miercuri, 31 octombrie 2012

Serile Tălpălari, Despre Seminarul iertării

Despre Seminarul iertarii, 30 octombrie


Spicuiri...

Dumnezeu ne da poruncile ca pe niste ipoteze, pe care la putem proba, trai pe viu. Asta poate parea ca o nebunie, dar ea e singura sanatate mentala si singura iesire.

Primul pas in pocainta este constientizarea faptului ca daca eu continui asa, in nefericirea mea nu mai am nici o sansa. Pacatele mele, vibratiile mele sunt pamantul sufletului meu. Peste acest pamant Dumnezeu sufla si da duh de viata.

Dumnezeu nu ne cere sa nu mai facem pacate, ci sa le marturisim.

Iertarea este o lucrare a energiei necreate in eliberarea energiilor mele create. Daca energiile mele create sunt captive in ranchiuna si tinerea de minte a raului, energia necreata a lui Dumnezeu nu poate intra in mine. Asta este onoarea libertatii omului, respectul pe care Dumnezeu il are pentru om si alegerea lui.

Seminarul iertarii vine cu o dimensiune psihologica, o dimensiune practica si o sesiune duhovniceasca.


A-L cunoaste pe Dumnezeu: iertarea e o cale de a-L cunoaste si a fi cunoscut. Este o patrundere a energiei Lui necreate in energiile mele create. El vine si ma cunoaste acolo unde sunt eu, in iad, in necunoastere. Invatand sa iert eu intru in legatura existentiala cu El.

Porunca de a ierta eu inainte a iertarea Lui nu este o conditie, este o oferta, o putere de care putem sa ne folosim.

Intre mine si Ionel e bataia, intre mine si Dumnezeu este iertarea. Iertarea nu este conditionata de Ionel, ci e problema mea cu Dumnezeu.

Noi nu putem deveni vas primitor al darurilor Duhului Sfant daca nu facem loc prin iertarea si eliberarea prin iertare. Toate darurile vin prin iertare.

A ierta este o problema a inimii, ca adanc al fiintei mele si nu una a gandirii pozitive sau sentimentelor bune.

Garantia iubirii este tocmai ca eu stiu ce mi-ai facut rau, dar eu te-am iertat. A ierta inseamna sa-ti aduci aminte de ce a fost rau, dar sa nu mai acuzi sau invinovatesti pe nimeni. Eu te iubesc in ciuda raului pe care mi l-ai facut.

Este important sa nu ne mai gandim la cine e vinovat, ci sa traiesc fiecare sentiment cu Dumnezeu, sa traiesc durerea cu Dumnezeu.

Prin iertare relatia ranita se reinnoieste, se schimba.

Iertarea nu este un act juridic, ci este o taina.
Pentru impacare e nevoie de fapte prin care sa restaurez, imi cer si iertare dar e nevoie de fapte pt continuarea relatiei si pentru impacare.

Eu cand iert, eu ies cu sufletul dintr-o relatie bolnava, ies din haul asta sufletesc si ma mut in alt nivel al trairii.

Eu pot sa iert numai daca devin om intreg, omul indumnezeit prin actul divino-uman al iertarii.

Numai in relatie ma pot vindeca, pot ierta si pot primi iertarea. Relatia este o realitate vie, reala.
Supararea poate continua si dupa ce ai iertat, pentru ca mâniei si tristeții le ia timp pâna se sting.

Asculta si primeste fiecare sentiment, dar nu te lasa condus de el in comportament.  Fa din acest sentiment carnea rugaciunii. Simt un gol in mine si un rau, asta Il dau lui Dumnezeu acum!

Sa incep de unde sunt eu acum si sa Il chem pe Dumnezeu in ce sunt acum.


Binecuvantarea ma ajuta sa raman in relatia cu Dumnezeu si ma pazeste de rau.


Eu ofer ascunsurile mele Domnului si El imi da cele ascunse ale Lui.


Noi ne-am lipit de pacat, de resentimente, de rautate, de presiunea pacatului.


Sa ne punem viata in aceasta rugaciune: DOAMNE, DA-MI SA TE CUNOSC SI SA TE IUBESC!


Iadul este energie necreata, iubirea pentru cei care nu vor sa fie in rai.



Un ateu L-a găsit pe Dumnezeu în suferinţa cancerului

traducere şi adaptare: Lucian Filip
sursa: johnsanidopoulos.com

Aici așezăm povestea unor fapte petrecute cu câțiva ani în urmă, istorisite de Pr. Dimitrie, preotul paroh al bisericii ortodoxe Sfântul Vasile din cartierul Pireu din Atena capitala Greciei.





„Într-o dimineață după Sfânta Liturghie, un om în vârstă de cincizeci de ani a venit să vorbească cu mine. Nu îl cunoșteam și nici nu-l mai văzusem vreodată în biserica unde slujesc. Mi-a vorbit despre un om în vârstă de patruzeci și doi de ani, ce era internat la spitalul din Pireu, Grecia. Era diagnosticat cu cancer. Boala se răspândise prin tot corpul acestuia și metastazase în creier. După o investigație medicală, doctorii i-au spus că nu pot face nimic pentru a-i salva viața. I s-au prescris doze mari de medicamente însă acestea nu-i îmbunătățeau cu nimic starea. Domnul acesta mi-a spus că pacientul de pe patul spitalului era o rudă apropiată de-a sa. Apoi m-a rugat să merg cât mai curând posibil la spital pentru a-l împărtăși cu Sfintele Taine.

Am mers la spital după cum mi s-a cerut pentru a-mi îndeplini această obligație. De îndată ce am intrat în camera bolnavului, mi-a fost clar faptul că se afla într-o stare foarte gravă. Mi-am dat seama că boala se răspândise în creierul bolnavului și că nu mai avea șanse să supraviețuiască. Zilele lui erau numărate. Pacientul era singur în cameră. Toate celelalte paturi erau goale. La un moment dat, pacientul s-a trezit din inconștiență și a deschis ochii. M-a văzut imediat și cu mare greutate mi-a povestit următoarele:

«Familia mea m-a internat în acest spital acum treizeci și cinci de zile. În rezerva în care am fost repartizat a mai stat cu mine un om în vârstă de optzeci de ani. Acesta era bolnav de cancer osos. Avea dureri insuportabile. În ciuda durerilor sale, se ruga neîncetat: ‘Slavă Ție Dumnezeule, Slavă Ție Dumnezeule’ urmând ca după asta să spună și alte rugăciuni. Eu nu credeam în Dumnezeu și auzeam acestea pentru prima dată în viața mea. Nu călcasem în viața mea într-o biserică. De aceea am devenit așa de speriat când am observat că după ce rostea acele rugăciuni se liniștea și dormea liniștit timp de două trei ore. Însă când se trezea începea din nou să geamă din cauza durerilor insuportabile. Apoi relua rugăciunea și spunea ‘Slavă Ție Dumnezeule!’

Eu sufeream de asemenea din cauza durerilor îngrozitoare dar el, în ciuda durerilor acestora, continua să-l slăvească pe Dumnezeu. Dar eu, în frustrarea provocată de durerile pe care le simțeam, huleam numele lui Hristos și al Sfintei Sale Maici. Bătrânul chiar îi mulțumea lui Dumnezeu pentru faptul că i-a dat cancer. Auzindu-l cum se ruga mereu și fiind în suferință din cauza durerilor ce mă chinuiau, m-am înfuriat pe el. Pe lângă faptul că se ruga neîncetat, el cerea zilnic să primească Sfânta Împărtășanie.

Eu, cel păcătos, îl înjuram mereu și-i spuneam: ‘Taci, mai taci odată! Oare nu vezi că Dumnezeul pe care îl slăvești ne chinuie amarnic cu această boală blestemată? Care Dumnezeu? Nu există Dumnezeu!’ Bătrânul mă asculta în liniște și apoi îmi spunea cu blândețe: ‘El există, copile, Dumnezeu există cu adevărat și El este Tatăl nostru iubitor. Prin boala pe care El ne-a dat-o, noi ne curățim de multele noastre păcate.’ Aceste replici ale bătrânului mă făceau să fiu și mai nervos și am început încă odată să hulesc atât pe Dumnezeu cât și pe demoni. Am început să țip și să zic: ‘Dumnezeu nu există! Eu nu cred că există; nici Dumnezeu, nici Împărăția Sa, și nici în cealaltă lume.’

După acest schimb de replici dintre noi îmi spunea cu blândețe: ‘Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum este luat din trupul său sufletul unui creștin credincios. Eu sunt păcătos dar Dumnezeu mă va milui prin Harul Său. Ai răbdare, căci ai să vezi și ai să crezi!’ A început să laude neîncetat pe Dumnezeu și pe Sfânta Sa Maică. Spunea o anumită rugăciune închinată Fecioarei Maria care repeta cuvântul ‘Bucură-te (luată din Imnul Acatist) - el cânta - Născătoare de Dumnezeu, Fecioară și Cuvine-se cu adevărat.’

La un moment dat, s-a oprit din rugăciune și l-am auzit spunând: ‘Bine ai venit, îngere păzitorul meu! Îți mulțumesc pentru că ai venit cu o astfel de petrecere strălucitoare de îngeri să iei sufletul meu.’Într-o stare de șoc, mi-am deschis ochii pentru a vedea înainte-mi oastea cerească. Atunci bătrânul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci; și-a încrucișat mâinile pe piept și și-a dat ultima suflare. Deodată salonul de spital s-a umplut de o lumină strălucitoare care era mai luminoasă decât zece sori. Eu, necredinciosul, ateul, materialistul, am văzut acest miracol cu ochii mei. Apoi camera s-a umplut de bună-mireasmă. Am fost uluit de ceea ce am văzut pentru că atunci mi-am dat seama că în tot acest timp bătrânul a avut dreptate.

Atunci mi-am chemat părinții și le-am spus tot ceea ce am văzut și am simțit. Mâniindu-mă i-am certat pentru că nu mi-au vorbit niciodată despre existența lui Dumnezeu. Apoi mi-am chemat aproape toți prietenii și rudele și i-am rugat să-mi spună tot ce știau despre credința în Dumnezeu despre care nimeni nu mă mai învățase niciodată. Părinte, acum cred cu adevărat că Dumnezeu există. De aceea te rog să mă spovedești și să mă împărtășești cu Sfintele Taine.»”

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!

(Antonios Tenedios - Mitilene, Grecia)


via
Doxologia

luni, 29 octombrie 2012

Vă scriu vouă, tinerilor...

Arhimandritul Jacob

Cum să îndrăznesc să vă adresez un cuvânt? Nu este generaţia mea una din cele care v-a lăsat moştenire o lume de-a dreptul falimentară? Nu este ea, pe bună dreptate, discreditată pentru a mai putea da lecţii? Căci de-acum înainte umanitatea va trebui să lupte pentru supravieţuire. „No future” („Nici un viitor”) vedem scris pe ziduri. Nu e vorba de a avea o atitudine fatalistă ci mai degrabă de a crede că am intrat, cel puţin, într-o perioadă de mari frământări. Unii ar vorbi chiar de o corabie care se scufundă. În orice caz, pământul nostru este puternic ameninţat şi, fără nicio îndoială, locuitorii lui vor suferi sau poate chiar vor pieri.
Nu despre o nouă convingere o să vă povestesc acum. Deja acum mai bine de cincizeci de ani, mi s-a dăruit să-mi dau seama de impostura civilizaţiei noastre. La optsprezece ani am plecat din sânul familiei pentru a duce o altă viaţă şi am făcut acest pas neştiind deloc ce îmi va rezerva aceasta. Abia cincisprezece ani mai târziu am ales viaţa monahală. Pot să spun că nu am regretat niciodată această ruptură pe care am făcut-o în anii adolescenţei. Timpul n-a făcut altceva decât să-mi confirme alegerea. Astăzi îmi dau seama, cu spaimă, că evoluţia societăţii noastre corespunde mult prea bine previziunilor celor mai sumbre ale mult prea puţinilor „profeţi” ai secolului trecut care ne avertizau deja despre catastrofa ce urma să vină.

Mărturia mea nu e o invitaţie la viaţa monahală, chiar dacă eu cred că aceasta, trăită în mod serios, este mai în măsură decât oricare alta să răspundă provocărilor epocii noastre. Aş vrea numai să trag un semnal de alarmă în ceea ce priveşte greutatea vremurilor pe care le trăim şi de a vă invita, în numele chemării voastre creştine, să-i faceţi faţă dedicându-vă cu toată fiinţa voastră adevărului care, pentru noi, cei care credem, este Iisus Hristos.

A face faţă cui? Dezlănţuirii răului şi minciunii, destrăbălării corupătoare de suflete care târăşte societatea noastră către prăpastie.

Cum să răspundem acestei provocări infernale? În primul rând având o poziţie clară. Evanghelia Stăpânului nostru ceresc este foarte clară: „Sunteţi în lume, dar nu sunteţi din lume.” Scurt şi cuprinzător.

Desigur şi pe bună dreptate, tinerii sunt chemaţi să se angajeze cu generozitate în tot felul de cauze nobile, printre care se numără şi slujirea Bisericii. Dar cum să ajungă să o facă cu integritate şi dreaptă socotinţă? Păzindu-se de duhul lumesc! Cu o oarecare detaşare, luând o anumită distanţă, pentru a dobândi o judecată liberă, nealterată şi critică, pentru a se menţine în stare de trezvie, verticali şi lucizi. Şi cum să fie în stare de acest lucru? Iubind pe Dumnezeu şi iubind oamenii! Cel care iubeşte pe Dumnezeu şi care are milă pentru oameni nu poate să iubească minciuna. Nu poate deci iubi lumea care „zace sub puterea Celui Rău” (1 Ioan 5, 19), cel ce „de la început a fost ucigător de oameni şi nu a rămas întru adevăr”-ul mărturiei lui Iisus (Ioan 8, 44).

Rămâne la latitudinea fiecăruia să găsească concret felul de a nu fi din lume. E o temă de gândire şi de dicuţii interesante. Ceea ce e sigur este că un următor al lui Iisus Hristos care vrea să fie consecvent nu poate gândi la fel ca toată lumea, nu poate iubi ceea ce toată lumea iubeşte, nici nu poate să se conformeze criteriilor dictate de către lume. „Dacă sarea-şi va pierde gustul, de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară.” Atunci când creştinul îşi pierde menirea sa, aceea de a fi sfânt, în sensul biblic al cuvântului (deosebit, pus de-o parte) aşa cum Tatăl cel ceresc este sfânt, atunci când nu va mai avea în el Duhul lui Hristos, atunci va fi, pe bună dreptate, respins si dispreţuit. Această temă a raportului creştinului faţă de lume este prea vastă pentru a o continua acum, dar ea este, fără îndoială, fundamentală! Ţine de fiecare din noi să se aplece asupra ei cu sinceritate şi curaj, plecând de la Sfânta Scriptură, de la mărturia sfinţilor părinţi şi a tuturor celor care s-au sfinţit.

Nu ştiu cum aş putea mai bine să-mi închei acest scurt răvaş decât dându-i cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit: „V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne-ntru voi şi pe Cel Rău l-aţi biruit. Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este-n el; pentru că tot ceea ce este în lume –pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii – nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt. Şi lumea trece, şi pofta ei; dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 14-17).

Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta

Arhimandritul Jacob

Unui student care crede că a picat un examen pentru că aşa a vrut Dumnezeu

Aş putea eventual să recunosc voia lui Dumnezeu în faptul că ai picat la examen dacă tu ai fi făcut tot ceea ce trebuia ca să-l treci. Din păcate nu a fost aşa, ai neglijat studiul sub pretextul că rezultatul ar depinde doar de Dumnezeu. În stilul ăsta nimeni n-ar mai trebui să se obosească, ar fi suficient să aşteptăm în toate verdictul divin.

Fără să intru în spinoasa dezbatere teologică despre harul dumnezeiesc, aş vrea doar să-ţi reamintesc un proverb popular francez care, deşi nu se regăseşte cuvânt cu cuvânt în Evanghelie, nu este nicidecum mai puţin înţelept şi care este cu totul în duhul credinţei creştine: „Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta!” De asemenea, sunt uimit că dorinţa ta, foarte lăudabilă de altfel, de a-L lăsa pe Dumnezeu să-ţi călăuzească viaţa, te face să renunţi la cel mai elementar bun simţ. Bineînţeles, creştinul are credinţa că de-a lungul drumului său pe pământ, harul compensează slăbiciunile firii – şi încă cum! Această lucrarea a harului este adeseori aproape de domeniul miracolului. Totuşi, credinciosul nu poate să conteze pe ajutorul lui Dumnezeu decât din momentul în care-şi îndeplineşte cu credinţă îndatoririle. Atunci Dumnezeu întăreşte în mod minunat voinţa şi puterea robului Său şi pe de-asupra îi dăruieşte şi o înţelepciune uimitoare. Ceea ce îţi porunceşte, Dumnezeu îţi şi dăruieşte. Aşadar, înainte de a susţine că eşecul tău corespunde voii lui Dumnezeu, ar trebui să te cercetezi pe tine însuţi şi să recunoşti că e mai degrabă rezultatul unui efort insuficient din partea ta. A te încredinţa harului lui Dumnezeu nu este nici cinstit, nici drept atât timp cât aceasta te scuteşte de la muncă şi de la efortul de a gândi. O astfel de renunţare nu vine din credinţă, ci dintr-o concepţie păgână a voii lui Dumnezeu, care e redusă la nimic mai mult decât la o voinţă arbitrară, acea ursită în care credeau oamenii din vechime.

Tu eşti chemat să ai o atitudine total diferită căci, prin botez, ai fost făcut fiu al lui Dumnezeu şi împreună lucrător cu Hristos ; ceea ce, bineînţeles, e o provocare extrem de exigentă – noblesse oblige[1] – dar cu atât mai roditoare, mai duhovnicească şi, de fapt, mai dătătoare de bucurie pentru suflet. Şi, aş mai adăuga, mai spre slava lui Dumnezeu.

[1]Nobleţea obligă (fr.)

vineri, 26 octombrie 2012

Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă

‎''Asprimea faţă de aproapele este primejdioasă. Cei aspri înaintează numai până la o anumită măsură şi rămân la nevoinţa trupească. În purtarea cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, îngăduitori. Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis anume al său: Abia adormisem, şi visez că am murit. Doi tineri m-­au dus într-o încăpere şi m-au aşezat pe un suport, între ei. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. În spate, la stânga, cineva mă învinovăţea şi grăia astfel: iată, acesta este cel care nu se poate înţelege cu nimeni! Am tăcut mirat. Atunci, acelaşi glas, din colţ, a repetat aceste cuvinte. Tânărul care se afla în partea mea dreaptă îmi spune: Nu te teme! Nu-i adevărat că nu te poţi întelege cu nimeni! Doar pe tine însuţi nu te poţi înţelege!'' 


(Staretul Tadei de la Mănăstirea Vitoniţa, Despre asprime)

Sursa: Atmosfera cerească şi atmosfera iadului

joi, 25 octombrie 2012

Conferinţa Virgiliu Gheorghe - Dezvoltarea şi funcţionarea creierului copiilor şi tinerilor în lumea de azi

Dezvoltarea şi funcţionarea creierului copiilor şi tinerilor- Conferință susținută la Casa de Cultura - Constanta
înregistrată de Lucian Marin, în data de 29.09.2012


Înrobirea sufleteasca si mentala a copiilor prin mass-media vizuala
Conferinţa o puteţi descărca de aici:

duminică, 21 octombrie 2012

De ce iubirea aproapelui e poruncă?

Daniel Chira

Motto: Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea. - Paul Evdokimov

E cu neputinţă să-ţi iubeşti aproapele prin forţe proprii; celălalt e uneori plicticos, arţăgos, capricios, insensibil la prezenţa şi unicitatea ta, câteodată ignorant, alteori sufocant... Aşa că unii dintre noi alegem să ni-l înstrăinăm cu încruntături neîmblânzite, alţii preferăm să-l ţinem la distanţă prin ritualuri complezente; şi apoi ne vedem în continuare de vieţile noastre, fiecare retras în spaţii unde semenul nu mai poate deveni o prezenţă iritantă. Ceea ce ne scapă adesea este că prin strategiile amintite ratăm taina aproapelui şi pe cea a sfinţirii noastre.
Hristos nu ne-a lăsat o reţetă a mântuirii individuale ci o poruncă limpede: “să ne iubim unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Da, oricât ar părea de straniu – iubirea e o poruncă. Însă ca toate poruncile Domnului şi aceasta e eliberatoare, deschizându-ne o nouă perspectivă asupra vieţii. Iubirea care ni se cere nu e legată de o umanitate anonimă ci îl are în vedere pe cel de lângă mine, omul pe care Dumnezeu prilejuieşte să-l întâlnesc în clipa de faţă. Însă cum să-mi iubesc aproapele când e pisălog, vicios, lipsit de scrupule, mai mult decât atât – dovedeşte o răutate gratuită, îmi tulbură liniştea, mă necăjeşte sistematic, îmi devine insuportabil? Cum l-aş putea iubi pe unul ca acesta? Mi-e imposibil!Chiar aşa – porunca iubirii îmi cere imposibilul. Însă ceea ce îmi este aparent cu neputinţă devine posibil prin Hristos. Îl pot iubi pe aproapele meu numai dacă îl descopăr aşa cum îl priveşte Hristos: preţuindu-l nu pentru păcatele lui ci pentru ceea ce poate deveni dincolo de ele. Dacă semenul meu mă răneşte e pentru că el însuşi e rănit de (ne)bănuite boli sufleteşti, aşa cum noi toţi suntem… Şi dacă, în ciuda risipirilor noastre, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi căutând la chipul Lui din noi, tot astfel trebuie să descopăr la rându-mi în aproapele meu, dincolo de slăbiciunile lui evidente, frumuseţea de care pesemne nici nu mai ştie că e capabil.

Iubirea aproapelui e un dar pe care Hristos ni-l face pe nesimţite atunci când ne străduim să ne măsurăm aproapele cu o altă măsură, atunci când începem să ne desfundăm căile de comuniune, atunci când îl privim pe celălalt din perspectiva iubirii cu care Dumnezeu ne iubeşte.

Porunca lui Hristos ne solicită imposibilul pentru că ţinteşte dincolo de lumea în care trăim; împlinirea iubirii aproapelui e începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu. Hristos ne cere să ne străduim să umplem cu iubire lumea aceasta învechită în rele. Cunoașteți o provocare mai mare ?

Depresia- durerea îndreptată împotriva sinelui

Fragment din cartea:
DEEPAK CHOPRA- VINDECAREA SUFLETULUI DE FRICĂ SI SUFERINTĂ,
Editura FOR YOU


Depresia: Deşi s-ar putea să nu se manifeste ca atare, depresia are la bază frica şi neliniştea. Depresia este durerea îndreptată împotriva sinelui. Privind expresia de pe feţele oamenilor deprimaţi, înţelegi cât de posomorâţi, retraşi, extenuaţi şi trişti se simt. Ei abordează viaţa cu pasivitate şi resemnare. Avem tendinţa să uităm acest lucru şi să tratăm de­presia - în special pe cea proprie - ca pe o slăbiciune; dacă alţii îşi găsesc fericirea în viaţă, considerăm că este vina noastră că nu am reuşit. Astfel de raţionamente se leagă de vinovăţie şi oamenii deprimaţi îşi dau seama adesea, în mod acut, că şi-au dezamăgit familia şi prietenii. Se gândesc la ei înşişi ca la norul întunecat care ameninţă fiecare ocazie fericită.

Dacă priveşti depresia fără judecată, o poţi percepe ca fiind frontul suprem pe care se dă lupta împotriva fricii. Oamenii deprimaţi sunt pe punctul de a renunţa şi, într-adevăr, unii vor face alegerea cumplită de a încerca să-şi pună capăt vieţii. Dar înaintea acestei faze, depresia este o ultimă linie de apărare, cea în care mintea fuge să-şi găsească adăpost, reducând toate activităţile la minimum şi asigurând doar activităţile suficiente pentru supravieţuire.

Deşi a devenit ceva normal să pronunţăm cu uşurinţă cuvântul „depresie" - ca şi cum am discuta despre o răceală, sau despre o banală durere de cap - nu pot să nu simt cât de patetică este această stare. Pentru mine, să văd o persoană deprimată este ca şi cum aş urmări un cal splendid de curse care şi-a rupt piciorul. Atât de multă splendoare există într-o fiinţă umană, încât ţi se rupe inima să o vezi închisă şi aproape stinsă.

Deci, care este cel mai bun mod de a trata numeroasele aspecte şi deghizări ale fricii? Indiferent de faza în care se află o persoană, frica poate fi eliberată. Se începe prin a vorbi liber şi clar despre frica pe care o simţiţi. Dacă pare imposibil, din cauză că aţi fost învăţaţi că frica este un semn de slăbiciune, vorbiţi despre acest lucru. Vinovăţia este un obstacol uriaş în acest sens - şi la fel este şi ruşinea.


Cine merită să sufere?

Bogdan Grecu

Anul trecut în Săptămâna Mare m-am întâlnit cu o profesoară ca să vorbim despre nişte elevi ai ei pe care îi cunoşteam şi eu. Era des­cumpănită mai ales pentru că se certase cu o fată de 13 ani, la care începuse să ţină în mod deosebit. Ştia de la mine că fata era cam în­căpăţânată şi că educatorii care o cunoscuseră când era mai mică spuneau că atitudinea aceasta îi apăruse după ce tatăl său o bătu­se crunt pe când avea 7 ani.

-Ne împrietenisem oarecum — începu ea să-mi povestească. Cum îi place să citeas­că, eu îi duceam cărţi despre care apoi vorbeam. Însă acum câteva săptămâni a început să fie din ce în ce mai distrată, uneori chiar visătoare. Am tot încercat să o stimulez, să o întreb ce e cu ea, dar, nu ştiu de ce, devenea din ce în ce mai reticentă. Iar zilele trecu­te, în timp ce încercam să-i vorbesc, m-a înjurat... M-am supărat foarte tare şi am ripos­tat.

-Cum adică ai ripostat? — am întrebat eu.

-I-am spus că dacă şi cu tatăl ei s-a purtat tot aşa, atunci nu e de mirare că a bătut-o...

-Of, nu! Din câte ştiu eu, acea bătaie a traumatizat-o. Când a venit la şcoală după câteva zile şi s-a plâns de durere, învăţătoarea a rugat-o să-i arate unde o doare şi s-a îngrozit: nu exista vreo parte a picioarelor ei care să nu fi fost plină de vânătăi.

-Săraca!... Însă asta a fost de mult. Acum... nu-mi mai vorbeşte. Vine la ore, dar se întoarce cu spatele la mine şi nu scoate un cuvânt.

-Pentru că ai atins-o acolo unde o doare cel mai tare...

-Ştiu că am rănit-o — îmi răspunse ea, însă am făcut-o anumit, ca să-şi dea seama că şi pe mine m-a durut înjurătura ei.

-Bun, nu-i normal să înjure... Dar poate noi am putea să ne purtăm altfel cu un ase­menea copil, mai ales când ştim prin ce-a trecut.

-Acasă, copiii mei nu mi-au adresat niciodată asemenea cuvinte. Eu nu am lucrat până acum cu copii care au fost abuzaţi, dar cred că ea ar trebui să-şi fi iertat tatăl. Aşa e creştineşte.

-Uneori oamenii au nevoie să fie ajutaţi pentru a putea ierta...

-Bine, dar cum o pot eu ajuta daca ea are o astfel de atitudine? Însuși felul ei de a se comporta dovedeşte că a meritat acea bătaie. Dumnezeu nu lasă să se întâmple nimic fără rost!

Am simţit o săgetare, ca şi cum aş fi avut înăuntrul meu o gheară care mi se înfip­sese în stomac. Îmi venea să strig: vai, vai! Să se audă până la Cer... vai!

Cu câtă uşurinţă folosim numele lui Dumnezeu ca să justificăm suferinţa (mai ales a altora)! Cât de uşor vorbim de pedeapsa lui Dumnezeu, sau de îngăduinţa şi rânduiala lui Dumnezeu sau de cruci date de Dumnezeu! Oare am îndrăzni să spunem aceleaşi lucruri dacă am fi faţă în faţă cu Hristos în­trupat? Noi, cei din Biserică, oameni de bună credinţă(1), ne refugiem în tot felul de formule, în loc să ne raportăm la Cel Care a venit în lumea aceasta plină de durere şi violenţă tocmai „pentru ca să nu ne zdrobească nici suferinţa, nici încercările de tot felul care ne împovărează”.(2) În Evanghelii, Hristos nu vine cu explicaţii, nu le spune nici măcar o dată leproşilor, betegilor, or­bilor că-şi merită soar­ta sau că suferinţa lor le-ar fi spre mântuire sau ar fi plata nu-ştiu-cărui păcat. Nu! Hristos face altceva: El vindecă! Iar noi, ca şi creştini, ca ur­mători ai Lui, nu suntem oare chemaţi să-i întărim pe cei care suferă şi astfel să contribuim, la rândul nostru, la vindecare? Cu un cuvânt, cu o privire, cu o mângâiere. Iar când nu ne simţim în stare de-a face acest lucru, măcar să nu le sporim durerea; să tăcem şi să punem în faţa lui Dumnezeu atât suferinţa celuilalt cât şi neputinţa noastră, cu nădejdea că dragostea Sa le va tămă­dui cumva pe amândouă. 


Note:

1.Să nu credeţi cumva că profesoara aceasta e vreo „scorpie”. Nicidecum! E o femeie săritoare şi milostivă. Chiar în timpul conversaţiei noastre, a intrat cu noi în vorbă un bărbat la vreo 30 de ani, care, cu glasul sfârşit a început să ne spună că îşi caută de lucru şi nu găseşte pentru că nu are pe nimeni să-l ajute, căci crescuse la casa de copii. Ea l-a ascultat, i-a spus că e greu să-l angajeze cineva cu câteva zile înainte de Paşti şi de aceea i-a dat nişte bani şi l-a trimis la stareţul unei mă­năstiri din apropiere.

2.Arhimandritul Jacob, „Minunea de a crede”, Apostolia, nr. 6, septembrie 2008, p. 5. A se vedea de asemenea cuvintele sale din articolul „O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque”, Apostolia, nr. 24, martie 2010, p. 29.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Dialog cu arhimandritul Jacob : Împărtăşanie şi tutun


Rândurile care urmează rezumă o discuţie – în care am fost implicat din întâmplare – între doi tineri: primul, Damian, revenit în Biserică de curând, după ce se îndepărtase de ea încă din copilărie; celălalt, George, a fost toată viaţa sa apropiat de Biserică, având şi avantajul unui an de studii teologice.


G. Te-ai împărtăşit azi la Sfânta Liturghie şi acum fumezi. Aşa ceva nu se face. Nu poţi să te împărtăşeşti pentru că fumezi.

D. Nu ştiu... Duhovnicul meu mi-a dat binecuvântare să mă împărtăşesc.

G. Nu, nu poţi să te împărtăşeşti, nu e ortodox ceea ce faci!

Discuţia se încinge. Atunci soseşte părintele Jacob.

D. Părinte, nu-i aşa că mi-aţi dat binecuvântare să mă împărtăşesc? George mi-a spus că nu puteam să mă împărtăşesc pentru că încă mai fumez.

A. J. Da, ţi-am spus că poţi să te împărtăşeşti.

George protestează: Nu e ortodox!

A. J. Cine eşti tu să poţi afirma acest lucru? E grav!

G. Un fumător nu se poate împărtăşi. E canonul Bisericii.

A. J. Care canon? Cine l-a dat? Un sinod al Bisericii? Cine eşti tu pentru a te crede judecător şi a-l învinovăţi pe fratele tău şi pe duhovnicul lui?

Da, ştiu că opinia ta e aceeaşi ca şi a unor duhovnici, dar asta nu-ţi dă dreptul să-i judeci pe alţii.

Părerea mea e că fumatul e un obicei rău, un viciu. Dar ceea ce mă preocupă pe mine e să găsesc cel mai potrivit tratament pentru vindecarea acestui viciu. Câteodată poate fi folositor să-l ţii departe pe fumător de împărtăşanie în speranţa că astfel îl vei face să se îndrepte. Dar cred că adesea e necesar să începi cu mila, mai ales în ceea ce priveşte împărtăşania.

G. Nu, pentru a te împărtăşi trebuie mai întâi să te îndrepţi.

A. J. Exact pe baza acestei idei, aplicată fără dreaptă socotinţă, descurajăm o mulţime de credincioşi să se apropie de Hristos. Îi convingem că mai întâi trebuie să fie curaţi, ca să nu zicem perfecţi. Dar cum să se curăţească? Oamenii au deja o viaţă foarte grea şi o adâncă conştiinţă a nevredniciei lor, au înainte de toate nevoie să fie mângâiaţi şi încurajaţi. De care creştinism, de care ortodoxie vrem noi să dăm mărturie? La care Evanghelie ne raportăm? Acest accent pus pe regulă nu-i dă oare Bisericii o înfăţişare de sinagogă? Nu a venit Domnul Hristos pentru cei necuraţi şi păcătoşi? N-a arătat-o El atât de minunat intrând în casa lui Zaheu sau vindecând bolnavii şi neputincioşii? I-a cerut El lui Zaheu să-şi schimbe viaţa înainte de a intra în casa lui? Nu, El a intrat mai întâi în casa acestuia atunci când Zaheu era un mare păcătos şi acest lucru i-a scandalizat foarte tare pe cei drepţi. Atunci, şi numai atunci, Zaheu, cu inima răvăşită, a putut să-şi schimbe viaţa. În acelaşi fel, slăbănogului de la scăldătoare Iisus nu i-a spus mai întâi: „de acum să nu mai păcătuieşti”, ci doar mai târziu, după ce l-a vindecat, i-a spus lucrul acesta. Ne împărtăşim pentru a fi vindecaţi de bolile noastre duhovniceşti şi pentru a fi curăţiţi de păcate. Toată Sfânta Liturghie o mărturiseşte. În chiar momentul împărtăşaniei, preotul spune aceste cuvinte: „se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (numele) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.” Şi apoi „iată s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curăţi.” Toate acestea nu vor deloc să spună că nu trebuie să luptăm împotriva păcatelor şi obiceiurilor rele care duc la păcat. Numai că harul şi lupta merg mână în mână.

Ştii tu cine e Damian? Ştii cum s-a pocăit el? În ciuda îndreptării inimii sale, el nu e încă perfect, desigur, încă mai are obiceiuri rele şi multe lucruri de îndreptat în felul lui de viaţă. Dar cum să reuşească acest lucru dacă e lăsat singur, dacă nu păstrează o legătură strânsă cu Domnul Hristos? Trebuie să acordăm timp Harului. Legea morală e adesea prea neputincioasă pentru a schimba singură inima omului. Mult mai eficientă şi lucrătoare se dovedeşte a fi experienţa milei şi dragostei lui Hristos.



Să încetăm să-i descurajăm pe oameni cu cerinţele noastre inumane şi ipocrite care sunt adesea, în bună parte, convenţii sociale şi culturale. Astfel, anumite culturi sunt foarte severe în ceea ce priveşte tutunul, dar tolerează alcoolul. Dar în alte culturi e invers. Nu e vorba aici de a fi laxist în ceea ce priveşte tutunul, ci pur şi simplu de a recurge la pedagogia Evangheliei. Pe de altă parte, cine suntem noi pentru a-i împovăra pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, sarcini pe care nu le atingem nici măcar cu un deget? Acest fiu al Bisericii, care s-a pocăit în lacrimi, trebuia să fie el îndepărtat de Trupul lui Hristos, de hrana cea cerească pentru simplul motiv că încă e un om slab care poate greşi? Care din noi nu e aşa în ceea ce priveşte lucruri mult mai grave decât tutunul? Iată, judecarea fratelui pe care tu ai făcut-o e infinit mai gravă decât ţigara la care el nu poate încă să renunţe. El ştie că trebuie să se îndrepteze şi se pare că-şi doreşte acest lucru din toată inima. Dar tu, tu ce-ţi doreşti? „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 32)



Sursa: APOSTOLIA, Publicaţia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale

vineri, 19 octombrie 2012

Dan Puric, din nou la Baia Mare :)


PROGRAMUL CONFERINŢELOR SUSŢINUTE DE ACTORUL ŞI REGIZORUL DAN PURIC ÎN LUNA NOIEMBRIE


          Demnitatea creştină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om. - Dan Puric 

          Cunoscutul şi îndrăgitul artist Dan Puric revine în judeţele Maramureş şi Satu Mare, în perioada 3-7 noiembrie 2012, cu o serie de conferinţe şi întâlniri de suflet cu publicul în următoarele localităţi: 
  
 Sâmbătă, 3 noiembrie  2012 -   Şomcuta Mare, Casa de Cultura, ora  17:00;
 Duminică, 4 noiembrie 2012 -  Baia Mare, Catedrala Ortodoxă Sfânta Treime, ora 18:00; 
 Luni, 5 noiembrie 2012 -  Deseşti, Biserica Ortodoxă Sf. Parascheva sau Căminul Cultural  Deseşti (în caz de vreme nefavorabilă), ora 16:00;
 Marţi, 6 noiembrie 2012 - Sighetu Marmaţiei, Sala Polivalentă - str. Lucian Blaga, ora 18:00;
 Miercuri, 7 noiembrie  - Negreşti Oaş, Catedrala Ortodoxă, ora 17:00.

 În cadrul întâlnirilor, Dan Puric va susţine conferinţa cu tema Despre iubirea creştină.
  • În toate localităţile menţionate, intrarea va fi  liberă, în limita locurilor disponibile, iar doritorii vor avea posibilitatea de a achiziţiona cărţi şi a obţine autografe din partea autorului. 
  • Cărţile lui Dan Puric - Cine suntemDespre Omul frumos şi Fii Demn - vor fi expuse spre vânzare.
  • Organizatorii acestor evenimente - Florin Tătaru, Măriuca Verdeş, Ioan Nemeş, Marius Mureşan, Natalia Lazăr - invită toţi doritorii să participe într-un numar cât mai mare şi vă aşteaptă cu drag!   

joi, 18 octombrie 2012

Acatistul Maicii Domnului la icoana Sporirea Minţii



Condacul 1:
Celei alese dintre toate neamurile, Maicii lui Dumnezeu, Împărătesei cerului și a pământului, celei ce întregii lumi vindecarea duhovnicească îi dăruiește, cântare de mulțumire îi aducem pentru comoara dumnezeiască ce ne-a dăruit-o, făcătoarea de minuni a ei icoană, numită „Sporirea minții”, cu care îngrădiți fiind, cu luminoasă bucurie slăvim și cu dragoste glăsuim: Bucură-Te, Crăiasa preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!


Icosul 1:
Îngerul vestitor în cetatea Nazaret a fost trimis către Preacurata Pruncă Maria, ca să-i grăiască: Bucură-Te! Iar Preacurata, auzind a arhanghelului bună vestire, în smerenia inimii ei, așa i-a răspuns: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Atunci Dumnezeu-Cuvântul în pântecele ei S-a întrupat. Iar noi, păcătoșii, pe Maica lui Hristos Dumnezeul nostru cu evlavie cinstind-o, așa cum îngerul ne-a învățat, cu smerenie să-i cântăm Celei pline de har:
Bucură-Te, ceea ce ești binecuvântată între femei;
Bucură-Te, ceea ce de la Domnul har ai aflat;
Bucură-Te, cea adumbrită de puterea Celui Preaînalt ;
Bucură-Te, ceea ce de Duhul Sfânt ai fost sfințită;
Bucură-Te, roaba credincioasă a Domnului;
Bucură-Te, Pruncă de Dumnezeu aleasă;
Bucură-Te, ceea ce pe Mântuitorul lumii ai născut;
Bucură-Te, Maica Luminii, ceea ce pe toți îi luminezi;
Bucură-Te, ceea ce întreci mintea celor înțelepți;
Bucură-Te, ceea ce rosturile credincioșilor le deslușești;
Bucură-Te, Împărăteasa cerului și a pământului;
Bucură-Te, că pe tine te fericesc toate neamurile;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 2:
Văzând, Preaneprihănită, dorirea poporului celui nou, pe binevestitorul evanghelicelor taine, Apostolul Luca, l-ai blagoslovit, preacurat chipul tău să-l zugrăvească și, privind la acesta, cu putere ai grăit: Cu acest chip zugrăvit vor fi harul meu și puterea. De aceea, în fața sfintelor tale icoane, cu care întreaga lume creștină ai împodobit, cu evlavie ne închinăm și, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru tine Îi cântăm Aliluia!

Icosul 2:
Ceea ce cereasca înțelepciune o deslușești, Fecioară Preacurată, tuturor credincioșilor ai binevoit a le descoperi că în lume lucrează voia lui Dumnezeu, bună, bineplăcută și desăvârșită, care depășește orice minte. Caută spre noi, Născătoare de Dumnezeu atotlăudată și cu lumina adevărului luminează-ne, mângâie-ne ca o Maică, pe calea cea dreaptă ne călăuzește, ca astfel să-ți strigăm, cei ce ne rugăm ție:
Bucură-Te, ceea ce pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu o ai nascut;
Bucură-Te, ceea ce pe Dumnezeu cu cu omul L-ai unit;
Bucură-Te, ceea ce sufletele noastre cu lumina minții le luminezi;
Bucură-Te, vas negrăit al slavei lui Dumnezeu;
Bucură-Te, începătoare a cinstirii sfintelor icoane;
Bucură-Te, dătătoarea comorilor duhovnicești;
Bucură-Te, ceea ce sfintelor tale icoane har le dăruiești;
Bucură-Te, căci privind la icoanele tale, ție ne închinăm;
Bucură-Te, ceea ce prin sfintele tale icoane întregii lumi vindecări dăruiești;
Bucură-Te, ceea ce mințile și inimile noastre la cer le ridici;
Bucură-Te, ceea ce întreaga zidire cu raza harului tău ai luminat;
Bucură-Te, ceea ce împreună cu Fiul tău Dumnezeu de-a pururi împărățești;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 3:
Adumbriți fiind de puterea harului, niște creștini evlavioși în cetatea Nazaretului au ajuns și acolo casa Născătoarei de Dumnezeu au aflat, unde Preacurata s-a născut și bunăvestirea arhanghelului a primit, și au mutat Sfânta Casă în pământul Italiei, în orașul Loreto. Până în zilele noastre, în catul de sus al Sfintei case icoana Născătoarei de Dumnezeu, din lemn făurită, se păstrează, pe care cereștile puteri îngerești nevăzut o înconjoară și cu cucernicie o cinstesc, cu bucurie cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3:
Milostivire de maică având spre tot neamul creștinesc, toate colțurile lumii le chemi la mântuire, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, de aceea în casa ta felurite neamuri din multe țări sosesc și în fața icoanei tale își mărturisesc păcatele. De aceea, de la răsărit și până la apus icoana ta se slăvește și credincioșii izbăviți de boli, de dureri și de necazuri mulțumire îți aduc, strigând către tine:
Bucură-Te, casa pe care Înțelepciunea lui Dumnezeu Sieși și-a zidit;
Bucură-Te, cetate dumnezeiască, ce din mica cetate a Nazaretului ai venit;
Bucură-Te, ceea ce prin nașterea ta casa lui Dumnezeu ai luminat;
Bucură-Te, Pruncă, mai înaltă decât Sfânta Sfintelor;
Bucură-Te, ceea ce cu dumnezeiescul Prunc De-dinainte-de-veci în Nazaret ai sosit;
Bucură-Te, ceea ce tainei mântuirii neamului omenesc ai slujit;
Bucură-Te, scara, pe care de la pământ la cer ne suim;
Bucură-Te, minunat acoperământ al întregii lumi;
Bucură-Te, căci cu credință preacuratului tău chip zugrăvit ne închinăm;
Bucură-Te, căci de la el daruri pline de har pentru mântuirea sufletelor noastre luăm;
Bucură-Te, ceea ce semne minunate prin icoanele tale săvârșești;
Bucură-Te, puternică apărătoare a neamului creștinesc;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 4:
Un oarecare zugrav de urgia unei boli cumplite fiind stăpânit și la tulburarea mintii ajungând, de la doctorii pamântești nici un folos nu a aflat. Atunci Preacurata Născătoare bolnavului i s-a arătat și să-i zugrăvească icoana, care sfințește casa ei din orașul Loreto i-a poruncit. Acestea împlinind, zugravul s-a vindecat și, din acea zi, icoana pictată „Sporirea mintii” a numit-o, cântând în fața ei cântare de laudă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4:
Creștinii din țara Rusiei auzind că, spre bucuria și mângâierea lor, Preacurata Născătoare să le dea icoana sa numită „Sporirea mintii” a binevoit, cu multe chipuri ale ei bisericile și casele și-au împodobit, de la care mulțime de semne negrăite și minuni din belșug se săvârșeau pentru toți cei ce cu credință se apropiau și îi cântau Preabinecuvântatei Născătoare așa:
Bucură-Te, ceea ce cinstita icoană a chipului tău spre mângâiere și sfințire ne-ai dăruit;
Bucură-Te, ceea ce durerile sufletești și trupești cu icoana ta grabnic le tămăduiești;
Bucură-Te, ceea ce pământul Rusiei cu acoperământul milostivirii tale l-ai adumbrit;
Bucură-Te, ceea ce pe iubitorii și cinstitorii icoanei tale de toate necazurile îi izbăvești;
Bucură-Te, ceea ce în chip nevăzut, împreună cu sfintele tale icoane, în casele noastre pătrunzi;
Bucură-Te, ceea ce binecuvântare și bucurie astfel ne dăruiești;
Bucură-Te, ceea ce pe cei părăsiți de doctori în preaputernicele tale brațe îi primești;
Bucură-Te, vindecătoare a celor ce mințile, din pricina bolii, și-au rătăcit;
Bucură-Te, nădejdea celor fără de nădejde;
Bucură-Te, luminarea cugetelor noastre;
Bucură-Te, oglinda curată a cunoștinței adevărului;
Bucură-Te, căci de la răsărit până la apus numele tău se fericește;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 5:
Asemeni unei stele călăuzite de Dumnezeu s-a arătat icoana ta, Maică a Domnului: țara Rusiei și orașele ei le sfințește, pe cei aflați în întunericul neștiinței cu lumina cunoștinței dumnezeiești îi luminează, mintea noastră cea întunecată de păcate o limpezește, pe cei rătăciți pe calea poruncilor Fiului tău și Dumnezeu îi îndrumă, Căruia spre mulțumire Îi cântăm: Aliluia!

Icosul 5:
Văzând comoara dumnezeiască, icoana minunată a Maicii Domnului, către aceasta cu sârguință să alergăm, pentru ca în neputințe vindecare, în mâhniri mângâiere, în necazuri izbăvire să primim și cu bucurie să-i cântăm Apărătoarei noastre:
Bucură-Te, ceea ce cu ivirea icoanei tale pe credincioși i-ai luminat;
Bucură-Te, căci prin tine Soarele Dreptății, Dumnezeul nostru în întuneric a strălucit;
Bucură-Te, Maica a Luminii Minții, care au harul întreaga lume ai luminat-o;
Bucură-Te, ceea ce cu zorile harului ne înțelepțești;
Bucură-Te, ceea ce cu lumina ta întunericul neștiinței noastre îl risipești;
Bucură-Te, Fecioară, căci prin tine lumina cunoștinței dumnezeiești tuturor le-a strălucit;
Bucură-Te, candelă nestinsă, ceea ce flacăra credinței o aprinzi;
Bucură-Te, ceea ce calea virtuților o deslușești;
Bucură-Te, izvorul sfințeniei;
Bucură-Te, puternica noastră Apărătoare de necazuri și de urgii;
Bucură-Te, făclie neostoită a iubirii dumnezeiești;
Bucură-Te, ceea ce prin strălucirea minunilor tale primăvara mântuirii o binevestești;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 6:
Întreaga lume propovăduiește milostivirea ta, o, Maică a Domnului nostru, căci în toate orașele și satele de pe pământul Rusiei icoana ta, cea numita „Sporirea minții” cu raze de minuni strălucește, luminând sufletele noastre cu lumina harului dumnezeiesc și îndemnându-ne să-I cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a proslăvit: Aliluia!

Icosul 6:
Strălucit-a în cinstita ta icoană, Preacurată, lumina mântuirii celor rătăciți în bezna păcatelor și a patimilor și toți cei ce cu credință și evlavie se roagă în fața ei grabnic ajutor primesc. Întunecimea minților noastre cu lumina ta risipește-o, Atotlăudată, și dă-le să vadă lumina cea adevărată tuturor celor ce cu dragoste îți cântă așa:
Bucură-Te, stea neapusă, ceea ce Soarele dreptății în lume l-ai adus;
Bucură-Te, Maica Luminii celei adevărate, care luminează sufletele credincioșilor;
Bucură-Te, povățuitoarea învățăturii celei pline de har;
Bucură-Te, ceea ce cu luminosul tău acoperământ mintea noastră tulbure o luminezi;
Bucură-Te, zare neînserată, ce risipești pâcla păcatelor noastre;
Bucură-Te, ceea ce ne izbăvești de întuneric și de veșnicele cazne;
Bucură-Te, ceea ce de cursele vrăjmașilor ne slobozești;
Bucură-Te, ceea ce nebunia lumii acesteia o biruiești;
Bucură-Te, doborârea învățăturilor stricătoare de suflet;
Bucură-Te, dăruitoarea învățăturilor folositoare;
Bucură-Te, ceea ce mângâiere cu icoana ta ne dăruiești;
Bucură-Te, ceea ce cu lumina bucuriei sufletele ni le întărești;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 7:
Vrând ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, preamilostivul Dumnezeu și Ziditorul nostru i-a dăruit Maicii Sale pentru noi icoana „Sporirea minții”, pentru ca toți cei ce cu credință se roagă în fața ei, să primească puterea cuvântului, minte și înțelepciune și în liniștea cugetului lor să-I cânte Domnului și Împăratului nostru: Aliluia!

Icosul 7:
Noi și preaslăvite minuni credincioșilor le descoperi, Maică a lui Dumnezeu, prin sfânta ta icoană: cu puterea harului lui Hristos pe cei cu mintea tulburată îi luminezi, de nebunie ne ferești, slăbiciunile le întremezi și tuturor ce aleargă la tămăduitoarea ta icoană grabnică vindecare le dăruiești, îndemnându-i să-ți cânte:
Bucură-Te, ceea ce ne scoți din adâncul neștiinței;
Bucură-Te, ceea ce mintea multora o luminezi;
Bucură-Te, ceea ce cuvântul înțelepciunii celor ce îl cer, îl dăruiești;
Bucură-Te, ceea ce mințile celor fără de minte le întregești;
Bucură-Te, izgonitoarea cugetelor păcătoase;
Bucură-Te, îmblânzitoarea inimilor învârtoșate;
Bucură-Te, ceea ce mintea spre Dumnezeu ne-o înalți;
Bucură-Te, înțelepțitoarea neînțelepților;
Bucură-Te, povățuitoarea noastră spre evlavie;
Bucură-Te, ceea ce rugăciunile binecredincioșilor spre Fiul tău și Dumnezeu le aduci;
Bucură-Te, ceea ce însăți neîncetat pentru noi toți te rogi la Prestolul Atotțiitorului;
Bucură-Te, ceea ce veșnica bucurie ne-o hărăzești;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 8:
Nespus este a privi la icoana ta pe lemn zugrăvită, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, care, cu dumnezeiasca ta putere, duhurile întunericului le risipești și celor slabi la minte și cu greutate la învățătură minte le dăruiești. Și noi, cei ce pierim în păcate, cu lacrimi te rugăm, izbăvește-ne de dușmanii văzuți și nevăzuți, de întunericul nechibzuinței, pentru ca întotdeauna să-I cântăm Domnului și Mântuitorului nostru: Aliluia!

Icosul 8:
Tot pământul Rusiei este plin, ca de niște aștri luminați de Dumnezeu, de făcătoarele de minuni ale tale icoane, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, printre care și icoana „Sporirea minții”, care cu har strălucește și inimile noastre înghețate cu semnele milostivirii tale față de noi, păcătoșii, le încălzește. Pentru aceasta în fața sfânt chipului tău genunchii plecându-ne, ție îți cântăm, Preacurată, așa:
Bucură-Te, ceea ce necazurile noastre în bucurii le prefaci;
Bucură-Te, ceea ce de săgețile aprinse ale vicleanului ne ocrotești;
Bucură-Te, învățătoarea pruncilor și păzitoarea lor cea plină de har;
Bucură-Te, Ocrotitoarea și Călăuzitoarea preaînțeleptă a tinereții;
Bucură-Te, ceea ce copiilor cu greutăți la învățătură minte le dăruiești;
Bucură-Te, ceea ce strici cursele vrăjmașilor;
Bucură-Te, ceea ce luminezi cugetele credincioșilor;
Bucură-Te, ceea ce-i rușinezi pe necredincioși;
Bucură-Te, vindecătoarea celor stăpâniți de întunecarea minții;
Bucură-Te, că harul icoanei tale alungă pe demoni;
Bucură-Te, Maica milostivirii și a bunătăților;
Bucură-Te, nădejdea mântuirii noastre;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 9:
Toate ființele îngerești ție cu evlavie îți slujesc, o, Crăiasă a cerului și a pământului, neamul omenesc laudă îți aduce și sfânta ta icoană o cinstește, pe care spre bucurie și mângâiere ne-ai dăruit-o. Învață-ne, Preabună, cu vrednicie să te slăvim și Mântuitorului lumii, Celui din tine născut să-I cântăm: Aliluia!

Icosul 9:
Ritorii omenești nu se pricep a cunoaște taina slujirii tale neamului creștinesc, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, nici nu pot înțelege puterea minunată de la icoanele tale izvorâtă pentru toată trebuința sufletească și trupească a oamenilor. Iar noi, creștinii drept slăvitori, cu lacrimi de bucurie în ochi în fața sfintei tale icoane stând, te slăvim, Fecioară plină de har, și grăim:
Bucură-Te, bucuria îngerilor;
Bucură-Te, cea căreia arhanghelii i se închină;
Bucură-Te, ceea ce de heruvimi în văzduh ești întâmpinată ;
Bucură-Te, cea căreia laudă îi aduc serafimii;
Bucură-Te, podoaba strălucitoare a Bisericii cerești și pamântești;
Bucură-Te, ceea ce ești mai înaltă decât toate puterile cerești;
Bucură-Te, ceea ce ești cinstită de oștirile cerești;
Bucură-Te, slava tuturor pământenilor;
Bucură-Te, ceea ce mințile noastre cu icoana ta spre Cel Preaînalt le ridici;
Bucură-Te, Călăuzitoarea noastră spre Patria cerească;
Bucură-Te, ceea ce cu lumina sufletului tău tot pământul îl îmbrățișezi;
Bucură-Te, ceea ce în fața Crucii Fiului Tău pe toți ne-ai înfiat;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 10:
Dorind să mântuiască lumea de nebunie și de amăgirea vrăjmașului, Domnul Cel iubitor de oameni ne-a dăruit minunata ta icoană, Născătoare de Dumnezeu. În fața ei cei tulburați la minte se tămăduiesc, cei chinuiți de demoni se izbăvesc, suferinzii mângâiere și bucurie dobândesc. Pentru aceasta slăvind pe Dumnezeu, Cel ce astfel de milostiviri ne dăruiește, să-I cântăm cântare de mulțumire: Aliluia!

Icosul 10:
Zid nebiruit și Acoperământ fii nouă, Preacurată, împotriva năvălirii vrăjmașilor văzuți și nevăzuți, ocrotindu-ne de orice boală și năpastă. Pentru aceasta, cu credință căzând la icoana ta „Sporirea minții”, pentru haric ajutor și tămăduirea tuturor neputințelor trupești și sufletești, cu bucurie îți cântăm așa:
Bucură-Te, Păzitoarea noastră de căile pierzării;
Bucură-Te, îndrumătoarea credincioșilor spre tot lucrul cel adevărat;
Bucură-Te, izgonitoarea duhului bolii și al leneviei ;
Bucură-Te, dobândirea duhului înțelepciuni și al puterii;
Bucură-Te, ceea ce pe vrăjmași cu puterea lui Dumnezeu îi rușinezi;
Bucură-Te, ceea ce destrami sfaturile necinstitorului;
Bucură-Te, ceea ce sănătate demonizaților le dăruiești;
Bucură-Te, tămăduitoarea cumplitelor neputințe;
Bucură-Te, izbăvitoarea noastră de moarte duhovnicească;
Bucură-Te, ceea ce cu lacrimile tale păcatele noastre le curățești;
Bucură-Te, ceea ce cu bucurie duhovnicească în chip minunat ne îndestulezi;
Bucură-Te, ceea ce în veacul viitor veșnic bucurii ne hărăzești;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 11:
Cântare de mulțumire îți aducem în fața preacinstitului tău chip, o, Preacurată, pentru negrăita ta milostivire către noi și ne rugăm, Ceea ce ești plină de har: păzește mințile și inimile noastre de învățăturile stricătoare, de necredință și de superstiții, apără țara Rusiei de toată neorânduiala iscată în patria noastră de potrivnicii credinței și învrednicește-ne cu inimă curată să-L slăvim pe Ziditorul nostru cântând-I cântarea: Aliluia!

Icosul 11:
Ca pe o făclie purtătoare de lumină vedem icoana ta, Maică a Domnului, cu strălucirea minunilor tale pământul nostru luminându-l, pe calea mântuirii îndrumându-ne și inimile noastre către tine, Preacurată cu dragoste aprinzându-le. Iar noi, cunoscând puterea harului tău, cu cântări de bucurie te proslăvim așa:
Bucură-Te, ceea ce îl întreci cu înțelepciunea pe Solomon;
Bucură-Te, ceea ce ascunsele taine dumnezeiești le descoperi credincioșilor;
Bucură-Te, ceea ce pe neînțelepți preaînțelepți îi arăți;
Bucură-Te, fulger, ce luminezi sufletele;
Bucură-Te, ceea ce rușinezi înțelepciunea deșartă a veacului acestuia;
Bucură-Te, ceea ce în ceasul descumpănirii gândul cel bun în inimă ni-l dăruiești;
Bucură-Te, descoperirea înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu;
Bucură-Te, frumusețea lumii de sus;
Bucură-Te, ceea ce minunata ta icoană ca pe un dar ceresc ne-ai descoperit;
Bucură-Te, izvorul bucuriei neîncetate;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 12:
O, Preabună, cere pentru noi harul dumnezeiesc de la Fiul tău și Dumnezeu, întinde-ne o mână de ajutor, ca să nu murim nepocăiți; cu iubirea ta încălzește-ne, curățeste mințile noastre de gândurile păcătoase, limpezește ochii inimii noastre ca să vadă calea mântuirii și învrednicește-ne ca și în viața aceasta și în Împărăția cerească să-i cântăm Ziditorului și Făcătorului nostru: Aliluia!

Icosul 12:
Cântând minunile tale prin icoana ta săvârșite, pe tine te lăudăm, Crăiasă, te slăvim, ceea ce cu adevărat ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii. Caută din cer către cei ce stau în fața sfintei tale icoane și harul tău trimite-ne nouă, izbăvește de tot necazul și ispitele vrăjmașilor pe cei ce te cântă pe tine ca pe Apărătoarea și Ocrotitoarea noastră, așa:
Bucură-Te, ceea ce cu rugăciunile tale întreaga lume o mântuiești;
Bucură-Te, mângâierea amarnicului veac de acum;
Bucură-Te, Maica Luminii, cea ce cu lumina curăției tale pe toți îi luminezi;
Bucură-Te, ceea ce ne descoperi tainele voii lui Dumnezeu;
Bucură-Te, ceea ce pământul Rusiei ca moștenire ți l-ai ales;
Bucură-Te, ceea ce cu icoanele tale făcătoare de minuni pământul Rusiei ai binecuvântat;
Bucură-Te, ceea ce în chip minunat prin icoana ta în chip nevăzut ne acoperi;
Bucură-Te, ceea ce bucurie harică verși în inimile iubitorilor de Dumnezeu;
Bucură-Te, ceea ce ușile milostivirii dumnezeiești cu mijlocirea ta le deschizi;
Bucură-Te, ceea ce darurile Sfântului Duh ne ajuți a le dobândi;
Bucură-Te, una curată și binecuvântată între femei;
Bucură-Te, Crăiasă preamilostivă, ceea ce minte și înțelepciune credincioșilor tăi le dăruiești!

Condacul 13:
Maică Atotlăudată a Luminii Peste-tot-fiitoare și a Părintelui Ințelepciunii, tu ești lumina mâhniților, sporirea minții și bucuria inimilor noastre; auzi-ne pe noi și primește rugăciunea noastră, a păcătoșilor, înțelepțește-ne pe noi, neînțelepții și povățuiește-ne să cântăm și să ne rugăm în fața icoanei tale, „Sporirea minții” numită. Nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, cei ce te slăvim și Fiului Tău și Dumnezeu Îi cântăm: Aliluia!

(Acest condac se zice de trei ori.)
Apoi se zice iarăși Condacul 1 si Icosul 1.

Rugăciune la icoana Maicii Domnului „Sporirea Minții”

Preacurată Născătoare de Dumnezeu, casa pe care Înțelepciunea lui Dumnezeu Sieși Și-a zidit-o, dătătoarea darurilor duhovnicești, ceea ce de la cele lumești la cele dinainte de lume mintea noastră o înalți și pe toți la cunoștința înțelepciunii îi ridici! Primește această cântare de rugăciune de la noi, nevrednicii robii tăi, care cu credință și cu smerenie ne închinăm în fața Preacinstitei tale icoane! Înduplecă-L pe Fiul tău și Dumnezeul nostru să le dea mai marilor noștri înțelepciune și putere, judecătorilor dreptate și necăutare la fața omului, păstorilor înțelepciune duhovnicească, râvnă și bună pază a sufletelor noastre, învățătorilor smerită înțelepciune, fiilor ascultare și nouă tuturor duhul chibzuinței și al evlaviei, duhul smereniei și al blândeții, duhul curăției și al adevărului. Și acum, maică prealăudată, dă-ne bună sporire a minții, pe cei aflați în vrajbă și în dezbinare împacă-i, unește-i și pune între ei o legătură de iubire nedespărțită, pe cei rătăciți din nesocotință întoarce-i spre lumina adevărului lui Hristos, povățuiește-i frica de Dumnezeu, înfrânarea și hărnicia, dă-le cuvântul înțelepciunii și cunoștințe folositoare de suflet celor ce le cer, luminează-ne cu bucuria cea nepieritoare, Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită decât Serafimii. Iar noi, văzând faptele minunate și preachibzuita înțelepciune a lui Dumnezeu în lume și în viața noastră, să ne înstrăinăm de deșertăciunea pământească și de prisositoarele griji lumești și să ne ridicăm mințile și inimile noastre spre cer, pentru ca, prin ocrotirea și ajutorul tău, laudă, mulțumire și închinare pentru toate să-I aducem Întreit Slăvitului Dumnezeu și Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

miercuri, 17 octombrie 2012

Asta-i viaţa?

Marius Iordăchioaia

Ruinele comunismului nu sunt cimitirele industriale sau cartierele muncitoreşti vopsite, acum, în culori New Age. Ruinele comunismului sunt oamenii...
Azi am fost martorul următorului dialog:
- Nu trebuie să acceptăm totul automat, fără analiză şi dialog: suntem oameni, nu roboţi...
- Ba trebuie să facem cum ni se spune, fără cometarii...
- Dar pentru confortul lor, şefii vor pune poveri din ce în ce mai mari pe noi, iar dacă te frângi, îţi spun cu cinism: Altul l-a rând, ăsta s-a stricat.... Frica noastră îi deformează, îi depersonalizează....
- Ce vrei să-mi pierd slujba? Am rate de plătit...
- Dar îţi convine să te duci acasă epuizat, doar să mănânci şi să te culci, ca un animal de povară, doar pentru că un birocrat trebuie să producă hârtii? Eu nu vreau să trăiesc ca un dobitoc.... Aici îţi ignori colegii, acasă familia...
- Asta e!
- Dar avem datoria să rămânem măcar oameni şi să punem oamenii mai presus de hârtii: altfel devenim oameni de hârtie, simple nume, numere, abstracţii...
- Eu n-am venit la muncă să filozofez... Lasă visele... Dacă nu-ţi convine...
- Avem o datorie faţă de Hristos să fim oameni în orice situaţie...
- DAR CE, ÎMI PLĂTEŞTE HRISTOS RATELE?
-NU HULI!!! Fără mila Lui nici nu te ridici din pat ca să pleci la serviciu...
- Bine, bine, gata...
Aceasta e stenograma unei discuţii între colegi, nu între un slujbaş şi şeful lui tiranic.
De obicei astfel de dialoguri sfârşesc cu refrenul moralei fără morală: "asta-i viaţa n-ai ce să-i faci"...
Asta-i viaţa?
Nu. Pentru un creştin o asemenea acceptare ar fi lepădare, apostazie: viaţa este Hristos. Şi nu e aici, e în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici e doar călătoria spre locul în care vom afla viaţa....
Dar şarpele ce a ispitit-o pe Eva a fost blestemat de Dumnezeu să se târâie pe pământ: aşa e şi profilul celor ce-l urmează: de târâtoare.Cum îşi desprinde unul burta de pământ şi propune elemente de comportament biped, uman, imediat este placat ca la rugby! Şi nu de poliţie, ci de colegi! Asta e moştenire comunistă, frica de consecinţele demnităţii, ale curajului.... Frica de omenie, frica de a fi om....
Când a plecat la puşcărie Nicu Steinhardt, tatăl său i-a spus: Să nu mă faci de ruşine! Să nu fii jidan căcăcios!....
Îmi va plăti Hristos ratele? întreba retoric cel ce se târăşte prin câmpul muncii.
Le-a plătit pe Cruce, toate datoriile noastre sufleteşti. Şi dacă Îl rogi te va ajuta să le plăteşti şi pe cele trupeşti. Hristos e Atotbun. Hristos e milostiv.
De ce să-I facem de ruşine Numele ca nişte creştini căcăcioşi?
Comunismul a frânt coloanele vertebrale. Capitalismul ne-a adus traficul de organe: pentru că tot e frântă şi n-o mai simţim, ne vindem şira spinării vertebră cu vertebră. Asta pentru că, înainte de toate, ne-am vândut inimile acestei lumi...
Mă uit la Hristos pe Cruce şi tresar: Doamne, cât de dureros e să stai drept!....

luni, 15 octombrie 2012

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit

sursa
Uneori mă întreb dacă la Facultatea de jurnalism nu se predă cumva un curs de batjocorire a credinţei românilor, a credinţei bunicilor, a moşilor şi strămoşilor noştri. Sau poate există o lege nescrisă care spune că dacă vrei să ajungi în ''vârf'' e musai să-ţi baţi joc de cele sfinte, de credinţa mamei, a bunicii, de inocenţa copiilor. Trăim deja în plin Fenomen Piteşti generalizat.
Nici un alt popor nu îşi bate joc de credinţa lui aşa cum face o parte din poporul român căruia-i miroase urât România creştină. Italienii nu-şi bat joc toată ziua de catolicism, musulmanii nu-şi iau în râs credinţa, nici evreii, nimeni nu face asta.

Aceia nu sunt jurnalişti adevăraţi. Atâta ură şi răutate pot izvorî din inima unui om!? Nu mai e vorba de ateism aici, ci de ceva demonic. 

Milă mi-e de oamenii aceia care luptă împotriva Iubirii. Greu răspuns vor da la Judecată.

***

Nu, Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.

''O doamnă în jur de 40 de ani era revoltată asupra celor din familia ei pentru că veneau şi stăteau la Sfântul Dimitrie foarte multe ore în şir, în ploaie, în frig. De aceea a venit cu gând vrăjmaş la racla Cuviosului Dimitrie. Ea nu concepea, nu putea înţelege, şi a venit cu acest gând de răzbunare împotriva Sfântului şi cu o mână a zgâriat cu unghiile moaştele Sfântului Dimitrie în locul unde ele sunt descoperite spre a fi sărutate de credincioşi. Când a venit la unul din duhovnicii de la Patriarhie, i-a spus, ascunzând fapta sa: ''Părinte, am fost la toţi doctorii; am o boală foarte rară- îmi curge sânge din buricele degetelor''. Acesta i-a făcut dezlegări, apoi s-a mai liniştit; era foarte agitată. I-a explicat că trebuie să se spovedească, să ţină post, şi atunci femeia a strigat: ''Eu numai cu o mână am zgâriat acolo, dar îmi curge sânge din amândouă mâinile!'' Apoi s-a vindecat. (Familia ortodoxă, Nr. 9)

duminică, 14 octombrie 2012

Sfinţenia nu are vârstă (2006)

Astăzi nu mai există o foarte corectă şi realistă înţelegere a ceea ce presupune, de fapt, sfinţenia. Mulţi gândim sfinţenia ca pe o chestiune care îi priveşte pe „cei de demult" sau, în cel mai fericit caz, pe „alţii", dar mai puţin sau nicidecum pe „noi"

Viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva poate produce unora nelămuriri. Faptul că auzirea unui text evanghelic, la vârsta de numai 10 ani, a marcat definitiv un destin, pare pentru mulţi inacceptabil. „Ce valoare au gândurile şi faptele unui copil de 10 ani? Ce însemnătate şi durabilitate au deciziile luate la o vârstă atât de fragedă?", s-ar putea întreba unii. Ei bine, faptul că astăzi nu mai există o foarte corectă şi realistă înţelegere a ceea ce presupune, de fapt, sfinţenia, că mulţi gândim sfinţenia ca pe o chestiune care îi priveşte pe „cei de demult" sau, în cel mai fericit caz, pe „alţii", dar mai puţin sau nicidecum pe „noi", atrage după sine, în mod evident, dificultăţi de interpretare a exemplelor din trecut.

Totuşi e posibil ca Parascheva, o fetiţă aflată în pragul adolescenţei, să fi fost atât de impresionată de un verset biblic, încât să obţină la o vârstă destul de fragedă o certitudine - că ea trebuie să-i urmeze lui Hristos - care să-i marcheze definitiv existenţa ulterioară?
Da, a fost posibil! Aşa cum a fost posibil, de pildă, ca Mozart să compună piese de pian la vârsta de numai 5 ani, iar filosoful englez John Stuart Mill să ştie latină şi greacă la doar 7 ani.
Evident că e vorba de o anumită precocitate în înţelegerea vocaţiei creştine, în cazul Sfintei Parascheva dar, dincolo de acest fapt, nimic extraordinar. Dacă unora dintre noi li se pare inautentică biografia Sfintei Parascheva, asta se întâmplă pentru că se cedează tentaţiei de a judeca lucrurile simplist şi după şabloane şi prejudecăţi intime. De exemplu, cineva se poate întreba: câţi dintre adolescenţii de azi se gândesc să trăiască după nişte norme care să coincidă cu stilul de viaţă propus de învăţătura creştină? Evident, răspunsul imediat (şi pripit!) va fi: nici unul. Că lucrurile nu stau deloc aşa o dovedesc tinerii din biserici şi mănăstiri - semn că Evanghelia trezeşte şi menţine în continuare vocaţia sfinţeniei. Întrebaţi, mulţi dintre aceşti tineri vor mărturisi că ataşamentul lor faţă de viaţa spirituală a apărut foarte de timpuriu. Cred că în zilele noastre, ca şi acum o mie de ani, când a trăit Sfânta Parascheva, există persoane care răspund mai intens sau mai difuz, mai voit sau mai puţin conştient, mai devreme sau mai târziu chemării hristice.
Atunci, înseamnă că problema despre „vârsta optimă" pentru înţelegerea adevărurilor de credinţă este una falsă. Hristos ştie să se adreseze şi copiilor, şi adolescenţilor, şi celor mai în vârstă, şi reuşeşte să se facă tuturor perfect înţeles. Dumnezeu poate fi „descoperit" şi încetul cu încetul, prin paşi mici, începând chiar din copilărie, aşa cum poate fi întâlnit şi mai târziu, mai mult sau mai puţin „spectaculos", la vârsta maturităţii sau chiar a senectuţii.

Concluzia care transpare până acum este că asocierea ideii de sfânt exclusiv cu imaginea bătrânului cu chip cernit nu este decât o pură prejudecată, întrucât şi tinereţea exuberantă poate fi dăruită lui Hristos, nu doar liniştita sau înţeleaptă bătrâneţe. Iar tânăra Sfântă Parascheva şi bătrânul Cuvios Nectarie, la ale căror moaşte ne vom închina în zilele următoare la Iaşi, stau mărturie că sfinţenia nu are vârstă. Ea este deschisă unui interval cronologic larg, dar şi limitat (omeneşte vorbind), cu condiţia să vrem cu tot sufletul acest lucru!

(Nicolae Hulpoi - Ziarul Lumina, 12 octombrie 2006)

De ce ne rugăm Sfinţilor (Pr. Teofil Părăian)


- De ce creştinii ortodocşi se roagă sfinţilor? Cât de mare este folosul rugăciunilor către sfinţi, mai ales pentru mireni?

- Pentru toată lumea este de folos. Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu, iar noi, ca oameni credincioşi, îi cinstim şi pe prietenii lui Dumnezeu. Sfinţii sunt mijlocitori pentru binele nostru, sunt şi exemple pentru noi… şi, de fapt, nu noi am ales rânduiala aceasta de a-i cinsti pe sfinţi, ci am preluat-o de la înaintaşii noştri credincioşi şi folosim rânduielile de slujbă cinstitoare de sfinţi. Asta-i tot, nu ne gândim cât folos anume avem din asta, pentru că sigur avem folos, dar nu pentru asta îi cinstim pe sfinţi, ci îi cinstim pentru că îi cinsteşte Dumnezeu, iar dacă-i cinsteşte Dumnezeu, îi cinstim şi noi; dacă-s prietenii lui Dumnezeu, sunt şi prietenii noştri. Aseară m-am întâlnit cu nişte studenţi care m-au ascultat şi care m-au aşteptat şi i-am spus unuia că, dacă-i prieten cu cel cu care-s eu prieten, e prieten şi cu mine. Automat e aşa! Dacă ei sunt prieteni cu Dumnezeu, de ce să nu fim şi noi prieteni ai sfinţilor?

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Nu face pe deșteptul când te rogi!

„Una este înfățișarea celor ce se roagă, dar în același timp, felurită și deosebită. Unii se înfățișează ca unui Prieten și Stăpân, aducându-I lauda și cererea pentru alții, și nu pentru ei. Alții vin să ceară bogăție și slavă, și îndrăzneală mai multă; alții, să se roage să fie izbăviți de dușmanii lor. Unii cer să capete o oarecare dregătorie; alții, desăvârșita scăpare de vreo datorie; alții eliberarea din închisoare; alții iertarea de niscaiva vinovății.

Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulțumire sinceră. În al doilea rând, mărturisirea și zdrobirea sufletului întru mai multă simțire. Apoi să facem cunoscut Împăratului toată cererea noastră. (...)

Nu face pe deșteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl cel din ceruri.

Nu te porni la vorbărie, ca nu cumva prin căutarea cuvintelor să ți se împrăștie mintea, Un cuvânt al vameșului a făcut pe Dumnezeu îndurător, și un cuvânt spus cu credință a mântuit pe tâlhar. Multa vorbire în rugăciune priciniește minții năluciri și împrăștiere. Iar un singur cuvânt o adună.

Când simți dulceață sau străpungere în rugăciune, rămâi în acea stare. Căci atunci se află cu noi păzitorul care se roagă împreună cu noi.

Nu fi îndrăzneț, chiar dacă ai dobândit curăția. Mai degrabă apropie-te întru multă smerită cugetare și mai multă îndrăznire vei avea.”

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara, XXVIII, 5-6, 8-11, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 382-383)

vineri, 12 octombrie 2012

Dumnezeu ştie că mi-e foame

Dumnezeu ştie că mi-e foame 
că pururea sufletul îmi umblă flămând
că mereu mi-e frig în propria carne
şi-o gură deschisă mi-i fiece gând... 


da, văd în Scripturi că Dumnezeu 
foamea omului o ştie bine... 
dar numai din Potir am cunoscut şi eu
ce sete-I este Lui 
de mine... 

 Marius Iordăchioaia

miercuri, 10 octombrie 2012

De ce spuneți să nu-i povestim duhovnicului necazurile?

Am citit cu mare bucurie sfaturile dumneavoastră despre spovedanie. Un singur lucru nu mi-e foarte clar. De ce spuneți să nu-i povestim duhovnicului necazurile? Adică îmi e clar că nu ăsta e rolul spovedaniei, dar în rest, mă gândesc că dacă duhovnicul e un părinte, păi, cu mama și tata vorbesc și despre necazurile mele. Încerc să înțeleg mai mult teoretic, pentru că la spovedanie nu-mi spun necazurile (nu că aș avea prea multe, slavă Domnului!) Spuneți că e chiar o crimă, ca și atunci când îi spui copilului necazurile. Nu am copii, dar încerc să înțeleg, probabil că nu trebuie să-l mai încarc și eu cu ale mele când el încearcă să crească, să se dezvolte, e ca și cum ai pune pe un copac tânăr greutăți care să-i strâmbe ramurile. Dar cu duhovnicul? Nu poate el să dea sfat bun și într-un necaz?
 Îmi amintesc că părintelui Arsenie i-a spus odată un om, „Părinte, sunt tare amărât.” și a primit răspunsul, „Fugi de-aici. Cum să fii amărât când Hristos a înviat?”  Deci mă gândesc că acela și-a spus necazul și părintele i-a spus un lucru de folos. Nu știu, întreb.
 Paul
***
 Dragul meu Paul, 
Mulțumesc mult pentru întrebare. E foarte important pentru mine să fiu înțeleasă corect în această problemă esențială pentru mântuirea noastră. Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinții prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre. Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit. În orice necaz am fi, noi avem de ales între două atitudini: una cu Dumnezeu și una fără Dumnezeu. De cele mai multe ori, mai ales în situații „mărunte”, reacționăm sau chiar alegem conștient o atitudine fără Dumnezeu. Nu trăim după porunci, nu suntem în Duhul Sfânt. Și acesta este păcatul. Și pe acesta îl mărturisim pentru a căpăta har vindecător împotriva neputinței, neștiinței, uitării sau lenevirii de a fi mereu și în toate cu Dumnezeu. Mai mult, povestirea necazurilor îl coboară și pe Părintele Duhovnic în tărâmul sufletesc și va căuta chiar și fără să-și dea seama soluții omenești. Iar noi vom pleca luându-ne plata în monedă de „mângâiere de la oameni” și nici măcar nu vom respecta sfatul primit de la Duhovnic pentru că nimeni nu-și povestește necazurile pentru a obține un sfat, ci pentru a se ușura și justifica. 
Da, este o crimă pentru că alungăm, stingem duhul… 
Și, te rog să fii atent, părintele Arsenie l-a trimis pe omul acela direct la relația cu Domnul! Desigur, e bine să ne spunem unii altora necazurile și să ne ascultăm cu dragoste și înțelegere unii pe alții. E un mare ajutor sufletesc, e o faptă bună pe care poate s-o facă și Duhovnicul în afara Tainei Spovedaniei. Și asta, de multe ori, poate fi un act care să-l salveze pe om dintr-o criză sufletească. Dar vindecarea nu vine cu ieșirea din criză, ci cu tratamentul ulterior specific bolii respective. Aici e cu totul altă realitatea decât aceea în care cineva vine săptămânal cu aceeași poveste la Spovedanie… Poate nu ai ascultat întreaga înregistrare și de aici nedumerirea. 
 În privința copiilor transformați în confidenți ai părinților necăjiți crima constă în neputința copilului de a purta poverile specifice adulților. Ei nu au nici structuri cerebrale, nici experiență și nici forță fizică necesară să îndure sau să facă ceva pentru cel ce se plânge… Doar se va frânge sub povară încetând să mai fie copil cu sufletul. Dacă ai ști câte abuzuri face un părinte care povestește copiilor „răutățile” celuilalt părinte! Dacă ai ști ce se întâmplă cu o fetiță când mama îi povestește ce pătimește ea în relațiile intime cu soțul ei! Dacă vei citi măcar mărturiile care sunt publicate la noi pe site te vei îngrozi și te vei ruga să-i ierte Dumnezeu pe acești părinți și să-i lumineze să înceteze cu aceste adevărate crime sufletești. 
Iartă-mă dacă nici acum n-am reușit să te ajut să înțelegi ce am vrut să spun. 
Cu rugăciune și încredere, 
Maica Siluana