(fragment)
Harul Sfântului Duh, puterea dătătoare de viaţă a Domnului Iisus în
inimile noastre nu ne sunt dăruite pentru ca toate dorinţele să ne fie
împlinite, ci pentru ca să ne întărească astfel încât să suportăm
insuportabilul şi să putem trece prin încercările vieţii, printre care
şi cea ultimă: moartea. Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care, deşi
greu încercaţi, radiau de bucurie şi a căror inimi ardeau de dragoste,
într-o încredere totală în Hristos. Aceşti oameni sufereau, dar le era
imposibil să-şi piardă nădejdea sau să fie trişti. Aceasta este o minune
a Duhului pe care o cinstim atunci când îi sărbătorim pe sfinţii
mucenici, de fapt pe toti sfinţii. Ei îndurau în mod eroic încercările,
nu pentru că erau personalităţi excepţionale ci pentru că încrederea lor
în Dumnezeu era neştirbită, Sfântul Duh îi întărea cu putere şi, prin
El, nu mai erau ei cei ce trăiau, ci însuşi Hristos trăia în ei. Î: Atunci când n-am obţinut ceea ce I-am cerut lui Dumnezeu, a fost din cauza lipsei mele de credinţă?
R: Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinţele. Însă El ne dă tot timpul ceea ce e cel mai bine pentru noi, chiar atunci când nu obţinem ceea ce cerem. Nimeni nu are dreptul să-l învinovăţească pe cel a cărui cerere nu s-a împlinit, zicându-i că nu s-a rugat cu credinţă. Dumnezeu totdeauna ascultă şi împlineşte, chiar şi pe cel care se roagă cu puţina lui credinţă, iar ceea ce El ne dă e cu mult mai mult decât ceea ce am cerut, chiar dacă acest lucru rămâne încă ascuns. E mai puţin important ceea ce cerem cât faptul în sine de a ne ruga. De aceea trebuie să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu după ce I-am cerut ceva şi asta încă înainte de a primi răspuns. Pentru că încă nu suntem curaţi cu inima, pentru că încă nu suntem conştienţi de darul Domnului, pentru că El ştie mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat; astfel de fiecare dată când Îi cerem ceva ar trebui să adăugăm „facă-se voia Ta”. Vedeti Tatăl Nostru, rugăciunea pe care însuşi Iisus ne-a învăţat-o. Spuneţi-o adesea, spuneţi-o cu multă atenţie. În această rugăciune a Domnului avem totul, tot ceea ce cu adevărat avem nevoie.
Î: Dar de ce Dumnezeu nu ne izbăveşte de încercările vieţii?
R: Trebuie să ţinem minte că Dumnezeu vrea mântuirea noastră, adică printr-o rezidire duhovnicească, dar cât se poate de reală, a inimilor noastre în Duhul Sfânt, El ne dă posibilitatea să devenim adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi, în felul acesta, să ne bucurăm de viaţa veşnică cu şi în Hristos. Aceasta Mântuire e o eliberare radicală de condiţia noastră terestră, căzută, care sfarşseşte în moarte. Ceea ce e important, ceea ce trebuie să ne intereseze înainte de orice altceva, e să nu trecem pe lângă această eliberare. A pierde Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte înseamnă a pierde adevărata viaţă, înseamnă a ne înfunda în suferinţa şi deznădejdea pe care Evanghelia o numeşte iad. Disponibilitatea de a primi mântuirea lui Dumnezeu se obţine, în mod necesar, printr-un proces de reorientare a inimii pe care îl numim „convertire”. A se converti înseamnă a se întoarce către Dumnezeu, iar această orientare antrenează în mod natural părăsirea patimilor şi a păcatului. Tot ceea ce intervine în vieţile noastre, fie bucurie, fie durere, trebuie să fie folosit la înfăptuirea acestei reorientări a inimii. Acest proces e mai mult sau mai puţin dureros, dar el e deja, încă de pe acum, izvor de viaţă, de pace şi de bucurie. Însă trebuie să respectăm ordinea pe care Evanghelia ne-o indică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi dreptatea ei şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Î: Dumnezeu nu poate interveni în mod neobişnuit în vieţile noastre? Ce părere aveţi despre minuni?
R: Pentru cel care ştie să privească cu ochii credinţei, Dumnezeu nu încetează să lucreze în mod neobişnuit. Într-un fel, viaţa celui ce crede este impregnată de minuni. În primul rând marea minune a creaţiei şi a propriei noastre existenţe. Apoi, de exemplu, convertirea păcătoşilor: ce minune să vezi un om rău devenind bun prin harul lui Hristos, un depravat renunţând la patimile sale, un netrebnic sau necredincios mărturisindu-şi pacatele! E atât de minunat că până şi îngerii în cer se bucură. Şi nu e extraordinar să vezi un tânăr sau o tânără plini de succes, cărora totul le reuşeste şi care, din dragoste de Hristos, renunţă la toate şi intră în mănăstire? Este pur şi simplu de necrezut. Ca şi fidelitatea celor căsătoriţi care îndură cu răbdare dificultăţile fiecărei zile. Sau acei oameni care preferă să renunţe la propriile interese şi să-şi compromită cariera decât să nu îndeplinească poruncile lui Hristos.
Şi cum să nu ne minunăm de pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei Liturghii atunci când pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Însuşi spre îndumnezeirea celor ce se împărtăşesc?
Cel credincios este înconjurat de aceste minuni cu totul deosebite pe care Dumnezeu le face spre mântuirea noastră. Totuşi adevăratul credincios ortodox nu se limitează la a beneficia de minuni, ci le înfăptuieşte el însuşi pentru aproapele său. De fapt, dacă e să citim atent Evanghelia, Domnul le cere ucenicilor Săi să scoată demoni şi să vindece bolnavii (Marcu 16, 17). Mărturisitorului Evangheliei i se dă o misiune, el nu e doar beneficiarul lucrării lui Dumnezeu, ci este el însuşi co-lucrător. A lucra pacea, a-şi ierta duşmanii, a se ruga pentru ei sau a le face bine nu înseamnă de fapt a alunga demonii urei? A da milostenie celor săraci, chiar din puţinul pe care îl avem, precum văduva din Evanghelie, nu înseamnă a alunga demonul zgârceniei? Nu sunt dragostea, blândeţea şi smerenia cel mai eficace exorcism?
A împărţi totul cu fraţii întru credinţă, a-i mângâia pe cei care suferă, a avea o vorbă bună pentru fiecare om, nu sunt acestea minuni ale dragostei creştine care fac din Biserica însăşi o minune, mai convingătoare în faţa lumii decât orice alte minuni? „Cât de mult se iubesc unii pe alţii" spuneau păgânii, surprinşi şi plini de admiraţie faţă de primii creştini, pe care îi percepeau ca fiind „o singură inimă şi un singur suflet". N-o să existe niciodată o minune mai mare decât cea a dragostei: oare de ce îi dăm atât de puţină importanţă?
Î: Nu sunt minunile pe care le consemnează tradiţia ortodoxă dovada că Biserica ortodoxă e deţinătoarea Adevărului?
R: Nu, nicidecum. Minunile nu sunt dovezi, sunt semne pentru întărirea credinţei. Minunile nu sunt în nici un caz demonstraţii inatacabile. Miracole cu totul neobişnuite există şi în religiile păgâne dar asta nu înseamnă că aceste religii sunt adevărate. Iar ştiinţa de astăzi nu face ea câteodată adevărate minuni? Dragostea şi viaţa sfântă a credincioşilor vor fi întotdeauna cea mai bună demonstraţie a adevărului. Ortodoxia implică ortopraxia. Să ascultăm ce ne spune însuşi Domnul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată un v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7, 21-23)
Î: Şi minunea luminii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim?
R: Adevărata lumină care vine în această lume este Hristos. El este singura Lumină veritabilă, nu există alta care să ne poată lumina inimile. Amatorilor de miracol Domnul Hristos le-a răspuns deja că nu li se va da alt semn decât cel al Învierii Sale. Iată minunea pe care trebuie să o cunoaştem: Hristos Cel Înviat care Îşi dă viaţa pentru ca noi să devenim, întru El, făpturi noi. Niciodată nu vom putea să-I mulţumim îndeajuns pentru aceasta. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia Lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tes 5, 16-18)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu