurii. Sub scoarţa lui subţire, tot trunchiul copacului e plin de bunătatea asta din care ai gustat. Cu dinţii mei mititei n-am putut scoate mare lucru. Dar dacă te-ai repezi tu, cu coarnele tale mari şi puternice, ai face o gaură aşa de largă în trunchiul copacului, că am putea să mâncăm amândoi pe săturate.
- S-a făcut, spuse bivoliţa. Îşi aplecă fruntea şi se repezi cu toată puterea înspre copac. Coarnele intrară atât de adânc în trunchiul copacului, încât bivoliţa nu şi le mai putu trage înapoi. Era prinsă ca într-un cleşte.
- Îmi dai voie? întrebă Somba. Scoase din săculeţ o ulcică mică şi începu să o mungă pe bivoliţa care nu se mai putea apăra. După ce-şi umplu ulcica, dădu fuga la Niaka. Uite, până una-alta, laptele bivoliţei sălbatice.


Apoi Somba se duse acasă. Se ferchezui şi se perie cu mare grijă, îşi umplu săculeţul cu piper roşu şi o porni spre casa leopardului.
- Ce-ai zice, leopardule, de o baie în rău?
- Ai venit tocmai la timp, răspnse leopardul. Am făcut astăzi curăţenie mare prin casă şi tare mi-ar prinde bine o baie.
Şi o porniră amândoi spre râu. La malul apei, Somba îşi aruncă săculeţul în iarbă şi spuse:
- Nu crezi că ar trebi să ne dezbrăcăm de hainele astea frumoase?
- A, sigur că da, răspunse leopardul. Eu în orice caz îmi scot haina mea frumoasă.
Aşa şi făcu. Îşi aruncă haina lui cea frumoasă lângă săculeţul lui Somba. Apoi intrară în apă. Deodată Somba îşi dădu seama că uitase să-şi scoată cureaua lui roşie.
- Zăpăcit mai sunt. S-a udat toată. Acum trebuie să ies s-o pun la uscat. Somba ieşi la mal, deschise săculeţul şi frecă cât putu el mai repede şi mai bine haina leopardului cu piper roşu. Apoi se întoarse în apă. După câtăva vreme ieşiră amândoi la mal. Leopardul dădu să-şi îmbrace haina. Dar nu ştiu cum s-o scoată mai repede. În viaţa lui nu mai pomenise aşa usturime. Iar săculeţul lui Somba mirosea îngrozitor. Era limpede: în timp ce se îmbăiau, venise cineva şi le mânjise lucrurile cu ceva care mirosea şi înţepa groaznic. Ce era de făcut? Somba se hotărî să rămână la râu să-şi spele săculeţul.
- Şi cu haina mea cum rămâne? se îmbufnă leopardul.
- Las-o aici, îl linişti Somba, ţi-o curăţ eu de ţi-o fac ca nouă. Şi mâine ţi-o aduc acasă.
-Ei da, aşa mai merge, încuviinţă leopardul.
După ce plecă leopardul, Somba dădu fuga la Niaka.
-Iată-ţi şi a doua dorinţă împlnită: blana leopardului.

De acolo Somba se duse de-a dreptul la locul unde ştia el că se află turma elefanţilor celor mai mari. Se opri la câţiva paşi de cel mai mare elefant şi începu să privească fără încetare cu ochii larg deschişi spre cer. Din când în când dădea plin de uimire din cap şi spunea: ''Vai, ce frumos!'' Cel mai mare elefant se uită şi el în direcţia în care privea Somba şi spuse:
-Ce vezi tu acolo, dragă Somba?
Somba se uită mirat la marele elefant:
- Cum, tu nu vezi minunăţia aia de pe cer?
Cel mai mare elefant se uită din nou la cer. Nu vedea nimic. Toţi elefanţii se uitară la cer: nu vedeau nimic.
- Nu vedem nimic, spuseră în cor, dar tare am vrea să vedem şi noi minunăţia de pe cer.
- Voi nu vedeţi nimic, spuse Somba după ce se gândi puţin, fiindcă voi sunteţi mari, mari de tot şi aveţi ochii mici, pe când eu sunt mic, mic de tot şi am ochii mari. Ca să vedeţi şi voi, trebuie să vă urcaţi unul pe spatele celuilalt şi când cel mai mare elefant o să se urce sus, sus de tot, nu numai că o să poată să vadă minunăţia de pe cer, dar o să poată s-o şi apuce cu trompa.
- Somba are dreptate, spuseră elefanţii, aşa o să facem. Şi se urcară unul pe spatele celuilalt. Şi se făcu un turn înalt, înalt, înalt, cum nu-i mai fusese nimănui dat să mai vadă vreodată. Când elefantul cel mai mare ajunse sus, sus de tot, Somba puse repede sub piciorul dinapoi al primului elefant de jos un tăciune. Pe elefant îl fripse şi îl duru atât de rău, că n-avu încotro şi făcu un pas înainte. Tot şirul de elefanţi începu să se clatine şi elefantul cel mai mare de sus de tot căzu şi când ajunse jos îşi rupse un colţ. Toţi elefanţii căzură şi începură să se certe. Somba luă repede colţul rupt şi-l ascunse într-un tufiş. O pasăre care văzuse totul strigă către marele elefant:
- Somba ţi-a ascuns colţul în tufiş.
Dar elefantul, înfierbântat cum era, nu înţelese prea bine.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el.
- Pasărea asta mică şi obraznică, se grăbi să răspundă Somba, îndrăzneşte să râdă de voi.
Mânia elefanţilor nu mai cunoscu margini. Se repeziră toţi, din toate părţile, s-o prindă şi s-o nimicească pe pasărea cea mică. În timp ce elefanţi fugeau înnebuniţi încoace şi-ncolo, Somba luă colţul şi-l duse la Niaka.
- Iată şi a treia dorinţă împlinită: colţul elefantului. Acuma poţi să-mi dai fata.

Dar Niaka cea înţeleaptă îi răspunse aşa:
- Ţi-am văzut isprăvile şi mă închin în faţa isteţimii tale. Dar dorinţele pe care tu le-ai îndeplinit prin înşelăciune, eu le-am născocit ca să-mi pun peţitorii la încercare şi să-l găsesc dintre ei pe cel mai viteaz. Îţi dai şi tu seama, dragă Somba, cu mintea ta cea isteaţă, că una-i vitejia şi alta-i înşelăciunea. Şi vezi bine că nu pot să-mi dau fata pe mâna unuia care e în stare să înşele toată pădurea.

Nu ştiu dacă toţi iepurii au ochii atât de mari şi urechile atât de lungi, cum erau ochii şi urechile lui Somba la auzul acestor vorbe.

Din Facla lui Bisonghe, Fabule şi legende africane
povestite de Theodor Dan
Ilustraţii: Petre Vulcănescu
Editura Tineretului, Bucureşti, 1963

sâmbătă, 7 iulie 2012

Rugăminte

Vă rog mult, pomeniţi la rugăciune pe Lucian.

Când părinții tăi îmbătrânesc

După ce zice: „Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău, și pre aproapele tău”, bine adaugă Legea: „Cinstește pre tatăl tău și pre muma ta”.

Aceasta este prima treaptă a dragostei, căci Dumnezeu a vrut ca ei să fie mai marii tăi. Cinstește-i slujindu-le, ca nu cumva să-i jignești: nici măcar cu o privire nu se cuvine rănită dragostea părinților.

Dar puțin lucru este a nu-i răni. Cinstește pe părinții tăi, căci Fiul lui Dumnezeu Și i-a cinstit pe ai Săi. Ai citit că „era supunându-Se lor”: dacă Dumnezeu S-a supus robilor, cum trebuie să te supui tu părinților? Cinstea și pe Dumnezeu Tatăl, așa cum nimeni nu L-a putut cinsti, încât S-a făcut ascultător până la moarte (Filip. 2, 8).

Nu răbda, fiule, ca mila altora să-i hrănească pe părinții tăi; nu răbda ca posturile săracilor să le asigure hrana părinților tăi. Dacă nu le porți de grijă de drag și ca să-ți fie bine, măcar de rușine hrănește-i tu, fiule, sau tu, fiică.

Nu-ți crapă obrazul dacă, intrând tu în biserică, maica ta bătrână întinde mâinile către alții și, trecând pe lângă ea fiica, cere pomană de la străini, pe când tu pășești cu capul sus și saluți din priviri, vânturându-ți haina,cerceii, brățările și inelele?

Dar dacă-și întoarce cuvântul spre tine, cerând datoria firii, prețul hranei pe care ți-a dat-o, mâinile tale care-i datorează slujire celei ce te-a născut? Ce-i vei răspunde?

Sf. Ambrozie cel Mare, Tâlcuire la Evanghelia după Sf. Luca, VIII, 74 (PL 15, 1788) - Traducere de Marius Ivaşcu

Ortodoxie şi viaţă

joi, 5 iulie 2012

Maică, ce minune!!! Ce minune!!!

Sărut mâna!
Am fost la eco! E băieţel!!! Maică, aşa minune n-au văzut ochii mei niciodată!
Eram hotărâtă să mă duc să pun o sută de întrebări căci eram foarte neliniştită şi mi-era frică. Când a dat drumul la imagine am amuţit cu totul! Îl vedeam pe mititelu meu!!! Ştiţi, m-am speriat iniţial! E OM!!! Da, mă uitam că în mine stă un Om cu cap, mâini, picoare şi toate, toate! Când i-am văzut făţuca era cu mâna la ochi şi încruntat, ăarea speriat... l-am binecuvântat şi i-am spus să nu se teamă că mami vrea doar să ştie că e bine şi apoi îl lasă în pace, nu îl mai deranjează în căsuţa lui. I-am spus că îl iubesc, îi spuneam într-una că îl iubesc şi parcă îmi venea să îl îmbrăţişez... dar eu chiar îl îmbrăţişez: îmi iau burtica în braţe şi îi spun că abia aştept să îl iau şi pe el, dar să aibă răbdare să crească mare şi puternic să poată trăi şi în afară. Şi-a luat mânuţa de la ochişori şi s-a culcat, a pus-o sub căpşor! Parcă sunt eu când eram mică şi mă învăţa bunica să dorm cu mânuţele sub cap a rugăciune că atunci vine Maica Domnului şi îmi protejează somnul.
Au fost nişte momente incredibile! Maică, ce minune!!! Ce minune!!! Când am ieşit sărutam parcă cu nesaţ pozele alea! Copilaşul meu iubit!!!
Zilele astea m-a copleşit ideea că e pentru toată viaţa, că viaţa mea se schimbă definitiv acum. Cumva că la nuntă când nu-mi puteam lua privirea de la icoană şi Îi spuneam Domnului că nu ştiu în ce mă bag, dar mă bag cu El şi e "obligat" să mă ajute. Aşa şi acum. Mi se pare imposibil să iubeşti un om toată viaţa. Şi punând asta în faţa Domnului m-am liniştit, că nu iubesc eu, ci El! Şi pentru El nu e greu să ne iubească toată veşnicia, d'apoi ăia câţiva ani de pe aici.
Atât. Au ieşit toate bune, i-a făcut Doamne de toate!!! Să mai îndrăzneşti să afirmi că facem noi copiii... păi cum să fac eu aşa minune? Trăiesc într-o uimire totală legată de corpul nostru! Ce minunăţie, Maică! Mă uit cum singur "ştie" ce are de făcut şi îi face loc lui bebe cu atâta dragoste! Da, celulele mele îşi iubesc rodul!

