sâmbătă, 20 octombrie 2012

Dialog cu arhimandritul Jacob : Împărtăşanie şi tutun


Rândurile care urmează rezumă o discuţie – în care am fost implicat din întâmplare – între doi tineri: primul, Damian, revenit în Biserică de curând, după ce se îndepărtase de ea încă din copilărie; celălalt, George, a fost toată viaţa sa apropiat de Biserică, având şi avantajul unui an de studii teologice.


G. Te-ai împărtăşit azi la Sfânta Liturghie şi acum fumezi. Aşa ceva nu se face. Nu poţi să te împărtăşeşti pentru că fumezi.

D. Nu ştiu... Duhovnicul meu mi-a dat binecuvântare să mă împărtăşesc.

G. Nu, nu poţi să te împărtăşeşti, nu e ortodox ceea ce faci!

Discuţia se încinge. Atunci soseşte părintele Jacob.

D. Părinte, nu-i aşa că mi-aţi dat binecuvântare să mă împărtăşesc? George mi-a spus că nu puteam să mă împărtăşesc pentru că încă mai fumez.

A. J. Da, ţi-am spus că poţi să te împărtăşeşti.

George protestează: Nu e ortodox!

A. J. Cine eşti tu să poţi afirma acest lucru? E grav!

G. Un fumător nu se poate împărtăşi. E canonul Bisericii.

A. J. Care canon? Cine l-a dat? Un sinod al Bisericii? Cine eşti tu pentru a te crede judecător şi a-l învinovăţi pe fratele tău şi pe duhovnicul lui?

Da, ştiu că opinia ta e aceeaşi ca şi a unor duhovnici, dar asta nu-ţi dă dreptul să-i judeci pe alţii.

Părerea mea e că fumatul e un obicei rău, un viciu. Dar ceea ce mă preocupă pe mine e să găsesc cel mai potrivit tratament pentru vindecarea acestui viciu. Câteodată poate fi folositor să-l ţii departe pe fumător de împărtăşanie în speranţa că astfel îl vei face să se îndrepte. Dar cred că adesea e necesar să începi cu mila, mai ales în ceea ce priveşte împărtăşania.

G. Nu, pentru a te împărtăşi trebuie mai întâi să te îndrepţi.

A. J. Exact pe baza acestei idei, aplicată fără dreaptă socotinţă, descurajăm o mulţime de credincioşi să se apropie de Hristos. Îi convingem că mai întâi trebuie să fie curaţi, ca să nu zicem perfecţi. Dar cum să se curăţească? Oamenii au deja o viaţă foarte grea şi o adâncă conştiinţă a nevredniciei lor, au înainte de toate nevoie să fie mângâiaţi şi încurajaţi. De care creştinism, de care ortodoxie vrem noi să dăm mărturie? La care Evanghelie ne raportăm? Acest accent pus pe regulă nu-i dă oare Bisericii o înfăţişare de sinagogă? Nu a venit Domnul Hristos pentru cei necuraţi şi păcătoşi? N-a arătat-o El atât de minunat intrând în casa lui Zaheu sau vindecând bolnavii şi neputincioşii? I-a cerut El lui Zaheu să-şi schimbe viaţa înainte de a intra în casa lui? Nu, El a intrat mai întâi în casa acestuia atunci când Zaheu era un mare păcătos şi acest lucru i-a scandalizat foarte tare pe cei drepţi. Atunci, şi numai atunci, Zaheu, cu inima răvăşită, a putut să-şi schimbe viaţa. În acelaşi fel, slăbănogului de la scăldătoare Iisus nu i-a spus mai întâi: „de acum să nu mai păcătuieşti”, ci doar mai târziu, după ce l-a vindecat, i-a spus lucrul acesta. Ne împărtăşim pentru a fi vindecaţi de bolile noastre duhovniceşti şi pentru a fi curăţiţi de păcate. Toată Sfânta Liturghie o mărturiseşte. În chiar momentul împărtăşaniei, preotul spune aceste cuvinte: „se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (numele) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.” Şi apoi „iată s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curăţi.” Toate acestea nu vor deloc să spună că nu trebuie să luptăm împotriva păcatelor şi obiceiurilor rele care duc la păcat. Numai că harul şi lupta merg mână în mână.

Ştii tu cine e Damian? Ştii cum s-a pocăit el? În ciuda îndreptării inimii sale, el nu e încă perfect, desigur, încă mai are obiceiuri rele şi multe lucruri de îndreptat în felul lui de viaţă. Dar cum să reuşească acest lucru dacă e lăsat singur, dacă nu păstrează o legătură strânsă cu Domnul Hristos? Trebuie să acordăm timp Harului. Legea morală e adesea prea neputincioasă pentru a schimba singură inima omului. Mult mai eficientă şi lucrătoare se dovedeşte a fi experienţa milei şi dragostei lui Hristos.



Să încetăm să-i descurajăm pe oameni cu cerinţele noastre inumane şi ipocrite care sunt adesea, în bună parte, convenţii sociale şi culturale. Astfel, anumite culturi sunt foarte severe în ceea ce priveşte tutunul, dar tolerează alcoolul. Dar în alte culturi e invers. Nu e vorba aici de a fi laxist în ceea ce priveşte tutunul, ci pur şi simplu de a recurge la pedagogia Evangheliei. Pe de altă parte, cine suntem noi pentru a-i împovăra pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, sarcini pe care nu le atingem nici măcar cu un deget? Acest fiu al Bisericii, care s-a pocăit în lacrimi, trebuia să fie el îndepărtat de Trupul lui Hristos, de hrana cea cerească pentru simplul motiv că încă e un om slab care poate greşi? Care din noi nu e aşa în ceea ce priveşte lucruri mult mai grave decât tutunul? Iată, judecarea fratelui pe care tu ai făcut-o e infinit mai gravă decât ţigara la care el nu poate încă să renunţe. El ştie că trebuie să se îndrepteze şi se pare că-şi doreşte acest lucru din toată inima. Dar tu, tu ce-ţi doreşti? „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 32)



Sursa: APOSTOLIA, Publicaţia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale

Un comentariu:

Alexut spunea...

Ce repede stim sa judecam oamenii... ca fumeaza, ca nu poarta fusta lunga, ca nu poarta batic sau ca e habotnic... numai pe noi nu ne vedem!... Ne facem noi pe noi judecatori... Doamne, intelepteste-ne!...