sâmbătă, 29 septembrie 2012

Doamne, ai milă de copiii Tăi!

Scrisoare către mama
Mămică,
Încă de când mi s-au format amintirile, am adunat în chip groaznic frustrări, regrete, gânduri negative etc. care au făcut din mine sclava judecătorului meu interior și a gândirii negativiste. Mămică știu că e păcat dar am avut momente când te-am urât: de pildă când am auzit că ai făcut trei avorturi și nu te căiai deloc, când îmi dădeam seama că îl înșeli pe tata, el te bătea iar tu nu recunoșteai dar eu știam că e adevărat pentru că am auzit convorbirea la telefon și mai apoi alt om te chema la el prin mine când tot satul știa că soția lui nu este acasă și-mi zicea să-ți spun numai ție fără să audă tata etc. De ce îl învinovățești pe tata și alcoolul lui și pentru greșelile tale? El era mereu acuzat dar nimeni niciodată nu s-a întrebat de ce bea tata? S-au mai rezolvat lucrurile când tu ai plecat în Italia și vreo doi ani a fost bine și ai fost înțelegătoare. Dar mai apoi ai venit cu iubitul tău acasă și nu te mai interesa de noi. Eu și fratele meu vedeam doar cum te giugiuleai tu cu el iar pe noi tot ne vedeai și ne vezi încă doar ca pe niște chestii care nu te lasă să-ți trăiești viața. Nu te doare când îmi zici că din cauza noastră tu nu-ți mai trăiești viața? Mamă eu am sesizat că de vreun an și jumătate de când te comporți în chip neînțeles cu noi, eu nu am fost bucuroasă niciodată. Am uitat că sunt tânără, ca îmi clădesc o temelie pentru viața bună pe care mi-am dorit-o, am încetat să visez frumos, am numai coșmaruri. Mereu mă bântuie o frică alături de amenințările tale că te spânzuri. Când îmi zici că te spânzuri îmi amintesc cum căutai funia să te spânzuri când eu eram mică și o puneai sub cap și mă uitam și plângeam disperată că nu puteam să fac nimic. Mi-am pierdut curajul, dorința de a lupta și de a schimba ceva în mine și chiar energia. Parcă sunt țintuită la pământ și nu mai merita niciun efort. Nici nu mai știu ce simt pentru tine. Știu doar că sunt încărcată de reproșuri iar uneori mă întreb dacă ai plânge măcar dacă eu aș muri. Mă simt îngrozitor. Mai nesemnificativă decât un vierme. Dar mă simt totuși îndatorată să-ți mulțumesc că-mi mai dai bani deocamdată să termin liceul. Și știi ce e cel mai chinuitor? Neputința de a vorbi cu tine. Nu mai ești dispusă să asculți, să înțelegi și să accepți. Mulți ani am spus că eu sunt cel mai nefericit copil din lume. Doamne ajută-mă și vindecă-mă de necredințele mele! Iartă-mă mamă pentru că te judec și-ți reproșez dar o dată cu sfârșitul scrisorii văd că se termină și lacrimile mele.
O copilă
***
Draga mea Copilă
Durerea ta e mare și numai Dumnezeu te poate mângâia în sensul profund al cuvântului. De aceea Îl rog să mă ajute să-și scriu câteva cuvinte care să-ți dea putere și curaj să cauți Mângâierea Lui! Mai întâi încearcă să mulțumești lui Dumnezeu, în fiecare zi, pentru ce e bun, pentru ce mai e bun în viața ta. Prin această mulțumire viața ta se va schimba. Nu cum ai dori tu acum, nu cum poți tu să-ți închipui, ci într-un fel cu totul și cu totul nou.
 Apoi, continuă să lucrezi cu măicuța Rafaela și să scrii și părinților, și lui Dumnezeu, tot ce simți și nu poți încă accepta în viața ta atât de chinuită. Lucrând seminarul și ce te mai învață maica, vei ajunge să înțelegi rădăcinile atitudinii părinților tăi și vei ști să alegi cum să te vindeci ca să nu duci mai departe acest model de viață.
 Așa vei afla, încet încet că nu ești doar fiica părinților tăi după trup, ci și a lui Dumnezeu. Și, te mai rog, să o alegi și pe Maica Domnului ca mamă și să le scrii zilnic despre durerile tale dar și despre bucuriile tale. Ai să descoperi că oricât am suferi, viața ne oferă și momente de pace și de bucurie în care putem întrezări ce fel de viață am fost chemați să trăim și că merită să ne vindecăm sufletul ca să ajungem la ea. Numai așa vei putea să nu aluneci în falsele mângâieri pe care le aduce păcatul celor ce nu au răbdarea să dobândească harul lui Dumnezeu.
 Cu rugăciune și dragoste și binecuvântare,
 Maica Siluana

Rețeta duhovnicească a Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov

”Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită. Însingurându-vă rostiţi fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

«Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă întru împărăția Ta».

 Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce ați spus-o o dată, odihniți-vă puțin. Apoi spuneți-o din nou și iarăși odihniți-vă. Continuați să vă rugați cinci sau zece minute până ce vă veți simți sufletul liniștit și mângâiat. Pricina liniștirii și mângâierii e limpede: harul și puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită și multă. Iar slavoslovirea și mulțumirea sunt lucrări predanisite nouă de Însuși Dumnezeu, nicidecum născocire omenească. Apostolul poruncește din partea lui Dumnezeu să facem această lucrare ( v. 1 Tes. 5, 18).”

Maica Siluana

Ce faci când te vorbeşte cineva de rău?

Nimic. Nu poţi să faci nimic pentru că nu depinde de tine. E alegerea acelui om.

Toate-s cu îngăduinţa lui Dumnezeu.
Slavă Domnului pentru toate.

vineri, 28 septembrie 2012

Adevărata nevoinţă

Adevărul vine singur la om, nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om, este dată de Dumnezeu. Nu omul este cel care află sfinţenia. Acestea vin singure atunci când omul nu aleargă să-şi plăsmuiască sfinţenia proprie, nu aleargă să-şi plăsmuiască mântuirea proprie, ci rămâne aşa cum este, într-o permanentă deschidere la ceea ce-i oferă Dumnezeu. Aceasta este asceza adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă el ceva, trebuie doar să-şi deschidă fiinţa, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ce vrea El.
 ( Arhim. Simeon Kraiopoulos)

joi, 27 septembrie 2012

Abuzurile de orice fel nu se explica prin „de ce”, nu au o cauza rationala, depistabila cu ratiunea, ci una irationala

Cand cineva „isi permite” sa simta ura care a insotit durerea unui abuz, sau a unui lant de abuzuri, pe care a invatat s-o nege si s-o ingroape cat mai adanc in uitare pentru a putea trai, dupa ce in acel atunci si acolo n-a putut, sau n-a stiut sa faca ceva ca sa se apere sau sa se „razbune”, nu va mai intreba „de ce?”

Nu va mai intreba pentru ca va descoperi, in chiar focul urii asumate, ca abuzurile de orice fel nu se explica prin „de ce”, nu au o cauza rationala, depistabila cu ratiunea, ci una irationala, bestiala, ucigasa.

In acest moment omul se intalneste efectiv cu propria libertate si poate sa aleaga razbunarea prin ucidere sau iertarea.

Daca alege sa ucida, nu va alege niciodata confruntarea fata catre fata cu acela si nu va putea s-o faca „varsandu-i sangele”, pentru ca acela are un ascendent, o putere ascunsa asupra sa. Mai mult, acela i-a „intrat cumva in propriul sange”. Asa ca va trai multa vreme razbunandu-se si ucigandu-se pe sine insusi. Apoi, obosit si chinuit, va alege sa ucida, repetand gestul abuzator aspra altcuiva. Alesul, „tapul ispasitor”, va trebui sa fie cat mai nevinovat, cat mai aproape de conditia sa din momentul abuzului. Iar formele abuzului pot fi uneori atat de rafinate, incat ne putem permite sa nu le luam ca atare: un ras, o ironie, un gest obscen sau dispretuitor, o mangaiere, o aluzie…

Ei, de cele mai multe ori, in aceasta etapa nu uram pe nimeni! Nu putem uri pentru ca ura s-a transformat in arma ucigasa rece, eliberata de caldura fireasca a sufletului. Cata vrem uram putem inca ierta si iubi. Iata de ce strigi cu uimire ca poate acum a venit vremea sa urasti!

Ca sa invatam iubirea dupa care inseteaza inima noastra, e neovie sa intram in iadul din noi, acolo la radacina durerii netraite pana la capat si sa redescoperim, sa redesteptam ura aceea si sa i-o oferim lui Dumnezeu s-o transforme in iertare si iubire pentru om si ura neadormita pentru pacatul lui si, apoi, pentru al meu. Aceasta e lucrarea lui Dumnezeu in noi pe care El o face, dar numai daca noi i-o oferim ca pe o jertfa vie a sufletului pus pe jarul durerii de care am fugit prin uitare.

Revenind al intrebarea „de ce?”, nu putem sa nu vedem in ea un repros, o acuza aduse lui Dumnezeu, Care a permis asta si n-a facut nimic atunci.

Eu nu pot sa raspund in locul lui Dumnezeu, dar stiu ca El nu intarzie cu raspunsul cand Il intrebam ca sa intelegem si sa putem iubi. Eu am primit multe raspunsuri si cred in fagaduinta Lui ca voi cunoaste toate, asa cum El ma cunoaste pe mine. Acum toata truda mea e sa ma las cunoscuta de El ca sa nu aud in ceasul judecatii ca nu ma stie, desi I-am rostit Numele de atatea ori si chiar minuni am facut in Numele Lui!

Ce pot eu sa spun, incercand sa pun in cuvine intelesurile primite, este ca pentru a intelege inca de la primele experiente de viata, de ce ni se intampla ceva dureros, e suficient sa aflam ca in aceasta lume existaraul si sa fim invatati sa ne aparam. In functie de cei ce ne vor invata, nu numai prin cuvant, ci mai ales prin propria lor comportare, vom fi apoi, sau nu vom fi, victima raului si a raportarii la el. Asadar, daca omuletul nu este pus sau nu se pune cu stiinta, seriozitate si responsabilitate sub protectia lui Dumnezeu, este expus si se expune raului care inca stapaneste intunericul acestei lumi si va intra in „jocurile” lui, lasandu-se ademenit de inceputul care nu pare rau, sau chiar asa de rau (uitand, desigur, ca am acut rau cand n-am ascultat sfatul sau porunca parintilor), ba dimpotriva! Sau se expune, uitand sa aiba grija, sau rusinandu-se sa se apere sau sa strige, sau sa parasca…

Fara Dumnezeu, omuletul nostru va invata sa se apere doar prin metodele omului cazut, mereu contaminate de sugestii demonice, si abia apoi, dupa mai multe sau mai putine suferinte (in functie de mandria lui), prin cele dumnezeiesti.

Suferinta umana nu vine atat din durerea evenimentului traumatizant, cat din raportarea afectiva la aceasta si lantul de sentimente – resentimente – fapte „reparatorii” care urmeaza. Daca un copil abuzat ar putea sa traiasca toata ura pe care o simte atunci si sa si-o exprime cerand aparare si ajutor, ar reusi apoi sa „metabolizeze” evenimentul „fara rest” si sa ierte, redevenind intreg si sanatos sufleteste. Dar acest lucru se intampla rar, pentru ca multi copii sunt singuri in catastrofe, singuri de frica parintilor, de frica de a nu fi intelesi, singuri din cauza rusinii pentru „partea lor” de vina care, de obicei, este indusa de abuzator si chiar de cei care ar trebui sa-i apere sau sa-i ajute sa traiasca durerea traumei in mod sanatos. Ca urmare, va invata sa traiasca in logica ucigasa a acestei lumi si nu va iesi din ea decat in momentul in care o va lepada, alegand sa intre in logica lui Hristos Dumnezeu, Mantuitorul lumii!

Asta este invitatia pe care o face Seminarul nostru!

Cu dragoste si recunostinta pentru dragoste si ascultare,

M. Siluana

lacrima care strigă

voi da socoteală de fiecare cuvânt 
care n-a fost dragoste 
voi da socoteală de fiecare vorbă aruncată 
ca o piatră 
voi da socoteală că având inima plină 
de pietre nu de iubire 
n-am plâns lacrima care strigă 
„Tată!”...


Marius Iordăchioaia

miercuri, 26 septembrie 2012

Epoca silicoanelor, epoca formei

Urăsc siliconul şi epoca lui. O epocă în care pe primul loc e forma. Ce pierdere de repere şi de adevăr. Ce deviere de la drumul bun şi, în ultimă instanţă, ce pierdere de timp.
Cum să-ţi găseşti salvarea în silicon? E ca şi cum ai reduce omul la o păpuşă de plastic. Dar asta se şi întâmplă. Sunt femei-păpuşă, atât. Imaginea pe care o văd e grotească. Îmi închipui că înăuntrul lor sunt câlţi. Femei care se comportă şi se tratează pe ele ca obiecte.
Ce decădere de la superbitatea statutului de mister şi minune a lui Dumnezeu. Cea care poate da viaţă. Nu, n-am nici un respect pentru femeia-obiect. Păcatul cel mare este că totul vine de la acceptarea acestui statut de către femeie. Ce prostie! Nu, nu sunt deloc feministră, dar văd ce transformare grotească se petrece. Şi ce păcat se petrece.
E complexată epoca ce crede că se poate salva prin formă. Că poate scăpa de complexe schimbându-şi culoarea ochilor sau mărindu-şi sânii. Care crede că poate sări peste lecţia fundamentală a pământului din noi. Orice am face, pământul din noi se întoarce de unde a plecat, se întoarce în pământ. Problema este cum să trăim lucrul ăsta şi ce să înţelegem din el, nu cum să-l oprim. E o prostie să încerci să-l opreşti. E o prostie să te lupţi cu legea gravitaţiei, trebuie s-o înţelegi şi să trăieşti cu ea.
Căutăm, ca nebunii, totul în formă. În formele caselor, în forma teatrală, muzicală. Trăim după tipare formale. Ne îmbrăcăm cu Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr şi neliniştit şi murim foarte liniştiţi şi pierduţi de noi, căci am adoptat alte formate şi modele. Ne întrebăm din ce în ce mai rar ce căutăm aici. Cine suntem şi ce vrem de fapt. Uităm cu desăvârşire să simţim noi, să gândim noi. Nici nu mai ştim de atâta informaţie care sunt gândurile noastre şi care nu. Dacă ce simţim e adevărat sau nu. Şi într-o zi ne mirăm că două avioane nebune intră în viaţa noastră şi schimbă omenirea.
 Şi atunci începe panica. Şi, în sfârşit, începem să ne punem întrebări. Să căutăm explicaţii. Să încercăm să răspundem la întrebarea de ce? Şi pentru că suntem o rasă inteligentă, dar parşivă, găsim răspunsuri: politice, economice, religioase. În nici un caz umane. Nu putem să luăm o experienţă la nivel global şi s-o aducem la nivel individual. Nu putem încă să tragem concluzia simplă că drumul fiecăruia dintre noi e greşit dacă s-a putut întâmpla aşa ceva.
Nu putem să ne responsabilizăm. Nu, silicon pentru a mări responsabilitatea fiecăruia dintre noi nu s-a inventat. Şi atunci jocul devine simplu. Ne împărţim în ei şi noi. În vinovaţi şi victime. Doar asta face omenirea de când e ea. Da, sunt şocată când văd, deschizând televizorul, cum şapte posturi îmi arată animalul-om făcând acelaşi gest la nesfârşit de 2000 de ani: se apleacă, ia o piatră şi o aruncă în altcineva. Acesta-i progresul excepţional al omenirii. Progresul real: zero. N-am înţeles absolut nimic.
Degeaba informaţia, degeaba boom-ul computerului, inveţiile şi cercetările, mersul pe Lună. Zero. Dacă suntem deranjaţi, soluţia e una singură: lovim. Lovim si noi cu ce putem, cu piatra şi, dacă tot am progresat cu bombele, mai nou lovim cu avioane care poartă vieţi omeneşti. Dacă doar ne-am gândi puţin şi nu ne-am împărţi în ei şi noi, atunci am vedea că nişte oameni au omorât nişte oameni folosind ca bombe nişte oameni cu ajutorul unui avion. Cam asta ar fi concluzia, ecuaţia matematică simplă. Rezultatul logic e înspăimântător. Rasa uman a început să se autodistrugă. Cam asta facem de 2000 de ani. Uneori mai spectaculos, alteori mai şters, dar preferăm asta în loc să tragem linie şi să ne întrebăm cinstit cu ce am greşit fiecare de s-a ajuns aici.
Eu recunosc cinstit că nu m-a surprins. Ţin minte că am urlat: „A început!” E ca şi când aşteptam să se spargă această bubă şi să mai avem o şansă să scoatem puroiul şi urâtul din noi. Semnale că drumul pe care am apucat-o nu e bun sunt, slavă Domnului. Toată lumea simte că nu e bine, toată lumea e nemulţumită, dar nimeni nu face nimic şi toţi dăm vina pe altcineva, niciodată pe noi.

(Oana Pellea. Jurnal 2003-2009) 

via Ortodoxia Tinerilor

marți, 25 septembrie 2012

Suntem „raze X” sau doar ne dăm cu părerea ?

ierom. Hrisostom Filipescu

Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să căutăm, să descoperim, să învăţăm şi să înmulţim Lumina din viaţa oamenilor. 

 Aud adeseori vorbindu-se, în ultimul timp, despre mândrie. Glasuri „cuviincioase” care etichetează rece şi sec fără drept de apel inimi, suflete, minţi, vieţi: „tu nu ştii, cutare e mândru”, „ahh, dar şi acela e mândru, stai să îţi spun eu…”, „mda, o ştiu, e o mândră, o încrezută” şi aşa mai departe.

 Stau şi mă gândesc cum poţi pune așa ușor un suflet la colţ prin astfel de evaluări, cel mai adesea subiective și creionate, poate, în împrejurări de moment sau cine ştie ce alte situaţii nerelevante. Cine eşti tu să spui despre aproapele tău că e mândru, că e într-un fel sau altul? Ţi-ai luat jumătate de normă din Judecata lui Dumnezeu, că tot e criză şi nu mai sunt joburi?! Unde ai învăţat să citeşti cu „raze X” în inima şi viaţa tuturor? Nu ai nici un fior în inimă când scuipi astfel de cuvinte, ce lovesc în chipul lui Hristos ce se odihneşte în fiecare dintre cei cu care inima ta, se pare că încă nu rezonează? De ce îl pălmuieşti pe Hristos? Este loc pentru toţi, şi în Rai, şi în sinaxare... „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca 6, 45).

 Paradoxul creştinului căldicel, care „le vede şi le ştie pe toate”, care pe cel smerit îl vede mândru sau îndrăcit, însă haina sufletului său uită să o primenească, este că de cele mai multe ori pozează în omul model pentru mediul în care îşi desfăşoară activităţile… Atunci când privirea noastră nu mai priveşte în interiorul inimii, ci are timp pentru vecini, atunci suntem departe de Hristos, de mesajul Evangheliei Sale, de Porunca Iubirii.

 Mă gândesc la acel dicton patristic care spune că sfântul care ştie că e sfânt, acela nu e sfânt. Cred că se potriveşte şi în cazul smereniei. Cel care spune despre sine că e smerit şi fratele lui e mândru, se cam înşeală şi se aseamănă cu cel care vede paiul in ochiul aproapelui, dar nu şi bârna din ochiul propriu. Omul smerit nu va spune nimic de rău despre aproapele său, ci mereu îl va acoperi cu mantia dragostei… E drept, gura lumii e ca vântul, o închide doar pământul, spune o vorbă din popor, însă e dureros că sunt suflete ce poartă stigmate de la persoane „avizate” să îmbrace pe alții în mândrii și alte haine peticite, lipite cu rânjete în colțul gurii.

 Se cuvine să binecuvântăm pe cei ce „lipesc” etichete pe sufletele altora, pe cei ce pricinuiesc întristări şi să ne rugăm pentru cei ce ne aduc necazuri, căci „dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei”, aici e jertfa, aici e cununa, în a răbda dureri pentru Hristos.
 Aveam nu de mult un profesor, drag mie, care spunea celor ce nu-și vedeau lungul nasului: „cine te crezi, patronul Ortodoxiei ?!...” Şi le aducea aminte să îşi vadă limitele fiecare dintre cei ce doreau să epateze cu ce nu aveau de fapt. Şi tare drăgălaş mai era şi un alt profesor din vremea seminarului care, atunci când făcea ceva vrednic de pomenire, îl auzeai grăind: „Nu vreau să mă laud, dar vreau să se ştie”…Şi ştia el de ce!... Tocmai pentru a-i scuti pe cei ce au uitat să completeze în nomenclatorul de meserii, jobul de „pus etichete pe oameni”.
 Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare să căutăm, să descoperim, să învăţăm şi să înmulţim Lumina din viaţa oamenilor. Fiecare are ceva bun, un dar, o însuşire, un fel plăcut de a fi care poate fi pus în folosul Bisericii, societăţii şi al nostru spre a gusta din comuniunea sinceră a iubirii şi într-ajutărorii, fără invidie, fără spirit de concurenţă, fără mici răutăţi meschine…

 Pentru cei care într-un moment al vieţii, au fost investigați cu „raze X” de persoane avizate cu acest „dar” sau „job” le amintesc cuvintele Domnului: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37). „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi”(Matei 5, 12). „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru? Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.” (Luca 6, 31-36).

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Domnul iubeşte mult păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: „Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”


„Harul vine de la iubirea pentru fratele şi se păstrează prin iubirea pentru fratele; dar dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet... Domnul iubeşte mult păcătosul ce se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său: „Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aştept”. Domnul îi cheamă la El pe toţi prin glasul Evangheliei, şi glasul Lui răsună în lumea întreagă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Veniţi şi beţi apa cea vie. Veniţi şi învăţaţi că Eu va iubesc. Dacă nu v-aş iubi, nu v-aş chema. Nu pot suferi să se piardă nici măcar una dintre oile Mele. Chiar şi pentru una singură Păstorul se duce în munţi să o caute!”                                                                                     
   Sfântul Cuvios Siluan Athonitul

luni, 17 septembrie 2012

Oameni si demoni - serile Talpalari cu Marius Iordachioaia



Extrase din cuvantul tinut la Iasi, in cadrul "Serilor de la Talpalari"

''(...)
Maica Siluana Vlad: - As vrea sa-ti pun o intrebare mai intima. Din poezie eu aud in primul rand rugaciunea. Rugaciunea te-a gasit sau ai gasit-o? Ai putea sa ne spui ce te-ajuta sa te rogi? Ai putea sa ne spui putin din experienta ta?

 Pr. Constantin Sturzu: - Asta e partea cea mai delicata. Iata maica a spus o intrebare intima, dar estecea mai intima.

 Marius Iordachioaia: - Sa vorbim despre rugaciune nu cunosc ceva mai intim, si atat. Ia, sa vedem cum o facem.... 

Maica Siluana Vlad: - Gandeste-te ca eu as vrea sa ma rog si nu stiu cum. Si citindu-ti poeziile mi-am dat seama ca te rogi. Ai putea sa ma ajuti, sa ma inveti?

 Pr. Constantin Sturzu: - Hai sa citim [poezia] "ce este rugaciunea"?

 Marius Iordachioaia: -"ce este rugaciunea". "a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i imbraca sufletul cu carnea ta/ a-i incalzi inima cu suflarea ta/ a-i hrani fiinta cu viata ta/ a-l vizita in temnita sa launtrica/ a-l gazdui peste noapte in inima ta.../ a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i oferi lui Dumnezeu trupul/ cu care/ sa-l poata iubi..." 

 Maica Siluana Vlad: - Acuma intrebarea care se naste - iarta-ma ca te intrerup-: exista doua feluri de rugaciune: a ne ruga pentru altii si a ne ruga pentru noi?

 Marius Iordachioaia: - La un anumit nivel nu, nu mai este o diferenta. Dintr-un punct nu mai este. In poezia asta -eu mi-am dat seama mai tarziu- este vorba si despre împărtăşanie, si despre legatura intre rugaciune si impartasanie. In ultima vreme impartasania este subiectul pentru mine. Si am sa va spun de ce, si am sa ajung si la rugaciune. Pentru ca eu nu L-am cunoscut pe Hristos din Evanghelie, si mi-am dat seama, de curand, ca m-a condus asa Dumnezeu de la Hristos din Evanghelie la Hristos euharistic, si ca era- Doamne, Doamne! - tot ce-mi doream. Si ca a-I oferi lui Dumnezeu trupul cu care sa-l iubeasca pe altcineva e ceea ce El insusi a facut inaintea nostra, ca El este inceput si implinirea la toate. Si acuma rugaciunea mea este mai putin concentrata pe mine, ca sa zic asa. Din pricina euharistiei am inceput sa simt mai puternic Liturghia, rugaciunea de comuniune. Si le-am zis si Parintilor de la Pangarati ca traiesc niste Liturghii la mine in oras, acolo unde zici ca duhovniceste e "ca la oras"; femeile vin cum vin, stiti, chestiunile de recuzita, si alte lucruri care pe unii îi smintesc. Dar am vazut la femeile cu tinuta neprotrivita niste gesturi pe care nu le-am vazut poate la cei corect imbracati, [fiind] de o bunatate si o grija.... Asa, am facut o paranteza. Deci acuma eu sunt prins launtric in rugaciunea comunitara, in rugaciunea liturgica. N-am cerut eu asta, dar am tânjit dupa ea. Si merg la o biserica de parohie unde ma rog asa, în felul meu, cu voce tare. Mie imi place sa cânte toata lumea, sa se roage toata lumea. Când mergeam la biserica si eram foarte sfios, ca sa nu zic "evlavios", si incercam sa ma adancesc in rugaciune aveam niste chinuri grozave si eram pe langa. Acuma ma duc ca un copil, ca un copil ma duc la Liturghie, si cant din toata inima, nu doar cu vocea, ci ma rog acolo. Si stiti, cand m-am dus acuma ultima oara la acea parohie, parintele cand slujea - cand am ajuns cu grupul cu care eram, de aceeasi, sa zicem atitudine - era saracu, stiti cum se spune "ca dupa o noapte de chef", cu ochii umflati, obosit, si se ruga acolo, asa mai timid. Dar a inceput si a zis: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh" si am inceput sa dam niste raspunsuri asa din toata inima. Si dupa aia a iesit din Altar cu un alt ton, si cu o fata luminoasa si dupa aceea la sfarsti ne-a spus ca: "mai, cand ati venit si ati inceput sa cantati, si sa va rugati m-am umplut asa de viata". Si stiti, cand slujea Liturghia plutea, mergea pe apa. DeciLiturghia este dupa cum o facem noi. Si el era frant de oboseala, venise de pe drum, asa... Si la urma iradia. Si la urma m-am dus la Altar si i-am spus: "Parinte, sarutmana, blagosloviti, mi-era dor de dumneavoastra!". "-Si mie, si mie, si mie!". Si i-am pupat mana. Si stiti cum era? Iradia, plutea.Preotul daca e iubit, pluteste. Daca te rogi la Liturghie, ca si tu slujesti acolo, il vezi, capata putere, e fericit sa slujeasca. Un staret spunea ca "preotul cand slujeste e împărat. Noi îl facem împărat". Adica ajutam si noi acolo daca ne rugam, si cu o bucurie, cu o credinta, as spune asa, cu un optimism evanghelic. Si la Liturghie ai intrat, înviezi. Daca incepi sa te rogi nu cu pretenţii, nu cu fite, -asme, -isme, -trisme, ci asa copilareste, cu toata fiinta. Mai ziceam ca trupul asta nu... Lasa ca trupul asta trebuie pus la rugaciune. Sa vezi ce tremura si el de bucurie. Inainte mai "dadeam cu ata", si a fost buna si perioada aia pentru ca te ajuta sa te cunosti pe tine. Rugaciunea este cunoastere. Deci cunoastere de Dumnezeu, si Hristos este lumina. Avem lumina launtrica deci ne cunoastem si pe noi. Asta ma entuziasmeaza pe mine acuma: Liturghia, impartasania.'' [...]

Sparge tăcerea sau adevăruri despre care nu vorbim

Autor: monahia Siluana Vlad

Violențe în cadrul familiilor, în școli, peste tot. Violuri, incesturi, agresiuni fizice și verbale, inclusiv auto-abuzuri. Cam asta veți găsi în cartea „Sparge tăcerea” scrisă de monahia Siluana Vlad împreună cu cei care i-au mărturisit o parte din problemele lor și care au fost de acord să le fie publicate aceste mărturisiri spre folosul multora. Nu este o carte cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene. Este o carte în care se vorbește despre mucenici. Despre oameni, în general copii, care nu au înțeles de ce îi urăște lumea și de ce îi pedepsește. Oameni care în cele din urmă L-au găsit pe singurul doctor care poate vindeca astfel de răni care au simțit și au cunoscut „că viața începe, de fapt și în fapt, cu Hristos”.

 Este de asemenea o carte pentru cei care au obiceiul să închidă ochii și să pretindă că asemenea lucruri se întâmplă undeva departe, prin țări bananiere sau în vestul îndepărtat, nu lângă noi, nu într-o țară ortodoxă, nu într-un loc în care lumea este educată să zâmbească și să facă frumos în fața celorlalți. Cititorul va vedea poate foarte adesea că se regăsește cel puțin parțial în mărturiile cuprinse în această carte și, probabil, se va simți mai puțin singur în lumea cea mare și rea. Sau poate cititorul de multe ori se va recunoaște în calitate de „prigonitor” și va recunoaște unele forme de abuz de care nici nu era conștient. De asemenea, citind această carte, dacă cititorul este matur, cu familie sau are oameni sub stăpânirea lui, este posibil sa se recunoască în amândouă ipostazele. Să realizeze că dă mai departe ceea ce i s-a făcut lui. Și atunci când folosesc forma de masculin aici, o fac pur generic. Citind veți vedea că de multe ori mame, bunicuțe și învățătoare au participat și participă la acest iad.

 Nu este o carte pentru smiorcăieli și smiorcăiți, este însă o carte care te reînvață să plângi în cazul în care ai uitat. Să plângi de răul care ți s-a făcut și să nu-l dai mai departe. Te învață să rupi acest cerc vicios în care faci rău pentru că și ție ți-a fost făcut. Te învață să fii mai atent cu cei din jur și să încerci poate uneori să te pui în pielea lor. Să fii mai atent la comunicare și să nu consideri că ceilalți știu chiar și ceea ce nu ai spus pentru ca mai apoi să ceri socoteală pentru neîmplinirea poruncii. Sunt sigur de faptul că fiecare poate învăța încă lucruri și mai multe decât am spus eu aici. Așa este viața. Atunci când mulți oameni văd un lucru, fiecare va fi impresionat în alt fel. Iar această carte ne arată frânturi din viața unor oameni.

 „Sparge tăcerea” este într-un fel o carte mai neobișnuită. Nu multe cărți au apărut în urma folosirii Internetului ca mijloc de comunicare. Pentru că înainte de a fi carte, a fost o rubrică pe situl Centrului de formare și consiliere Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, loc pe care monahia Siluana Vlad îl folosește pentru a ajuta multă lume.

 ISBN: 978-606-8117-44-7
Editura Doxologia 

 Recenzie Pr. Serafim Pantea

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Sfântul Ioan Hrisostom şi viaţa de familie

Arhimandritul Efrem, Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte

  Instituţia căsătoriei se află azi în criză peste tot în lume. Sfântul Ioan Hrisostom, căruia îi sărbătorim anul acesta 1600 de ani de la adormire, este considerat creatorul teologiei vieţii cotidiene. În acest articol sunt prezentate poziţiile şi sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre cea mai importantă parte a vieţii cotidiene, familia.

(c) Mihail Maslenikof
Dumnezeu cunoscând dinainte ce va urma după crearea oamenilor i-a plăsmuit pregătiţi biologic pentru „comuniunea căsătoriei”. Geneza se referă iniţial doar la Adam. „Adam dormind, femeia a fost zidită”[1]. Sfântul Ioan Hrisostom menţionează că Moise nu foloseşte verbul „a plăsmuit” («έπλασεν»*) când vorbeşte despre femeie, ci pe „a zidit” («ωκοδόμησεν»*) voind să arate că ea s-a făcut din aceeaşi materie ca Adam, nu dintr-alta, diferită. Femeia, deci, nu este cu nimic mai prejos decât Adam. Este o existenţă umană desăvârşită, dar şi egală cu el. Dumnezeu ştiind dinainte căderea primilor oameni întemeiază căsătoria şi rânduieşte nevoia lor de mângâierea reciprocă.

 Înainte de neascultarea primilor oameni şi de ieşirea din viaţa paradisiacă nu exista căsătoria. Primii oameni trăiau feciorelnic, imitând viaţa îngerilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cele ale împreunării s-au petrecut după încălcarea [poruncii]; până atunci trăiau ca îngerii în rai, fără să ardă de dorinţa trupească, fără să-i asedieze alte patimi şi fără să fie constrânşi de nevoi trupeşti, ci, fiind creaţi cu desăvârşire nestricăcioşi şi nemuritori, nu aveau nevoie nici să poarte haine. Înainte de a intra păcatul şi neascultarea erau îmbrăcaţi cu slava dumnezeiască, de aceea nici nu se ruşinau, goi fiind”[2]. Primii zidiţi nu au reuşit însă a păstra această viaţă superioară, ci s-au arătat nevrednici unor atât de mari bunătăţi dăruite lor de Dumnezeu[3].

 Cele care înainte de cădere erau de prisos – îmbrăcămintea, meşteşugurile, munca – devin necesare din pricina stării de neputinţă şi de boală a oamenilor[4]. Tocmai în această boală a omului îşi are originea căsătoria, al cărei Creator este însă Dumnezeu[5].

 Şi care este boala oamenilor de după cădere? Sfântul Ioan Gură de Aur arată că această boală este lipsa deplinătăţii, incapacitatea fiecăruia de a-şi fi suficient sieşi [gr. αὐτάρκεια de la verbul αὐταρκέω, „a-şi fi suficient sieşi, a subzista prin sineşi”, n.tr.]. Nici bărbatul, nici femeia nu-şi mai sunt „suficienţi loruşi”. Firea amândurora este „săracă” (insuficientă). Deci nu este deplină. Unul trebuie să-l completeze pe celălalt. Spune: „Pentru că firea noastră primită de la Creator a devenit insuficientă (săracă) şi nu este deplină, a rânduit Dumnezeu spre folosul nostru să se realizeze această întregire prin binefacerea dobândită din unirea noastră. De aceea a şi creat căsătoria, aşa încât ceea ce lipseşte unuia să fie completat de celălalt şi firea noastră nedeplină să devină astfel deplină şi să aibă posibilitatea, de vreme ce s-a făcut stricăcioasă, să păstreze nemurirea prin succesiune, din tată în fiu, pentru un mare interval de timp”[6]. Adică în căsătorie soţul şi soţia se unesc şi se întregesc ca personalităţi.

 După intrarea morţii în lume, Dumnezeul cel „iscusit” „a încuviinţat ca prin împreunare [trupească] să se înmulţească neamul omenesc” şi astfel să nu dispară. Naşterea de prunci este o mare mângâiere din pricina stricăciunii oamenilor. Nunta devine înainte de toate instrument spre naşterea de prunci. Ca să lovească faţa cumplită a morţii, Dumnezeu a dăruit „moştenirea pruncilor”[7]. Primii oameni vedeau continuarea vieţii lor prin dobândirea de prunci şi se mângâiau în faţa morţii. Zămislirea de prunci este socotită cauza esenţială a instituirii nunţii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune însă că, după Învierea lui Hristos prin Care s-a biruit moartea, nu mai e nevoie de mângâierea naşterii de prunci. Acum mângâierea noastră este aşteptarea învierii personale şi moştenirea Împărăţiei cereşti a lui Dumnezeu, care se dobândesc prin înfrânare şi virtute.

 Sfântul Ioan Gură de Aur, asemenea tuturor Părinţii Bisericii, încuviinţează că împreunarea trupească îşi are locul ei doar în cadrul nunţii şi nu în afara acesteia. Câţi se scârbesc de nuntă, potrivit cuvântului Sfântului Ioan, săvârşesc o lucrare „satanică” şi „neomenoasă” şi dispreţuiesc darul lui Dumnezeu, rădăcina propriei noastre naşteri[8]. Comentând Facerea, prima carte a Vechiului Testament, menţionează că „împreunarea trupească” a soţilor nu este de-ajuns pentru a se naşte pruncii. Este necesară intervenţia lui Dumnezeu, „împreună-lucrarea de sus, care mişcă firea «spre zămislire». “Naşterea de prunci nu o face de la sine nunta, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu care spune «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul». Şi acest lucru îl adeveresc cei care s-au căsătorit, dar nu au devenit părinţi”[9].

 Omul, după cădere nu a pierdut darul dumnezeiesc al libertăţii de a alege între bine şi rău. Dorinţa trebuie să se mişte, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în anumite limite, să aibă o măsură. Dacă iese din limite atunci este purtată în păcat, câtă vreme dorinţa în sine nu este păcat. În „lipsa de măsură”, în depăşirea limitelor, în neînfrânarea dorinţei stă şi motivul instituirii nunţii. Prin nuntă omul rămâne în anumite limite şi dorinţa lui nu devine păcat. „Pentru că a intrat dorinţa, a intrat şi nunta, tăind lipsa de măsură şi primind omul a avea o singură femeie”[10]. În afara căsătoriei împlinirea dorinţei se manifestă ca desfrânare, adulter şi homosexualitate.

 Dacă între soţi nu există înfrânare, nunta nu este cinstită. „Cum este nunta cinstită?”. Răspunsul: „Prin aceea că păstrează pe credincios în înfrânare”[11]. Pentru că, însă, „arderea trupului”, patimile trupeşti, sunt atât de puternice, încât devin piedică înfrânării, opune căsătoria ca medicament împotriva desfrânării. Semnificative sunt cuvintele lui care introduc dimensiunea ascetică în căsătorie. Căsătoria nu ne-a fost dată ca să ne destrăbălăm, nici ca să desfrânăm, ci ca să ne înfrânăm[12]. Şi continuă: „Două sunt motivele pentru care a fost instituită căsătoria: pentru a ne înfrâna şi pentru a deveni părinţi, şi, dintre acestea două, motivul de căpătâi este înfrânarea”[13]. Desigur, insistând asupra înfrânării nu exclude naşterea de prunci. „Amestecarea” a fost dată „spre naşterea de prunci”. Pruncii constituie veriga de legătură, „podul” care îi uneşte pe soţi. Prin virtutea înfrânării căsătoria se face port liniştit. Domneşte pacea, o ambianţă plăcută, buna înţelegere şi iubirea dintre soţi. Prin grijile vieţii, nunta nu este o piedică în exersarea virtuţilor. Aduce ca exemplu perechea Sfinţilor Apostoli Achila şi Priscila, care, deşi „conduceau ateliere şi se îndeletniceau cu meşteşugul”, erau adică responsabili cu un atelier de confecţionare a corturilor, nimic nu îi împiedica să dovedească rigoare în ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, asemenea monahilor.

 Dacă nunta ar fi o piedică în calea virtuţii, atunci ar însemna că Dumnezeu e de vină, Care a introdus-o. Întăreşte Sfântul: „Să nu socotiţi nunta piedică în a vă face bineplăcuţi lui Dumnezeu…, pentru că, dacă nunta, iubiţii mei, şi creşterea copiilor ar fi fost piedică pe drumul virtuţii, nu ar fi introdus-o în viaţa noastră Creatorul… nu este împiedicată întru nimic viaţa noastră creştină, dacă vrem să ne luptăm”[14]. „Pentru că, dacă priveghem, dacă avem trezvie, nici nunta, nici creşterea [copiilor], nici altceva nu ne poate împiedica să ne facem bineplăcuţi lui Dumnezeu”[15].

 Este de acord însă să străduinţele şi luptele pe care trebuie să le dea căsătoriţii spre mântuirea lor sunt mai mari decât cele ale monahilor. Însă strădaniile mai mari vor fi răsplătite prin „cununi mai strălucitoare”. Dacă cei căsătoriţi nu sunt absorbiţi de vânătoarea după bunuri materiale, dacă fac uz de bunuri, iar nu abuz, atunci căsătoria nu devine o piedică. Piedică este însăşi opţiunea liberă a omului, care face abuz de căsătorie. „Prin măsură foloseşti şi căsătoria şi primul în Împărăţie vei fi şi te vei şi bucura de toate bunurile”[16].

 Nunta, o „taină mare” 

 Nunta este caracterizată de Apostolul Pavel ca „taină mare”. Pentru prima oară găsim la Sfântul Ioan Gură de Aur o analiză mai pe larg a caracterului de taină al nunţii. Nunta este taină a Bisericii şi presupune prezenţa lui Hristos. Modelul Bisericii este nunta. După cum Eva a ieşit din coasta lui Adam în timp ce acesta dormea, la fel şi Biserica a ieşit din Hristos, care era mort pe Cruce. Din coasta împunsă a lui Hristos a ieşit „sânge şi apă”, din care s-a făcut Biserica. La taina nunţii este prezent Hristos. Cum? Prin „apa” botezului suntem renăscuţi şi prin „sângele” lui Hristos prin Dumnezeiasca Euharistie ne hrănim duhovniceşte. Prin urmare, soţii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Pe aceasta se bazează porunca Apostolului Pavel că bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile „ca pe înseşi trupurile lor”[17].

 „Şi nu doar din acest motiv trebuie să ne iubim femeia, anume pentru faptul că este mădular al nostru şi a fost creată din noi”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „şi ci pentru că Dumnezeu a rânduit lege tocmai pentru această iubire, spunând că: «fiecare bărbat va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Din acest motiv şi Pavel ne-a citit această lege, ca să ne îndemne din toate părţile spre iubirea datorată”[18]. Nunta este taină a iubirii. Doar în nunta cinstită se află dragostea adevărată, seninătatea, adevărata fericire, care împreună-merge cu înfrânarea. Văzând bărbatul harismele duhovniceşti ale femeii sale, creşte şi iubirea şi dorul faţă de ea şi nu este atras de alte femei.

 Sfântul Ioan Gură de Aur vrea ca nunta să fie ca un port unde ancorează corăbiile, aşa încât să nu existe pricină de naufragiu[19]. Înfrânarea de la unirea trupească trebuie să se hotărască prin buna înţelegere a ambelor părţi. Specifică în acest sens Sfântul: „A rânduit Hristos prin gura lui Pavel să nu se lipsească unul de altul, dar unele femei, chipurile din dorinţa înfrânării, s-au îndepărtat de bărbaţii lor de dragul evlaviei şi i-au împins pe aceştia la adulter şi în prăpastia pierzării”[20]. „Să nu se lipsească unul de celălalt fără numai de comun acord. Ce înseamnă asta? Înseamnă că altfel se nasc mari rele din această înfrânare; căci adulterele şi desfrânările şi destrămarea familiilor din aceasta s-au făcut. Pentru că, având propriile lor femei, bărbaţii desfrânează mult mai mult, dacă îi lipseşti [de unirea trupească]”[21]. Slăbiciunea unuia dintre soţi pricinuieşte ispite continue, iritări, certuri, conflicte. Se pierde astfel liniştea, buna înţelegere şi convieţuirea paşnică; nevoinţa la care aspiră ele este nefolositoare, pentru că alungă dragostea. „Care este câştigul postului şi al înfrânării când încetează dragoste? Nici unul”.

 Căsătoria este o taină: şi ca fapt de viaţă, dar şi ca slujbă în sfânta biserică. După această slujbă, petrecerile care de obicei urmează, să aibă loc, dar să fie cuviincioase, să fie pricină de bucurie şi mulţumire fără să fie prejudiciată buna cuviinţă. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Este posibil să petrecem cu veselie nunta, cu mese bogate, cu haine frumoase, nu îngrădesc acestea. Este îngăduit să ne împodobim cu haine, este îngăduit, dar prin prezenţa bărbaţilor cuviincioşi, a femeilor cuviincioase. Toate să fie pline de bunăcuviinţă, de decenţă, toate, de cuvioşie”[22].

 Sfântul Ioan Gură de Aur, confruntându-se cu crizele de zi cu zi ale familiei epocii sale, consideră că acestea se datorează lipsei de criterii corecte în alegerea soţului sau a soţiei. Se adresează părinţilor care atunci jucau un rol important în alegere soţului şi spune tatălui: „Când cercetezi şi cauţi ginere, să te rogi; spune lui Dumnezeu: «pe cel pe care Tu îl vrei trimite-mi-l», lasă grija ta în seama Lui, şi de vreme ce Îl cinsteşti cu această cinste, El te va răsplăti. Rugaţi totdeauna pe Dumnezeu să vă fie mijlocitor în toate lucrările voastre. Pentru că, dacă am rândui astfel problemele noastre, nu ar exista vreodată divorţ, nici suspiciune de adulter, nici motiv de gelozie, nici certuri şi neînţelegeri, ci ne vom bucura de multă pace şi înţelegere; şi dacă există înţelegere, urmează şi alte virtuţi”[23]. Această rugăciune, desigur, o poate face în zilele noastre oricine doreşte să se căsătorească.

 Premizele unei căsătorii reuşite 

 Căsătorie reuşită este aceea care nu pune bogăţia ca bază a reuşitei, ci virtutea. Bărbatul trebuie să aibă evlavia sufletului, bunătate, înţelepciune, frica lui Dumnezeu[24]. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „O tânără fată care este înţeleaptă, liberă şi cultivă evlavia, valorează cât toată lumea”[25]. „Mulţi dintre cei care au dobândit bogăţie mare, le-au pierdut pe toate, pentru că nu au avut o femeie cu mintea la cap capabilă să le întreţină”[26]. Mulţi vor ca femeia lor să fie frumoasă. Este însă de-ajuns frumuseţea ca să reuşească o căsătorie? Întăreşte Sfântul: „Frumuseţea trupului, când nu este strâns legată cu virtutea sufletului, va putea să îl înrobească pe bărbat pentru 20-30 de zile, nu va dura însă mai mult, de vreme ce femeia îşi arată răutatea, se va destrăma dragostea. Femeile însă care strălucesc prin frumuseţea sufletului, pe cât trece timpul şi se vădeşte bunăcuviinţa sufletului lor, pe atât mai mult îi atrag pe bărbaţii lor”[27].

 Să vedem însă ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre obligaţiile soţilor. Se adresează mai ales bărbaţilor. Probabil, pentru că egoismul masculin se îmblânzeşte cu greu şi de multe ori se manifestă prin brutalitate. Sfântul Ioan Hrisostom condamnă exercitarea violenţei trupeşti şi brutalizarea femeii de către bărbat[28], fenomen care, oricât ar părea de straniu, se întâmplă şi în zilele noastre. Dimpotrivă, cere de la bărbat spirit de jertfă, mare putere de iertare, nu ameninţări şi intimidare[29]. Indulgenţa şi calmul vor asigura o pace trainică în familie, vor îndepărta nemulţumirea şi astfel va creşte devotamentul unui soţ faţă de celălalt[30]. Întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu există nimic, dar nimic mai de preţ ca a fi iubit cineva atât de mult femeia lui şi să o iubească şi el”[31].

