Afară e soare, toamna de-abia a sosit şi e blândă. Mi-am uitat ochelarii (de soare) într-un birou şi mă consolam cu gândul că mai profit un pic de soare, cât o mai fi, până vin ploile de toamnă.
Înaintea mea o femeie în vârstă trăgea după ea un copilaş care plângea. Când am ajuns în drepul lor, femeia-i spune: ''Te dau la ţigani!''
Of, Doamne, iarăşi vorba asta care doare! Mă uit la ea de parcă o privire ar trebui s-o liniştească şi s-o transforme pe loc în blândeţea întruchipată.
''Te dau, dacă nu încetezi! Unde este unul ca să te dau?''
Am simţit până în inimă agresivitatea cuvintelor ei. Trecusem deja înaintea lor, şi mă întorc spre ei. Copilul plângea în continuare neputincios.
''Daţi-mi-l mie'', mă trezesc vorbind şi întind mâna spre ei.
Femeia se fâstâceşte, iar copilul se ascunde după fusta ei privindu-mă.
''Nu te dă... Bunica?'' întreb.
''Bunica'' îmi răspunde femeia zâmbind într-o parte.
''Vezi, nu te dă bunica pentru că te iubeşte. Bunica te iubeşte şi nu te dă la nimeni,'' îi spun, şi cu gândul ăsta aş dori să rămână copilul, nu cu amintirea că bunica-i gata să-l dea oricui dacă ''nu-i cuminte''.
Copilul cu ochii plânşi, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, cu muci la nas, nu spune nimic. Stă doar lângă bunica lui.
Femeia îl ia din nou de mână. Mă întorc să plec. Copilul nu mai plânge. Cel puţin nu-l mai aud.
Da, copilaşule, adevărul e că tu o iubeşti pe bunica, ea nu ştiu dacă te iubeşte...căci ea pune condiţii iubirii ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu