Treceți la conținutul principal

O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque

 
Octombrie 2005. Un foarte bun prieten din Piatra Neamţ, plecat în Anglia de câţiva ani buni e într-o mică vacanţă în sudul Franţei împreună cu viitoarea lui soţie. De o lună am ajuns şi eu în Spania şi cum am liber câteva zile de la universitate, merg să mă întâlnesc cu ei.

A doua zi după ce ajung, ea – jumătate englezoaică, jumătate indiancă – ne propune să căutăm o mănăstire ortodoxă care, după cum citise pe internet, trebuia să fie prin zonă. Nu-şi aducea aminte numele, ci doar că era pe lângă un oraş numit Limoux şi că depindea de Mitropolia română. Aşa că, de ziua Sfintei Parascheva plecăm să o căutăm, cu gândul de a ajunge la Sfânta Liturghie.
Alegem drumul cel mai scurt pe hartă şi, după vreo 10 km, intrăm într-o pădure parcă ruptă din amintirile copilăriei, scăldată în nuanţe arămii, străpunse din loc în loc de verdele plin de viaţă al brazilor. Culorile toamnei, filtrate de pâlcurile de ceaţă ne „blochează” maşina la 30 km/h iar la ieşirea din munţi ne aşteaptă un canion pe care nu ne putem abţine să nu-l parcurgem la picior. Aşa că, abia pe la amiază ajungem la Limoux, unde, la un birou de turism, după 10 minute de „săpături”, cineva îşi dă seama că mănăstirea pe care o căutăm noi ar putea fi o fostă fermă de pe lângă Villebazy, la care acum există nişte fresce bizantine pe care unii turişti merg să le vadă câteodată.
Ne „îmbarcăm” din nou şi o luăm printre dealuri. Viile tocmai au fost culese, dar ciorchini răzleţi au mai rămas pe viţe. Cum nu mâncaserăm nimic, oprim şi ne bucurăm de dulceaţa strugurilor. Lăsăm în urmă şi Villebazy, iar drumul îngust tot urcă şi nu prea ştim unde merge... Pâna când dăm de un indicator: „Monastère Orthodoxe”. În sfârşit! Continuăm prin pădure până când în faţa noastră se deschide un luminiş larg.

- Parcă-i în România! – ne grăbim noi să spunem. Dar culoarea cărămizie a mănăstirii ne aduce aminte mai degrabă de Grecia. Parcăm maşina sub un tei şi ne îndreptăm spre poartă unde ne întâmpină o frescă înfăţişându-l pe Domnul Hristos care o are la dreapta pe Maica Domnului iar la stânga pe un sfânt de care n-am mai auzit... Martin[1]. Sunăm şi ne deschide un călugăr zâmbitor, mic de statură, cu barba şi părul albe.
- Bine aţi venit! - ne spune în franceză.
- Sunteţi români? - îl întreb.
- Nu, suntem francezi. Dar voi?
- Români şi... englezi.

Părintele ne deschide capela, plină de icoane bizantine, mică, smerită aş zice, ca şi însăşi ortodoxia din vestul Europei. Apoi ne face un tur al mănăstirii; pereţii curţii interioare sunt plini de fresce: Cartea Facerii. Numai la Suceviţa mai văzusem ceva asemănător, dar acolo frescele erau departe, chiar sub acoperiş, pe când aici poţi să întinzi mâna şi să le-atingi.
Ne invită la un ceai şi o prăjitură (de post, căci e vineri).
- Rămâneţi la noi în seara asta? Ca să ştiu ce să-i spun bucătarului.
- Nu... prea putem, toate lucrurile ne-au rămas acolo unde suntem cazaţi.

Continuăm discuţia începută în timpul vizitei. Aflăm că îl cheamă Jacob, că e stareţul mănăstirii şi ne dăm seama că ştie despre viaţa Bisericii din România mult mai mult decât noi. Ne povesteşte despre părintele Iachintde la Putna („cu adevărat impresionant!”), părintele Teofil de la Sâmbăta („un om sfânt!”), părintele Cleopa sau Înaltpreasfinţitul Teofan, de Stavropoleos, Lupşa, Oaşa, Sihăstria sau Moviliţa, micul sat din Vrancea de unde vin unii muncitori care au ajutat la transformarea vechii ferme în mănăstire. La prima sa vizită în România era melchit[2]şi stareţul unui aşezământ monahal la Ein Kerem, lângă Ierusalim, construit chiar alături de peştera unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul în copilăria sa. Acolo l-a cunoscut pe Înaltpreasfinţitul Serafim în timpul unei vizite a acestuia în Ţara Sfântă, iar mai târziu, la Cantauque, i-a întâlnit pe Înaltpreasfinţitul Iosif şi Preasfinţitul Siluan, pe vremea când aceştia erau încă studenţi. După ce s-au mutat în Franţa, o parte din vieţuitori au hotărât să devină oficial ortodocşi – deşi stilul lor de viaţă şi credinţa le erau ortodoxe de mulţi ani – şi i-au cerut Înaltpreasfinţitului Iosif („Un om deosebit! Nu sunt mulţi episcopi ca el!”) să-i primească sub omoforul său. Comunitatea este formată din cinci monahi şi un frate[3], dar unul din preoţi e momentan plecat cu fratele la Ierusalim, iar celălalt, specialist de talie mondială în medicină şi membru al Academiei Franceze, lipseşte şi el, fiind invitat la o conferinţă.

Vorbim de mai bine de o oră... Se bucură să afle că şi „la demoiselle”[4] e ortodoxă. Îi vorbim despre neliniştile noastre şi chiar îndrăznim să abordăm şi lucrurile care ne dezamăgesc în Biserică. Spre surprinderea noastră, nu ne duce cu vorba - cum eram eu obişnuit de la oamenii Bisericii pe care-i întâlnisem înainte – ci primeşte „judecata” noastră cu realism. Probabil recunoaşte în noi o căutare – poate naivă – a unui ideal, „întâmpină” o anumită dorinţă a noastră de autentic în viaţa Bisericii. Ne invită din nou să rămânem până a doua zi.
- Faceţi mâine Liturghie?
- De obicei facem Sfânta Liturghie sâmbăta, dar cum acum suntem doar trei, probabil că vom face doar utrenia.

Continuăm discuţia, care devine din ce în ce mai vie. Nici părintelui nu-i place religiozitatea „folclorică”, a „creştinilor de duminică” sau a oamenilor care aprind o lumânare şi dau un pomelnic cu sentimentul că şi-au făcut datoria către Dumnezeu, dar apoi uită de El în viaţa de zi cu zi... Ne vorbeşte despre bogăţia ortodoxiei pe care a descoperit-o pas cu pas şi pe care ar vrea să n-o mai ţinem ascunsă în umbra unui formalism superficial, a unui „tipicarism” rece, sau a unei credinţe care uneori se transformă în superstiţie. Ne spune şi despre pericolul de a „trece pe lângă Hristos” chiar comportându-ne creştineşte, aşa cum s-a întâmplat în unele confesiuni occidentale în care slujirea aproapelui a devenit un activism sec din care lipseşte Dumnezeu. E liber în cuvânt faţă de noi, ne şi ascultă cu atenţie, ca şi cum ne-am cunoaşte de ani de zile. Nu ne prea vine să ne desprindem de acolo... Cât de viu îi este chipul când vorbeşte de Domnul Hristos şi de nevoia de a-I face loc în viaţa noastră în fiecare zi, de a ne converti permanent! Mai trece încă o oră şi... ne hotărâm să rămânem până a doua zi. Mergem la vecernie, iar după cină ne anunţă că a doua zi ne aşteaptă la Liturghie. Sigur hotărâse cu ceilalţi doi monahi să o facă pentru noi...
Liturghia e simplă şi firească: veşmintele preotului slujitor, părintele Moïse, sunt cât se poate de simple, iar părintele Symeon îl însoţeşte cu o cântare bizantină autentică, fără „înflorituri”. La micul dejun mai stăm ceva timp la „poveşti duhovniceşti”. Apoi îi ajutăm puţin la treabă, iar după amiază plecăm. Mă încearcă un sentiment de neîmplinire, ca atunci când, însetat fiind, găseşti un izvor cu apă curată care-ţi potoleşte setea, dar pe care ştii că nu-l poţi lua cu tine. „Voi reveni aici într-o zi”, îmi spun privind în oglinda retrovizoare.