 Sfântul Ioan Gură de Aur se referă şi la un important element de coeziune între soţi, temelie a vieţii conjugale: comunicarea dintre soţi. În aceasta constă înrâurirea reciprocă de zi cu zi a celor doi soţi. Comunicarea se face prin cuvinte şi fără cuvinte. Este pozitivă sau negativă. Cel mai important element al comunicării este discuţia. Etimologic vorbind, cuvântul „discuţie” [gr. συζήτηση, de la verbul συζητώ, συν + ζητώ, „a cere, a căuta împreună”, n.tr.] înseamnă „căutăm împreună” cum trebuie să rezolvăm problemele care privesc viaţa în comun şi familia. Discuţia trebuie să se facă într-o atmosferă de familiaritate, de respect reciproc, într-un climat de libertate, egalitate şi dragoste. Atunci se poate găsi rezolvarea în neînţelegeri sau conflicte. „Pentru că nimic nu este mai amar decât lupta care se dă între bărbat şi femeie. Pentru că amare sunt, cu adevărat, luptele care se dau între persoanele care se iubesc, e ca şi cum cineva se rupe de propriul lui mădular, şi asta pricinuieşte mare durere. Partea bărbaţilor este, aşadar, să iubească, iar a femeilor să cedeze. Dacă, deci, fiecare contribuie cu partea lui, toate vor fi întărite. Şi femeia se face mai vrednică de afecţiune şi de dragoste”[32].

 Manifestarea reciprocă a afecţiunii este un element indispensabil al dragostei conjugale. Dragostea se arată prin tandreţe, politeţe, interes. Se exprimă prin cuvinte. Cuvintele sunt hrana sentimentelor şi înviorează dragostea. În lucrurile simple de fiecare zi stă adesea secretul vieţii de familie reuşite. Din păcate soţii de azi au uitat aceste lucruri. Uită să-şi exprime preţuirea şi admiraţia faţă de harismele, capacităţile, eforturile, succesele pe care le atinge fiecare în partea lui, încă şi un compliment pentru cum arată şi pentru cum se îmbracă în fiecare zi, pentru mâncarea bine gătită. Femeia străluceşte şi mărinimia ei creşte atunci când simte că e iubită. Acelaşi lucru e valabil şi pentru bărbaţi. La aceştia creşte buna încredere în sine. Dragostea este întreţinută prin născocirea unor noi moduri de manifestare a ei. Satisfacerea dorinţelor speciale ale celuilalt şi îngăduinţa faţă de slăbiciunile lui ajută la coeziunea soţilor.

 Sfântul Ioan Gură de Aur, întărind asupra dragostei dintre soţi spune în esenţă că ei trebuie să înveţe să se ierte şi să se îngăduie. Cel mai matur dintre cei doi trebuie să facă primul pas. În căsătorie nu are importanţă cine a făcut o greşeală sau de ce a făcut-o. Ceea ce se impune este găsirea celui mai rapid mod de a îndrepta situaţia. „Să avem îngăduinţă, spune Sfântul, unul faţă de altul cu dragoste. Cum e posibil să ai îngăduinţă dacă eşti mâniat şi rosteşti vorbe de ocară? Spune cum? Prin dragoste. Dacă nu ai îngăduinţă faţă de aproapele tău, cum te va îngădui Dumnezeu pe tine? Dacă tu nu îl suporţi pe cel care este împreună-rob cu tine, cum va avea Domnul îngăduinţă faţă de tine?”[33]. Prin dragoste este prevenită înstrăinarea soţilor şi moartea relaţiei, care de obicei survine odată cu trecerea timpului, prin epuizare şi lipsă de interes. Atunci avem de-a face cu o căsătorie de formă. Sfântul Ioan este conştient de faptul că modul în care se face comunicarea este vital în prevenirea ciocnirilor. Depinde foarte mult de ceea ce va spune şi de cum va vorbi fiecare. La întrebarea: „Ce trebuie să-i spun, aşadar?” dă răspunsul de mai jos.

 Ascultaţi cu atenţie sfaturile lui:

 „Cuvinte de dragoste să-i spui… Eu, dintre toate, prefer dragostea ta şi nimic nu-mi este mai dureros decât să mă aflu departe de tine. Şi dacă aş fi nevoit să le pierd pe toate şi dacă m-aş afla în primejdii de moarte, orişice aş suferi, toate îmi sunt suportabile, atât timp cât tu eşti bine. Şi copiii atunci îmi sunt foarte iubiţi, când tu îmi arăţi dragoste. Toate ale tale sunt. Aşa mă sfătuieşte Pavel, spunând că bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci tu îl stăpâneşti. Cu atât mai mult toate ale mele ale tale sunt”. Şi continuă: „Niciodată să nu vorbeşti urât, ci cu înţelepciune, cu preţuire, cu multă dragoste. Să o preţuieşti şi nu va avea nevoie să caute preţuirea altora. Să o preferi dintre toţi oamenii pentru toate: pentru frumuseţe, pentru cumpătare, şi să o lauzi. Să arăţi că îţi place compania ei şi că preferi să rămâi acasă, ca să fii împreună cu ea, decât să ieşi în piaţă. Dintre toţi prietenii să o preferi şi să o preferi pe ea mai mult chiar decât pe copiii pe care ţi i-a dăruit, şi pe aceştia de dragul ei să îi iubeşti”[34].

 Cât de bine comunicaţi? Vorbiţi între voi? Vă împărtăşiţi gândurile? Ce faceţi pentru a întări comunicarea voastră de fiecare zi? Vă acordaţi timp, din timpul liber, ca să fiţi împreună şi să vorbiţi în linişte? Sau, nu cumva sunteţi indiferenţi faţă de interesele şi problemele celuilalt şi vă lăsaţi limba neînfrânată? Nu este aceasta concluzia textului de mai sus pe care l-aţi ascultat?

 Educaţia copiilor 

 Aspectul vieţii de familie care-l preocupa cu deosebire pe Sfântul Ioan Gură de Aur erau copii şi tinerii. Pentru nivelul duhovnicesc bun sau rău al tinerilor sunt răspunzători cei mari. În mediul celor mari trăiesc copii, acolo se dezvoltă şi se formează tinerii.

 Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde descrieri şi analize inegalabile ale situaţiei tinerilor din epoca sa. Arată: „Tinereţea este o vârstă dificilă, este nestatornică, cu uşurinţă poate fi înşelată, este predispusă la cădere şi cere hăţuri foarte puternice”[35]. „Tinereţea este un lucru sălbatic… se aseamănă calului neîmblânzit şi animalului nedomesticit”[36]. Este foc care se răspândeşte cu uşurinţă şi le arde pe toate. Se aseamănă cu marea învolburată, din pricina nesăbuinţei şi a nestatorniciei fireşti care o caracterizează. Există oameni care săvârşesc fapte urâte mai rele decât ale măgarilor sălbatici care trăiesc în pustie şi dau cu copita[37]. În această situaţie se află cea mai mare parte a tinerilor. De aceea şi striga Sfântul: Prima noastră grijă familia, copiii! „Toate ale voastre să vă fie secundare în faţa grijii pentru copii”[38].

joi, 13 septembrie 2012

Înălţarea Sfintei Cruci

Sursa 
Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor. Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit. Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne, miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

  Sinaxar 14 septembie

Ce s-a întâmplat cu unele bunici?

Azi am ales cel mai lung drum spre casă, să-mi pun ordine în gânduri. Şedinţa de azi a ţinut mai mult decât mă aşteptam.
Afară e soare, toamna de-abia a sosit şi e blândă. Mi-am uitat ochelarii (de soare) într-un birou şi mă consolam cu gândul că mai profit un pic de soare, cât o mai fi, până vin ploile de toamnă.
Înaintea mea o femeie în vârstă trăgea după ea un copilaş care plângea. Când am ajuns în drepul lor, femeia-i spune: ''Te dau la ţigani!''
Of, Doamne, iarăşi vorba asta care doare! Mă uit la ea de parcă o privire ar trebui s-o liniştească şi s-o transforme pe loc în blândeţea întruchipată.
''Te dau, dacă nu încetezi! Unde este unul ca să te dau?''
Am simţit până în inimă agresivitatea cuvintelor ei. Trecusem deja înaintea lor, şi mă întorc spre ei. Copilul plângea în continuare neputincios.
''Daţi-mi-l mie'', mă trezesc vorbind şi întind mâna spre ei.
Femeia se fâstâceşte, iar copilul se ascunde după fusta ei privindu-mă.
''Nu te dă... Bunica?'' întreb.
''Bunica'' îmi răspunde femeia zâmbind într-o parte.
''Vezi, nu te dă bunica pentru că te iubeşte. Bunica te iubeşte şi nu te dă la nimeni,'' îi spun, şi cu gândul ăsta aş dori să rămână copilul, nu cu amintirea că bunica-i gata să-l dea oricui dacă ''nu-i cuminte''.
Copilul cu ochii plânşi, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, cu muci la nas, nu spune nimic. Stă doar lângă bunica lui.
Femeia îl ia din nou de mână. Mă întorc să plec. Copilul nu mai plânge. Cel puţin nu-l mai aud.

Da, copilaşule, adevărul e că tu o iubeşti pe bunica, ea nu ştiu dacă te iubeşte...căci ea pune condiţii iubirii ei.
Să-i spui unui copil că-l dai la bau-bau sau la cineştiecine, dacă nu-ţi face pe plac, e un abuz! Nu-i iubire!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!

Un ascet din Sfântul Munte l-a trimis o dată pe ucenicul său să-i vândă lucrarea mâinilor lui în Karyes. Acolo, ucenicul a auzit cele mai frumoase cântări în Biserica Protaton.
Într-o zi, el i-a spus bătrânului său: "Părinte, am un gând. Noi aici în deşert nu facem nimic. Ar trebui să vedeţi cum Îi cântă acolo imnuri lui Dumnezeu: psalmodiază, cântă în cor, şi alte lucruri. Aici ne rugăm doar cu un şirag de mătănii: "Doamne, Iisuse Hristoase ..."
În altă zi, bătrânul a venit la el şi i-a spus: "Hai să mergem, copilul meu, să vedem ce fac părinţii aceia. Să experimentăm tipicul lor noi înşine." Și când erau ei acolo în biserică, bătrânul s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche ucenicului său: "Într-adevăr, copilul meu, aici ei cu adevărat Îl slăvesc pe Dumnezeu. " Dar înainte să-şi termine vorba, deodată s-a pornit un cutremur puternic; totul în jur se scutura. Imediat cântăreţii şi-au lăsat cărţile lor de muzică, precum și "teriremul", şi-au luat fiecare şiragul de metanii şi rugându-se strigau: "DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, FILUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-NE PE NOI''.
Ucenicul s-a întors spre bătrânul său şi i-a spus: "Părinte, hai să mergem la munca noastră, la isihia noastră, la chilia noastră. Ceea ce facem noi e mai preţios decât cântecele astea."
Astfel, el a fost cu adevărat convins că cea mai bună rugăciune este rugăciunea cu șiragul de mătănii (rugăciunea inimii).

 Notă: Scopul acestei anecdote este de a încuraja atât monahii cât şi laicii să urmărească rugăciunea noetică. Desi unii ar putea simţi că aceasta nu preţuieşte psalmodia/cântarea şi închinarea liturgică a Bisericii Ortodoxe, nu este aşa. Părinţii de-a lungul istoriei au fost atât imnografi cât şi cantori, și aceasta este cea mai adecvată formă de cult comun care este plăcut lui Dumnezeu, și că există un timp și loc pentru orice formă de închinare adevărată. Cu toate acestea, Părinții au recunoscut întotdeauna că adevărata rugăciune a inimii le întrece pe toate, aşa cum spune şi Sfântul Ioan Scărarul: "Omul, a cărui minte a învățat cu adevărat să se roage, într-adevăr stă de vorbă cu Dumnezeu faţă către faţă, ca cei care au urechea regelui (care este cel mai apropiat şi de încredere slujitor al său.) " 

***
An ascetic on the Holy Mountain once sent his disciple to sell his handiwork in Karyes. There, the disciple heard the most beautiful chanting, in the Church of the Protaton. One day, he asked his Elder: “Elder, I have a thought. We here in the desert are not doing anything. You should see how they hymn God there: psalmody, choirs, and other things. Here we only pray with the prayer rope: “Lord Jesus Christ...” Another day, the Elder came to him and said: “Let's go, my child, to see what those fathers are doing. Let's experience their typikon ourselves.” And when they were there in church, the Elder bent down and whispered into his disciple's ear: “Truly, my child, here they are glorifying God.” But before he could finish, a strong earthquake hit; everything was shaking. Then, immediately, the chanters left their music books and the “terirems”, and pulled out their prayer ropes, crying out: “LORD JESUS CHRIST, SON OF GOD, HAVE MERCY ON US!!!” The disciple turned to his Elder and said: “Elder, let's go to our work, to our hesychia, to our kalyve. That which we are doing is higher than chanting.” Thus he was truly convinced that the best prayer is the prayer with the prayer rope.

 Note: The purpose of this anecdote is to encourage both monastics and laymen to pursue noetic prayer. Though some might feel that this demeans psalmody/chanting and the liturgical worship of the Orthodox Church, this is not so. The Fathers throughout history have been both hymnographers and chanters, and feel that this is the most appropriate form of common worship that is pleasing to God, and that there is a time and place for every form of true worship. However, the Fathers have always acknowledged that true prayer of the heart surpassess all, as St. John of the Ladder writes: "Men, whose mind has truly learned to pray, indeed converse with the Lord face to face, as those who have the ear of the king (that is his most close and trusted servants.)” (http://www.orthodoxytoday.org/view/unceasing-prayer-bibilography-and-notes)

Sursa: Holy Fathers

Traducerea şi adaptarea Ramona Pop

miercuri, 12 septembrie 2012

Efectele emigrarii asupra familiei. Zece efecte negative

Prima parte a studiului realizat de d-na Niculina Ciuperca, psiholog-consilier familie-cuplu, colaborator al Aliantei Familiilor din Romania 

In calitatea mea de psiholog consilier familie-cuplu am considerat de interes major analiza fenomenului emigrarii pentru ca efectele produse de acesta asupra familiei contemporane are implicatii din ce in ce mai grave. Toata lumea cunoaste povesti de succes ale unor persoane care, muncind in strainatate, au reusit sa prospere din punct de vedere economic, dar putini sunt aceia care vorbesc despre sacrificiile facute acolo, despre neajunsurile cu care s-au confruntat si despre suferintele prin care au trecut familiile lor.

 Personal, am cunoscut o asemenea familie, doi tineri ingineri care si-au lasat cei doi baieti de 6 si 7 ani in grija unei bunici si au plecat in America sperand ca in cativa ani vor castiga astfel incat sa poata pune pe picioare o afacere in Romania. Dar cum socoteala de acasa nu se potriveste totdeauna cu ce se intampla la fata locului, in 5 ani de-abia el a reusit sa lucreze, ea oricat s-a straduit nu a gasit ceva sa-i convina. Tot in acest timp copiii au suferit ingrozitor, la inceput plangeau, nu le intra nimeni in voie, se imbolnaveau tot timpul, erau gelosi pe copiii care apareau cu parintii in parc, incat incercau sa-i indeparteze de parintii lor intr-un mod agresiv, iar la scoala nu s-au descurcat, cu toate ca bunica fusese profesoara, deci putea sa-i ajute la lectii. Cand cel mic a ramas repetent in clasa a IV-a, bunica nu a mai rezistat si le-a spus adevarul parintilor, spunandu-le ca daca nu se intorc sau nu-si iau copiii acolo, nu e convinsa ca vor mai putea fi recuperati. Reintorsi in tara, le-a trebuit cativa ani sa-si recupereze cu adevarat copiii.

 Prin urmare, acum cand emigrarea a devenit un fenomen greu de stapanit se impune constientizarea complexitatii acestuia si efectelor produse asupra vietii de familie. Emigratia, adica fenomenul parasirii tarii proprii in schimbul stabilirii (temporare sau definitive) intr-o alta tara, atinge nu numai cercurile politice dar si relatiile intre persoane, divizand fizic si emotional prieteni, familii si comunitati. Chestionand mai multe persoane dintr-o comuna din Teleorman, de unde tinerii au plecat intr-un numar mare in Spania sau Italia, am aflat motivele care-i fac pe tineri sa plece departe de tara, in speranta unui castig cu care sa poata asigura existenta copiilor. Si nu e de mirare ca s-au hotarat sa plece, in conditiile in care intreprinderile din orasul Alexandria unde aveau un loc de munca s-au desfiintat in mare parte sau si-au micsorat planul de productie.

 Motivele emigratiei:
(1) dezinteres pentru oportunitatile de realizare profesionala din tara (15%);
(2) Cautarea unor conditii de viata mai bune pentru copiii lor, pentru o reusita materiala si profesionala a acestora (30 %);
(3) Recunoasterea profesionala intr-o alta tara care ofera salarii mai bune pentru aceeasi munca prestata (27 %);
(4) Locuri de munca putine si prost platite pentru tinerii absolventi (23 %);
(5) Rezolvarea unor probleme medicale mai mult sau mai putin rezolvabile in Romania (5%.)

 M-a surprins faptul ca interlocutorii nu au adus in discutie ce efecte poate avea emigrarea asupra familiilor lor, ce efecte va avea asupra educatiei copiilor sau asupra viitoarei lor familii. De aceea consider necesara o informare corecta a celor care se hotarasc sa emigreze. Dar aceasta se intampla foarte rar, sau se face superficial.

 Consecinte negative 

 (1) Evolutia cuplului parental. Plecarea unuia dintre parinti, indeosebi a mamei, conduce la o racire a relatiei dintre cei doi parteneri. De multe ori se ajunge la divort, copilul ajungand sa fie incredintat unuia dintre parinti. Pentru unele mame, plecarea in strainatate nu este numai pentru castig, ci si pentru solutionarea unei vieti de cuplu conflictuale. In aceasta situatie, copilul nu numai ca este privat de afectivitatea materna, dar este expus si la riscul unor abuzuri din partea tatalui, al carui comportament inadecvat a determinat plecarea mamei. Uneori plecarea temporara a mamei in strainatate, se transforma intr-o abandonare definitiva a familiei si a copiilor ramasi in tara. Emigratia parintilor poate conduce si la o redefinire a relatiilor de rudenie, in sensul in care copiii lasati de mici in grija rudelor, ajung sa nu se mai raporteze la parintii biologici ca la niste parinti. Exemple: „Cum au reactionat copiii cand parintii au plecat prima oara in Spania? Cel mic nu a reactionat… era sugar… iar cel mare avea 4 ani; a plans o vreme, apoi i-a trecut. Dar ultima oara? In nici un fel. Noua ne spune „mama” , „tata”… pe noi ne asculta…” (Interviu cu o bunica)

 (2) Un alt efect asupra copilului este diminuarea capacitatii de control, de supraveghere a acestuia. Acest lucru depinde de contextul familial, de membrii familiei extinse, in grija carora ramane copilul. Lipsa controlului asupra copilului este vizibila in planul rezultatelor scolare sau adoptarii de comportamente deviante. Lipsa afectivitatii parentale este in masura sa produca efecte de natura psihologica, sau comportamentala asupra copiilor. „In multe familii exista riscul de abandon scolar, mai ales acolo unde bunicii sunt batrani … iar in altele, performantele scolare sunt scazute, pentru ca sunt lipsiti de supravegherea parintilor, iar bunicii nu au autoritatea necesara si-i scapa de sub control”. (Primarul comunei)
 „Am elevi ai caror parinti sunt plecati si le trimit copiilor in permanenta bani sau pachete, dar am si elevi care se pare ca au fost uitati, copiii tot spera sa se intoarca si construiesc tot felul de povesti cu ce se va intampla cand vor veni parintii lor. De obicei sufera dupa parinti cei care au fost lasati la varste mai mari, care ajunsesera sa constientizeze relatiile cu parintii “. (Invatator la Scoala Generala)

 (3) In prezent exista o tendinta de sporire a divortialitatii in randul cuplurilor din care unul este plecat in strainatate, fapt pentru care se cere studierea atenta a acestui fenomen si a factorilor care o produc. Desi in principiu casatoria se incheie pe viata, in cadrul acestor cupluri de multe ori exista motive temeinice care schimba raporturile dintre soti si casatoria nu mai poate continua, intr-un procent mai mare decat in cazul cuplurilor care locuiesc impreuna. Relatia care continua sa existe in continuare intre cei doi parteneri cand sotul este plecat depinde de mai multi factori: daca exista sau nu copii, de investitiile facute in casnicie, din ce motiv a plecat sotul, de valoarea partenerilor pe piata erotica si maritala, de densitatea retelei de rude si de prietenii celor doi soti. De obicei cand se ajunge la divort copii raman la mama, costurile materiale fiind mai mari pentru aceasta, in timp ce costurile psihologice fiind mai mari pentru tata (cei care au un simt moral ridicat). Mama se simte mai totdeauna incarcata de responsabilitati, pentru ca rolul sau prescris social este sa fie prima persoana care sa dea socoteala de educatia si buna purtare a copiilor. Interesant este ca in acelasi registru al mentalitatii colective, tatal pare a nu avea prea multe responsabilitati, atata vreme cat se admite ca pensia alimentara (atata cata este in raport cu salariul minim) este suficienta pentru a-l suplini in responsabilitate. Am constatat cu durere comportamentul standard al parintilor: mama se sacrifica, tatal o tuleste spre urmatoarea halta a vietii sale; mama nu are de ales, tatal alege mai totdeauna libertatea.

 (4) Efecte determinate de privarea de afectivitate parentala. Din discutiile cu autoritatile comunei, am dedus ca banii si bunurile materiale nu pot compensa lipsa afectivitatii parentale. „Se vede pe fetele lor ca sufera, chiar daca unii sunt imbracati bine, au telefoane mobile si in permanenta bani in buzunar … sufleteste sunt afectati … cauta suport afectiv la invatatori sau profesori… incercam sa-i ajutam cum putem… dar dragostea de parinti nu poate fi inlocuita cu nimic.” (Invatatoare Soala Generala)
 „Ii iau destul de des pe nepotii mei la mine, copiii mei se bucura cand ii vad, le ofera toate jucariile, dar ei au un licar aparte in ochi, cand copiii ne striga „mama”, „tata”. I-am surprins uneori impingandu-i pe ai mei, cand voiau sa mi se aseze pe genunchi, sau chiar mai mult, cand ii duc pe toti la plimbare, sa mentioneze: „am fost aici si cu tata…” sau „mama mea de-aici imi cumpara bomboane”, dovada ca dorul parintilor ii macina“ (Un unchi)
 Traumele emotionale se manifesta diferit de la un copil la altul, in functie de varsta si personalitatea fiecaruia. Astfel unii plang: „vreau la mama…” (Clarisa – 4 ani), altii se imbolnavesc, iar altii cauta suport afectiv la alte persoane De regula, cei la care e numai tatal plecat sufera mai putin, pentru ca gasesc in mama suportul cautat. Probleme mai mari apar atunci cand sunt plecati ambii parinti si desi ei se straduiesc sa nu le lipseasca nimic, cumparandu-le chiar si obiecte ostentative in raport cu nevoile lor reale, nimic nu pare sa inlocuiasca dragostea parintilor.

