Treceți la conținutul principal

Începutul contemplării este viziunea propriilor păcate

Părintele Rafail Noica

Căderea omului de la Dumnezeu a fost o cădere prea timpurie, nu că o cădere şi-ar avea o vreme a ei, ci timpurie în sensul că dacă Adam ar fi putut să-şi facă nevoinţa în Duh şi în adevăr, prin care Dumnezeu i-ar fi deschis ochii, şi, treaptă după treaptă, ar fi ajuns până la şederea de-a dreapta Tatălui, poate că ar fi rămas în lume o experienţă mai bogată de Dumnezeu. Dar, cu căderea lui dintru început s-a poticnit de primul prag, de prima ispită. Ce înseamnă ispită? Înseamnă încercare. La prima încercare care i s-a pus în cale a căzut. Omul a rămas fără experienţă dumnezeiască îndestulată. Istoria a devenit o căutare a omului, o căutare de a-şi regăsi Dumnezeul pierdut, de a-şi regăsi firea pierdută, de a-şi regăsi originea de unde provine. Sensul adevărat al acestei istorii tragice a fost regăsirea lui Dumnezeu. Regăsirea lui Dumnezeu nu aşa ca un interes academic, ca să ştim despre Dumnezeu cât mai multe şi când murim să fim oamenii cei mai educaţi din cimitir… Important era, găsindu-ne şi originea şi ţelul, să ajungem să-l dobândim. Mi-am amintit acum de un tânăr din Bucureşti care acum mulţi ani (avea 16-17 ani), în deznădejdea pe care toţi o cunoaştem, îi întreba pe oameni: „De ce m-am născut?”. Este o întrebare care pare a fi puţin trăsnită. Oamenii mari ar trebui, din experienţa vieţii lor, să înţeleagă ceva mai adânc întrebarea aceasta. El primea răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?”. Nu, nu are nimic mai bine de făcut decât să ştie de ce şi pentru ce s-a născut în lumea aceasta. Răspunsul: „N-ai nimic mai bun de făcut?” îl socotesc criminal. Oamenii nu ştiu ce fac când dau răspunsuri de felul acesta. Ei înşişi nu au răspunsuri. Zicând „criminal” nu vreau să-i incriminez pe acei oameni, îi înţeleg prea bine, căci nici ei nu ştiu. Şi eu am străbătut viaţa căutând şi neînţelegând, până acolo unde Părintele Sofronie a fost primul prin care am început şi eu să trăiesc, să înţeleg, să aibă viaţa mea un început de sens. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat şi încerc să le împărtăşesc în cuvântările pe care le-am ţinut aici şi în alte părţi. Pe această linie, cel mai deplin sens al vieţii se conturează în cuvântul acesta proorocesc: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, dacă îl înţelegem. Un motiv pentru care Părintele Sofronie îl socotea teologic mai desăvârşit este pentru că ne împărtăşeşte o înţelegere teologică mai dreaptă despre Dumnezeul nostru şi despre sensurile vieţii. Dacă îl înţelegem drept îl putem trăi şi noi la nivelul nostru.