Şi am revenit după mai puţin de un an, căutând acea comunicare de care mă bucurasem la prima întâlnire, hotârât să-i vorbesc părintelui Jacob despre viaţa mea. De mai bine de doi ani sufeream de o durere de spate care mă chinuia în fiecare zi şi pe care nici căldura din Spania nu o făcuse să dispară. Eram convins că era o pedeapsă de la Dumnezeu. Din jocul unor coincidenţe, pe care cu mintea mea slabă le vedeam ca şi rânduieli dumnezeieşti, identificasem deja şi păcatul care-mi atrăsese pedeapsa. Explicasem acest lucru şi altor preoţi dar, deşi niciunul nu-mi confirmase „scenariul”, nici nu mi-l infirmase. Unii din ei îmi spuseseră că poate Dumnezeu îmi dăduse suferinţa aceasta aici, pe pământ, ca să mă izbăvească de suferinţa din iad. În ultimele luni totuşi, atitudinea mea devenise ceva mai pozitivă, probabil ca rezultat al implicării în viaţa parohiei din Valencia, unde începusem să mă simt acasă. Aşa că mi-am deschis inima părintelui, care m-a ascultat, m-a privit şi m-a întrebat:

- Cine îţi dă dreptul să pretinzi că înţelegi judecăţile Domnului? Ţi le-a descoperit El? Cine îţi dă ţie dreptul să afirmi că Dumnezeu te-a pedepsit? Tu crezi că Dumnezeu e un contabil meschin şi sadic care te pune să plăteşti pentru tot ce-ai greşit? Nu-ţi dai seama că îţi construieşti în minte o imagine total distorsionată despre Dumnezeu? Iar această imagine te orbeşte, te împiedică să te vindeci, nu te lasă să discerni planul pe care El îl are cu tine. Care e acest plan? Nu ştiu, dar ştiu că El are un plan pentru fiecare om, că El vrea să fie cunoscut de fiecare om. Scutură de pe tine povara pedepsei, lasă-L pe Dumnezeu să trăiască în tine!
Am amuţit!...
În săptămânile care au urmat, durerea fizică nu mi-a trecut, dar suferinţa a început să dispară. Un sentiment de descătuşare treptată se strecura în mine. Începusem să cred că Dumnezeu îmi va netezi calea în viaţă. Dar am întâlnit în acea vară oameni care suferiseră cumplit. Pe unii din ei suferinţa îi făcuse să „calce strâmb”, iar atunci când s-au întors în Biserică li s-au dat canoane grele, poate chiar exagerate. N-am putut duce durerea lor, nici accepta „devierile” pe care aceasta le pricinuise. Şi am fugit! Apoi m-am simţit vinovat. Mi se părea nedrept că eu, „fugarul”, aveam binecuvântare să mă împărtăşesc, iar ei nu. Am auzit explicaţii conform cărora aceşti oameni plăteau pentru păcatele părinţilor pentru că aşa rânduise Dumnezeu. Îmi venea să urlu! Tocmai scăpasem de ideea unui Dumnezeu terorist şi acum mă confruntam iar cu ea! Simţeam că nu mai ştiu ce să cred! Eu speram ca Dumnezeu să mă ajute să-mi fac o familie, să am o viaţă liniştită în care să pot aplica învăţătura Evangheliei, să-I urmez lui Hristos. Însă cum să pot să-I cer aşa ceva unui Dumnezeu care – după cum mi se explicase – îngăduie să moară copiii de foame, sau să fie omorâţi... pentru că aşa se mântuiesc...
În această stare am mers din nou la Cantauque. După ce m-a ascultat, părintele Jacob mi-a spus cu blândeţe:

- Băiatul meu, eşti pe punctul de a descoperi lucrarea iadului. De când păcatul a despărţit-o de Dumnezeu, întreaga creaţie nu mai este ca la început, „bună foarte”, ci este aproape în totalitate dominată de violenţă şi cufundată în suferinţă. Uite, pe întreg pământul nu vei găsi niciun metru pătrat pe care fiinţele vii să nu încerce să se devoreze una pe alta, să se domine una pe alta, atât în lumea animalelor, cât şi în cea a plantelor. Noi o numim luptă pentru supravieţuire, dar de fapt nu este altceva decât victoria morţii. Nici măcar lumea oamenilor nu reuşeşte să scape de acest blestem universal. Priveşte istoria şi vezi toate nenorocirile făcute de mâna omului: aproape că am putea crede că peste tot nu-i decât opresiune, brutalitate, doar masacre şi cruzimi de toate felurile. Fără să mai vorbim de cruzimea nemăsurată a omului faţă de animale. Şi totuşi, creaţia nu e iremediabil decăzută. Încă păstrează urme ale primei sale frumuseţi, iar omul, şi el rătăcit, nu este totuşi definitiv pierdut. Legile nemiloase ale naturii căzute nu îl domină în totalitate. A păstrat ceva din bunătatea de la început, de la care pornind, Dumnezeu, prin harul Său, vrea să refacă, să restaureze chipul Său în om şi, odată cu el, întreaga creaţie. Chiar mai mult, Cuvântul Însuşi s-a întrupat. Iisus a îndurat şi El această violenţă şi a suferit - şi încă cum!, dar Învierea Sa le permite celor ce cred să întrezărească ce va fi creaţia reînnoită, însufleţită de Duhul dumnezeiesc. Prin comuniunea cu Hristos fiecare om primeşte acest Duh dătător de viaţă, dăruit tuturor celor care îşi încredinţează viaţa lui Hristos Dumnezeu. Astfel credinţa ne face să nădăjduim, iar nădejdea ne deschide porţile dragostei! Fii deci conştient de durerea acestei lumi, dar nu deznădăjdui: „Eu am biruit lumea”, aşa spune Domnul Iisus.
- Da părinte, dar simt că singur nu mai sunt în stare să cred lucrul acesta, că nu mai pot să răzbesc!
- Acum îmi spui că singur nu găseşti putere să-L urmezi pe Hristos; apoi te vei căsători şi-mi vei spune că până ce nu cresc copiii nu poţi găsi timpul necesar ca să-L cunoşti; şi tot aşa, mereu îţi vei găsi scuze: ba că te-ai certat cu soţia, ba că unul din copii e cam derbedeu. Vrei mai întâi să ai o viaţă perfectă ca să poţi să crezi în El? Exact în acest fel îţi vei pierde viaţa! Ai aceeşi problemă ca şi mine, nu îndrăzneşti să faci asta...- şi s-a ridicat de pe scaun, a făcut un gest ca şi cum ar pune ceva pe el şi apoi s-a aşezat apăsat -  ...să treci peste ea şi să mergi înainte. Astăzi este ziua în care să-L urmezi pe Hristos, în orice stare ai fi. Dacă nu eşti decis să faci acest lucru în fiecare moment al vieţii tale, începând chiar de acum, nu-l vei putea face nici mai tîrziu, oricât de „aranjată” ţi-ar fi viaţa. E ca şi cu bucuria: îndrăzneşte şi cere de la Dumnezeu să-ţi dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poţi amâna bucuria până ce vei realiza nu ştiu ce, până ce vei avea o familie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!

După această conversaţie m-am zvârcolit toată noaptea... Părintele nu-mi prezentase nici viaţa, nici lumea pe care o voiam eu. Abia spre dimineaţă am adormit. Când m-a văzut a doua zi, m-a întrebat:
-Te-am cam terorizat aseară, nu-i aşa? Ştii la ce mijloc terapeutic apelau părinţii ca să-şi recapete pacea: rugăciunea lui Iisus. Spune-o, te va ajuta!
M-a ajutat însă şi el – probabil prin rugăciunea de care eu nu aveam cum să ştiu – dar şi prin orele întregi pe care mi le-a acordat în următoarele zile, prin conversaţiile pe care le-am avut, chiar dacă anumitor cuvinte nu le-am desluşit sensul decât după luni întregi... iar altele mai sunt încă uitate pe undeva prin mintea mea, aşteptând să fie tălmăcite... În ultima zi a şederii mele i-am cerut binecuvântare să mă împărtăşesc pentru „a primi un mic sprijin”. Cu acelaşi cuvânt blând, dar puternic, mi-a spus:

- Un mic sprijin spui? Nu pentru asta ne dă Domnul Hristos Trupul şi Sângele Său, ci pentru infinit mai mult, pentru a ne putea lăsa călăuziţi de Sfântul Duh, pentru a trăi cu adevărat.

Când am plecat de acolo m-a privit cu drag şi mi-a spus:
- Fii liber[5]! Iar dacă asta te va face să-ţi pierzi credinţa, înseamnă că nu aveai credinţa cea bună!

Unele din aceste cuvinte, povestite de mine, le-au mers la inimă unor oameni care au vrut şi ei să cunoască această mănăstire. Şi astfel, în ultimii ani, am mers la Cantauque sau doar cu câţiva prieteni, sau cu părinţii mei, sau în pelerinaj cu Nepsis-Spania, sau pentru o întânire Nepsis cu tineri din toată Mitropolia. De fiecare dată am fost primiţi cu drag de către părintele arhondar, Samuel, care a găsit întotdeauna timp să ne arate mănăstirea, să ne scoată Sfintele Moaşte spre închinare, să ne povestească cum era în Ţara Sfântă, să ne pregătească pachete cu mâncare pentru drum, să ne pună pe gânduri cu povestirile sale cu tâlc. Unii din prietenii mei au auzit acolo pentru prima dată o slujbă în franceză; alţii şi-au dat seama pentru prima dată că mănăstirea din Essex nu e singura mănăstire ortodoxă din vestul Europei. Sub cedrul din faţa capelei am montat corturile când am fost acolo cu un grup într-o vară şi tot acolo am stat la discuţii cu unul sau altul din părinţi; o dată, cineva a întrebat despre „proorocii” cultelor neo-protesante şi a primit un răspuns care l-a surprins complet: „cuvântul proorocesc nu e acelaşi lucru cu „ghicirea viitorului”, ci o descoperire a Adevărului, un cuvânt care ne face să înţelegem, să vedem! Rămâneţi în Biserică şi veţi auzi! Ascultaţi-i cu atenţie pe cei trei episcopi[6]pe care-i avem!”; alte întrebări – despre minuni, despre neputinţa de a ne ruga, despre voia lui Dumnezeu – şi-au găsit răspuns în articolele pe care părintele Jacob le-a scris în Apostolia[7].

La Cantauque am văzut cum oameni care nu fuseseră de ani de zile la o Liturghie au simţit nevoia să participe la slujbe, ca să fie împreună cu monahii care i-au întâmpinat cu atât de mult drag; în salonul mănăstirii am văzut că se poate ca, în acelaşi timp, unii să primească cuvânt dătător de viaţă de la un părinte, alţii să discute despre politică sau fotbal cu alt părinte, iar alţii să cânte în surdină „Mă dusei să trec la Olt” sau „Frère Jaques”, fără ca să se deranjeze unii pe alţii, fiecare primind ceea ce căuta şi toţi folosindu-se.

Aceasta este mănăstirea de la Cantauque: o oază de linişte – pentru cei prea asaltaţi de zgomot; un loc în care mâncarea este naturală şi are gust – pentru cei care sunt prea obişnuiţi cu semipreparatele; un loc în care cei care trăiesc prea mult între betoane sunt fascinaţi de macii şi liliacul care înfloresc în voie; un loc în care sunt ascultaţi cei pe care lumea îi trece prea uşor cu vederea; un loc în care cei prea siguri pe ei se simt descumpăniţi; un loc în care vin să-şi încarce bateriile cei care-şi risipesc energia mult prea repede; un loc în care cei ce se cred secătuiţi şi goi încep să simtă dorul de bunătatea lui Dumnezeu. Iar pentru câţiva bărbaţi cărora le este „acasă”, mănăstirea de la Cantauque este locul în care încearcă să trăiască Evanghelia şi să transmită cuvântul ei.

Bogdan Grecu, Belfast


[1]  Un articol despre Sfântul Martin, scris chiar de părintele Jacob, a apărut în Apostolia, nr. 20, noiembrie 2009.
[2] În Orientul Mijlociu, melchiţii sunt echivalentul greco-catolicilor din Europa de Est şi au făcut parte din Biserica Ortodoxă Antiohiană până la începutul secolului al XVIII-lea. Deşi au intrat sub autoritatea Papei de la Roma, au rămas foarte ancoraţi în tradiţia răsăriteană. De exemplu, la mănăstirea „Sfântul Ioan din Pustie”, unde au vieţuit monahii de la Cantauque înainte de a se muta în Franţa, erau cinstiţi şi sfinţii canonizaţi ulterior de Biserica Ortodoxă, ca Sfântul Serafim din Sarov.
[3] În momentul de faţă mănăstirea are opt vieţuitori: şase monahi şi doi fraţi.
[4] Domnişoara (fr.)
[5] Bineînţeles, era vorba de libertatea în gândire, de descătuşarea de anumite tipare şi convenţii impuse de lume şi nicidecum de aşa zisa „libertate” de a face orice.
[6] În 2007, când a avut loc această conversaţie, Preasfinţitul Timotei nu era încă episcop.
[7] În afară de cel deja menţionat, articole sub semnătura sa au apărut în numerele 2-3, 4-5, 6, 7, 10-11, 13, 18, 19.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.