Sărut mâna, Măicuţa mea dragă!
C. V.
***
Slavă, Ţie, Doamne, slavă Ţie!
Mulţumesc mult copila mea şi te rog să nu te superi că pun şi acest mesaj pe Site dar vreau ca toate mămicile să trăiască în mod conştient minunea de a fi casă unui om nou şi părtaşe active la această lucrare dumnezeiască!
Doamne, Te rog, fă ca toate mămicile să intre în Biserica Ta şi să primească Viaţa Ta dăruită prin Sfintele Taine ca să biruiască orice răutate sau boală sau neputinţă din această lume!
Cu dragoste şi rugăciune şi binecuvântare,
Maica Siluana



Doamne ajută!
Am continuat un pic mic mic cu ieşirea din labirint. Maică, nu mai pot să fac nicio rugăciune ca înainte, căci mereu gândul şi rugăciunea se îndreaptă ori spre copil ori spre tăticul lui. Nu ştiu... citesc şi psalmii şi rugăciunile cu voce tare, dar parcă le citesc să le audă Bebe, să înveţe de pe acum să îi binecuvânteze pe vrăjmaşi, să înveţe de pe acum să vorbească cu Domnul... nu ştiu... e ciudat tare, toate sunt date peste cap! Cum să vorbesc cu Dumnezeu despre altceva, când Copilaşul meu mă înghionteşte de parcă ar zice "Mami, zi-I şi de mine!!!!" Nu ştiu dacă e normal, dar cum să nu îl bag în seamă? E aşa mic şi scump şi are nevoie de dragoste ca să crească mare şi voinic şi dacă nu de la Doamne de la cine?

Sărut mâna!
C. V.
***
Adevărat spui, Om drag!
Fie ca acest adevăr să intre în mai multe urechi şi să dea rod în mai multe inimi!
Cu rugăciune şi binecuvântare şi recunoştinţă pentru hărnicie şi curaj!

Maica Siluana

Up: Love Story

Bun de citit

''Dar ce nu înţelege poporul român este că nu, nu trebuie să treci bacul. Nu toată lumea trece bacul. Notă de trecere iau cei care au reuşit să-şi însuşească un anumit procentaj de cunoştinţe din tot ce au studiat în liceu, iar note de 9 și 10 iau nu cei peste medie, ci cei bine şi foarte bine pregătiţi. Aşa trebuie să fie într-o ţară normală. Aşa e, de exemplu, la francezi, care învaţă pentru bac ani de zile doar pentru a-l trece.

Şi mai e un lucru pe care poporul român pare să-l fi uitat de vreo 10 ani încoace: nu toată lumea trebuie să aibă o diplomă de facultate. Nu e nici o ruşine să fii şofer, zugrav, electrician sau faianţar. E firesc ca lucrurile să meargă pe dos într-o ţară cu mai mulţi piarişti şi experţi în comunicare decât constructori sau muncitori. Economia, din nefericire, nu se construieşte pe bază de comunicate de presă.''


Nu ştiu cum am ajuns aici pe blogul acesta, dar nici nu mai contează :)
Cert este că îmi place ce scrie şi cum scrie.
Aici aveţi un fragment din Bacul, această mare perlă

O atitudine lascivă se copiază foarte devreme atunci când e văzută peste tot şi percepută ca fiind ceva normal

Inchiziţia în fustă sau Noul Cinema Paradiso la mine acasă

Răsfoind ieri câteva reviste de amenajări interioare – din când în când, spre disperarea Grădinarului, îmi vin idei revoluţionare – mi-au căzut ochii pe o pagină căreia, de obicei, nu-i acordăm nici o atenţie. O pagină din care nu înveţi nimic, deşi poţi afla ceva. O pagină care te invită să pierzi tu, ca să câştige altul. O pagină subţire, fără ecou, cu o estetică la grad de bibelou. Mai pe scurt, o pagină de publicitate. Şi mai exact, o pagină care te invită să-ţi cumperi un duş. Până aici, numai de bine.

Cum însă te invită? În imagine apare duşul minune care, cât ai apăsa pe buton, îi face fericiţi pe un el şi-o ea, goi şi surâzători. Am spus goi? De fapt, îşi acopereau goliciunea unul cu trupul celuilalt. Surâzători datorită duşului, desigur. Unde să-ţi mai afli astăzi fericirea dacă nu sub un duş? Şi, atenţie, nu sub orice dus, ci doar sub duşul din această revistă.

Este devreme. Copiii încă dorm. Cu o mână hotărâtă, am rupt pagina cu reclama. Am îndoit-o în patru, să nu mai rămână colţ de duş la vedere. Ei, aţi înţeles voi, duşul sărmanul n-are nici o vină. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă unul din copii, răsfoind, ca mine, această inofensivă revistă de amenajări interioare, ar fi dar peste reclama despre care v-am povestit? - Mami, ce face nenea cu tanti aici? – Păi… fac baie, nu vezi? – Dar de ce o ţine aşa? – Să nu alunece!

Ei, bine că este încă devreme şi copiii dorm, mi-am zis, răsuflând uşurată. Apoi am dat pagina. O noua reclamă, din fericire fără duşuri. Doar cu o balustradă de scară de vânzare. Pe balustradă, cu spatele la noi, o doamnă. Din fericire, îmbrăcată. Din nefericire, cu nişte pantaloni foarte strâmţi. Nişte forme mai curbe decât balustrada îţi atrăgeau atenţia fără să depui un efort prea mare.

A două pagină ruptă şi împăturită. A urmat a treia, cu o altă doamnă. - De vânzare biroul, duduie? – De vânzare moşule! – Dar de ce nu te-nchei la sacou? Ţi se vede sutienul complet, drăguţa de tine! – Am pierdut un nasture şi n-are cine să mi-l coasă! Fie-ţi milă măcar matale, cumpără biroul, că poate cu banii îmi iau alt sacou.

Deja, revista nu mă mai interesa pentru amenajările construite cu ingeniozitate. Creativitatea, inteligenţa, măiestria designerilor de interior păleau în faţa creativităţii, inteligenţei, măiestriei designerilor de publicitate. Iar eu, din visător mă transformasem în vânător. E şi asta o meserie, până la urmă. Paginile cădeau sub ghilotina mea, una câte una. Nu de fiecare dată pentru un trup prea sumar îmbrăcat. Uneori pentru o privire prea obraznică. Toate decapitările aveau, însă, un numitor comun. Senzualitatea ca ambalaj general pentru a vinde gresie, bormaşini, parchet sau mobilă de bucătărie. Cât despre baie, nici n-ar trebui să mai comentăm. Nu puteam avea chiar pretenţii absurde, doamne cu paltoane în cadă sau măcar cu perdeluţa trasă la duş. Să fim serioşi!

De întrebări incomode credeţi că-mi era mie teamă? Va înşelaţi. După altceva suspinam. Altceva protejam. Exact acel lucru care mă făcuse până atunci, când mai răsfoisem revista, să nu observ paginile respective. Se cheamă pierderea inocenţei şi, la vârsta mea, nu ar fi fost un lucru nefiresc să mă caracterizeze. Dar un copil care priveşte, chiar dacă nu înţelege, începe să se încarce cu sentimente. O atitudine lascivă se copiază foarte devreme atunci când e văzută peste tot şi percepută ca fiind ceva normal. O privire sfidătoare, poruncitoare, se ia mai repede decât un guturai. Imagini încărcate de murdărie ca un tren încărcat de marfă, trecând din revistă în mintea şi sufletul copilului care le priveşte. Avem datoria să nu răpim curăţia acestei priviri. Să nu forţăm maturizarea precoce, să nu violăm lumea poveştilor. Să nu zdrobim diamantul scânteietor dintre gene care, oricum, se va pierde mai târziu, fără a fi înlocuit cu nimic, din păcate.

Să nu rupem flori de colţ, să nu împuşcăm capre negre. Nu sunt doar flori, sau capre. Sunt mai mult decât atât. Sunt nepreţuite. Cu cât mai mult cântareşte sufletul unui copil, mă întreb? Inocenţa nu e şi ea o floare rară? De ce nu iese nimeni în stradă să o apere? De ce nu protestează nimeni atunci când e călcată în picioare?

M-am întrebat, rupând pagini după pagini, dacă nu cumva am luat-o razna. Dacă nu cumva copiii trebuie crescuţi fix în lumea în care s-au născut. Dacă nu le fac mai rău protejându-i. Dacă nu cumva trebuie să-i vaccinez de-acum pentru o viitoare imunitate vizuală. Şi-apoi, de ce mă încăpăţânez să trăiesc fără televizor, fără fanta şi fără chipsuri? Când vor creşte mari, oricum vor face doar ce vor ei.

Şi chiar atunci mi-am adus aminte de Cinema Paradiso. Da, filmul acela cu cinematograful în care erau cenzurate toate scenele de iubire dintre personaje. Toate săruturile erau decapitate cu o aceeaşi necruţătoare mână care smulgea acuma paginile din reviste. Ah, cât s-au mai schimbat vremurile! Pe-atunci, măcar, mai exista iubire. Acum, doar publicitate.


Viaţa la ţară

marți, 3 iulie 2012

Domnul nu împinge cu umărul în uşă, dragul bunelului...

Stareţul Selafiil Siberianul

''Dragul bunelului, ce pot eu să-ţi spun! Înger din cer de ar veni, şi mai mult decât atât, legiuni de îngeri de ar trimite Domnul să vestească voia Lui şi să îndemne la pocăinţă, daca omul voieşte a-şi astupa urechile, astupate vor fi acestea şi nimic nu vor folosi nici sfatul, nici implorarea, nici vorba bună.

Ci tu nu abandona, nu lepăda, dragul bunelului, ruga ta. Pomeneşte-i cu aceeaşi sârguinţă, roagă-te Maicii Domnului să înmoaie inima celor împietriţi. Cale de întoarcere există oricând. Pocăinţă este în orişice situaţie, copilul meu, ştii aceasta. Pentru îndurările nemărginite ale Milostivului Dumnezeu, nădejde este până la moarte.

Întru o pictură foarte răspândită de la începutul secolului, ilustrând cuvântul Domnului: Iată, Eu stau la uşă şi bat, Mântuitorul, asemenea unui călător ostenit de cale, bate la uşa unui han, pe înserate; însă dacă bagi bine seama, uşa la care El bate nu are mâner ori clanţă pe dinafară, are numai pe dinăuntru. Aceasta arată ceva… Domnul nu împinge cu umărul în uşă, dragul bunelului; uşa are mâner numai pe dinlăuntru, numai pe dinlăuntru…

Bunelul te iubeşte şi te roagă să-l ierţi de te-a întristat.

+Selafiil ”

Fragment preluat de aici Dulceaţă şi durere duhovnicească de la Avva Selafiil Siberianul

luni, 2 iulie 2012

Dacă tinereţea ar şti...

Arhimandrit Arsenie Papacioc
15 august 1914 - 19 iulie 2011

Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse, sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negre, în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim, şi mulţi au murit.
Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în camere frigorifice ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi nu am cedat. Hristos nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui, ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El.
Aici a fost Biserica – în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete, prin alfabetul morse.
Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.
Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.
Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea.
Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă!” Iar ea a răspuns: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu!” Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă.
Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii.

Mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! Rugăciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi chiar cei mai simpli creştini. Rugăciunea a pătruns inima cerurilor – care erau poate mâhnite pe pământeni –, şi pe aceleaşi urme au venit răspunsurile salvatoare. Şi aşa s-a contribuit la menţinerea în viaţă a credinţei pe pământ, din neam în neam.

Rugăciunea este un contact permanent al inimii tale cu inima lui Dumnezeu. Este vorba de a-L face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt cu inima ta, cât mai continuu.

Ce credeţi că ne şopteşte neîntrerupt Domnul Iisus Hristos la urechea inimii noastre, cu glas îndurerat şi dulce, cu inima picurând sânge: „Iubiţi, iubiţi frumos, iubiţi pe toată lumea, iubiţi cu mai multă aprindere inima rănită. Cât am plâns şi am suferit Eu pentru rănile semenilor voştri! Fiindcă şi Eu ştiu să plâng. Şi plânsul Meu este mut şi nemângâiat de nimeni din lume. Şi cât de mult vă iubesc Eu! Şi iubirea Mea este divină. Numai atât vă cer şi-Mi este de ajuns şi Mă voi odihni în voi.”

Să ai la tinereţe puţină bătrâneţe, că atunci sigur vei avea la bătrâneţe multă tinereţe.

Eu până la 20 de ani am făcut şi sport. La data aceea am fost primul la întreceri interşcolare de viteză şi al doilea la sărituri, care s-au desfăşurat în Bucureşti. Învăţam şi făceam mişcare. Foarte mult mi-a ajutat!

– Eşti trandafir?
– Nu, nicidecum, sunt o frunză.
– Nu. Eşti trandafir.
– Nu. Nu sunt.
– Eşti, pentru că miroşi a trandafir.
– Nu. Sunt o frunză, dar am stat cândva lângă un trandafir.

Ca fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să spun la cât mai mulţi şi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana şi poate slăbiciunea ta te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o şi numele lui Dumnezeu din tine nu L-ai şters. Aşa, păcătos cum eşti, Dumnezeu este cu adevărat mult iubitor şi pentru că-L recunoşti mult milostiv şi iertător, te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit.
Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească şi marile tale căderi rămân simple accidente.

Mă întreabă multă lume, şi mai ales studenţimea, care începe să spicuiască niţel dincolo de normalul lucrurilor: Ce facem, părinte, cu Occidentul acesta, că uite, s-au împrăştiat concepţii amestecate? Eu dau răspunsul acesta, dragii mei: Pune-te tu la punct! Pune-ţi viaţa la punct, cercetează-te pe tine! Te cunoşti prea puţin, te minimalizezi! Asta nu este o smerenie, asta este o slăbiciune. Ai atâtea relaţii, ai relaţii cu Cerul. Avem îngeri păzitori, dragii mei. Îngerul păzitor nu doarme ca un paznic. Păzeşte cu adevărat, căci este alături de Dumnezeu cu puteri mari şi în relaţie cu alte miliarde de îngeri. Există în Canonul îngerului păzitor un verset care spune: „Sfinte îngere, fă rugăciune de obşte cu îngerii toţi pentru mine!” El face, şi îngerii din ceruri fac toţi.

Să ştiţi să iertaţi şi pe faţă şi în ascuns. Trebuie să daţi valoare timpului acestuia, singurul, absolut singurul pe care îl avem. Iertarea, nimic nu va zgudui ca iertarea, atunci când cineva se aşteaptă, după fapta lui rea, la pedeapsă.
Domnul să vă dea putere împotriva întristărilor. Să vă dea un dor în inimă, singur numai pentru El, să puteţi iubi pe toţi în lume şi să jertfiţi, de asemenea.
Totul este să ai inima prezentă şi un zâmbet ascuns în ea.

Fără de Mine nu veţi putea face nimic! Şi din moment ce nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. Îţi dă să te ridici, să rupi din tine pentru alţii, să-ţi pui viaţa interioară la punct, să gândeşti frumos, să ştii să suferi pentru adevăr! Şi chiar pentru fratele tău.
Atunci, da, harurile vin din abundenţă.

Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte.

Cuvinte către tineri, Revista Mănăstirii Putna

PDF