Revin la întrebarea: „Cum să îmi ţin mintea în iad?”. Dintr-o experienţă pe care, pesemne, o avusese Părintele Sofronie cu mai mulţi, ne spunea: „Voi să nu încercaţi să faceţi ca Siluan pentru că unii au ajuns în spitalul de nebuni!”. Cred că vorbea de oameni care îşi închipuiau că-şi ţin mintea în iad socotind că atunci când or să ajungă acolo, nu vor deznădăjdui, sau cine ştie ce gândeau… Aceasta este o lucrare a închipuirii omului şi, fiind închipuire, nu are realitate, nici nu are puterea ascultării că e tot omul care-şi face voia proprie. Voia proprie îl duce în iad sau la spitalul de nebuni – care, de multe ori, nu diferă mult de descrierile iadului pe care le citim în diferite scrieri. Expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” a fost înţeleasă de Siluan ca un îndemn să nu încerce prin propria sa putere, cu de la sine putere, prin rugăciune, prin nevoinţă, prin străduinţă, prin efort omenesc, prin nedormire, prin nemâncare, prin metanii etc. să iasă din acel iad că nu va putea niciodată. Să nu încerce nici să-şi închipuie altceva. Noi, de multe ori, ne închipuim: da, sunt rău, dar nu sunt aşa de rău ca acela, nu sunt ca Hitler care a provocat un război mondial etc. Asta este a trăi într-o închipuire, iarăşi în iad. A încerca să ieşi din asta este o nevoinţă. Dumnezeu îngăduie şi asta, dar ajungem să vedem că nu asta ne mântuieşte. Dacă traduc acum expresia: „Ţine-ţi mintea în iad…” în cuvinte accesibile gândirii noastre, trăirilor noastre şi în limbajul nostru modern, aş zice: „Omule, fii realist!”. „Ţine-ţi mintea în iad…” este la nivelul nostru, nu că să încercăm să ajungem până acolo, în iad. Dacă ajungem la măsurile Sfântului Siluan, ale Sfântului Antonie o să cunoaştem iadul deplin, care este unde suntem acum; iadul este starea noastră reală, dar prin dumnezeiască pronie ne este ascuns pentru că n-am putea să nu deznădăjduim. Însă, ce vedem că este starea noastră, aceea să o şi acceptăm. Să nu încerc să gândesc în sinea mea, să nu încerc să mă văd altceva, să nu încerc să muşamalizez starea mea. Când mă duc la preot şi îmi spovedesc păcatul, câteodată chiar cu durere, aceasta este deja este o doză – la nivelul meu de înţelegere, de trăire – de a-mi ţine mintea în iad. Am cunoscut ambele părţi ale spovedaniei – şi ca cel care se spovedeşte şi ca cel care primeşte spovedania – dar nimic nu mi-a fost mai obositor ca duhovnic decât să aud spovedanie de genul: „Părinte, eu n-am făcut mare rău, n-am ars casa nimănui, n-am făcut asta, n-am făcut aia…”. Obositor şi plicticos fiindcă simt că omul nu şi-a găsit încă lumea, făgaşul. Când auzi, câteodată, spovedanii cumplite, sfâşietoare, dintr-un suflet care reprezintă un zbucium, care caută ieşire din asta, parcă şi duhovnicul învie şi, paradoxal, pe păcătoşii cei mai mari i-am iubit cel mai mult şi în mod spontan şi cu o iubire care, curios, stinge şi lucrările patimii în om. Am înţeles ceva din cuvântul Mântuitorului când zice: „Mai mult se bucură Dumnezeu şi îngerii de un păcătos care se pocăieşte decât de o sută de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă”. „N-au nevoie…” – o, ce întuneric împovărător ideea acesta că n-am nevoie! Dar, să ne dea Dumnezeu înţelegerea care este, cu precădere, puterea de a purta viziunea păcatului meu propriu şi înţelegerea de a spovedi. A spovedi – ca şi rugăciunea – nu este numai a mă duce şi a face ceva şi gata. A spovedi este o stare a duhului în care să trăim permanent, o conştientizare permanentă, un realism duhovnicesc permanent în care trăim. Şi, dacă ne învredniceşte Dumnezeu să vedem mai mult întuneric în viaţa noastră, să ne bucurăm că măcar vedem. Nu ne putem bucura de ce vedem, dar putem să ne nevoim. La început ne bucurăm că măcar vedem. Ce se întâmplă cu „vedem”? Se întâmplă că ni se dezvoltă văzul duhovnicesc. Părintele Sofronie are o carte: „Naşterea în Împărăţia cea neclătită” a cărei primă parte e mai grea pentru majoritatea pentru că e mai teologică, dar la sfârşit sunt nişte capitole scurte care sunt accesibile tuturor. Într-unul din ele zice că „începutul contemplării celei adevărate este viziunea propriului său păcat”. În acest sens trebuie să înţelegem cuvântul că a-ţi vedea păcatul (iadul) este deja o lumină pe care ne-o arată, îmi arată că sunt păcătos, deci lumina lucrează în mine. Părintele Sofronie zicea că acesta este începutul contemplării în sensul că acea lumină care acum îmi arată întunericul (iadul) meu – încă un motiv pentru „a nu deznădăjdui” – este lumina pe care o voi contempla în sfârşit ca lumină, în sfârşitul procedeului pocăinţei. Pocăinţa nu este doar o tânguire pentru boacănele pe care le-am făcut, nu este numai părere de rău. Este ceva mult mai intens decât o părere de rău, este o căinţă, este o mişcare duhovnicească, un avânt către cele veşnice, care trece, la început, prin contemplarea întunericului. Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. Aţi recunoaşte starea reală unde eşti este realism, este deja un fel de „a ţine mintea în iad”.

Comentarii

Carol a spus…
Cat adevar. Toti parintii spun aceasta:
"Părerea de rău este un bun început pentru că de undeva trebuie să porneşti şi nu cred că poţi porni decât de acolo de unde te afli real. "
Multumim pentrua ducere aminte
Ramona a spus…
Aseară reciteam textul şi asupra acestor cuvinte m-am oprit şi eu. Într-adevăr, esenţial este să ştii unde te afli real...

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.