 (5) Efectele psihologice in legatura cu identificarea de rol de sex si formarea unor atitudini fata de familie si munca isi pun deasemenea amprenta asupra copilului. Daca numai tatal e plecat, apare fenomenul de supraprotectie materna la copilul ramas cu mama. In afara de sugari si copii mici care inca nu constientizeaza ce se intampla, pentru copii separarea este perceputa ca pe un fenomen extrem de neplacut: sunt ingrijorati ca nu stiu ce se va intampla cu ei daca isi vor mai vedea parintii, isi fac probleme cum se vor purta cu ei bunicii sau rudele cu care vor trebui sa stea, daca trebuie sa schimbe scoala si locuinta, etc. Unii isi asuma vina plecarii parintilor, altii ii invinovatesc pe parinti: pe tata care pleaca, pe mama care l-a facut sa-si paraseasca familia. Pentru copiii din familia in care exista diferite forme de violenta, plecarea tatalui reprezinta o eliberare. De multe ori din exterior este vazuta despartirea ca o eliberare dar in sufletul copiilor ramane ca o amaraciune pentru tot restul vietii.

 (6) Efecte asupra implicarii copiilor in activitatile scolare: scaderea preocuparilor pentru scoala si inexistenta unei pregatiri extrascolare. Aceste efecte sunt consecinte indirecte ale plecarii parintilor in strainatate, aparute din cauza lipsei de supraveghere din partea familiei si pe fondul privarii de afectivitate parentala. De obicei copiii raman in grija bunicilor, care fiind batrani nu au capacitatea de a-i supraveghea, de a exercita un control asupra lor, dar nici competenta de a-i sprijini in activitatile scolare. „Copiii nu sunt supravegheati la teme, bunicii sunt depasiti… ei se preocupa doar sa le asigure hrana si imbracaminte … in rest… daca le spun ca nu si-au invatat lectiile, imi spun ca e prea mult ca sa-i mai certe si ei …destul sufera dupa parinti.” (Invatatoare)
 In general plecarea parintilor in strainatate este asociata cu un impact negativ asupra rezultatelor scolare, educatie si implicare parentala scazuta, comunicare insuficienta, pot actiona negativ asupra performantelor scolare. Daca plecarea unuia dintre parinti nu are efect substantial asupra rezultatelor scolare, absenta ambilor parinti din gospodarie datorita faptului ca amandoi au emigrat, constituie o situatie de risc ceva mai ridicata de a afecta performantele scolare ale copilului.

 (7) Absenta unui model parental care sa orienteze copilul asupra valorilor si conceptiei despre viata. Aceasta consecinta este in stransa legatura cu varsta pe care o au copiii la plecarea parintilor. Rolul parintilor este preluat de bunici si de rudele apropiate, dar acesta poate fi indeplinit in situatia in care acestia nu au varsta inaintata. „Copiii astia, prin plecarea parintilor au avut ca prieten calculatorul, fie televizorul … si-atunci s-au trezit in mijlocul unei lumi virtuale … care cu siguranta va avea repercursiuni asupra lor … in sensul ca, eu cred ca vor fi mai putin sensibili, de mici fiind crescuti cu desene animate violente, cu jocuri pe calculator, vor fi mai duri… si-i vedem si la scoala cum se comporta …” (Primarul comunei)

 (8) Dificultati in cresterea copiilor: Desi nu sunt recunoscute la prima vedere de bunici, dificultatile exista si variaza in functie de mai multi factori: varsta bunicilor; prezenta altor adulti in gospodarie; gradul de afinitate intre bunici si copii. Comunicarea intre parintii aflati la munca in strainatate se face telefonic, cei mai bine platiti reusind sa comunice mai des. Sunt situatii in care calculele de acasa nu se adeveresc cu situatia de acolo, si-atunci castigurile mici sau perioadele fara castig ingreuneaza comunicarea cu familia, fie ea macar telefonica, si atunci copiii sufera si mai tare, unii refuza sa mai mearga la scoala, sunt mai greu de stapanit. Ceea ce-i dureros, e faptul ca posibilele solutii la problemele copiilor cu parintii plecati la munca in strainatate, sunt localizate difuz la nivelul institutiilor statului. Ordonanta 219 ajuta la stabilirea din punct de vedere normativ al numarului de parinti plecati, insa nu prevede modul in care pot fi ajutati copiii ramasi singuri. Sunt situatii cand parintii sunt plecati fara forme legale si-atunci nu sunt inregistrati. Neexistand o strategie coerenta din punct de vedere legislativ, nu se poate face mare lucru pentru acesti copii si cum fenomenul migratiei i-a luat pe toti pe nepregatite, situatia devine din ce in ce mai grava.

 (9) Aparitia unor abuzuri sau comportamente deviante. Cele mai multe comportamente deviante se intalnesc la copiii a caror mama este plecata. Unii hoinaresc pe strazi fara nici un Dumnezeu, altii adopta comportamente inadecvate varstei, cum sunt: lipsesc noaptea de acasa, comit fapte care intra in conflict cu legea. Toate aceste comportamente isi pun amprenta asupra personalitatii copilului sau adolescentului, afectandu-i relatiile cu familia si rezultatele scolare. De multe ori absenta parintilor ii expune pe copii la abuzuri din partea adultilor in grija carora sunt lasati. Unii sunt folositi la munca in gospodarie, la ingrijirea copiilor familiei la care stau. De exemplu copiii lasati in seama rudelor din comuna Tiganesti sunt folositi sa vanda zarzavaturi in pietele din orasul Alexandria, oras situat la circa 10 Km de comuna. Unele fete la 14 -15 ani ajung sa se prostituieze. „Mi-a zis fiica mea ca nepoata vecinilor nu prea da pe la scoala, ca-i place mai bine sa faca trotuarul in Alexandria. Bunicii o cred la scoala, dar ei sunt prea batrani ca sa o mai si controleze”. (Un taran)

 (10) Probleme ivite in incercarea de reintregire a familiei. Pentru o analiza completa a fenomenului migratiei ar trebui adaugate problemele ridicate de copiii romani nascuti pe teritoriul altor state (in cazul cand ambii parinti sunt plecati sau dintr-un parinte roman si altul de alta natinalitate). Apoi sunt copiii nascuti pe teritoriul Romaniei si dusi de parinti in afara pentru reintregirea familiei, sau copii minori care migreaza independent, pentru care sunt reglementari stricte. Aducerea copiilor alaturi de parinti este o problema, pentru ca in prima faza parintii locuiesc intr-o camera, muncesc amandoi pentru a putea castiga suficient. Romanii care reusesc sa aiba o oarecare stabilitate (locuinta, venit stabil) si reusesc sa-i aduca pe copii, recurg adesea si la aducerea unei bunici din tara pentru a-i ingriji, astfel ca mama sa poata lucra in continuare. Bunicile stau cateva luni sau isi prelungesc sederea in situatia in care isi gasesc cate ceva de lucru, reusind sa scada costurile sederii lor pentru familie. Copiii nascuti in strainatate sau adusi acolo la varste mici au putine sanse sa invete corect.

 Doi din trei copiii ai caror parinti lucreaza in strainatate resimt acut lipsa dragostei acestora. Psihologii si sociologii spun ca acesti copii dezvolta personalitati dizarmonice, si in consecinta, ajunsi la maturitate sa formeze o generatie de adulti cu probleme de integrare sociala. Multi dintre copii au tulburari de somn, devin agresivi, nu au incredere in ei, din cauza lipsei modelului parental. Cei din ciclul primar incep sa minta, sa frecventeze grupuri stradale, pentru ca nu pot comunica bine cu ceilalti membri ai familiei, incep sa fie agresivi si labili emotional, iar cei din gimnaziu, pe langa agresivitatea verbala, manifesta si agresivitate fizica, din cauza frustrarilor, a anxietatii si marginalizarii care incep sa se manifeste, chiulesc de la scoala, sau chiar o abandoneaza.

 Aceasta generatie de copii lipsiti de iubirea parintilor poate deveni una de adulti problema. Ca psiholog, nu exclud posibilitatea ca unii sa ajunga infractori. Agresivitatea multor copii din generatia „Singur acasa”, refuzul lor de-a accepta ca au probleme, durerea cauzata de lipsa parintilor, ii transforma la maturitate intr-o generatie de adulti neintegrati social. Copilul crescut fara parinti, sau numai cu unul dintre ei, ca adult nu va intelege sensul casatoriei, nu va avea incredere in institutia casatoriei si in general in oameni. Adultii care au fost in preadolescenta „singuri acasa”, vor dori in general meserii care sa le aduca bani rapid: fotbalist, fotomodel, cantaret, dansatoare, etc. Cei abandonati de mici isi doresc meserii prin care sa imparta dreptatea, cum ar fi cea de politist. In general cei plecati la munca nu stiu sa aleaga cele mai bune solutii pentru copiii lor ramasi in tara, pentru ca nu-i mai cunosc cu adevarat, nu stiu ce potential au, nu mai au informatiile necesare despre tot ce se intampla in tara, nu au cunostinta despre existenta consultantilor, a organizatiilor neguvernamentale de la care ar putea primi sfaturi.

 Un alt fenomen ingrijorator e faptul ca multi tineri plecati sa stranga bani pentru a-si cumpara o casa si a-si asigura un trai mai bun se intorc acasa cu grave afectiuni psihice. Singuratatea, lipsa familiei si volumul mare de munca (uneori au si cate doua joburi pentru a castiga mai mult), sunt doar cateva din cauzele care-i afecteaza pe tineri.

Scoala parintilor
 CABINET INDIVIDUAL DE PSIHOLOGIE cu sediul in Bd. Ceahlau nr. 22, bloc 104, ap. 5, Bucuresti (cartier Crangasi) ORGANIZEAZA, incepand cu 1 septembrie, in fiecare sambata de la orele 14-17 (sau la cerere in alta zi a saptamanii) SCOALA PARINTILOR. 
Obiectivul urmarit este prezentarea intr-o maniera cat mai condensata a situatiilor de viata cu care se confrunta parintii in mod frecvent, sa inteleaga mai bine comportamentul copiilor, sa-si rãspunda singuri la intrebarile pe care si le adreseaza, sa invete sa comunice mai eficient cu copiii, sa inteleaga mai bine rolul pe care ceilalti factori il au in dezvoltarea copiilor etc. Participand la aceste cursuri parintii vor putea afla: cum sa se comporte cu copiii in situatii problematice; cum sa obtina modificari dezirabile in comportamentul copiilor; cum se formuleaza corect cerintele; cum se formuleaza corect pedepsele si recompensele; ce rol au emotiile copiilor in dezvoltarea unei personalitati armonioase; cum influenteaza relatia de cuplu dezvoltarea armonioasa a copilului, etc. 
 Pentru inscrieri si informatii: Niculina Ciuperca, psiholog consilier acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania pe probleme de cuplu si familie. Telefon 0724.878966 / 0762.635466

Sursa: Cultura vieţii

luni, 10 septembrie 2012

întrebarea întrebărilor

Am gustat
iubirea
lui Dumnezeu?

Dacă nu
atunci
indiferent de câtă vreme
mergem la Biserică

încă
n-am ajuns
la ce dă ea...

Iar dacă am gustat-o
atunci
cu neputinţă este

a mai căuta
altceva...

Marius Iordăchioaia

Dacă nu poți să iubești, măcar să nu urăști

„Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic.”
Înfrânează iuțimea sufletului cu dragostea; vestejește partea poftitoare a lui cu înfrânarea; înaripează partea rațională a lui cu rugăciunea. Și lumina minții nu se va întuneca niciodată.

Cele ce risipesc dragostea sunt acestea: necinstirea, păgubirea, defăimarea, fie că sunt îndreptate împotriva credinței, fie împotriva vieții; apoi bătăile, rănirile și cele următoare. Și acestea fie că se întâmplă cuiva personal, fie vreunuia dintre rudele sau prietenii lui. Prin urmare, cel ce stinge dragostea prin vreuna din acestea încă n-a cunoscut care este scopul poruncilor lui Hristos.

Silește-te pe cât poți să iubești pe tot omul. Iar dacă nu poți încă, cel puțin să nu urăști pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei disprețui lucrurile lumii.

Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar dacă păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbăvești de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.

Mulți suntem cei ce vorbim, dar puțini cei ce facem. Dar nimenea nu trebuie să strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci să-și mărturisească neputința sa, nu să ascundă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne fecem vinovați, pe lângă călcarea poruncilor, și de răstălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu.

(Sfintul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 80-85, în Filocalia II, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 110)

Despre clevetire și vorbirea de rău

Sfântul Ioan Gură de Aur

 ,,Vorbirea de rău sau osîndirea este o altă patimă înfricoșătoare. Celui ce vrea să-ți vorbească despre alții să-i spui: Dacă vrei să lauzi pe cineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbești de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri și miresme, nu duhori și mizerie. Ce voi cîștiga dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre, să ne interesăm de păcatele și de greșelile făcute de noi. Ce răspuns vom da lui Dumnezeu și ce milostenie Îi vom cere, atîta vreme cît ne preocupăm plini de curiozitate de lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne gîndim? Să arătăm interes și grijă pentru viața noastră. Preocuparea cu viețile altora dovedește josnicie și necuviință. E ca și cum am trece prin fața unei case străine și am privi indiscret înlăuntru, ca să vedem ce fac stăpînii casei.(...) Fii cu luare -aminte, deci, la cuvintele tale! Nu vorbi de rău ca să nu te pîngărești. Nu mesteca în balta cu murdăriș, fă cununi din trandafiri, toporași și alte flori. Nu băga în gură bălegar; gustă din licoarea dulce a florilor, ca albina și fă mierea din ea. (...) Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvînt de prisos, cu atît mai mult vom răspunde de vorbele noastre urîte.” (Din vol. Problemele vieții, pp 43-44)

 ,,Nu a vătămat niciodată atît de mult cel ce a mîncat trup omenesc, pe cît a vătămat cel ce a înfipt mușcăturile lui în sufletul altuia; căci pe cît sufletul e mai respectat decît corpul, pe atît mușcătura lui e mai grozavă. Vedeți să nu vă nimiciți unul pe altul. Acestea le zice, pentru că discordia și lupta sunt fapte destructive și nimicitoare atît pentru cei ce le introduc, cît și pentru cei ce le primesc; acestea sfîșie totul, mai rău chiar de cum sfîșie molia hainele.”(Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p.109)

 ,,Suntem gata totdeauna a acuza, suntem pregătiți în orice timp de a învinovăți. Chiar dacă nu ni s-ar cășuna alt rău, aceasta ar fi de ajuns a ne pierde și a ne duce în gheenă, aceasta ne împresoară de mii de rele. Și ca să afli că este așa, ascultă ce spune Proorocul: Șezînd împotriva fratelui tău, zice, ai clevetit (Ps., 49, 21). Dar nu eu, zici tu, ci acela a grăit. Dar dacă tu nu ai fi vorbit, altul n-ar fi auzit, n-ai fi fost tu cauza păcatului. Trebuie de a dosi și a acoperi defectele aproapelui, pe cînd tu le trîmbițezi sub pretext de iubire de adevăr. Nu ești acuzator, ci flecănitor, bîrfitor, nebun. Privește cîte rele izvorăsc de aici. Mînii pe Dumnezeu.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXI, p. 263)

 ,,Și nu numai să nu grăim de rău pe alții, și nici să ascultăm pe alții cînd grăiesc de rău, căci și pentru aceasta este pregătită osînda mare. Fiindcă zice; Auz deșert să nu primești (Ieș. 23, 1). Astupă-ți urechile oprind intrarea grăirii de rău și arată că tu cel ce auzi nu ești vrăjmaș și potrivnic mai mic celui ce grăiește de rău, decît cel ce se prihănește și se grăiește de rău. Urmează Proorocului care zice: Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit (Ps. 100, 5). Nu a zis că nu am crezut, sau că nu am primit cele grăite de el, ci l-am izgonit ca pe un vrăjmaș și potrivnic.” (Cuvînt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu și cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alții, în vol. Din ospățul stăpînului, p. 102)

 ,,Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulți și răi, ci a celor buni și puțini.” (Problemele vieții, p. 373)

 Bîrfitorul, mai întîi pe dînsul se necinstește și după aceea necinstește pe cel dușmănit, sau că poate nici n-a putut să-l necinstească, și pe cînd acela pleacă urît și disprețuit de toți, acesta este încă mai mult iubit.”( Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia I, p.55)

 Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvîntul, nici cu fapta. Hristos n-a spus: Dacă-l vei vorbi de rău și-l vei aduce în fața judecății, ci atît: Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuți, și atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, chiar dacă le spui fiind convins de adevărul spuselor tale, și atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu nu te va pedepsi pentru cele săvîrșite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! Cu cuvintele tale te vei osîndi, a spus Hristos. N-ai auzit că și fariseul, cînd a vorbit de rău pe vameș, a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la iveală păcate tăinuite ale vameșului și totuși a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm și să osîndim păcatele altora, pe care le știe toată lumea, cu mult mai mult păcatele de care nu suntem siguri.” (Omilii la Matei, omilia XLII, III, în col. PSB, vol.23, p.504)

 ,,Căci ce iertare vom îndrăzni să nădăjduim și ce răsplată, dacă noi cercetăm cu atîta curiozitate greșelile altuia, cînd noi nu ne gîndim la ale noastre?”(Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, p. 63)

 ,,Dacă poate tu voiești să îmbunătățești pe fratele tău, văzîndu-i păcatele lui. Iată dacă tu voiești aceasta, atunci plînge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuiește-l îndeosebi, povățuiește-l, mîngîie-l, arată păcătosului că tu îl iubești, dovedește-i că numai din îngrijire pentru dînsul și pentru că voiești binele lui, iară nu spre a-l rușina, pomenești păcatele lui”. (Omilii la Postul Mare, p.86)

 ,,Voiești să prihănești?Îți voi da ție materie folositoare. Voiești să grăiești de rău? Grăiește de rău păcatele tale. Căci zice: Spune tu întîi păcatele tale ca să te îndreptezi (Isaia, 43, 26). Ai văzut grăire de rău îndreptățită, care aduce laudă și cunună? Și iarăși: Dreptul singur este pîrîșul său de la întîiul cuvînt (Pilde 18, 17). Al său, nu al altuia. De te vei face pîrîș și grăitor de rău al altuia, te vei pedepsi, iar de te vei face al tău, te vei încununa. Și ca să cunoști ce mare și bun lucru este a-și prihăni cineva greșelile sale, auzi că dreptul singur este pîrîșul său de la întîiul cuvînt. Dacă este drept, cum este pîrîș? Și de este pîrîș, cum este drept? Dreptul nu este vinovat pîrii și grăirii de rău, dar s-a zis așa ca să știi că, dacă cineva va fi păcătos, dar se va pîrî și-și va prihăni păcatele sale, se va face drept prin învinuirea sa. Dar ce înseamnă de la întîiul cuvînt? Ia aminte cu dinadinsul. La tribunale judecata se face în două părți, fiindcă unii trag la judecată pe alții, iar alții singuri se trag; unii pîrăsc, alții se pîrăsc; unii sunt vinovați, iar alții nevinovați. Și în partea cea dintîi a judecății dă cuvîntul celui ce pîrăște, celui ce este nevinovat. Nu aștepta pe pîrîșul tău, dacă ești dintre cei vinovați. Ci mai înainte de a auzi de la acela pîra, prihănește tu cele greșite de tine.” (Cuvînt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu și cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alții, în vol. Din ospățul stăpînului, pp. 98-99)

 Extrase din ,,Lumina Sfintelor Scripturi”, vol. I , Ed. Anestis, 2008.

Sursa Despre clevetire și vorbirea de rău a fratelui la Sfîntul Ioan Gură de Aur

vineri, 7 septembrie 2012

Doamne, cat de dureros e blestemul unei mame, chiar si intr-o astfel de forma, inconstienta, nerostita

Maicuta mea iubita,

Am citit azi dimineata raspunsul pe care l-ati postat pe site si m-am izbit de aceasta fraza: „te vei arunca mereu si mereu in rolul de salvator ca sa-ti asiguri portia de suferinta pe care te simti obligata s-o traiesti pentru ca cei din jurul tau nu sunt fericiti!”.
Nu pare atat de complicat, dar eu am simtit pentru cateva secunde ca efectiv mi se opreste mintea in loc si nu pot percepe intelesul profund al acestei „scheme de inadaptare”.
Si atunci L-am rugat pe Domnul sa ma ajute El sa inteleg... si – ce minune a bunatatii Sale – El mi-a „explicat” atatea in dimineata asta!
Stiti ca mai demult v-am scris despre un strigat interior pe care l-am interceptat intr-o anume imprejurare: „Nimeni nu are nevoie de mine!”.
Si atunci m-am intrebat de ce? Cum am ajuns eu la o astfel de convingere interioara?
Ca o completare, astazi am „ascultat” un alt strigat, de data asta imbracat nu in vocea mea, ci in vocea mamei:
„Trebuie sa-i arati ca n-ai nevoie de el!”
Nu am prea multe amintiri cu mama vorbindu-l de rau pe tata. Oricum, niciodata nu a folosit cuvinte urate, jignitoare. In general, dupa despartirea lor, noi doua nu vorbeam aproape deloc despre el.
Totusi, acum inteleg foarte limpede ca mama mi-a transmis vreme indelungata un „mesaj”, ca un „ideal de purtare demna”, ca o atitudine de o maretie tragica, dar in fond – in adevaratul lui fond – ca un blestem, ca un refuz al iubirii...
„Trebuie sa-i arati ca n-ai nevoie de el!”
Doamne, cat de dureros e blestemul unei mame, chiar si intr-o astfel de forma, inconstienta, nerostita, la nivel de subconstient, de afectivitate...
Doamne, din toata inima o iert pe mama si Te rog s-o binecuvantezi si sa ne vindeci Tu pe toti...
Acum inteleg ca fara sa vrea si fara sa stie, mama mi-a transmis un „duh” de care m-am imbolnavit rau...
M-a condamnat sa ma simt jignita de gesturile lui tata („vrea sa te cumpere cu cadouri”).
Sa refuz orice vine de la el („Trebuie sa-i dai o lectie”).
Sa nu imi doresc sa il vad („Daca avea nevoie de tine nu te-ar cauta atat de rar”).
Sa ma simt rau in prezenta lui („Nu-i pasa cu adevarat de tine”).
Sa nu ma mai pot bucura, niciodata, de prezenta si afectiunea tatalui meu...
Va multumesc mult pentru rugaciune, Maicuta! Nu va pot scrie mai multe acum, dar Ii sunt recunoscatoare Domnului pentru lucrarea pe care o savarseste in inimile noastre!
Cu drag si nadejde multa,
Lu
*
Copila mea iubita,
Si cat de minunat e Tatal nostru Cel din Ceruri, Care, la cererea Fiului Sau atat de iubit si de El si de noi, ne daruieste Duhul Sfant ca sa ne invete cum sa dobandim, sa pastram si sa folosim puterea pe care ne-o da ca sa devenim si noi fii iubiti in Fiul! Si asa, binecuvantand si iertand, implinind poruncile si lepadandu-ne de voia noastră bolnavă, învăţăm „meşteşugul bucuriei”, încredinţându-ne voii Lui sfinte. Asta facem şi când învăţăm să ieşim de sub puterea oricarui blestem, împlinind porunca Lui de a-i binecuvânta pe cei ce ne blestemă. Blestemul este folosirea cuvântului şi a gândului pentru a ucide pe cineva sau ceva din sufletul aceluia prin ruperea de Dumnezeu. În faţa acestei puteri, sufletul celui blestemat, poate să se clatine şi să se supună ei sau, fiind prea slab, pentru a se împotrivi. Sau poate să se contamineze răspunzand cu aceeaşi armă. Dar, dacă e ancorat în credinţa în Dumnezeu şi în prezenţa Lui iubitoare şi mântuitoare în noi, va alerga degrabă la El şi va binecuvânta aşa cum Însuşi îi cere prin poruncă sfântă. Şi aşa, va ieşi de sub puterea oricărui blestem, împreună cu cei ce l-au blestemat cu tot!
Ce minune!
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce ne-au blestemat, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă şi nu le socoti lor păcatul acesta, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici şi ale Sfinţilor Tăi!
Cu drag si recunostinta pentru dragoste,
M. Siluana